Отдел первый. Первые шаги Римского католицизма, на материке Северной Америки

(Eseu despre activitățile misionare ale iezuiților printre indieni în secolul al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea). I. Indienii, starea lor mentală, morală și religioasă. – II. Prima încercare misionară și eșecul ei. Pătrunderea iezuiților adânc în continent și întemeierea misiunilor permanente. Tehnicile misionare ale iezuiților și roadele lor. – III. Epidemia și impactul ei nociv asupra succesului lucrării misionare. Pericole și muncă. – IV. Exterminarea unui trib convertit la creștinism și distrugerea roadelor muncii misionare. – V. Creștinismul în statul New York. – VI. Pătrunderea iezuiților în valea râului. Mississippi și roadele muncii misionare. – Distrugerea roadelor eforturilor misionare. Romano-catolicismul, după ce a pierdut o jumătate întreagă din Europa în timpul furtunii mișcării de reformă, s-a grăbit să se răsplătească în alte părți ale lumii. Continentul nou descoperit prezenta un domeniu vast. Însăși descoperirea sa, conform credinței generale a publiciștilor romano-catolici, are o semnificație providențială pentru recompensarea Bisericii Romano-Catolice pentru pierderile suferite în timpul Reformei. 63 Popoare necredincioase trăiau în spațiul său nemăsurat. Acolo au fost îndreptați ochii domnitorului catolicismului și și-a trimis acolo războinicii spirituali pentru a cuceri aceste popoare. Acest câmp era plin de multe pericole și dificultăți; dar romano-catolicismul avea lideri pentru care nu exista nimic dificil sau periculos. Ordinul Iezuit, născut în însăși furtuna Reformei și a jurat să disprețuiască toate pericolele și dificultățile, a fost instrumentul cel mai de încredere pentru aceasta. A ales America de Nord ca moștenire exclusivă, iar faptele misionare ale membrilor săi de acolo reprezintă una dintre paginile uimitoare din istoria țării. Explorarea și colonizarea țării a fost lentă. La sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea, coloniile europene au început să stabilească timid coastele Americii de Nord. Colonizarea a fost efectuată de la sud de spanioli, de la nord de francezi și de la est de olandezi și englezi. Pe locul actualului New York, în secolul al XVII-lea, se afla nenorocita colonie olandeză New Amsterdam, iar la nord, pe râu. St. Lawrence este un fort francez nesemnificativ din Quebec. Dincolo de fâșia de coastă se întindea o țară necunoscută locuită de oameni necunoscuți. În spatele zidurilor coloniei începeau păduri de nepătruns, în adâncurile cărora nu îndrăzneau să meargă coloniștii, oricât de mare ar fi lăcomia lor de profit din blănurile scumpe pe care le vedeau printre indieni. Primii pionieri care au dus civilizația creștină în interior au fost misionarii creștini, „vestele negre”, așa cum îi numeau indienii pe iezuiți din veșmintele lor lungi și negre, și lor le aparține doar onoarea de a explora interiorul continentului nord-american. Cei mai viteji dintre ei au fost iezuiții francezi. Isprăvile lor constituie o epopee aproape fabuloasă în istoria țării și cu atât mai remarcabilă cu cât toate trăsăturile sale sunt alcătuite din fapte istorice reale. 64 Dacă această activitate misionară nu este de neegalat în puterea sacrificiului de sine creștin, atunci ea este totuși unică în mediul în care au trebuit să își desfășoare activitatea iezuiții. Aici creștinismul a întâlnit cel mai de jos nivel la care umanitatea ar putea să cadă în termeni religioși și morali, iar cea mai înaltă cultură creștină în persoana iezuiților înalt educați și-a întâlnit antipodul - în persoana sălbaticilor bestiali ai indienilor. Indienii care au locuit America de Nord erau formați din multe triburi mici care erau împrăștiate pe tot continentul. Principalele dintre ele au fost triburile care locuiau în vecinătatea marilor lacuri, în bazinele râurilor St. Lawrence, Hudson și Mississippi, și anume triburile: huronii, care locuiau în partea de sud a Canadei de astăzi, irochezii, care ocupau spațiul actualului stat New York și râul Illinois, care trăia de-a lungul râului Mississippi. Toți erau în stadiul cel mai de jos al dezvoltării, într-o stare de sălbăticie și barbarie primitivă. Unii dintre ei duceau o viață rătăcitoare prin păduri și câmpii nemăsurate, mutându-se dintr-un loc în altul și purtându-și toate proprietățile în spate. Alții arătau deja începuturile așezării. Huronii și irochezii trăiau în sate formate dintr-un număr destul de mare de colibe, construcția cea mai primitivă, deși uneori de dimensiuni destul de mari, ca hambare, doar cu o deschidere în vârf pentru scăparea fumului dintr-un foc care se aprindea printre colibe. Bărbații se ocupau exclusiv de vânătoare, pescuit și război, iar femeile conduceau întreaga gospodărie, care consta în semănatul de porumb și tutun, hrănirea copiilor, coaserea hainelor de piele folosind fire de rădăcini și pregătirea diverselor lucruri necesare în viața de zi cu zi a unei economii sălbatice. Cu o pricepere deosebită pregăteau navete din scoarță de mesteacăn, atât de ușoare încât indienii le cărau de obicei pe umeri de la un râu la altul. Hainele erau pregătite nu fără decorațiuni, cu franjuri, în locul cărora s-au folosit peri de porc spinos. Bărbaților, totuși, le păsa puțin de îmbrăcăminte vara și de obicei sunt descriși de iezuiți ca „la fel de goi ca brațul tău”. 65 Copiii recurgeau la îmbrăcăminte doar atunci când era necesar în frigul iernii, dar femeile erau întotdeauna îmbrăcate și întotdeauna la fel de modest ca „cele mai evlavioase doamne din Franța”. Războiul a fost considerat cea mai onorabilă ocupație. Armele indienilor constau din arcuri și săgeți, sulițe, bâte și tomahawks. Din moment ce indienii, până în secolul al XVII-lea, erau familiarizați cu folosirea fierului, săgețile și sulițele lor aveau vârfuri din piatră ascuțită, iar tomahawks în sine erau ceva ca topoare de piatră. Au folosit această armă primitivă cu o dexteritate uimitoare. Cu toate acestea, indienii nu cunoșteau bătălii unite. Războiul lor a constat în grupuri de oameni curajoși care atacau în mod neașteptat inamicii sau satele ostile, ardeau și ucideau, capturau scalpul și luau prizonieri. Toată gloria și vitejia războinicilor se baza pe numărul de scalpuri luate de pe capetele dușmanilor uciși. 66 Prizonierii au fost supuși torturii brutale. 67 Au fost chinuiți cu tot felul de chinuri, membrele le-au fost tăiate treptat, au fost arse cu foc lent și, în cele din urmă, au fost tăiate în bucăți, fierte în cazane și mâncate. Chinul și țipetele suferinzilor i-au încântat pe chinuitori, iar tăcerea încăpățânată i-a înfuriat. Uneori, însă, nicio sumă de tortură nu putea provoca un sunet de durere din pieptul nefericitei victime. Până la ultima suflare, în mijlocul flăcărilor, suferinzii au continuat să-și ocărească chinuitorii și să-și cânte cântecele de război. Acest lucru i-a împins pe chinuitori în disperare, deoarece era considerat un semn nefericit pentru oameni. Când un sat era atacat, totul era supus focului și distrugerii, femeile și copiii erau uciși indiferent, iar uneori aceștia din urmă erau mâncați în fața mamelor lor. După un raid reușit, din sat au rămas doar grămezi de cenuşă și cadavre. Războaiele au devenit deosebit de distructive la mijlocul secolului al XVII-lea, când triburile de coastă au primit arme de foc de la europeni, ceea ce le-a oferit un avantaj față de alte triburi care nu știau să le folosească. Unii dintre aceștia din urmă au fost literalmente șterse de pe fața pământului de către adversarii lor. Din punct de vedere moral, indienii erau complet barbari, iar legea morală naturală, nescrisă, abia se făcea simțită sub dominația pasiunilor animale. Ei nu cunoșteau nicio lege și această independență, în cuvintele unui iezuit, „i-a predat sclaviei celor mai crude patimi”. 68 „Sunt leneși, perfidă, zburătoare și neclintite, hoți înșelători și firești, astfel încât furtul este considerat glorie printre ei; cruzi, necinstiți, gata să promită totul celor care le sunt generoși și, în același timp, nerecunoscători. Generozitatea și bunăvoința față de ei nu fac decât să le sporească îndrăzneala firească. dragostea de plăcere este mai puternică decât toate viciile care predomină în rândul indienilor. Ei se complac în cel mai rușinos mod de viață, chiar înainte de a fi suficient de mari pentru a înțelege rușinea a ceea ce fac.” 69 Poligamia era obiceiul predominant, deși nu printre toate triburile. Căsătoria a constat în a oferi pur și simplu un cadou miresei sau părinților ei. Divorțul a fost efectuat la pofta uneia dintre părți. Între huroni a existat o formă de căsătorie temporară, sau proces, care dura două-trei zile sau o săptămână. Unele frumuseți și-au schimbat până la douăzeci de soți înainte de alegerea finală. 70 Poziția femeii era cea mai jalnică. Înainte de căsătorie, viața ei a fost înfundată în pasiuni animale, iar după aceea s-a transformat într-o viață de muncă neobosită. „Femeile lor erau catârii lor”, spune un observator modern. 71 În ciuda tuturor nenorocirii vieții indienilor, aceștia aveau totuși sărbători vesele, constând în cântece, dansuri, concursuri de diferite feluri și de la tratarea lor cu carnea unui bivol, urs sau câine ucis. Fumatul de tutun era cea mai mare plăcere. Adesea cinele erau de natură religioasă. Apoi invitaților li s-a dat o anumită porție, pe care toată lumea trebuia să o mănânce, oricât de mare era. 72 În caz contrar, proprietarul era în pericol de dezastru. Lăcomia era considerată o virtute și a existat adesea o competiție între mâncători pentru un pachet de tutun. Indienii nu strângeau hrană; au mâncat ce puteau obține de la vânătoare; de aceea, uneori se înecau de mulțumire, iar uneori, mai ales iarna, mureau de foame, mâncând scoarță și rădăcini. 73 În caracterul moral al indienilor, au existat însă și unele trăsături strălucitoare care umbreau natura umană. Deci aveau propriul lor cod de curtoazie, ale cărui reguli nu puteau fi încălcate fără teama de cenzură publică. Un rătăcitor lipsit de apărare și neînarmat putea conta, în cele mai multe cazuri, pe o ospitalitate cordială, iar captivilor care s-au remarcat prin o curaj deosebită în apărare li se dădea uneori privilegiul de a fi eliberați de ardere, dacă nu de tortură. Când a fost nevoie, s-au ajutat de bunăvoie. Când o familie s-a trezit fără adăpost, sătenii au construit împreună o colibă ​​pentru ea. Când o tânără s-a căsătorit, celelalte femei din sat i-au aprovizionat cu lemne de foc pentru tot anul, eliberând-o astfel de una dintre cele mai grele slujbe ale unei indieni - strângerea lemnelor de foc în pădure pentru un incendiu. Aveau o împărțire în nobili și simpli, bogați și săraci; dar chiar ultimul și cel mai sărac indian, în caz de lipsă de hrană proprie, se putea considera asigurat de foame. Nu trebuia decât să intre în cea mai apropiată colibă ​​bogată, să stea lângă foc, iar femeile îi dădeau de mâncare fără să scoată un cuvânt. 