Canonul 1
Că mănăstirile pot fi întemeiate numai cu binecuvântarea unui episcop. Despre inviolabilitatea mănăstirilor și a proprietății lor.
Se vede cum lucrarea sfântă și cinstită, frumos concepută în vremuri străvechi de către fericiții și cuvioșii noștri părinți - întemeierea mănăstirilor - se desfășoară prost astăzi. Unii, dându-și moșiile și posesiunile numele mănăstirii și promițând că le vor închina lui Dumnezeu, se înregistrează drept proprietari ai proprietății donate. Au venit cu acest truc: să dedice un singur nume lui Dumnezeu, pentru că după dedicare nu le este rușine să-și atribuie aceeași putere pe care nu le era interzis să o aibă înainte. Iar la această afacere s-a adăugat un astfel de comerț încât o mare parte din ceea ce este inițiat este vândut în toată lumea de către inițiați înșiși, iar acest lucru provoacă groază și dezgust în rândul celor care îl văd. Și aceștia nu numai că nu se pocăiesc că au luat asupra lor autoritate asupra a ceea ce a fost odată dedicat lui Dumnezeu, ci și ei transferă fără teamă această autoritate altora. Deci, Sfântul Sinod a luat o hotărâre în acest sens: nimeni nu are voie să întemeieze o mănăstire fără știrea și voința episcopului.
Cu știința și îngăduința episcopului, cu condiția săvârșirii rugăciunii cuvenite, așa cum a pusă legea iubitoare de Dumnezeu a strămoșilor, se îngăduie să se întemeieze o mănăstire, iar tot ce îi aparține, împreună cu el, trebuie să fie trecut într-un inventar și păstrat în arhivele episcopului. Donatorul nu are nicidecum dreptul, fără voia episcopului, să se numească pe sine sau pe altul ca stareț în locul său. La urma urmei, dacă cel care dăruiește ceva unei persoane nu mai poate fi proprietarul acestui lucru, atunci cum i se permite celui care dăruiește și dăruiește ceva lui Dumnezeu să fure puterea asupra celor donați?
Cu știința și îngăduința episcopului, cu condiția săvârșirii rugăciunii cuvenite, așa cum a pusă legea iubitoare de Dumnezeu a strămoșilor, se îngăduie să se întemeieze o mănăstire, iar tot ce îi aparține, împreună cu el, trebuie să fie trecut într-un inventar și păstrat în arhivele episcopului. Donatorul nu are nicidecum dreptul, fără voia episcopului, să se numească pe sine sau pe altul ca stareț în locul său. La urma urmei, dacă cel care dăruiește ceva unei persoane nu mai poate fi proprietarul acestui lucru, atunci cum i se permite celui care dăruiește și dăruiește ceva lui Dumnezeu să fure puterea asupra celor donați?
Originalul grec
Πρᾶγμα σεμνὸν οὕτω καὶ τίμιον καὶ τοῖς μακαρίοις καὶ ὁσίοις Πατράσιν ἡμῶν πάλαι καλῶς ἐπινοηθέν, ἡ τῶν μοναστηρίων οἰκοδομή, κακῶς ὁρᾶται πραττόμενον σήμερον. Τινὲς γὰρ ὄνομα μοναστηρίου ταῖς οἰκείαις περιουσίαις καὶ ὑπάρξεσι περιθέμενοι καὶ Θεῷ καθαγιάζειν ταύτας ἐπαγγελλόμενοι, κυρίους τε τῶν ἀφιερωθέντων ἑαυτοὺς ἀναγράφουσι καὶ μόνῃ τῇ προσηγορίᾳ τὸ θεῖον ἀφοσιοῦν ἐκμηχανᾶσθαι διεγνώκασι. Τὴν αὐτὴν γὰρ ἐξουσίαν καὶ μετὰ τὴν ἀφιέρωσιν οὐκ ἐρυθριῶσι σφετερίζεσθαι, ἥνπερ ἔχειν οὐκ ἐκωλύοντο πρότερον. Καὶ τοσαύτῃ καπηλείᾳ προσετρίβη τῷ πράγματι, ὥστε πολλὰ τῶν ἀφιερωθέντων, παρ᾿ αὐτῶν γε τῶν ἀφιερωσάντων, καθορᾶται πιπρασκόμενα, θάμβος ὁμοῦ καὶ μῖσος τοῖς ὁρῶσι παρεχόμενα. Καὶ οὐ μόνον οὐκ ἔστιν αὐτοῖς μεταμέλεια, ἐφ᾿ οἷς τῶν ἅπαξ ἀνατεθειμένων Θεῷ τὴν ἐξουσίαν ἑαυτοῖς ἐπιτρέπουσιν, ἀλλὰ καὶ ἑτέροις ταύτην ἀδεῶς παραπέμπουσιν. Ὥρισεν οὖν διὰ ταῦτα ἡ ἁγία σύνοδος, μηδενὶ ἐξεῖναι μοναστήριον οἰκοδομεῖν ἄνευ τῆς τοῦ ἐπισκόπου γνώμης καὶ βουλῆς. Ἐκείνου δὲ συνειδότος καὶ ἐπιτρέποντος καὶ τὴν ὀφειλομένην ἐπιτελοῦντος εὐχήν, ὡς τοῖς πάλαι θεοφιλῶς νενομοθέτηται, οἰκοδομεῖσθαι μὲν τὸ μοναστήριον, πάντα δὲ τὰ ἐν αὐτῷ προσήκοντα, σὺν αὐτῷ ἐκείνῳ, βρεβίῳ ἐγκαταγράφεσθαι καὶ τοῖς ἐπισκοπικοῖς ἀρχείοις ἐναποτίθεσθαι, μηδαμῶς ἄδειαν ἔχοντος τοῦ ἀφιεροῦντος, παρὰ γνώμην τοῦ ἐπισκόπου, ἑαυτὸν ἡγούμενον ἢ ἀνθ᾿ ἑαυτοῦ ἕτερον καθιστᾶν. Εἰ γὰρ ἅπερ τις ἀνθρώπῳ χαρίζεται, τούτων οὐκέτι κύριος εἶναι δύναται, πῶς ἅπερ τις Θεῷ καθαγιάζει καὶ ἀνατίθησι, τούτων ὑφαρπάζειν τὴν κυριότητα παραχωρηθήσεται;
Locuri paralele
IVВс.424Трул.49VIIВс.12131417