Canonul 1

Se vede cum lucrarea sfântă și cinstită, frumos concepută în vremuri străvechi de către fericiții și cuvioșii noștri părinți - întemeierea mănăstirilor - se desfășoară prost astăzi. Unii, dându-și moșiile și posesiunile numele mănăstirii și promițând că le vor închina lui Dumnezeu, se înregistrează drept proprietari ai proprietății donate. Au venit cu acest truc: să dedice un singur nume lui Dumnezeu, pentru că după dedicare nu le este rușine să-și atribuie aceeași putere pe care nu le era interzis să o aibă înainte. Iar la această afacere s-a adăugat un astfel de comerț încât o mare parte din ceea ce este inițiat este vândut în toată lumea de către inițiați înșiși, iar acest lucru provoacă groază și dezgust în rândul celor care îl văd. Și aceștia nu numai că nu se pocăiesc că au luat asupra lor autoritate asupra a ceea ce a fost odată dedicat lui Dumnezeu, ci și ei transferă fără teamă această autoritate altora. Deci, Sfântul Sinod a luat o hotărâre în acest sens: nimeni nu are voie să întemeieze o mănăstire fără știrea și voința episcopului.

Cu știința și îngăduința episcopului, cu condiția săvârșirii rugăciunii cuvenite, așa cum a pusă legea iubitoare de Dumnezeu a strămoșilor, se îngăduie să se întemeieze o mănăstire, iar tot ce îi aparține, împreună cu el, trebuie să fie trecut într-un inventar și păstrat în arhivele episcopului. Donatorul nu are nicidecum dreptul, fără voia episcopului, să se numească pe sine sau pe altul ca stareț în locul său. La urma urmei, dacă cel care dăruiește ceva unei persoane nu mai poate fi proprietarul acestui lucru, atunci cum i se permite celui care dăruiește și dăruiește ceva lui Dumnezeu să fure puterea asupra celor donați?