74 Dar aceste trăsături asemănătoare omului erau scântei printre vârtejul vieții bestiale. Viziunea lor religioasă asupra lumii era la același nivel cu cea morală și reprezenta un fetișism grosolan. Pentru viziunea infantilă asupra lumii a indianului, întreaga lume era o ființă animată, toate obiectele erau spirite (oki sau manitou), care puteau, prin dispoziția lor, să-i aducă rău sau să-i arate milă. Râu, munte, lac, pădure, animal, pasăre, șarpe - totul era plin de spirite, totul putea asculta cererile indianului și le putea îndeplini. Adesea, un vânător, după ce a rănit un animal, i-a cerut cu umilință iertare. Pescarul, înainte de a coborî plasa în apă, a adresat un discurs împodobit atât plasei în sine, pentru ca aceasta să prindă pește, cât și peștelui, ca să nu se teamă să cadă în plasă, asigurând că oaselor sale li se va arăta cel mai mare respect. Fiecare indian are propriul său spirit de pază special, sub forma unui obiect animat sau neînsuflețit, care este dobândit prin vise și către care se întoarce în rugăciune, făcând un sacrificiu sub formă de tutun sau pradă. „Ar fi greu de spus”, spune iezuitul Maret, în ce constă religia indienilor noștri. Constă în întregime din superstiții care le hrănesc credința. Întrucât toate cunoștințele lor se limitează la cunoașterea animalelor și la nevoile necesare vieții, idolatria lor se limitează și la ele.” 75 Dar au arătat și urme ale gândirii religioase abstracte. Spiritele nu erau considerate inseparabile de obiecte, ci, dimpotrivă, constituiau un regat special și nu se manifestau decât sub forma unor obiecte diferite. De cele mai multe ori sunt întruchipați în forme animale, uneori iau și formă umană, iar uneori trăiesc în pietre; dar își iau toate formele în mod liber, prin propria lor alegere și, prin urmare, le schimbă adesea. Gândul sălbaticului a încercat în mod vizibil să se ridice mai sus pe calea distragerii; dar aici s-a pierdut în incertitudini și s-a încețoșat în ceață. Ideea de monoteism era vag adormită în mintea indianului și, cu toate eforturile capacității sale de gândire, nu s-a putut ridica deasupra formei brute a șefului tuturor animalelor sau a așa-numitului iepure mare (Monabozho), căruia lumea îi datorează originea. 76 Ideea cu privire la esența acestui Mare Iepure a variat între diferite triburi: fie el este un iepure real de dimensiuni enorme, fie un fel de persoană extraordinară. Potrivit unei legende, după crearea lumii, el a zburat în rai, de unde influențează destinele oamenilor. 77 Aici ideea teistă este deja vizibilă cu o mai mare certitudine, deși pentru iezuiți părea atât de vagă, încât ei le-au negat indienilor orice concept despre Dumnezeu. 78 În orice caz, este un fapt remarcabil că printre indieni misionarii nu au găsit un cuvânt cu care să exprime ideea lui Dumnezeu și de aceea au recurs la o formă descriptivă: „Marele șef al poporului”, „Cel care trăiește pe cer”, etc. sălbaticii la conceptul lui Dumnezeu ca Mare Sef al tuturor lucrurilor, 79 astfel încât să poată dezvolta cu ușurință conceptul acelui Mare Duh, prin care încă înțeleg ideea lui Dumnezeu. În zona altor probleme religioase, gândul indianului părea să bâjbească și el în întuneric. Deși crearea lumii a fost atribuită Marelui Iepure, ea nu a fost creată în sensul absolut, ci mai degrabă transformarea unei lumi nestabilite, sau chiar distrusă de un potop. Indienii și-au derivat propria existență nu de la Creatorul comun al lumii, ci de la animale, rase diferite dintre care diferite triburi și-au considerat strămoșii. Astfel, unii au descins din urși, alții din crap sau pești crap etc., 80 și au găsit în sine virtuțile și calitățile care îi caracterizează pe acești strămoși animale. Ei credeau în nemurirea sufletului, într-o viață viitoare - cu recompensă și pedeapsă, primul fiind repartizat celui mai bun vânător și războinic care a ucis cel mai mare număr de animale și oameni ostili, iar al doilea așteptând leneși și lași. Relația dintre oameni și spirite era directă. Fiecare s-a închinat propriului său spirit de patron și i-a făcut un sacrificiu. O clasă organizată de mediatori sau preoție nu exista încă; dar începuturile acestei clase erau deja remarcabile sub forma vindecătorilor, care acționau ca oameni cei mai apropiați de spirite și, datorită acestei legături strânse cu lumea superioară, posedau mijloace speciale pentru a scăpa pe oameni de diverse rele și boli. Acești vindecători s-au dovedit de foarte multe ori a fi cei mai mari dușmani ai misionarilor, mai ales că aceștia din urmă, în predicarea lor, au încercat în primul rând să submineze încrederea indienilor în acești intermediari autoproclamați între ei și spirite. 81 Acesta este solul pe care iezuiții au trebuit să semene semințele creștinismului. Era un sol stâncos, care, pentru a-l aduce în stare să accepte și să crească semințele semănate pe el, necesita nu numai muncă îndelungată și grea, ci și muncitori iscusiți, neobosite. "Nimic nu poate fi mai dificil decât convertirea acestor indieni. Ei trebuie mai întâi transformați în oameni, apoi făcuți în creștini", a scris unul dintre lucrătorii care avea această sarcină. 82 "Mințile acestui popor sunt complet înăbușite și aproape că sunt incapabili să se supună jugului Evangheliei. Dar cu cât sunt mai departe de împărăția lui Dumnezeu, cu atât mai puternic ar trebui să fie zelul nostru de a-i aduce mai aproape de ea și de a le oferi ocazia să intre în ea", spune același misionar zelos. 83 Și într-adevăr, misionarii s-au apucat de lucru cu zelul pe care numai puterea geniului creștin l-ar putea inspira și au realizat isprăvi care fac fabuloasele isprăvi ale eroilor culturii cotidiene să pălească în comparație. 84 În același timp, aceste isprăvi arată că celebrul ordin își poate servi motto-ul - Ad majorem Dei Gloriam - și pe lângă intrigi politice, prin care și-a câștigat în principal faima istorică. Punctul de plecare al activității misionare iezuite a fost Fort Quebec. În jurul lui trăiau indieni, mai mult sau mai puțin obișnuiți cu francezi. 85 Iezuiții și-au început predicarea împreună cu ei. Primul pas a fost să înveți limba indiană, iar aceasta nu a fost o sarcină ușoară. În lipsa oricăror ajutoare literare, având în vedere originalitatea și fragmentarea limbii indiene, a fost greu să începi să o studiezi, a fost greu să te faci înțeles de indieni. Dar iezuiții erau obișnuiți să depășească tot felul de dificultăți și au început să învețe limba prin intermediul copiilor indieni. Au ademenit aceste animale umanoide, goale și cu pielea roșie, spre ei înșiși, le-au mângâiat și prin ele au adunat necesarul de cuvinte. 86 Dintr-o întâmplare norocoasă, în fort se afla un indian care mai înainte fusese capturat de francezi și dus la Paris, unde a reușit să se familiarizeze cu limba franceză. Iezuiții s-au îndreptat către el ca pe un instrument al providenței speciale a lui Dumnezeu, trimis la ei pentru a-i familiariza cu limba indiană; dar sălbaticul francez era extrem de leneș și fugar, astfel încât atenția sa nu putea fi menținută decât de pachete de tutun. 87 Având abia timp să adune un vocabular slab, iezuiții au început imediat să traducă cele mai necesare rugăciuni în limba indiană și au pornit să predice. 88 Prima experiență misionară dintre indieni a fost făcută de șeful misiunii, iezuitul Lejon. La sfârșitul lunii octombrie 1633, un grup de douăzeci de indieni a pornit în migrația obișnuită de iarnă pentru a se întreține prin vânătoare. Iezuitul a mers cu ea. Navetele din scoarța de mesteacăn au alunecat rapid de-a lungul râului Sf. Lawrence și trei săptămâni mai târziu au ajuns la izvoarele acestuia, unde petrecerea le-a ascuns în tufișuri și a început o viață rătăcitoare în zona înconjurătoare. Era deja cam la jumătatea lunii noiembrie, căzuse zăpadă adâncă și se instalaseră înghețuri destul de puternice. Peste tot era un deșert acoperit cu păduri și dealuri impenetrabile. Indieni, bărbați, femei și copii, curgeau prin ea, purtându-și toate bunurile sau purtându-le pe sănii lungi. Obișnuiți cu o astfel de viață rătăcită, indienii au îndurat greutățile ei destul de ușor, au alunecat cu dibăcie pe zăpadă cu schiurile, au urcat pe dealuri, și-au croit drum prin desișuri de păduri și s-au cățărat peste grămezi de lemn mort. Dar pentru iezuit, o astfel de viață era o tortură. Asemenea altora, împovărat de o povară, el cădea continuu din cauza folosirii neobișnuite a schiurilor sau se îneca în zăpadă adâncă; schiurile i-au devenit grele din cauza zăpezii lipite de ei și abia își putea târa picioarele de durere și suferință. 89 După ce au parcurs o anumită distanță, petrecerea s-a oprit, bărbații au curățat locul de zăpadă și femeile și-au construit în grabă o colibă ​​acoperită cu scoarță și piele. Un foc a fost aprins printre ele și partidul și-a încălzit membrii amorțiți. Aici ea a rămas până când a fost posibil să găsească vânat pentru mâncare în vecinătatea a aproximativ zece mile. Întreaga colibă ​​ocupa un spațiu de vreo treisprezece picioare pătrate, și în ea încăpea întregul paria de douăzeci de oameni, mânca și dormea ​​într-o masă continuă în jurul focului și împreună cu câinii. Un vânt rece a suflat prin crăpăturile colibei, iar pe cealaltă parte flăcările focului ardeau insuportabil, răspândind în același timp fum sufocant. În timpul furtunilor de zăpadă, care împiedicau fumul să iasă în gaura superioară, a umplut coliba atât de mult, încât indienii cu greu mai puteau respira, lacrimile curgeau în șuvoiele din ochii lor roșii și chiar scrisorile cărții de rugăciuni pentru iezuit păreau scrise cu sânge. „Necredincioșii nefericiți”, exclamă iezuitul, își petrec viața în fum și veșnicia în flăcări!” 