Canonul 129

A fost plăcut: oricine spune că sfinții în Rugăciunea Domnului spun că ne iartă nouă datoriile (Matei 6:12) nu pentru ei înșiși, pentru că nu mai au nevoie de această cerere, ci pentru alții, păcătoși din poporul lor, și că niciunul dintre sfinți nu zice să-mi iertă-mi datoriile, ci zice să ne iertăm, deci este mai degrabă drept pentru ceilalți, decât pentru ceilalți. pentru sine – să fie anatema. La urma urmei, ap. Iacov a fost sfânt și neprihănit când a spus: „Toți păcătuim foarte mult” (Iacov 3:2). De ce se adaugă „toate”, dacă nu pentru ca acest gând să fie în acord cu psalmul în care citim: Nu intra la judecată cu robul Tău, căci nimeni viu nu va fi îndreptățit înaintea Ta, și cu rugăciunea înțeleptului Solomon: „Nu este nimeni care să nu fi păcătuit” (vezi 1 Regi 8,46), și cu zicala din cartea Sf. Iov: „Așa pune pe fiecare om pe mâna lui Iov. omul poate să-și cunoască propria slăbiciune” (vezi Iov 37:7)?

Din același motiv, sfântul și neprihănitul profet Daniel, vorbind la plural: Am păcătuit, am făcut rău (Dan. 9, 5), etc., pe care el mărturisește acolo cu umilință și adevărată, după aceasta, ca să nu se gândească (după cum înțeleg unii) că nu vorbește despre propriile sale păcate, ci mai degrabă despre păcatele poporului său, am spus păcatele mele și am spus: „Am rugat păcatele mele și a spus: popor către Domnul Dumnezeul meu” (vezi Dan.9:20). El nu a vrut să spună „păcatele noastre”, ci „ale poporului meu” și „ale mele”, deoarece profetul părea să fi prevăzut că vor apărea cei care vor înțelege acest lucru greșit.