90 Neputând să suporte o asemenea încăpere, iezuitul a părăsit coliba pentru a-și citi cartea de rugăciuni și acolo o furtună furioasă a răvășit în pădure și copacii au crăpat de ger. Misionarul a trebuit să se îndepărteze de colibă nu numai de fum, ci de societatea indiană însăși. Când nu era fum în cort, indienii, după ce mâncaseră un căprior sau un câine proaspăt ucis, s-au trântit în jurul cortului și au purtat conversații animate între ei. Astfel de cazuri ar fi putut fi convenabile pentru iezuit să insufle indienilor rudimentele creștinismului, dar nici măcar nu a îndrăznit să înceapă să predice acestui grup conversator. Ea avea adesea conversații atât de murdare și toată lumea, nu excluzând femeile și copiii, folosea cuvinte atât de indecente, pe care misionarul nu le putea suporta, așa că s-a retras din nou în pădure. 91 Dar cel mai rău lucru pentru iezuit a fost vraciul care a însoțit petrecerea. Era un indian viclean căruia îi era mai convenabil să trăiască în detrimentul altora decât să-și câștige propria hrană vânând. S-a prezentat ca un om care era în relații strânse cu diverse spirite și cu farmecele sale se putea vindeca de boli și dă noroc la vânătoare. Indienii l-au crezut și, înainte de a porni la vânătoare, au apelat la el pentru ajutor, pe care l-a oferit, cerșind spiritele cu cântece, dansuri și diverse strigăte. Iezuitul și-a văzut în el principalul obstacol în calea convertirii indienilor și de aceea a încercat cu orice ocazie să arate absurditatea plângerilor sale și invaliditatea medierii sale, dovedind în același timp puterea crucii și ajutând cu mijloace medicale la boli. Vraciul, la rândul său, și-a văzut cel mai mare dușman în Roba Neagră și nu a ratat nicio ocazie de a-i provoca necazuri, i-a întors pe indieni împotriva lui, l-a făcut să râdă și chiar l-a amenințat cu moartea. Într-o zi, parcă biruit de nebunie, a strigat să-i fie luate toate armele, căci spiritul îi spunea să omoare pe cineva. Ochii lui s-au uitat atât de furioasă și furioasă la iezuit, încât a trebuit să se retragă în pădure. 92 Altă dată s-a prefăcut că este prieten cu iezuitul și a început să-i învețe limba. Misionarul s-a bucurat de această schimbare a dușmanului său și, sub conducerea sa, a alcătuit o traducere a celor mai importante rugăciuni creștine. But when he began to instruct the Indians in these prayers, at every word of his the whole party burst into furious laughter, and the Jesuit understood the trick of the healer, who, under the guise of words of piety, taught him the worst words of the Indian language. Sometimes he simply began to mock the Jesuit and the whole party joined him, making the Black Hoodie the target of their witticisms and ridicule. "Uită-te la el! - a spus vindecătorul. Are o față ca de câine!" Indienii au înțeles această glumă și l-au despărțit pe iezuit bucată cu bucată. „Și capul lui este ca un dovleac!” „Și barba este ca un iepure de câmp” - iezuitul nu a putut decât să se retragă cu tristețe din compania plină de duh și, în singurătate, să-și găsească alinare în cartea sa de rugăciuni. 93 Zile după zile au trecut așa. Vânătorii ieșeau în fiecare zi la vânătoare și ceea ce prindeau era fiert imediat în cazane și mâncat. Dar cu cât iarna progresa, cu atât prada devenea din ce în ce mai rară. Indienii au început să se miște mai des dintr-un loc în altul, dar acest lucru nu a făcut decât să-i obosească și să-i obosească mai mult. Adesea, vânătorii veneau cu mâinile goale timp de câteva zile, iar apoi întregul grup era foame de moarte. Femeile strângeau ghinde și scoarța de copac și pregăteau mâncare din ele. Dar atunci s-a apropiat sărbătoarea Nașterii Domnului, iar indienii mureau de foame mai rău decât înainte. În zadar, vindecătorul și-a intensificat bocetele, a înnebunit și a țipat, chemând spiritele după ajutor; vânătorii se întorceau constant cu mâinile goale. Finally, the hunger reached such a degree that all the Indians, including the medicine man, turned to the Black Hoodie to ask his Great Spirit for them. Speranța l-a luminat pe iezuit și s-a grăbit să profite de ocazie pentru a-i instrui în adevărurile creștinismului. He placed a cross in front of the hut, forced all the Indians to kneel before him with raised and crossed hands and read a prayer translated by him, forcing the Indians to repeat it after themselves, with a promise to renounce their superstitions and obey Christ, whose image they saw before them, if only He would give them food and save them from starvation. Apoi, după ce i-a binecuvântat pe vânători, iezuitul i-a eliberat la vânătoare. Trebuie să-ți imaginezi bucuria lui când s-au întors cu prada bună. Totul a prins instantaneu viață, cazanele au început să fiarbă, iar indienii și-au aprins pipele veseli și mulțumiți, uitând de nevoia teribilă pe care tocmai o trăiseră. Misionarul s-a bucurat și a început să dovedească valabilitatea rugăciunii creștine și a crucii; dar indienii bine hrăniți s-au dovedit a fi mai răi decât cei flămânzi, nu l-au ascultat pe iezuit, iar vindecătorul chiar i-a strigat amenințător: "Ține-ți limba! Nu ai sens!" The whole party took up the words of the medicine man and attacked the missionary with the usual ridicule and witticisms, while he, with heavy sadness in his heart, silently looked at his prayer book. 94 From the experience of the head of the mission, the Jesuits saw that wandering tribes were too rocky soil for sowing the seeds of Christianity and that missionary activity among them, with all the difficulties and dangers associated with it, did not promise any significant fruits. Then they decided to direct their activities to settled tribes, and it was the Huron tribe, which lived in large villages in the upper reaches of the St. River. Lawrence, in the vicinity of the great lakes. There was no less work here, and incomparably more dangers, but there were more missionary benefits, since the missionaries could settle in villages and, constantly having the Indians under their supervision, could gradually introduce and instill Christianity in them both by word and example. The Indians of this tribe sailed annually on their birch bark canoes to the fort to sell furs. The Jesuits took advantage of one of these opportunities and, three in number, went on a holy mission to the country of savages. 95 După ce și-au asigurat suficient poziția și s-au familiarizat cu limba, iezuiții au început munca misionară. Au început cu copiii, deoarece erau mai accesibili și mai liberi. I-au adunat în jurul caselor lor, le-au arătat diverse lucruri interesante și, în același timp, nu au ratat ocazia de a-i învăța rugăciunile și semnul crucii. Translating the prayers Pater Noster, Ave, Credo and the Ten Commandments into a language they understood, the Jesuits forced the children to repeat them after themselves and, at the end of certain hours, released them to play, giving the best of them toys, peas or apples. Iezuiții au știut să organizeze acest antrenament în așa fel încât copiilor să le placă. Au privit cu plăcere cum copiii făceau cruci pe pământ în jocuri între ei și cântau rugăciuni memorate. Indienii adulți veneau adesea la aceste conversații și, de asemenea, ascultau cu atenție și repetau rugăciunile iezuiților. Misionarii au profitat de acest lucru, le-au explicat rudimentele învățăturii creștine și le-au arătat imagini care înfățișează raiul și iadul. Indienii făceau semne de aprobare a cuvintelor misionarilor, dar când îi îndemnau să fie botezați, de obicei răspundeau că toate acestea erau bune numai pentru francezi, iar indienii erau cu totul alt popor. Iezuiții însă nu au insistat și au continuat să pregătească cu răbdare terenul pentru adoptarea creștinismului. But they did not miss an opportunity to baptize the dying, especially children, and were filled with joy when they were able to thus “turn little savages into little angels.” 97 The Jesuits especially tried to influence the imagination of the Indians, and for this purpose they gave their meetings the most solemn character. Când se predau adevărurile religiei, picturile erau extrem de importante. With a picture in hand, the Jesuits solemnly appeared at the meetings of the Indians, showed the astonished savages the torments of sinners and the bliss of the righteous, and offered them a choice. 98 Little by little, new Jesuits arrived among the first three, settled in neighboring villages, and with their combined forces overcame the “stronghold of the devil.” 100 Neither the inconvenience of the smoky and cold housing, nor the hunger that they often had to endure, nor the rudeness and savagery of the surrounding society embarrassed the Jesuits or weakened their jealousy. Nu au cedat nimic doar pentru a smulge măcar un suflet din puterea diavolului și uneori l-au smuls printre cele mai groaznice bacanale ale sclavilor diavolului. Partidele huronilor au mers continuu în țara inamicilor lor, irochezii, și-au atacat satele, le-au ars și au luat prizonieri. Într-o zi, un prizonier a fost adus în satul în care se aflau iezuiții. A suferit îngrozitor, brațele îi erau rupte și mutilate. La sosirea sa în sat, au început să-i arate o bunătate sesizabilă, i s-a oferit cea mai bună mâncare și i s-a dat, după obiceiul indian, unui războinic al cărui nepot fusese ucis, ca să-i poată lua locul în locul celui rătăcit. But the actual fate of the prisoner was beyond any doubt. The prisoner had to walk over these fires; driven by burning sticks. Fumul, căldura, țipetele furioase ale chinuitorilor și strigătul sălbatic al prizonierului chinuit - toate acestea prezentau o imagine vie a iadului, pe care iezuiții îl priveau cu groază. Dar când a răsărit ziua și ultima scânteie de viață s-a stins în martir, ei au respirat mai liber și s-au consolat cu gândul că martirul și-a găsit în sfârșit pacea în beatitudinea paradisului. The mutilated remains of the prisoner were then eaten by the torturers. 101 But the prince of darkness did not want to give up his possession without a fight and, in order to retain it, he put into action all the machinations of his satanic wisdom, just to take revenge on the black robes who invaded his kingdom. 103 Life, consisting of continuous wars with neighboring tribes and filled with real and imaginary dangers, developed among the Indians a strict suspicion of everything that went beyond the limits of their everyday knowledge. O vreme a putut fi înăbușită prin acțiuni în care indienii vedeau beneficii directe pentru ei înșiși, dar cu orice altă ocazie se putea manifesta cu și mai multă forță. The Jesuits, in any case, seemed to them to be terrible people. De unde au venit și ce vor, indienii s-au întrebat involuntar. Era un mister pentru ei. Pe baza acțiunilor lor, indienii nu puteau decât să ghicească că hainele negre erau mari vindecători și puteau provoca rău sau beneficii oamenilor. Erau convinși că fiecare națiune are vindecătorii ei, iar vindecătorii triburilor ostile lor au adus asupra lor tot felul de dezastre. Au fost trimise și hainele negre pentru a le face rău? - Această suspiciune vagă și-a găsit repede sprijin în vindecătorii lor, cărora, mai ales, nu le-a plăcut iezuiții pentru denunțarea plângerilor lor. Acum cere ajutor de la Cel care a creat lumea și poate că El te va auzi.” La aceasta, iezuiții au adăugat că, dacă indienii renunță la păcatele lor și ascultă de adevăratul Duh Mare, atunci ei înșiși Îi vor cere pentru ele. The Indians promised to do whatever the black robes wanted. Then the Jesuits organized several processions and celebrated nine masses for their main patron, St. Joseph, and to their great joy, heavy rain soon fell, which convinced the Indians of the power of the “witchcraft” of black robes. 104 But fate was already preparing even greater troubles for them in the future. Epidemics raged quite often among the Indians. The uncleanliness of their lives, improper diet, the replacement of gluttony with horrific hunger strikes - provided all the conditions for the development of diseases, and they sometimes devastated entire villages and even tribes. One of these epidemics broke out among the Indians at the end of 1637. Death moved from one village to another and caused devastation everywhere. The huts of the Indians became places of crying and dying cries. Everything was struck with horror; Only black robes were not afraid of death. Se plimbau fără teamă prin colibe și peste tot i-au consolat și liniștit pe sălbaticii disperați, luându-și rămas bun creștinilor și botezându-i pe muribunzi. Gloomy figures of Indians sat in huts around dim fires, wrapped in dirty leathers. Unii au țipat despre morți, alții au scos strigăte de moarte. Iezuiții aveau niște medicamente și, pe cât posibil, alinau suferința bolnavilor, dar mai ales le păsa de mântuirea sufletelor lor. „Viața aceasta este scurtă și mizerabilă”, le-au spus ei bolnavilor fără speranță. Nu contează prea mult dacă trăim sau murim." Și apoi au explicat viața viitoare, arătând o imagine a raiului și a iadului. Indienii au înțeles cu ușurință chinurile iadului, dar nu prea prețuiau în mod deosebit beatitudinea raiului. Întrebați de iezuiți unde ar dori să meargă, indienii au răspuns în așa fel încât vor să ajungă deseori acolo unde toți au misionarii. plecat", răspundeau de obicei. „Acest paradis este bun pentru francezi", a spus unul; "dar vreau să fiu printre indieni, pentru că francezii nu-mi vor da nimic de mâncare când ajung acolo". „Unde ai prefera să mergi – în rai sau în iad?” a întrebat-o iezuitul pe indianca muribundă. „La naiba, dacă, după cum spui tu, copiii mei sunt acolo”, a răspuns nefericita mamă. „Vânează acolo pe cer, merg la război și fac sărbătoare?” întrebă războinicul pe moarte. „Oh, nu” – „Atunci nu vreau să merg acolo; „Nu e bine să fii leneș”, a răspuns sălbaticul. 105 Those who answered satisfactorily to such questions were immediately baptized by the Jesuits, by touching a wet handkerchief or by dropping a drop of water with the utterance of sacred words. Între timp, epidemia și-a continuat activitatea devastatoare. The Indians, in desperation, resorted to all sorts of means to appease the spirit of the ulcer; they sacrificed tobacco and fried dogs to the hedgehog. Un vindecător, care a postit șapte zile, a primit dezvăluirea că ciuma va fi alungată dacă pe toate colibe ar fi puse sperietoare de paie și într-adevăr toate colibele au fost împodobite rapid cu sperietoare. The Indians also suggested that the Jesuits put a scarecrow on their huts; it was not they who declared that their cross protected them better than any scarecrows. Vindecătorii au făcut vrăji, s-au urcat în colibe și au strigat spiritului invizibil al ciumei: „Dacă vrei carne, du-te la dușmanii noștri; du-te la Iroquas!”. Dar totul a fost în zadar. Văzând inutilitatea tuturor remediilor lor pentru ulcer, indienii au apelat apoi la iezuiți. „Ce ar trebui să facem ca Dumnezeul tău să aibă milă de noi?” they told the Jesuits. This occasion was favorable for missionary work and one of the missionaries, Ez. Brebeuf immediately answered: “Believe in Him: keep His commandments; give up your belief in dreams; take only one wife at a time and be faithful to her; abandon your superstitious celebrations; stop your violent meetings; do not eat human flesh; never make sacrifices to demons and make a vow that if God delivers you from this plague, you will build a chapel to offer thanksgiving and praise to Him.” 106 The savages listened carefully to these conditions, but they seemed difficult to them. Having held a meeting among themselves, they decided to ask the Jesuits if it was possible to limit themselves to just building a chapel. But Brebeuf decisively rejected this proposal and the matter ended in nothing. In one village, however, the Indians accepted all the conditions. Struck by horror, they were ready to make all kinds of promises just to get rid of the ulcer. Even the chief healer leaned towards the side of the Jesuits: walking through the streets, he loudly proclaimed that the God of the black robes was their boss and that therefore they must live according to His will. 107 Iezuiții au sărbătorit și s-au bucurat de succesul misiunii, dar în curând bucuria lor s-a transformat în groază. Printre indieni a apărut un vraci care se bucura de o influență nelimitată printre sălbatici și pentru iezuiți părea a fi întruchiparea lui Satan însuși, așa cum se considera el însuși. După mai multe lamentări nereușite, a început să dea vina pe hainele negre pentru cauza ulcerului și totul s-a schimbat instantaneu în raport cu acestea. Un gând fatal s-a răspândit prin satele indiene cu viteza fulgerului. Botezul pe care iezuiții îl făceau muribunzilor era considerat de indieni drept medicină; acum au început să o considere o poțiune ucigașă. Tot ce se afla acum printre iezuiți era un subiect de groază pentru indieni. Aveau o poză cu Judecata de Apoi la ușa colibei lor; indienilor le părea acum o poţiune: balaurii şi şerpii li se păreau ca nişte demoni ai ciumei care devorează indienii. În vârful unui copac din apropiere, iezuiții aveau o giruetă pentru a determina direcția vântului; Indienii l-au privit cu groază și au crezut că răspândește boli și moarte în toate părțile lumii. The clock itself, formerly an object of curiosity, became an object of horror, and the Jesuits had to stop it, since the Indians suspected that their fight heralded death. The usual singing of the Jesuits while celebrating Mass was considered hostile lamentations that spread pestilence. 108 If such suspicions had been directed at the Indian healers, the Indians would have quickly dealt with them, but the Jesuits seemed to them to be such sorcerers that they were afraid. Prin urmare, au început să li se opună pasiv la început și s-au adunat pentru întâlniri de noapte. Băieții au început să arunce cu bețe și cu pietre în ei când se apropiau de colibe. Pacienții s-au închis și nu i-au lăsat să intre. Dar nimic nu i-a putut împiedica pe iezuiți să facă bine bolnavilor și să-i zidească pe muribunzi, mai ales pe copii. Hearing the cry of a sick child through the cracks, they boldly pushed and entered the hut; au cerut să cumpere ceva, au vorbit despre vânătoare, război, totul în afară de ulcere și un copil bolnav. 112 The Jesuits were called to the council, and then, one before the other, the Indians began to blame them for the death of the people. The Jesuits made excuses and tried to explain the cause of the ulcer; dar cu cât s-au îndreptăţit mai mult, cu atât s-a aprins împotriva lor furia indienilor, care în cele din urmă au încetat să le asculte răspunsurile şi, cu ţipete şi ameninţări, au cerut să li se dea acele haine fermecate care le ruinau ţara. It was in vain that the Jesuits said that they did not have such clothes. The noise and fury intensified. „Dacă nu mă crezi”, a spus unul dintre cei mai îndrăzneți și curajoși misionari, iezuitul Brebeuf, atunci mergi la noi acasă, cercetează totul și, dacă nu știi care haine sunt fermecate, ia-ne toate hainele și aruncă-le în lac”. Such determination of the Black Robe somewhat confused the savages, and this time the Jesuits avoided the danger that threatened them. Indienii au terminat întâlnirea și i-au lăsat pe iezuiți în pace, deși un bătrân războinic, care trecea pe lângă Brebeuf, i-a remarcat: „dacă unul dintre băieții noștri îți rupe capul, nu vom spune nimic împotriva lui”. And the missionary continued, undaunted, to preach to the remaining congregation about the need to obey the Great Spirit and the danger of offending Him. 113 Pericolul pentru iezuiți nu a trecut însă. Hotărârea adunării generale cu privire la ei a rămas incertă doar pentru că printre indieni se aflau cei care luau partea iezuiților și moderau furia partidului ostil lor. Aceasta din urmă, însă, nu a abandonat părerea ei despre iezuiți ca fiind principalii vinovați ai dezastrului național și a început să țină separat întâlniri secrete. După una dintre aceste întâlniri, unii convertiți i-au informat în secret pe iezuiți că moartea lor a fost decisă în acel moment. Un prevestitor al acestui lucru era insolența privată a sălbaticilor față de ei, astfel încât ori de câte ori părăseau coliba trebuiau să se aștepte la un tomahawk sau la o piatră. Iezuitul Ragueneau purta o cruce cu un crucifix și o imagine a unui craniu pe piept. Indianul, crezând că este o vrajă, i-a smuls crucea. Misionarul a încercat să o ia înapoi, dar indianul a apucat toporul și a ridicat-o peste iezuit. Ragueno rămase nemișcat, așteptând lovitura. Această forță a avut un efect atât de mare asupra sălbaticului, încât a mormăit și a coborât toporul și a plecat. Un indian cu un brand arzător l-a atacat pe iezuitul Lemercier și, împingându-l în față, a spus că ar trebui să fie ars de viu; iar un tânăr războinic a spus deschis: „Am mâncat destul din carnea colorată a dușmanilor noștri; acum vreau să încerc carnea albă și o voi mânca pe a ta”. Având în vedere această stare de lucruri, iezuiții au văzut clar pericolul lor. Ei, o mână de suflete curajoase aruncate în deșertul sălbatic, nu se puteau aștepta la ajutor de nicăieri decât de sus, iar ei, pregătindu-se pentru moarte, s-au rugat doar ca sângele lor să servească drept sămânță creștinismului. Brebeuf a avut o viziune a unei cruci care se îndrepta încet spre ei peste cer din țara Iroquas. „Cât de mare este crucea asta?” întrebau ceilalți iezuiți. „Oh, suficient de mare pentru a ne răstigni pe toți pe el”, a răspuns el. 114 Anticipând moartea iminentă, Ezek. Brebeuf a scris o scrisoare de rămas-bun către Quebec șefului misiunii, Lejon, încredințând predarea sa, în caz de deces, unora dintre convertiți. Scrisoarea respiră cu zelul creștin indestructibil și abnegația dezinteresată care i-a distins pe acești misionari. 115 Având în vedere pericolul teribil, iezuiții, însă, nu și-au pierdut prezența sufletească și au încercat să încerce o măsură de a consola furia indienilor. Huronii aveau un obicei conform căruia cei condamnați la moarte țineau un ospăț de rămas bun. O astfel de sărbătoare a fost organizată de iezuiți, chemând la ea sălbatici, care veneau la sărbătoare îmbufnați și cu privirea piezișă și, după ce le-au mâncat partea, au părăsit sărbătoarea în tăcere. Efectul acestei măsuri a fost la prima vedere incert, dar de fapt s-a dovedit a fi benefic. Indienii s-au bucurat de sărbătoare, care a dat putere și veselie nouă adepților misionarilor. După sărbătoare, toată săptămâna a trecut liniștită pentru iezuiți 116 și indienii păreau veseli, lucru facilitat și de slăbirea mortalității. Încetul cu încetul, pericolul teribil a trecut complet, iezuiții au scăpat de moarte, deși au luat asta ca pe un semn rău pentru misiune, întrucât doar sângele martirilor servește drept sămânță creștinilor. 117 Misiunea dintre huroni era un avanpost al civilizației și al creștinismului, abandonat în mijlocul deșertului, separat de coloniile de coastă europene printr-un spațiu impracticabil de mii de mile. Singura cale de comunicare între ei era râul St. Lawrence cu diferiții săi afluenți; dar această potecă era convenabilă doar indienilor, care cu canoele lor din scoarță de mesteacăn fie navigau de-a lungul râului, fie își făceau drum prin desișul pădurii, evitând repezirile sau ascunzându-se de partidele ostile care cutreierau pădurile vânând nu atât animale, cât și oameni. Misionarii au pornit în această călătorie doar în nevoie extremă, când au fost epuizați de toate fondurile necesare pentru a continua misiunea. De la deschiderea misiunii printre huroni, iezuiții au făcut progrese semnificative, au avut mulți convertiți și chiar mai mulți catehumeni; odată cu creșterea afacerilor, nevoia de fonduri pentru a le desfășura a crescut și, între timp, acestea s-au epuizat până la extrem. Hainele și picturile erau uzate, hârtia era uzată, pâinea pentru masă abia se obținea prin semănatul slab de grâu și era atât de puțin vin, încât iezuiții îl consumau doar picătură cu picătură la masă. 118 Până în 1642, misiunea a căzut într-o astfel de paragină în această privință, încât iezuiții au decis să trimită unul dintre membrii lor în Quebec pentru a achiziționa fondurile și proviziile necesare pentru misiune. Ordinul i-a revenit lui Isaac Jogues, care a pornit cu un grup de huroni care și-au adus blănurile pentru troc cu francezii. Călătoria a fost extrem de obositoare; de până la treizeci de ori a fost necesar să târască navetele și tot conținutul lor pe drumul uscat din spate; dar călătorii erau încă foarte bucuroși și se considerau norocoși când au ajuns în Quebec, evitând principalul pericol al acestei căi, întâlnindu-se cu partide militare ale brutalilor irochezi, care erau dușmani de moarte ai huronilor și îi păzeau pe râu. După ce și-a terminat afacerea, pr. Isaac și grupul lui au pornit în călătoria de întoarcere. Calea împotriva curgerii apei a fost și mai grea, dar partidul a lucrat cu vâsle veselă și vesel, mulțumit de executarea cu succes a sarcinii. Totul era liniștit de jur împrejur și se auzea doar stropi de apă, tăiată de vâslele a douăsprezece canoe. Deodată, pădurea de pe coastă a tremurat de un strigăt militar sălbatic, o grindină de gloanțe și săgeți a plouat asupra călătorilor și o flotilă de navete de războinici Iroquas a înotat din tufișuri pentru a le întâmpina. Huronii, loviți de groază și surprindere, au aterizat pe țărm și, abandonând totul, au fugit, lăsându-l pe misionar cu doi tineri francezi care au acceptat de bunăvoie să-i slujească pe iezuiți și mai mulți indieni botezați. Curând, întregul grup a fost parțial ucis și majoritatea au fost capturați; Printre aceştia din urmă se numărau francezii şi misionarii. Considerându-i liderii partidului, irochezii i-au atacat cu o furie deosebită, înjunghiându-i cu cuțite, bătându-i cu bâte și roadându-le degetele cu dinții. Apoi, învingătorii, cu o bucurie sălbatică, încărcându-și canoele cu pradă și prizonieri, au pornit spre casă, adânc în statul actual New York. Treisprezece zile mai târziu au ajuns în primul sat irochez. Strigătele învingătorilor le-au anunțat sosirea și mulțimile de indieni bătrâni și tineri au fugit din sat cu bâtele în mână. La intrarea în sat, toți s-au aliniat în două rânduri, formând un pasaj îngust, iar prin această „cale îngustă a paradisului”, așa cum spune Jogues, prizonierii trebuiau să treacă unul câte unul, în timp ce strigătele irochezilor jubilați le dădeau lovituri din bâte. O lovitură a bătut o. Isaac a fost doborât, dar alte lovituri l-au forțat imediat să se ridice și s-a clătinat pe tot rândul. Apoi a început o serie de chinuri și chinuri prea scandaloase chiar pentru a fi descrise. Și-au roade mâinile, și-au tăiat degetele și și-au smuls părul de pe cap și de pe barbă. În cele din urmă, când au fost aduși în stare de inconștiență din cauza epuizării de sânge, au fost legați noaptea de țăruși băgați în pământ, întinzându-și membrele astfel încât, întinși pe spate, să nu se poată mișca deloc. După ce s-au săturat de brutalitatea lor, indienii și-au încredințat copiii să „răciască” francezii, iar acești mici demoni au luat cărbuni încinși de pe foc și i-au așezat pe trupurile goale ale prizonierilor, le-au stropit cu cenusa fierbinte, amuzați de șuieratul ei pe trupurile însângerate ale celor suferinzi. 119 Cruzimea irochezilor a fost nu numai brutală, ci și rafinată. Ei i-au torturat și tiranizat pe captivi pentru a nu lua viața și a o prelungi pentru chinuri suplimentare. După primul atac de atrocitate, au permis prizonierilor să-și revină oarecum și apoi i-au condus în satele învecinate și în fiecare suferinții au fost nevoiți din nou să îndure o serie de aceleași chinuri. Între timp, partidul militar irochez a adus noi huroni capturați, printre care se numărau chiar și iezuiți convertiți la creștinism. Misionarul-martir nu a ratat ocazia de a-i converti pe alții la adevăr în mijlocul suferinței. Odată a reușit să convingă doi prizonieri huroni să accepte creștinismul, dar nu era apă pentru botez. Le-a fost aruncat un spic de porumb pentru mâncare și erau câteva picături de rouă pe el. Cu aceste picături o. Isaac i-a botezat. Trei dintre huronii capturați au fost arși de vii, iar misionarul și francezii au așteptat aceeași soartă. Dar consiliul indian adunat a decis să-i lase în viață, deși unul dintre francezi a plătit curând cu viața pentru că a învățat un băiat indian să facă semnul crucii, ceea ce i s-a părut magic tatălui său. Încercările private de asasinat l-au amenințat în mod constant pe Isaac și a trăit din oră în oră în așteptarea tomahawkului, a cărui lovitură avea să ia în considerare eliberarea de suferință. Dar moartea părea să fugă de el. De-a lungul timpului, indienii, văzându-i smerenia, i-au oferit o libertate considerabilă. Toamna târziu, un grup de irochezi a plecat la vânătoarea obișnuită de iarnă și l-a luat pe iezuit cu ei. Flămând și aproape neacoperit, i-a urmat pe indieni prin păduri de nepătruns, purtând încărcături grele îngrămădite pe el. În parcări cca. Isaac a strâns lemne, a aprins foc și a gătit vânat. Dar din moment ce indienii își dedicaseră anterior tot vânatul zeului vânătorii (Areskui), pr. Isaac nu a îndrăznit să atingă sacrificiul demonic și astfel a murit de foame în mijlocul mulțumirii și s-a completat cu scoarță și rădăcini. Dormea ​​într-o colibă ​​fumurie cu câinii săi, dar uneori în miezul nopții ieșea în pădure să se roage și să recitească pasajele Sf. care i-au rămas în memorie. scripturi. Într-un loc retras, a sculptat forma unei cruci pe scoarță și, aplecându-se în genunchi, printre zăpadă și pini bătrâni, pe jumătate îmbrăcat în piele murdară, s-a rugat cu lacrimi și în aceasta și-a găsit singura mângâiere. Indienii s-au săturat curând de el și l-au trimis înapoi în sat, unde a fost dat unei familii de indieni. Acolo a fost un martor constant la atrocitățile Iroquas. Partidele de război aduceau continuu prizonieri, i-au tiranizat și i-au ars. Viața a devenit insuportabilă pentru el și tânjea după moarte. Singura lui consolare în mijlocul acestui cuib de barbarie și inumanitate a fost că a vorbit în secret cu copiii, i-a instruit în adevărurile creștinismului și i-a botezat pe mulți, așteptând în același timp moartea de la un tomahawk sau un foc. Dar nu era sortit să moară acolo. Un grup de irochezi, plecând cu blănuri spre colonia olandeză New Amsterdam (actualul New York), l-a luat cu ei, sperând să primească o răscumpărare bună pentru ea. Olandezii le-au oferit o răscumpărare, dar indienii au cerut atât de mult, încât problema părea fără speranță; suferintul a trebuit din nou să se întoarcă în ţara chinuitorilor săi. Atunci un olandez i s-a făcut milă de el și i-a oferit un mijloc de a scăpa de indieni. O. Isaac a ezitat multă vreme să accepte această metodă de mântuire, dar în cele din urmă a decis să evadeze. Olandezul a ascuns-o în casa lui și a ascuns-o până când indienii au părăsit colonia. Apoi iezuitul s-a urcat pe o navă și a plecat în Franța, unde a fost întâmpinat ca o fantomă, fiind considerat mort. Faima lui a ajuns la curtea regală și regina Anna a Austriei, chemându-l la ea, i-a sărutat mâinile, schilodit de irochezi. Misionarul dezinteresat, însă, nu a fost captivat de această glorie și onoare; s-a aruncat la picioarele starețului și a cerut voie să se întoarcă din nou pe câmpul misionar. Dar aici s-a prezentat o dificultate. Mâinile îi erau atât de schilodite încât, conform canonului, nu putea săvârși Euharistia. Cazul a fost supus la discreția papei. Asta a fost la sfârșitul lunii aprilie, iar la mijlocul lunii iulie Bressani a scris o scrisoare generalului iezuit de la Roma, în care, printre altele, spune: „Nu știu dacă patronimul tău (paternitul) recunoaște scrisul unuia dintre cei pe care i-ai cunoscut anterior foarte bine. Această scrisoare este murdară și prost scrisă; căci cel care o scrie nu are decât un singur deget pe mâna dreaptă îngropată și nu se poate proteja de sângele din mâna dreaptă îngropată. care curge din rănile care sunt încă deschise cerneala lui este praf de pușcă amestecat cu apă, iar masa lui este pământ”. 122 Apoi el descrie toate chinurile lui. După capturarea cu succes a prizonierilor, irochezii au mulțumit soarelui pentru victoria lor și au jefuit navetele capturate; apoi, luând-o pe Huron mort, l-au tăiat în bucăți, l-au prăjit și l-au mâncat, sub ochii prizonierilor. A doua zi s-au dus acasă și acolo prizonierii, în special Bressani, au fost nevoiți să îndure toate chinurile și chinurile pe care le putea inventa instinctul brutal al irochezilor. I-au tăiat mâinile bucată cu bucată, l-au bătut cu bastoane până a fost acoperit de sânge, apoi l-au pus pe o platformă înălțată, ca o schelă, pentru ridicolul mulțimii. Aici a fost dezbrăcat și, în timp ce tremura de frig, a fost nevoit să cânte. După ce și-au satisfăcut ei înșiși instinctele brutale, irochezii, ca de obicei, i-au predat pe captivi pentru a fi chinuiți de copii, iar aceștia din urmă, în imitarea adulților, l-au forțat pe iezuit să danseze și să cânte, îndemnându-i cu bețe ascuțite și smulgându-i părul de pe cap și barbă. „Cântă”, a strigat unul. „Nu, taci”, a obiectat altul, iar când nefericitul iezuit s-a supus unuia, celălalt l-a ars cu un fier înroșit și toți i-au strigat neobosit: „Te vom arde, te vom mânca, eu îți voi mânca piciorul și îți voi mânca mâna”. 123 Aceste scene s-au repetat în fiecare seară timp de o săptămână. În fiecare seară, șeful se plimba prin tabără și striga: „Duceți, mergeți, copii, răsfățați-i pe robii noștri”, iar diabloanii și-au început din nou gingășia, aplicând cărbuni încinși și pietre încinse pe trupurile prizonierilor, roadându-și degetele și unghiile cu dinții etc. Sărmanul băiat care îl însoțea pe iezuit, era supus1 la aceiași ani ca și adulții3 sau supus 14 la aceiași ani3. Până în 1645, iezuiții își răspândiseră misiunea în toată țara huronilor. Nu a existat un sat care să nu aibă unul sau doi misionari. Dezamăgiți de dezastre, huronii s-au dovedit a fi mai flexibili, mai înclinați de bunăvoie către credințele iezuiților și au fost botezați. În satele principale populația era deja pe jumătate creștină și în toate s-au construit paraclise și s-au săvârșit corect slujbele divine, cu sunet de clopot. Punctul cel mai important al misiunii a fost satul Ossosane sau, cum îl numeau iezuiții, Misiunea Concepției, lângă Lacul Huron. Alte misiuni au fost amplasate în satele Sfântul Iosif, Sfântul Ignatie, Sfântul Mihail și Sfântul Ioan Botezătorul, numite astfel de iezuiți în cinstea sfinților în numele cărora au fost întemeiate misiunile. 130 Creștinismul nu a fost doar nominal, ci a atins și viața morală a indienilor. Astfel, convertiții rareori au luat parte la arderea prizonierilor și uneori chiar au protestat împotriva acesteia. 131 Partidul păgân era încă puternic și uneori făcea izbucniri de furie împotriva iezuiților, învinovățindu-i pentru nenorocirile poporului. „Rugăciunea ta 132 ne omoară”, au spus păgânii. Așezarea Sfântului Iosif a fost, ca să spunem așa, o fortăreață protectoare pentru întreaga țară huronă. Odată cu distrugerea sa, irochezilor le-a fost oferită o intrare deschisă în țară, iar aceștia și-au reluat raidul în primăvara următoare. În interiorul țării, nu departe unul de celălalt, existau așezări ale Sf. Ignatie, Sf. Ludovic și Sf. Maria. Primul dintre ei, după distrugerea așezământului Sf. Iosif, era cel mai deschis atacului, și de aceea iezuiții l-au înconjurat cu palisade puternice și înalte, după regulile ingineriei militare, pentru ca, cu mai mult sau mai puțină forță a soldaților, să poată rezista cu ușurință atacului irochezilor. Dar iroquaii, pe cât de brutali erau, erau și războinici prudenti. Au așteptat cele mai favorabile momente pentru a ataca. Locuitorii Sfântului Ignatie, înspăimântați de soarta așezării Sfântului Iosif, pe tot parcursul iernii au stat de pază și soldații nu au ieșit la pradă. După ce și-au epuizat proviziile slabe și nu se așteptau la o invazie a irochezilor, primăvara au plecat la vânătoare, lăsând în sat doar femei, copii și bătrâni. Acesta este ceea ce așteptau irochezii. Pe 16 martie, înainte de zori, un strigăt militar al irochezilor s-a auzit brusc în afara zidurilor, iar populația somnoroasă abia a avut timp să se trezească când cuțitele și tomahawk-urile și-au început munca sângeroasă. Din populația totală de 400 de oameni, doar trei au reușit să scape, care s-au repezit pe jumătate goi în pădure și au reușit să aducă vești groaznice așezării vecine St. Louis. Majoritatea războinicilor de acolo vânau, dar aproximativ o sută și jumătate de oameni au rămas pentru protecție și au decis să moară în lupta împotriva Iroquas. Aici erau doi misionari - Brebeuf și Lallemant. Convertiții i-au rugat să fugă cât au putut. Dar curajoșii soldați ai crucii au vrut să trăiască și să moară împreună cu copiii lor spirituali și i-au consolat cu instrucțiunile și conversațiile lor. Între timp, soarele abia răsărise când strigătul binecunoscut al Iroquas s-a auzit în afara zidurilor și acești demoni, nebuni de răpire sângeroasă, au făcut un atac groaznic asupra zidurilor așezării. Huronii i-au întâlnit cu curaj și au rezistat atacului. De două ori au atacat și de două ori au fost forțați să se retragă. După ruina finală a țării huronilor, irochezii au mai străbătut-o câțiva ani, terminând rămășițele împrăștiate ale nefericitului trib și luându-le în captivitate. Insolența lor nu cunoștea acum limite și au amenințat serios coloniile franceze. Coloniștii nu au îndrăznit să treacă dincolo de zidurile forțelor, pentru că irochezii, asemenea animalelor de pradă, păzeau vânatul uman în pădure. În cele din urmă, totuși, ani întregi de războaie continue le-au epuizat în mod semnificativ instinctele însetate de sânge și, când au suferit odată un eșec minor într-o încăierare cu francezii, au decis să intre în negocieri de pace cu ei. Francezii au fost încântați și s-au grăbit să profite de ocazia de a numi un râu, iar ultimele patru poartă numele celor patru județe ale statului New York. În 1654, iezuitul Lemoine a plecat în țara Iroquas, tribul Onondaga. 142 Calea lui a urmat urmele sângeroase a iezuiților din Jogues, Bressani și o mie de captivi și martiri huroni, dar nicio teamă nu l-a putut opri pe iezuit de la isprava misionarului. A venit cu îndrăzneală în satul tribal și a fost răsplătit pentru curajul său. Acolo a întâlnit mii de prizonieri huroni, majoritatea creștini, l-au cunoscut personal și, prin urmare, l-au primit cu bucurie. Imediat a săvârșit Liturghia pentru ei, a dat împărtășania multora și i-a botezat pe copii, precum și pe adulții care nu fuseseră încă botezați. Iezuitul a văzut o priveliște minunată. Acești captivi creștini, pe care iezuiții i-au plâns ca morți, s-au dovedit a fi o sămânță rodnică a creștinismului în rândul feroceilor irochezi. Datorită lor, creștinismul a reușit să deschidă calea către conștiința sălbatică a învingătorilor feroce și, spre uimirea iezuitului, aceștia au fost înclinați să accepte botezul. Cu vestea bună, Lemoine s-a întors în Quebec și și-a schițat planurile pentru convertirea irochezilor. În anul următor, iezuiții Dablon și Chaumono s-au dus la irochezi și au întemeiat o tabără misionară permanentă. Indienii i-au întâmpinat cordial, iar captivii huroni le-au dat posibilitatea de a construi rapid o capelă, în care a început închinarea. Planul infernal s-ar fi împlinit fără îndoială dacă iezuiții nu ar fi aflat la timp despre pericolul care îi amenința. Ingeniozitatea lor i-a salvat de la moarte sigură. Ei, așa cum se întâmplase înainte, au aranjat un ospăț pentru călăii lor. Sălbaticii lacomi, desigur, nu au refuzat să vină la sărbătoarea oferită lor de victimele lor condamnate și, în timp ce erau astfel ocupați cu mâncarea, iezuiții s-au urcat în liniște în canoe pregătite dinainte și au dispărut, mergând în Quebec, care era singura lor protecție. Era 20 martie 1658, la trei ani după ce misionarii au pătruns în interiorul țării irocheze. 144 Iezuitul Marquette a sosit în Quebec în 1666, a lucrat câțiva ani ca misionar printre triburile împrăștiate în vecinătatea marilor lacuri și acolo a auzit pentru prima dată despre marele râu, „părintele apelor”. S-a hotărât să pătrundă pe țărmurile ei și s-a rugat cu ardoare ca să fie primul care va avea onoarea de a descoperi și răspândi Evanghelia printre popoarele care trăiesc de-a lungul țărmurilor ei. Spre marea lui fericire, a găsit sprijin în conducătorul Canadei, care a reacționat cu căldură la ideea sa, i-a dat ca asistent pe omul de știință francez Joliet, cu care Marquette a început să se pregătească pentru expediție, a schițat o hartă a râului pe baza întrebărilor indienilor și, pe 17 mai 1673, două navete și cinci tovarăși necunoscuti au pornit peste Lacul Michigan, Jollier, cu cinci tovarăși necunoscuti. Indienii au spus tot felul de orori despre această țară îndepărtată și au spus: „Aceste popoare nu cruță niciodată străinii; războaiele lor reciproce umplu malurile râului cu cete de războinici; Marele Râu abundă de monștri care devorează atât oamenii, cât și navetele; căldura excesivă provoacă moartea”. Dar curajosul iezuit a răspuns la toate aceste avertismente: „Îmi voi da cu bucurie viața pentru mântuirea sufletelor”. 152 O lună mai târziu, călătorii au intrat în cele din urmă în mult doritul râu Mississippi, „cu atâta bucurie, notează Market, pe care nu o pot exprima”. Învățatul iezuit era o persoană foarte atentă și în scrisoarea sa consemnează toate trăsăturile râului și malurile acestuia, iar această înregistrare este de cel mai mare interes istoric natural. Navetele lor s-au repezit rapid pe marele râu, trecând prin deșert, „îngrozitor din cauza absenței totale a omului”. În cele din urmă, pe 25 iunie, au văzut pe țărm o urmă de picioare de om și o potecă care ducea către o prerie încântătoare. Aici au aterizat și au plecat să caute satul. Aceștia au fost primii bărbați albi care au pus piciorul vreodată pe solul statului actual Illinois. În depărtare au văzut un sat indian. După ce s-au încredințat ocrotirii lui Dumnezeu, au decis să se facă cunoscuți prin strigăte. Indienii au auzit și un bătrân indian a ieșit în întâmpinarea lor și i-a întâmpinat cu semne. Dar limba acestui trib sa dovedit a fi de înțeles pentru Market. Pentru a doua schimbare a adus un fel de mâncare care conținea trei pești; a încercat să aleagă oase din ele și, suflând peste ele pentru a le răci, mi-a băgat o bucată în gură, exact când hrănim păsările. Pentru a treia pauză, au adus un câine mare pe care tocmai l-au ucis; dar când au aflat că nu l-am mâncat, l-au scos. În cele din urmă, a patra schimbare a constat într-o bucată de taur sălbatic, iar cea mai grasă parte din ea mi-a fost pusă în gură.” 154 Indienilor le plăceau atât de mult oamenii albi, încât șase sute dintre ei îi însoțeau până la canoe. Până la începutul secolului al XVIII-lea, romano-catolicismul, datorită energiei și întreprinderii extraordinare a fiilor lui Loyola, reușise astfel să se răspândească printre majoritatea triburilor care locuiau pe continentul Americii de Nord. Se părea că acest vast continent a fost adus pentru totdeauna în subordinea Curiei romane, care căuta răsplată pentru țările pierdute din Europa și spera să se bazeze pe el în timpul mișcărilor vulcanice care i-au zdruncinat tronul istoric în Lumea Veche. Dar această speranță nu era destinată să devină realitate. Curând a început relocarea intensivă a europenilor pe noul continent, a izbucnit o luptă acerbă între nou-veniți și nativi, iar pentru cei din urmă a fost fatală. Bazându-se pe superioritatea lor în luptă, coloniștii i-au exterminat fără milă pe indieni, astfel încât triburi întregi fie au murit de gloanțe, fie s-au retras în sălbăticie. 160 Alături de indieni au pierit și roadele muncii misionare ale iezuiților. În cele din urmă, a venit un moment dificil pentru iezuiții înșiși. Înțelegerea stării spiritului religios, care a oprit temporar dezvoltarea romano-catolicismului, și a originii revoluției, care i-a dat din nou libertatea de a crește, este subiectul secțiunii următoare. Întrucât această secțiune, în esență a subiectului, include problema relației dintre biserică și stat într-o țară care reprezintă un exemplu de implementare cea mai completă a principiului separării acestor două ordine și proclamarea, conform ideii generale, a libertății deplină a conștiinței religioase, atunci având în vedere atât importanța și interesul subiectului însuși, cât și mai ales dominația unei idei neclare despre această problemă, considerăm că este necesară o mai mare detaliere și detaliere a acestei relații în Rusia. chiar și ceea ce este cerut de sarcina noastră directă. Această viziune este dominantă printre istoricii și publiciștii romano-catolici din Statele Unite. Vezi de ex. White, Schiță a istoriei bisericii catolice din Statele Unite în volumul IV al tiradei introductive Darras History of the Catholic church; Biserica Catolică Hecker din Statele Unite, New-York 1879 etc. în tiradele de deschidere. Printr-un accident ciudat, istoria acestei ere remarcabile a fost foarte puțin dezvoltată în literatura americană. Până în prezent, i-a fost dedicat un singur studiu special, și anume lucrarea lui Parkman - The Jesuits in North America in the 17th century (Boston 1867): constituind cea de-a doua parte din marea sa lucrare intitulată Franța și Anglia în America de Nord. Apoi câteva studii aleatorii în diferite cursuri mari ale istoriei americane, de exemplu, în Istoria Statelor Unite ale lui Bancroft (ediția a XII-a 1859 Vol. III), Misiunile catolice Sheás, câteva articole și monografii în reviste catolice - și atât. Între timp, această epocă reprezintă o masă de materie primă care așteaptă să fie prelucrată. Acestea sunt rapoarte, note și scrisori lăsate de înșiși conducătorii din domeniul misionar. Aproape fiecare misionar ținea înregistrări ale vieții și activităților lor și toți prezentau rapoarte oficiale superiorilor lor anual. Atât rapoartele, cât și notele oferă material valoros pentru familiarizarea cu viața, obiceiurile și credințele indienilor. Unele dintre ele au fost publicate în traducere în engleză, de exemplu, în cartea Kip's The early jesuit missions in North America 1846. „Influența acestor șarlatani”, spune Ez. Maret, servește ca un mare obstacol în calea convertirii indienilor. Nu pot să vă spun de câte ori ar fi trebuit să pieri sub loviturile lor, dacă protecția specială a lui Dumnezeu nu m-ar fi ferit de furia lor. Într-un caz, dintre multe, unul dintre ei mi-ar fi despicat capul cu securea lui dacă nu m-aș fi eschivat în același timp în care mâna lui s-a ridicat să mă lovească.” Scrisoarea din 1712, tradusă de Kip, p. 201. Scrisoarea lui Mareth din 1712, tradusă de Kip, p. 194. Am difuzat pe scară largă povestiri binecunoscute ale lui Mine Reed și Fenimore Cooper, în care isprăvile diverșilor pionieri din America sunt descrise cu trăsături romantice. Isprăvile misionarilor creștini nu au fost incluse în aceste povești, dar ele, în ciuda lipsei lor istorice de colorare, sunt fără îndoială mai interesante și mai mari decât isprăvile eroilor din basme. Indienii din această parte a continentului habar n-au avut de albi până în secolul al XVII-lea, iar când i-au văzut prima dată în fața lor, au crezut că au căzut din nori. Pionierii lui Parkman ai Franței. p. 348. Iezuiții au fost prezentați indienilor de către comandantul fortului, Shalilan, care, printre altele, a spus: "Aceștia sunt părinții noștri. Îi iubim mai mult decât ne iubim pe noi înșine. Întregul popor francez îi venerează. Nu vin la tine pentru blănurile tale. Și-au părăsit prietenii și țara lor pentru a-ți arăta calea spre rai. Dacă îi iubești pe francezi, așa cum spui și tu îi cinstiți pe acești franceză." Indienii au ascultat cu atenție acest discurs, uitându-se în jur la Veșmintele Negre, apoi au răspuns cu discursuri magnifice, epuizând întreaga lor retorică înflorită, iar unul înaintea celuilalt i-au invitat pe iezuiți în navetele lor. Le Jeune, Relation 1633, 274. "Ei credeau că au înțeles ceasul, mai ales când unul dintre noi, în glumă, a lovit ciocanul la ultima lovitură a loviturii, spunând că este suficient să sune și sunetul se va opri. I-au numit șefii zilei. Când bat, indienii cred că ei sunt cei care vorbesc și întreabă de câte ori a vorbit deja șeful. Ei, de asemenea, așteaptă cu răbdare cât timp. auzi pe șeful vorbind Brebeuf, Relation des Hurons, 1635, 33. Picturile au fost alese de iezuiți pentru a se potrivi gusturilor indienilor. Interesantă în acest sens este scrisoarea lui Ez. Garnier prietenului său din Franța. „Trimite-mi”, scrie el, „o imagine a lui Hristos fără barbă”. Antipatia indienilor pentru barbă este binecunoscută. Apoi cere alte câteva imagini, înfățișând chinurile iadului sub diferite forme și beatitudinea raiului într-o singură formă. Fețele din tablouri ar trebui să fie pline, nu de profil, cu ochii deschiși îndreptați către privitor. Toate picturile ar trebui să fie de culori strălucitoare, dar fără plante sau animale, deoarece acestea distrag atenția indienilor de la subiectul principal. – Toate aceste trăsături ale gusturilor indiene sunt vizibile printre indieni până astăzi. Un anume pictor a provocat odată o ceartă sângeroasă între un partid al lui Sius, când l-a înfățișat pe unul dintre ei în profil, pentru care camarazii săi au început să-l tachineze ca pe jumătate om. Litera ez. Garnier în op. Parkman, p. 133. Parkman, Iesuits în. N.A.r. 118. Iezuiții considerau țara huronilor ca fiind una dintre cele mai puternice cetăți ale împărăției diavolului. „A fost, după cuvintele lui Ez. Lalmana, una dintre cetățile principale și, parcă, un castel al demonilor.” Relation des Hurons 1639, 100. Raportează ez. Le Mercier, 1637, 114. Altă dată, în timpul unei sărbători canibalistice similare, indienii au aruncat mâna unui captiv prăjit în coliba iezuiților, invitându-i astfel să participe la sărbătoare. Raportul lui Lallement, 1639, 70. Parkman, Franța și Anglia în N. A. II, 112. „Diavolul s-a simțit constrâns”, spune Ezek. Lemercier; nu a putut suporta botezul solemn al câtorva dintre cei mai distinși sălbatici”. Raport 1638, 33. Iezuitul Garnier, într-o scrisoare către fratele său, sugerează alarma provocată în regatul întunericului de succesele misiunii și adaugă: „Nu vă puteți imagina ce mângâiere este pentru noi să vedem cum diavolul se înarmează împotriva noastră și își folosește sclavii pentru a ne ataca și încearcă să ne distrugă din ura pentru mine.” Parkman, Iesuite în. N.A. p. 113. Raportul lui Lemercier și Brebeuf, 1637. Raportul lui Lemercier, 1636, 114, 116, 150 etc. „Ce consolare”, exclamă Ez. Lemercier, să vezi cum este proslăvit Dumnezeu prin gura neamului lui Satan.” Raportul 1637, 127 și 128. Parkman, Iezuiții în N.A. p. 115. Iezuiții foloseau tot felul de metode pentru a boteza copiii fără a fi observați de părinții lor, care nu ar fi niciodată de bunăvoie de acord să le permită să fie botezați. Rapoartele lor sunt pline cu cazuri similare. Nu sunt lipsite de interes următoarele două cazuri descrise de iezuitul Lemercier: „În a treia zi a lunii mai, spune el, Părintele Pierre Pijar a botezat un copil mic de două luni la Anonatea, în vădit pericol de moarte, neobservat de părinți, care nu și-ar fi dat acordul. A folosit această metodă. Zahărul face minuni pentru noi. El a spus că vrea să dea degetul în același timp să bea cu degetul în apă. Când tatăl copilului a început să bănuiască ceva și a strigat la el să nu boteze, i-a dat lingura femeii care stătea lângă el și i-a spus: „Dă-i-o tu”. Ea s-a apropiat de copil și l-a găsit dormind și chiar în acel moment părintele Pijar, sub pretextul de a vedea dacă doarme cu adevărat, i-a atins fața cu degetul umezit și l-a botezat. Patruzeci și opt de ore mai târziu, copilul a plecat în rai. Cu câteva zile mai devreme, acest misionar folosise aceeași metodă pentru a boteza un băiat de șase sau șapte ani. Tatăl său, care era foarte bolnav, a refuzat de mai multe ori să fie botezat; iar întrebat dacă nu vrea să fie botezat fiul său, a răspuns: nu. — Cel puțin, spuse părintele Pijar, nu te vei rezista că-i dau niște zahăr. „Nu, dar nu ar trebui să-l botezi.” Misionarul a dat copilului zahăr o dată, apoi din nou; iar pe a treia lingură, înainte de a pune zahăr în apă, l-a picurat pe copil, rostind totodată cuvintele sacramentului. Fetița care se uita la el a strigat: „Părinte, el îl botează!” Tatăl copilului a fost foarte alarmat, dar misionarul i-a spus: „N-ai văzut că i-am dat doar zahăr?” Băiatul a murit curând după aceea; dar Dumnezeu și-a arătat mila Sa față de tatăl său, care acum este în perfectă sănătate.” Raportul lui Lemercier, 1637, 165. Raportul lui Lemercier, 1638 Ch. II. Parkman, pp. 109, 118–121, 144, 145 și colab. Această scrisoare afirmă, printre altele: „S-ar putea să trebuiască să ne dăm sângele și viețile noastre pentru cauza Stăpânului nostru, Iisus Hristos. Se pare că bunătatea Lui va accepta această jertfă, în ceea ce mă privește, pentru ispășirea păcatelor mele mari și nenumărate și că El va încununa astfel slujirea și dorințele arzătoare ale tuturor părinților noștri de aici... Binecuvântat să fie numele Său pentru totdeauna, cei care sunt cei mai buni, care ne-a ales pentru totdeauna, El să poarte crucea Sa în această țară, să se facă voia Lui sfântă, dacă auziți că Dumnezeu ne-a încununat ostenelile, binecuvântați-L căci pentru El trăim și murim... La urma urmei, ție și tuturor părinților noștri să nu ne uitați în rugăciuni și în jertfe fără sânge. Au semnat Jean de Brébeuf, François Lemercier, Pierre Castellain, Charles Garnier și Paul Ragueneau. Scrisoarea este datată 23 octombrie 1637, la Ossosan, sau Reședința Concepției. Vezi Parkman, p. 122 și 123 franceza. scrisoarea originală. Lemercier atribuie această schimbare mijlocirii Sfântului Iosif căruia au început să slujească o serie de liturghii la 6 noiembrie. 1638, 44. Raportul lui Lallemand, 1639, 56 și 57. Iezuiții au învățat însă curând să facă vin din struguri sălbatici care creșteau din belșug în păduri. Ca o adevărată dovadă a sărăciei misiunii, există câteva scrisori ale iezuiților scrise pe scoarță de mesteacăn. Scrisori de la Piron și Shomono în ed. Carayon. Parkman, 130. În revista catolică The Catholic World, în numărul din octombrie 1872, există o biografie detaliată a lui Isaac Jognes: „Părintele Isaac Jognes, S. J.” Descrie în detaliu toate aceste atrocități ale Irokusoav, care, totuși, erau comune între toți indienii în legătură cu captivii. Vezi și scriitorul protestant Parkman în op. cartea cap. XVI. p. 211–240. The Catholic W, 1872 oct. — Istoricul Shea sugerează că decizia în această chestiune îi aparține Papei Urban VIII Shea p. 310. Detalii despre viața lui Isaac Jogues pot fi găsite în Relation des Hurons 1647; decret. monografie în The Catholic World 1872, octombrie; Parkman, 1. p. Ch. XVI; Istoria lui Bancroft a S.U.A. III, cap. XX. Relație abregèe, cap. II. Parkman, Ch. XVII, p. 252. etc. Relația abregee, p. 122. Raportul lui Regeno, 1646, 73. Viața și durerile iezuitului Bressani sunt descrise în raportul lui Vimont pentru 1644, în propriul său raport, intitulat Relation abregèe, și în diferite scrisori ale iezuiților. Vezi și despre el Parkman, 1. p. XVII Bancroft, 1. p., XX etc. Soarta iezuitului Noe este descrisă în rapoartele lui Lallemant (1646, 9) și Bressani. Când ez. Isaac Jogues era în captivitate, irochezii au adus un grup de prizonieri de o sută de oameni și i-au ars pe majoritatea. Parkman, 1. c. r. 223. Indianul botezat Stefan Totiri, vazand chinurile cu care compatriotii sai i-au chinuit pe captivii Iroquas, i-a denunat cu curaj si i-a amenintat cu foc vesnic si demoni. L-a botezat pe nenorocit în mijlocul indignării chinuitorilor săi, care l-au împins în timpul botezului și au strigat: „Nu-l botezați! Să-l ardă dracii după ce-l vom arde noi!”. Raportul lui Ragueneau, 1646, 56; 1648, 53. Indienii obișnuiau să numească creștinism rugăciune. Vindecătorii au răspândit un zvon că o fată, botezată de iezuiți și a murit curând, a înviat și i-a spus cum a fost primită pe „cerul francez”. De îndată ce a apărut acolo, a fost prinsă, înlănțuită și supusă la tot felul de torturi. Asta fac ei cu toți convertiții de acolo. Francezii și mai ales iezuiții își petrec timpul făcând asta. Aceasta înseamnă că iezuiții, atunci când îi boteză pe indieni, nu au altceva în minte decât să pregătească oamenii pentru rai pentru chinuri. – Raportul lui Ragueneau 1646, 65. Transmițând acest lucru, Ragueneau prezintă un exemplu remarcabil de elocvență indiană. La consiliul care s-a întrunit cu această ocazie, bătrânul indian s-a adresat iezuitului Ragueneau cu următorul discurs: „Fratele meu”, a început vorbitorul colorat. Uite, toate triburile noastre s-au adunat aici. (Le-a enumerat după nume.) Suntem doar o mână; sunteți sprijinul și fortăreața acestui popor. Din cer a căzut tunet și pământul a crăpat. Vom cădea în prăpastie dacă nu ne susțineți. Ai milă de noi. Suntem aici nu atât să vorbim, cât să plângem despre pierderile noastre și ale tale. Țara noastră este doar un schelet, fără carne și vene, iar oasele îi atârnă de fire. Demonul iadului a pus tomahawk în mâna ucigașului. Tu, soarele, ale cărui raze strălucesc deasupra noastră, l-ai condus la așa ceva? De ce nu ți-ai întunecat lumina ca să fie lovită de groază de crima ta? Ai fost complicele lui? Nu, pentru că mergea în întuneric și nu vedea unde lovea. A crezut, acest nefericit criminal, că țintește capul francezului, iar lovitura a căzut asupra țării sale și i-a provocat o rană de moarte. Când am auzit prima dată de această crimă, nu am putut face decât să plângem; iar acum suntem gata să vă acceptăm comenzile și să vă îndeplinim cerințele. Vorbește și cere orice satisfacție dorești; viața și părerea noastră sunt toate ale tale. Și chiar dacă trebuie să ne jefuim copiii pentru a te mulțumi, le vom spune că nu trebuie să se plângă de tine, ci de cel a cărui crimă ne-a făcut pe toți vinovați. Mânia noastră este împotriva lui; dar avem doar dragoste pentru tine. El ne-a distrus viața și o vei restabili dacă vei vorbi și ne spui ce trebuie să facem pentru tine.” - Ragueneau, citând acest discurs, spune că reprezintă o simplă traducere a acestuia. Dacă da, atunci remarca lui că elocvența este mai mult un dar al naturii decât arta este fără îndoială. Raport 1648, 8–17. De ce Ragueneau 1649, 3–5. Bressani, 247. Raportul lui Ragueneau 1649, 13. Rămășițele ambilor misionari au fost găsite mai târziu în stare desfigurată și pe jumătate arsă. Bressani, Raport abr. 288. Literal - Algonquin, numele general al triburilor cărora le-au aparținut huronii. Bancroft, Istoria S.U.A. Vol. III, 141. Irochezii au fost împărțiți în cinci triburi: Mohawk, Onenda, Onondaga, Cayuga și Seneca. Numele primului trib este încă păstrat în numele unui râu, iar numele ultimelor patru sunt numite patru comitate ale statului New York. Journal de Dablon, 1655, 18 nov. Shea, Istoria Bisericii Catolice din S.U.A. p. 315. Iezuita Cholonec își descrie virtuțile și sfințenia în detaliu într-o lungă scrisoare din 27 august 1715 către procurorul misiunilor canadiene, Augustin Leblanc. Tatăl ei era păgân, iar mama ei era creștină, care a botezat-o când avea patru ani. La douăzeci de ani, a suferit de variolă, care i-a mutilat atât de mult fața încât aproape și-a pierdut vederea. Din acel moment, ea s-a închis într-o colibă ​​și a devenit un pustnic, ocupat doar de chestiuni de mortificare. Este remarcabil că în rândul indienilor s-a răspândit practica mortificării, mai ales în rândul femeilor. „Chiar au mers la astfel de extreme”, scrie Szolonek, că atunci când acest lucru ne-a intrat în atenția, am fost forțați să le moderam gelozia. Pe lângă instrumentele obișnuite de ucidere pe care le foloseau, ei au inventat o mie de mijloace noi pentru a-și provoca suferință. Unii s-au întins în zăpadă în frigul cel mai amar; alții s-au dezbrăcat în locuri izolate și au rămas așa mult timp, expunându-se rigorilor anotimpului, pe malurile râurilor înghețate și în locurile în care vântul sufla deosebit de puternic. Au fost chiar și cei care, după ce au tăiat gheața din lacuri, s-au scufundat până la gât, rămânând acolo atâta timp cât a fost necesar pentru o listă înzecită de mătănii. Unul dintre ei a făcut asta timp de trei nopți la rând, iar acest lucru a provocat o febră atât de puternică, încât au crezut că va muri. Un altul m-a frapat prin simplitatea ei când am aflat că ea, nemulțumită de folosirea acestui mijloc de mortificare, și-a cufundat împreună cu ea fiica de trei ani într-un râu înghețat, de unde a scos-o pe jumătate moartă. Când i-am reproșat cu strictețe nebunia, ea mi-a răspuns cu o naivitate care m-a uimit, că nu credea că a greșit cu nimic, ci că, știind că fiica ei va păcătui probabil cândva înaintea Domnului, a vrut să-i impună dinainte pedeapsa pe care păcatul ei ar merita”. Scrisoarea este plină de trăsături caracteristice din viața convertiților indieni. Apare în traducere în ediția lui Kip, pp. 81–116. Shea, Istorie, p. 321–325. În prezent există până la 2.500 de irochezi în statul New York, toți catolici. Shea, Istorie, p. 324. Scrisoare de la Menyard, în Bancroft History, vol. III, 146. Bancroft's, History, Vol. III, 148. Raportul lui Allouez din 1666 b. 105–110. Bancroft. Vol. III, 151. Piața în literele lui Thivenot și Hennepin, engleză. ed. 1698. Bancroft, voi. III, 156. El a spus degajat: "Îți mulțumesc, halat negru, că ți-ai dat osteneala să vii să ne vizitezi. Niciodată pământul nu a fost atât de frumos, soarele nu a fost niciodată atât de strălucitor pentru noi ca astăzi. Râul nostru nu a fost niciodată atât de calm și nici atât de liber de stâncile care au fost mutate de canoele tale. Tutunul nostru nu a mirosit niciodată atât de bine și porumbul nostru a avut un gust atât de bun, așa că știi că aici îi dau inima mea atât de bine fiului meu. când indianul l-a adus pe tânărul sclav pe care îl dădea în Piață). Scrisoarea pieței, partea a VI-a. Originalul francez și traducerea în engleză se găsesc în Shea, Discovery and Exploration of the Mississipi Valley, 1852. N.Y. Narațiunea pieței în lucrarea menționată Shea, p. 24, Această narațiune este plină de detalii foarte interesante cu privire la viața și morala acestor fii ai preriilor americane. Piața în povestire, p. 30. Istoria lui Bancroft Vol. III, 162. Scrisoarea iezuitului Maret în ediția lui Kip, p. 205 și urm. Scrisoarea lui Mareth din 1712, 9 noiembrie, p. 204, 206 ed. Kippah. Războiul de exterminare împotriva indienilor de către populația albă este încă purtat în Statele Unite. Inumanitatea acestei atitudini americane față de nativi este conturată în culori dure într-o carte publicată recent la New York: A Century of dishonour. Cartea a făcut o impresie puternică asupra societății. Te-ar putea interesa: