Problema bisericii în polemica dogmatică cu donatismul

Gândul care s-a exprimat mai întâi clar și hotărât despre Biserică pe vremea Sfântului Ciprian, și anume, că Biserica este o instituție divină pentru îmbunătățirea morală a oamenilor și că pentru aceasta numai ea are mijloacele necesare pline de har, această idee a fost în cele din urmă asimilată și păstrată pentru totdeauna în conștiința bisericească 1 . În acest sens, nu a mai existat o istorie a dogmei în sensul propriu. De asemenea, Sfântul Ciprian a pus în mod decisiv acest concept al Bisericii în practica bisericească, iar după Sfântul Ciprian, s-ar putea spune, a început în primul rând istoria disciplinei bisericești. Formele disciplinei penitențiale sunt în continuă schimbare, dar în spatele acestei schimbări de forme se simte întotdeauna conceptul fundamental neschimbat al Bisericii ca medic pentru o conștiință îndurerată și, în general, educatoare a neamului uman. Formele de disciplină se schimbă în direcția celei mai bune adaptări la acest scop al Bisericii. Printre reprezentanții Bisericii Răsăritene, deja la sfârșitul secolului al III-lea, întâlnim unele speculații, doar sub o formă diferită, care transmit aceeași învățătură dogmatică despre Biserică, pe care am văzut-o exprimată în mod deosebit în detaliu printre scriitorii occidentali. Dintre astfel de speculații, ca fiind cele mai caracteristice teologiei răsăritene, remarcăm învățătura lui Metodie din Pătara. În învățătura sa despre Biserică, Sfântul Metodie pornește de la o interpretare alegorică a creației Evei. Adam și Eva pentru el sunt tipuri reale ale lui Hristos și ale Bisericii 2. Așa cum Eva a fost creată din coasta lui Adam adormit, tot așa din Iisus Hristos, care zăcea în somnul morții, a venit Duhul Sfânt, din Care a fost făcută Biserica. Se mai poate spune despre Biserică că este os din oase și carne din trupul lui Hristos. De dragul Bisericii, Logosul a părăsit Tatăl Ceresc și a coborât să se unească (προσκολληθησόμενος) cu soția Sa. El a adormit în extazul suferinței (ὕ πνωσε τὴν ἔκστασιυ τοῦ παθους), murind de bunăvoie pentru ea, pentru a o prezenta Lui însuși ca slăvită și fără prihană, curățindu-o cu baie. Ea primește sămânța binecuvântată și spirituală, pe care Logosul o seamănă în adâncul spiritului. Biserica primește această sămânță și o dezvoltă, ca o femeie, înmulțind și hrănind virtutea 3 . Așa se împlinește cuvântul: creșteți și înmulțiți-vă (vezi: Gen. 1,28)! Biserica crește zilnic în măreție, frumusețe și număr (είς μέγεθος καί καλλος καί παῆθος) datorită asistenței (διά σῦνερξιν) și a comunicării Logosului 4. Ea coboară în fiecare persoană individuală și se dezvăluie în viața morală. Hristos, parcă, moare din nou în toți și îl unește cu întreaga Biserică, astfel încât să primească în ea anumite puteri pline de har. În acest fel, toată lumea primește un profit. Dar ceea ce se întâmplă cu fiecare persoană, Hristos a făcut acest lucru mai întâi în raport cu Biserica și numai aderând la Biserică poate o persoană să crească spiritual. „Cei imperfecti și cei care încă încep învățătura mântuitoare cresc și se formează, parcă, în pântecele mamei, din cei mai desăvârșiți, până când ei, ajungând la maturitatea renașterii și apoi, după succes, devenind ei înșiși Biserică, vor contribui la nașterea și creșterea altor copii în recipientul sufletului, ca în pântecele cuvantului, împlinindu-se în mod exorabil”5. De aceea Sfântul Metodie numește Biserica mamă. Sub soția apocaliptică, care era însărcinată și țipa de durere și chinuri de naștere, Sfântul Metodie înseamnă Biserica. „Cei luminați primesc trăsături, o imagine și o înfățișare curajoasă (τούς χαρακτῆρας καί τὴν έκτύπωσιν καί τὴν ἀ ῤῥ ενωπίαν) Hristos este întipărit în ei prin adevărata imagine și știința lui Hristos; credință, astfel încât Hristos se naște în toți spiritual (νοητῶς). Din acest motiv, Biserica este în pântece și experimentează durerile nașterii până când Hristosul născut este înfățișat (μορφωθῆ) în noi, astfel încât fiecare dintre sfinți, prin comuniunea cu Hristos, se naște uns (χριστός, uns cu Hristos). iar Biserica de aici contribuie la imaginea în ei a Cuvântului și transformarea lor” 6 . Biserica pentru Sfânta Metodie este întreaga congregație a credincioșilor, dar în același timp ea are puteri deosebite care reînvie oamenii și de aceea este, în sensul propriu, mama tuturor credincioșilor 7. În învățătura Sfântului Metodie, putem vedea aceleași idei care au fost deja revelate în Occident, doar că aceste idei primesc o justificare mistică. Se remarcă o singură trăsătură: Sfântul Metodie acordă o importanță deosebită individului, ceea ce este de înțeles având în vedere prezentarea mistică a întregii misiuni istorice a Bisericii 8. Având în vedere caracterul mai extern și mai juridic al problemelor care se decid despre Biserica în Occident, desigur, individul a fost, așa cum ar fi, evitat și nu a făcut obiectul discuției 9 . În secolul al IV-lea, multe aspecte ale vieții bisericești din Răsărit și Vest au fost definite tocmai în strânsă legătură cu conceptul de Biserică ca educatoare a neamului uman, dând naștere spirituală a copiilor lui Dumnezeu. Învățăturile marilor părinți răsăriteni - Sfântul Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur - despre păstorit pot fi exprimate pe scurt astfel: păstorirea este slujba prin care Biserica regenerează oamenii păcătoși. Aici vom acorda atenție, în special, unuia dintre cele mai importante aspecte ale activităților educaționale generale ale Bisericii – disciplina pocăință. Această disciplină, conform învățăturii bisericești din secolul al IV-lea, are drept scop tocmai vindecarea păcătosului, și nu pedepsirea lui sau protejarea sfințeniei Bisericii. Tocmai aceasta este punctul de vedere exprimat în cele mai importante monumente penitenţiale ale acestui secol: în epistolele Sfântului Vasile cel Mare către Amfilohie, Episcopul Iconiului, şi în scrisoarea Sfântului Grigorie de Nyssa către Litoius, Episcopul Melitinoului. Aceste mesaje, canonizate de a doua regulă a Sinodului VI Ecumenic, își păstrează încă autoritatea incontestabilă în Biserica Ortodoxă și sunt plasate în „Cartea regulilor”. Literatura penitenţială de mai târziu se referă în mod constant la Vasile cel Mare 10. Pentru toată disciplina penitențială, Sfântul Vasile cel Mare indică un singur scop – „să smulgă pe cei care au păcătuit din cursa celui rău” 11 și „să răsturneze și să nimicească păcatul în orice fel posibil” 12 . Căci excomunicarea din Biserică de către Sfântul Vasile cel Mare nu are aproape alt nume decât „vindecare” 13. Epistola lui Grigore de Nyssa este nimic mai puțin decât un minunat tratat de teologie pastorală. Aici Sfântul Grigorie numește păcatul o boală și vorbește constant despre vindecarea păcatului. „Așa cum în vindecarea fizică scopul artei medicinei este același - întoarcerea sănătății bolnavilor, dar modul de vindecare este diferit, pentru că, în funcție de diferența de afecțiuni, fiecare boală are o metodă decentă de vindecare, așa că în boala mintală, datorită multitudinii și varietății de pasiuni, este necesară o varietate de îngrijiri de vindecare, care produce vindecare, nu numai despre boală, potrivit Sf. Grego, nu numai. semnificația medicală a excomunificării temporare din Biserică, dar și despre scopul faptelor speciale penitențiale. „Să-și vindece boala exercitând opusul patimii sale, împărțind averea săracilor și risipind ceea ce are, se va arăta curățit de boala lăcomiei. Apostolul îi poruncește celui care nu are decât trupul să vindece această patimă cu truda trupească” 15. Aceasta este învățătura generală despre pocăință și sensul căinței11. Sistemul pocăinței publice a fost înlocuit ulterior de instituția confesiunii secrete, conform căreia au apărut o serie întreagă de Nomocanoane, legate într-un fel sau altul de numele Patriarhului Constantinopolului Ioan cel mai rapid 17 . Aceste Nomocanoni sunt foarte caracteristice pentru clarificarea conceptelor despre Biserică care s-au stabilit în cele din urmă în conștiința bisericească. Toți Nomocanonii de mai târziu au o singură diferență față de regulile Sfântului Vasile cel Mare, că sunt cele mai potrivite pentru vindecarea bolilor morale ale individului. Regulile lui Vasile cel Mare vorbesc în principal despre perioade lungi de excomunicare din comuniunea bisericească 18 . Nomocanoanele de mai târziu scurtează semnificativ perioada de privare a comuniunii bisericești pentru pocăit, dar în ele i se prescriu pocăitului post special, plecăciuni, rugăciuni și alte fapte evlavioase 19 . Evaluând acest fapt dintr-un punct de vedere fundamental, trebuie spus că disciplina penitențială bisericească a fost cea mai adaptată învățăturii despre Biserică, care era clar exprimată încă din secolul al III-lea: sfințenia Bisericii nu constă în faptul că nu tolerează păcătoșii muritori, pe care îi excomunicează în totalitate, ci în faptul că îi vindecă pe cei care îi vindecă pe cei serioși care îi dau răul și îi vindecă. puterile pline de har ale Duhului Sfânt pentru îmbunătățirea lor morală. Am indicat pe scurt cum s-a schimbat disciplina bisericească, adaptându-se din ce în ce mai mult la învățătura dogmatică despre sfințenia Bisericii. Scriitorii bisericești de atunci au pus întrebarea mai direct, iar răspunsul la ea, care se dăduse încă de la începutul secolului al III-lea, a primit o argumentare amănunțită și abundentă. Dezvoltarea învățăturii dogmatice în sine nu poate fi remarcată aici. Istoria dogmei Bisericii însăși după vremea Sfântului Ciprian a fost concentrată în Biserica Apuseană și a atins acele puncte care abia au fost atinse în timpul vieții și lucrării Sfântului Ciprian și nu au primit în același timp dezvăluirea lor completă: gândirea bisericească s-a concentrat pe clarificarea naturii și realității mijloacelor de sfințire pline de har din Biserică. Această întrebare a fost ridicată în special de scindarea donatistă și a primit rezoluția în lupta împotriva ei. Trecem la o expunere a acestei lupte și a rezultatelor ei dogmatice. Prigoana lui Decius, care a izbucnit sub Sf. Ciprian, a trecut repede. Dar problema celor căzuți s-a ridicat cu nu mai puțină urgență în timpul ultimei și celei mai severe persecuții a lui Dioclețian la începutul secolului al IV-lea, când unii dintre episcopi se aflau printre cei căzuți. În Africa, s-a pus întrebarea dacă cei care erau vinovați de trădarea cărților sacre și în general de apostazie puteau săvârși Tainele. Această problemă a fost rezolvată de unii dintre episcopii de la unul dintre Sinoadele cartagineze în sens negativ, când hirotonirea Episcopului Cecilian a fost declarată nulă pe motiv că episcopul care l-a hirotonit era suspectat de trădare 20 . Cecilian a fost destituit, iar Majorin a fost ales în locul său, dar episcopii din alte regiuni i-au luat partea lui Cecilian, alții - partea lui Majorin. Așa s-a produs o scindare, care mai târziu a devenit cunoscută sub numele de Donatism 21. Întrebarea, care, așa cum am văzut la sfârșitul eseului precedent, a fost pusă deja la mijlocul secolului al III-lea 22, la începutul secolului al IV-lea și-a cerut cu insistență soluția. Istoria exterioară a donatismului este foarte tulbure și complexă, dar nu are nicio semnificație pentru istoria dogmei Bisericii. Pentru această poveste sunt importante lucrările polemice ale scriitorilor bisericești îndreptate împotriva donatiștilor. Vom începe acum să prezentăm învățătura dogmatică despre Biserică revelată în aceste lucrări. Lucrările donatiștilor înșiși nu au supraviețuit, iar părerile lor pot fi judecate numai după lucrările scriitorilor bisericești. În ideile lor dogmatice despre Biserică, donatistii au pornit de la un concept strict al sfințeniei Bisericii și al unității ei. O biserică care acceptă tradiționaliști în părtășie nu poate fi sfântă. Episcopii tradiționali nu pot împărtăși niciun har; de aceea, în Biserica, care are episcopi tradiționali, nu există Taine. Nedemnitatea personală a unui episcop privează întreaga Biserică de har. În Biserică, botezul nu are sens, și de aceea oricine dorește să treacă de la Biserică la societatea donatistă, care este singura Biserică adevărată și sfântă, trebuie să fie botezat. Se poate observa că donatiştii au adoptat unele dintre ideile Sfântului Ciprian şi le-au întors împotriva Bisericii 23. Donatiştii au stat aproape de părerile novatenilor, care nu recunoşteau botezul bisericesc ca fiind valabil 24 , dar se deosebeau de vechii eretici, care nu i-au botezat pe cei care s-au întors la ei, ci doar dintr-o altă erezie 25 . Sfântul Ciprian, după cum se știe, i-a identificat complet pe eretici și pe schismatici, considerând botezul ambilor invalid. Dar acest punct de vedere constituie o anumită trăsătură a eclesiologiei Sfântului Ciprian. Diferența dintre erezie și schismă a fost însă întotdeauna observată în Biserică; aceasta poate fi văzută și la Sfântul Irineu de Lyon. Și însăși terminologia Sfântului Ciprian arată că el cunoștea diferența dintre erezie și schismă: el folosește foarte des ambii termeni unul lângă altul - erezie și schismă și a simțit nevoia să dovedească erezia schismaticilor 26. Pentru prima dată, gândirea bisericească a întâlnit o astfel de schismă precum Novațianismul și, prin urmare, era de înțeles că, în raport cu Botezul extrem, era de înțeles că noutatianismul. declarat invalid. Cu toate acestea, Ciprian însuși nu a ridicat cu hotărâre problema botezului novațian pe temeiuri dogmatice, dând libertate practicii locale. Donatiștii și-au substituit baza dogmatică acestei practici: o persoană nedemnă nu poate preda Tainele. Deja chiar la apariția donatismului, vedem definiții conciliare care normalizează atitudinea față de schismatici. Sinodul de la Arles (314), prin regula sa a opta, a hotărât să boteze numai acei eretici care nu mărturisesc Treimea; obiceiul african de a boteza pe toți cei care se îndreaptă către Biserică este declarat privat și nedemn de aprobare 27 . Pe tot parcursul secolului al IV-lea, întâlnim în general o serie întreagă de definiții conciliare, unde Tainele săvârșite în societățile schismatice sunt recunoscute ca fiind valabile. Astfel, la Sinodul I Ecumenic, a fost luată o rezoluție cu privire la novațieni, conform căreia clerul lor a fost acceptat în Biserică păstrându-și rangul. „Trebuie să mărturisească în scris că se vor lipi și vor respecta definițiile Bisericii Catolice și Apostolice, adică vor fi în comuniune bisericească atât cu bigamii, cât și cu cei căzuți în timpul persecuției, pentru care s-a stabilit vremea pocăinței și s-a hotărât perioada iertării... Unde, fie în sate, fie în orașe, toți cei care se găsesc în rândul lor, vor fi hirotoniți în rândul lor. să fie în același rang” 28. Botezul și hirotonirea adepților lui Pavel de Samosata și a altor antitrinitari au fost respinse, deși la botez au pronunțat formula botezului invocând numele Sfintei Treimi 29 . Hotărârea Consiliului de la Arelat a fost repetată la Sinodul de la Cartagina din 348 30. La același Sinod, hotărârea Primului Sinod Ecumenic cu privire la admiterea în Biserică a membrilor ierarhiei schismatice cu menținerea rangului lor a fost extinsă și asupra donatiștilor 31 . Problema botezului ereticilor este discutată în detaliu din partea practică de Vasile cel Mare în scrisoarea sa către Amfilohie, episcopul Iconiului. „Străvechii”, scrie Sfântul Vasili, - au hotărât să accepte botezul, fără a se abate de la credință; Pe unii i-au numit erezie, pe alții schismă, iar pe alții adunări autoprovocate. Eretici i-au numit pe cei care au respins cu totul și au fost înstrăinați în credința însăși, schismatici - cei care erau împărțiți în păreri despre anumite subiecte bisericești și despre problemele care permit vindecarea... De ce, de la început, foștii părinți au vrut să măture complet botezul ereticilor, botezul schismaticilor, ca încă nestrăin de Biserică (ἔκ ἆτι (ἔς). Ἐκκλησίας ὄντων ), acceptă.” Mai departe, Sf. Vasili spune că întrebarea ar trebui să se ridice doar despre cine anume este considerat eretic și cine este schismatic. El știe că St. Ciprian și Firmilian din Cezareea i-au considerat și pe Kafars drept eretici, dar el însuși crede că Kafarii sunt schismatici și ar trebui botezați 32 . Cu toate acestea, Sf. Vasili dă libertate diferitelor practici stabilite. Sinodul al II-lea Ecumenic a stabilit care dintre oamenii moderni greșiți, atunci când se alătură Ortodoxiei și o parte din cei mântuiți, să fie acceptat prin ungerea cu mir sfânt și cine să fie acceptat ca păgâni, adică prin botez 33 . Rezoluția celui de-al Doilea Sinod Ecumenic cu completări a fost repetată ulterior de Sinodul VI Ecumenic 34. La baza acestei practici, evident, este o învățătură dogmatică puțin diferită despre atitudinea Bisericii față de Taine față de învățătura Sfântului Ciprian, potrivit căruia Biserica este proprietarul exclusiv al harului. După cum se poate observa din cuvintele Sfântului Vasile cel Mare, practica stabilită se baza pe ideea că schismaticii nu erau complet străini de Biserică. Numai ereticii care au distorsionat însuși conceptul de Treime a Divinului sunt plasați la egalitate cu păgânii. A fost necesar să se dea o dezvăluire și o justificare științifică și teologică a învățăturii bisericești despre relația dintre Sacramente și Biserică. Această sarcină a fost asumată de acei scriitori bisericești care erau destinați să conducă polemici cu donatismul. În această polemică au fost clarificate fundamentele dogmatice ale practicii ortodoxe din secolul al IV-lea și, în același timp, s-au exprimat mai categoric unele puncte ale învățăturii dogmatice despre Biserică în general. În primul rând, se atrage atenția asupra învățăturii despre Biserica lui Optatus din Milevia; El a dat deja aproape toate punctele învățăturii ortodoxe despre Biserică, care și mai târziu au fost prezentate în polemici cu donațiștii. Optatus a scris o lucrare destul de extinsă în șapte cărți, cunoscută sub titlul „De schismate donatistarum”, unde polemizează cu episcopul donatist Parmenian, urmașul lui Donatus 35. În polemica sa împotriva donatiștilor, Optatus, dovedind adevărul Bisericii, introduce clar și definitiv pentru prima dată ca argument principal ideea necesității ca adevărata Biserică să fie universală în sensul distribuției sale externe. Ereticii și schismaticii nu pot avea o Biserică, pentru că atunci nu ar fi universală. Dacă donațiștii ar avea o Biserică, aceasta ar fi limitată doar la o parte a Africii, ar fi închisă într-un colț (in angulo parvae regionis). Biserica nu ar exista acolo unde nu ar exista donatisti. Nu ar exista Biserică în Spania, Galia, Italia, Panonia și Dacia, Misia, Tracia, Ahaia, Macedonia și toată Grecia, n-ar fi Biserică în Pont, Galația, Capadocia, Pamfilia, Frigia, Cilicia, în Siria, în Armenia, în tot Egiptul și Mesopotamia, în nenumărate insule și provincii care pot fi enumerate cu greu. Aceasta contrazice conceptul de catolicitate a Bisericii 37. O astfel de limitare a Bisericii universale este contrară voii lui Dumnezeu. Iisus Hristos a primit toate neamurile ca moștenire și toate hotarele pământului ca stăpânire (vezi: Ps. 28). Întregul pământ cu toate națiunile este promis lui Hristos. Această făgăduință este distrusă de donațiști, îngrădiind întreaga lățime a regatelor, parcă într-un fel de închisoare 38. „Lăsați,” exclamă Optat, „Fiului să posede ceea ce făgăduiește, lăsați Tatălui să împlinească făgăduința! De ce puneți limite (meta)? De ce trasați granițe în toate celelalte locuri? Scriptura ar trebui să fie răspândită în toate celelalte locuri? Este scris despre Însuși Mântuitorul: El va stăpâni de la mare la mare și de la râu până la marginile pământului (Ps. 71:8) Dumnezeu dă lui Hristos toate țările fără excepție, dar donațiștii reduc pe nedrept ceea ce a fost dat de Tatăl, dându-I lui Hristos doar o parte din Africa și luând de la El întregul Psalmul dat. Cântec Domnului, pentru a arăta că aceasta nu se aplică donatiştilor, ci Bisericii, care este pretutindeni, se adaugă: cântaţi Domnului, tot pământul... vestiţi slava Lui între neamuri, minunile Lui între toate neamurile (Ps. 96:1, 3) Proclamaţi, se spune, între popoarele, şi nu sunt proclatorii excluse. Dar numai Donatiștii vor să fie totul fără a fi răspândiți în întreaga lume. Dacă doar donațiștii constituie Biserica, atunci întregul pământ trebuie să tacă. Donatistii trebuie sa laude numele Domnului cu toti, iar daca nu vor sa fie cu toti, sa taca ei 41 . Astfel, Optatus dovedește că Biserica este catolică, care este răspândită în întreaga lume 42. Optatus aplică adesea această măsură în societatea donatistă. Parmenian a numit Biserica paradis. „Acesta este adevărat”, spune Optatus, „dar paradisul Domnului trebuie să fie extins în lung și în lat, iar donatistii sunt refuzați de la popoarele creștine din Răsărit și Nord și chiar din multe provincii din Apus și din nenumărate insule. Ei sunt singuri împotriva tuturor acestor popoare, încăpățânați și nu au nicio comunicare cu ele 43. Donatiștii se contrazic atunci când fac rugăciuni pentru o singură Biserică catolică: Biserica lor nu este catolică 45 . Deci, adevărata Biserică este aceea care este cuprinsă în întreaga lume (quae continetur toto orbe terrarum)” 46. La acest argument Optat adaugă un altul, de mult cunoscut nouă, care poate fi numit referire la originea apostolică a Bisericii. În el găsim din nou o listă de episcopi romani până la contemporanul său Siricius, cu care atât africanii, cât și lumea întreagă sunt de acord (cum quo nobiscum totus orbis commercio formatarum, in una communionis societate concordat). Și la fel ca Irineu și Tertulian, Optatus exclamă: „Voi care doriți să vă însușiți Sfânta Biserică, imaginați-vă originea (originem reddite) amvonului vostru!” 47. Donatiștii au considerat însă Biserica falsă pentru că nu satisfacea cerința sfințeniei, având comuniune cu tradiționaliștii. Optat își concentrează atenția pe clarificarea doctrinei sfințeniei Bisericii. El vorbește în primul rând despre sfințenia relativă a omului în general, făcând referire la cuvintele apostolului Ioan: dacă spunem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înșine, iar adevărul nu este în noi (1 Ioan 1, 8). Este obișnuit ca un om creștin să dorească ceea ce este bine și să se străduiască pentru acest bine; dar omului nu este dat să fie desăvârșit, astfel încât să fie întotdeauna loc pentru ajutorul lui Dumnezeu (restet aliquid Deo, ubi deficienti succurrat), pentru că numai Fiul lui Dumnezeu, Hristos, este desăvârșit. Oamenii sunt toți pe jumătate perfecți (semiperfecți). Și Mântuitorul Hristos nu a dat desăvârșire, ci doar a promis. Donatiștii nu pot cere sfințenie perfectă; ei înșiși nu sunt fără păcat și învățătura lor nu este adevărul, ci înșelăciunea. De ce donațiștii din Rugăciunea Domnului cer iertarea păcatelor dacă acestea sunt sfinte? Optat citează pilda Domnului despre vameș și fariseu, a spus despre cei care erau încrezători în ei înșiși că sunt drepți și i-au umilit pe alții (vezi: Luca 18:19–14). Donatiștii sunt ca fariseul (quales et vos videmus); el este profesorul lor. Dar păcatele cu smerenie sunt mai bune decât nevinovăția cu mândrie. Mai mult, donatiștilor nu le lipsesc păcatele grave 48 . În întreaga lucrare a lui Optatus, în general, foarte des se spune despre neajunsurile și diferitele laturi, foarte întunecate, ale vieții morale a donatiștilor. În cartea a șaptea a lucrării sale, scrisă ceva mai târziu, Optatus, pentru a înfățișa starea pământească a Bisericii, a folosit multă vreme în acest scop pilda Domnului, folosită în literatura bisericească, despre un câmp în care crește neghina printre grâu, iar aceasta va continua până în Ziua Judecății de Apoi. Domnul nu a îngăduit apostolilor să scoată neghina și de aceea donațiștii nu au dreptul să facă acest lucru 49. Păcatul apostaziei sau al trădării cărților sacre nu este atât de mare încât să distrugă complet sfințenia Bisericii; prezența tradiționaliștilor în Biserică nu poate fi considerată o bază suficientă pentru a nega sfințenia ei și pentru a se despărți de ea. Chiar și apostolul Petru L-a lepădat pe Hristos și, totuși, ceilalți apostoli nu L-au îndepărtat din mijlocul lor. În persecuție, creștinii L-au tăgăduit pe Domnul, pe care nu L-au văzut. Petru chiar a negat de trei ori, dar lui i-a încredințat Mântuitorul cheile; alți apostoli, ei înșiși nevinovați, ar fi putut închide ușile pocăinței împotriva celor căzuți 50. Optatus repetă raționamentul lui Ciprian conform căruia apostazia, ca păcat forțat, nu este la fel de gravă ca păcatele voluntare - crima sau curvia. Acest lucru trebuie spus în special despre eliberarea cărților sfinte. Chiar și Moise a rupt tablele Legii și totuși Domnul nu a devenit nemilos față de Moise. În Vechiul Testament există un exemplu de emitere a unei cărți sfinte: Baruc a dat cartea profetului Ieremia, scrisă la inspirația lui Dumnezeu (vezi: Ier. 36:27), și, totuși, Dumnezeu nu s-a mâniat și Baruc nu a fost pedepsit. Eliberarea de cărți nu a dăunat Bisericii, întrucât Sfintele Scripturi au mai rămas. Este cu adevărat mai bine ca o persoană să fie ucisă decât să fie distribuite cărți? Dar oamenii au rămas intacți și cărțile nu lipsesc. Cărțile legii și Dumnezeu nu sunt același lucru. Se poate muri pentru Dumnezeu; El este puternic atât pentru a învia din morți, cât și pentru a da o răsplată, dar o carte care nu este credincioasă nu poate face nici una, nici alta 51 . Cu toate acestea, donatistii au acordat o asemenea importanta pacatului apostaziei, incat un episcop care s-a patat cu acest pacat nu putea, dupa parerea lor, sa imparta nici un har, iar Sacramentele savarsite de el erau invalide. De aceea, donatiștii i-au botezat pe catolicii care veneau la ei. În afară de societatea donatistă, nicăieri nu există har și Sacramente; ereticii şi schismaticii sunt complet egali în această privinţă. Adevărat, această poziție a fost susținută, după cum am văzut, de Sfântul Ciprian, dar există și o diferență dogmatică. Sfântul Ciprian a întemeiat lipsa harului dintre cei din afara Bisericii tocmai pe contradicția și vrăjmășia lor cu Biserica. Donatiștii neagă harul în Biserică pentru că există tradiționali în ea chiar și printre ierarhii și, prin urmare, nu este sfânt 52. Optatus, respingând în detaliu aceste puncte ale învățăturii donatiste, își expune concepția despre sfințenia Bisericii, care nu ar fi contrazisă de prezența celor care au păcătuit grav chiar și în rândul ierarhiei. Donatiștii neagă botezul săvârșit de un tradiționalist și plasează realitatea Sacramentului în legătură inextricabilă cu personalitatea interpretului său. Dar un asemenea criteriu de valabilitate a Sacramentului nu poate fi acceptat. Din punct de vedere istoric, Optatus stabilește că la începutul donatismului existau episcopi tradiționaliști 53. Prin urmare, valabilitatea oricărui botez trebuie negat. Dacă un tradiționalist nu poate boteza, atunci donațiștii nu pot boteza, deoarece s-a dovedit că fondatorii donatismului au fost tradiționaliști. În general, dacă botezul făcut de un păcătos este invalid, atunci nu există deloc botez, pentru că, conform mărturiei cuvântului lui Dumnezeu, toată lumea este păcătos; Donatiștii, care s-au făcut vinovați de multe infracțiuni grave, nu sunt excluși 55. Pentru a dovedi poziția lor că Taina este invalidă fără sfințenia celui care o săvârșește, donațiștii au citat mai multe pasaje din Sfânta Scriptură: de exemplu, uleiul păcătosului să nu-mi ungă capul (Ps. 141:5). Cuvintele profetului Ieremia despre izvoarele fără apă au fost atribuite ierarhiei bisericii (vezi: Ier. 2:13). Optatus analizează în detaliu aceste pasaje din Sfânta Scriptură, demonstrând că ele nu pot avea sensul pe care donatiştii le-l atribuie 56. Dimpotrivă, aceste cuvinte vorbesc împotriva donatiştilor înşişi 57. Spre deosebire de donatişti, Optatus exprimă şi fundamentează doctrina independenţei sfinţitorilor faţă de puterea sfinţitoare a calităţilor morale a sfinţitorilor lor. Valabilitatea botezului nu depinde nici de loc, nici de persoane, ci de Treime - aceasta este poziția generală a Optat 58. Conform învățăturilor donatiștilor, numele Sfintei Treimi nu are nicio semnificație acolo unde nu există vrednic săvârșitor al Sacramentului 59. Optat învață altfel. Dumnezeu, cu Fiul și cu Duhul Sfânt, acționează și acolo unde nu există persoană umană. În cartea Facerii citim că apele au dus fiecare suflet viu, iar acest lucru, desigur, s-a datorat acțiunii Sfintei Treimi. Nu a existat a patra persoană și nu au existat donațiști. Dacă, spune Optat ironic, Treimea nu poate face nimic fără tine, atunci readuceți peștele la starea inițială (in originem); Vei îneca până și păsările zburătoare în ape, dacă în lipsa ta Treimea nu poate face nimic 60. Hristos a spus că cel ce s-a spălat nu mai are nevoie să se mai spele, pentru că este curat (vezi: Ioan 13,10). El a spus aceasta despre acea spălare care primește putere de la Treime, nu despre spălarea iudeilor sau ereticilor, care, când se spală, spurcă, ci despre apa sfințită care curge din izvoarele celor trei nume. Deci Domnul Însuși a învățat, zicând: „Duceți-vă, botezați toate neamurile în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt” (vezi: Mat. 28:19). El a spus o dată și, prin urmare, a interzis repetarea botezului și a vorbit despre obiect, și nu despre persoană; căci, dacă ar fi fost vreo deosebire, ar fi zis: „care s-a spălat bine odată”, dar pentru că nu a adăugat cuvântul „bun”, a arătat că ceea ce s-a făcut în numele Treimii este bine 61 . Având în vedere în detaliu Taina Botezului, Optat argumentează după cum urmează. Sunt trei părți implicate în Taina Botezului: Sfânta Treime, credinciosul (botezatul) și persoana care săvârșește botezul. Fiecare dintre aceste aspecte are semnificații diferite. Primele două sunt necesare, a treia este doar cvasi necessariam. Primul loc aparține Sfintei Treimi, fără de care botezul însuși este imposibil; Credința celui botezat o urmează; chipul celui care face botezul este deja ceva străin (vicina), care nu are o semnificație egală. Sfânta Treime și credința rămân mereu și neschimbate și își păstrează întotdeauna puterea. Fața interpretului nu poate avea o semnificație egală pentru că numai ea este schimbătoare. Considerându-se sfinți, donațiștii nu se gândesc să-și contrasteze mândria cu Treimea, dar personalitatea interpretului este schimbătoare, iar Sfânta Treime este neschimbată; Unii boteză astăzi, alții mâine. Un sacrament nu poate depinde de personalitatea interpretului său, deoarece nu poate fi schimbător (sacramenta mutari non possunt). Prin urmare, toți cei care boteză sunt doar interpreți, nu administratori, nu maeștri (operarios ease, non dominos) 62. Și atunci Optat își exprimă hotărâtor poziția sa cea mai importantă: „Sacramentele sunt sfinte în sine, și nu de la oameni” 63. Donatiștii, legând puterea Sacramentului de personalitatea interpretului ei, au spus în infirmarea opiniei catolicilor și ca dovadă a invalidității botezului săvârșit de ierarhia lor: „Cum poate cineva să dea ceea ce el însuși nu are?” Acest argument, pe care l-am întâlnit și la Sfântul Ciprian, Optat îl analizează și îl infirmă în detaliu. Dătătorul este Domnul. Dumnezeu purifică pe cineva. Nimeni nu poate spăla impuritățile și viciile sufletului (mentis) decât Dumnezeu, Care este și Creatorul sufletului. Dacă voi, le spune donatiştilor, credeţi că purificarea (lavacrumul) vă aparţine, atunci spuneţi-mi care este însuşi sufletul care este spălat prin trup, sau ce formă are, sau în ce loc al omului locuieşte. Această persoană nu știe. Prin urmare, cum crezi că speli când nu știi ce este ceea ce speli? Dumnezeu te face curat, nu omul. El însuși, prin profetul Isaia, a spus: Deși păcatele voastre sunt ca stacojiu, vor fi albe ca zăpada (Isaia 1:18). Dacă Dumnezeu a promis așa, atunci de ce vrei să dai ceva ce nu ți se poate fi promis, dat sau avut? Dumnezeu a promis că va albi el însuși păcatele, și nu printr-o persoană 64. Dacă donațiștii susțin că odată cu ei toate darurile din Sacramente sunt date de către sărbătoritor, atunci înseamnă că cei care sunt botezați sunt scufundați în numele botezatorului. Dar nu asta spune Apostolul Pavel (vezi: 1 Cor. 1:13) 65. Donatiştii susţineau că darul botezului aparţine celui care dă, nu celui care primeşte. Acest lucru este adevărat dacă prin dăruitor ne referim la Dumnezeu, dar omul nu poate fi considerat dăruitor. Optat reprezintă un astfel de caz. Donatiștii, care se consideră sfinți, botează pe necredincios. Catolicii, pe care donatiștii îi numesc păcătoși, îl botează pe credincios. Întrebarea este: care dintre cei doi botezați primește harul lui Dumnezeu? Desigur, cel care crede. Așa cum un vopsitor (artifex purpurae) nu poate spune că vopsește independent de vopselele prețioase cu o singură atingere a mâinilor, tot așa celebratorul botezului nu poate comunica nimic fără Sfânta Treime. Oricine botează în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, împlinește lucrarea apostolilor. La urma urmei, apostolilor li s-a poruncit și ca săvârșirea Tainei (opusul) să fie [de la ei], și sfințirea - a Treimii, și s-au cufundat nu în numele lor, ci în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh; prin urmare, numele este cel care sfințește, nu săvârșirea sacramentului. Dacă Biserica este o vie, atunci oamenii sunt viticultorii, iar inițiații sunt cultivatorii. Deci, într-adevăr, apostolul Pavel atribuie totul lui Dumnezeu, și nu oamenilor (vezi: 1 Cor. 3:7). Cel care săvârșește Sacramentul nu trebuie să-și însușească ceea ce îi aparține lui Dumnezeu. N-ar fi corect. Sensul interpretului este foarte limitat. Acesta este doar un servitor. Harul nu este dat celor ce poruncesc, ci celor care păstoresc. Apostolul, împreună cu Sine, îi cheamă cu umilință pe alții slujitori. Ca să nu creadă cineva că ar trebui să-și pună toată nădejdea numai în apostoli sau episcopi, Pavel a spus: Cine este Pavel? Cine este Apolo? Ei sunt doar slujitorii Aceluia în care ai crezut (1 Cor. 3:5) 66. Toți reprezentanții ierarhiei nu au stăpânire, ci slujire (non dominium, sed ministerium) 67. Harul este dat de la Dumnezeu Însuși conform credinței celui care primește. Optat dezvăluie semnificația credinței și necesitatea ei de a primi har, interpretând miracolul vindecării de către Hristos a femeii sângerânde (vezi: Mat. 9:20–22; Luca 8:43–48) și slujitorul centurionului din Capernaum (vezi: Mat. 8:5–13) 68. Astfel, la botez, când Preasfânta Treime este de acord cu credința, cel născut pentru veacuri renaște spiritual pentru Dumnezeu. Tatăl oamenilor este Dumnezeu, mama este Sfânta Biserică, iar săvârșitorul Sacramentului (operarius), bărbat fiind, nu își însușește nimic, așa cum fac donațiștii 69. Biserica posedă darurile sfințitoare ale Duhului indiferent de demnitatea persoanelor ierarhice, iar aceste persoane sunt doar slujitori ai Bisericii în împărțirea darurilor ei ierarhice-70. Biserica posedă aceste daruri toate laolaltă, pentru că sunt inseparabile unele de altele 71 . Așa abordează Optatus definiția sa a sfințeniei Bisericii. Donatiștii, din mândrie, își atribuie o sfințenie deosebită (speciales sanotitatem), iar pe această sfințenie își întemeiază sfințenia însăși a Bisericii 72 . Acest lucru, după cum a arătat deja Optatus, un principiu foarte șocant al donatistilor nu a fost împărtășit de scriitorii bisericești. Tainele nu depind de personalitatea preotului: sunt sfinte în sine. La fel, sfinţenia Bisericii nu depinde de sfinţenia membrilor săi; dimpotrivă, membrii Bisericii înșiși primesc sfințenia de la Biserică. Biserica este una, iar sfințenia ei stă în Sacramente, și nu în mândria indivizilor 73 . Ultimele cuvinte scurte exprimă în mod decisiv formula sfințeniei Bisericii, a cărei absență a dat naștere la multe nedumeriri și concepții greșite în Biserica secolelor timpurii. Se punea constant întrebarea: cum să împace sfințenia Bisericii cu inevitabilele deficiențe morale ale membrilor săi? Cererea pentru sfințenia vieții ar putea fi întotdeauna doar relativă. Atunci când însăși sfințenia Bisericii a fost determinată doar de această cerință, inconsecvența [o astfel de] soluție a problemei a fost evidentă. Încă de la început, Biserica a acceptat în părtășia sa chiar și pe cei care au păcătuit grav, recunoscând că sarcina ei era să educe umanitatea. O serie de rigoriști au acuzat-o de încălcarea sfințeniei, până când în cele din urmă, în secolul al IV-lea, s-a formulat învățătura bisericească despre sfințenia Bisericii, în care păcătoșenia membrilor Bisericii nu privește deloc sfințenia Bisericii însăși. Această învățătură este rezultatul dogmatic al luptei împotriva donatismului 74. Punând valabilitatea botezului într-o legătură deosebit de strânsă cu mărturisirea Sfintei Treimi, Optat a fost astfel forțat să recunoască botezul schismatic ca fiind valabil, ceea ce era în deplin acord cu practica bisericească consacrată. Optatus este complet de acord cu oponentul său că Biserica este una 75, mireasa singurului Hristos 76, dar protestează puternic împotriva confuziei ereticilor și schismaticilor; este o mare diferență între cei doi 77. Ereticii au respins adevărul și au denaturat însuși simbolul credinței (falsaverunt symbolum): unul spune că sunt doi Dumnezei, celălalt vrea să-L recunoască pe Tatăl în persoana Fiului, 78 și altele asemenea. Prin urmare, Tainele Bisericii sunt străine ereticilor 79; nu au nici Tainele, nici alte daruri ale Bisericii 80; botezul lor este fals; necuratul nu-l poate curata 81. Deloc - schismatici. Ei au multe în comun cu Biserica și, cel mai important, au aceeași credință cu Biserica. Ei au economisit mult pentru că au părăsit Biserica 82. Și de aceea Tainele schismatice nu pot fi tăgăduite, deși schismaticii sunt în afara Bisericii unice universale 83 . Condițiile pentru unitatea deplină cu Biserica sunt unitatea credinței, un singur crez adevărat și unanimitatea 84. Schismaticilor le lipsește aceasta din urmă. Schisma, distrusă legăturile lumii, se naște din diferențele de păreri, se hrănește cu răutate, invidie și dispute și se întărește, astfel încât atunci când, părăsind mama universală, copiii răzvrătiți (impii) ies și sunt despărțiți de rădăcina Bisericii mame, fiind tăiați de coasa invidiei, răzvrătiți, rătăciți, se duc; și nu pot face nimic nou sau nu pot face altceva decât ceea ce au învățat deja de la mama lor 85 . Optat ii trateaza pe donatisti foarte indulgent. Încă de la începutul lucrării sale, el îl numește pe Parmenian frate și își justifică acest act al său. Referindu-se la Isa. 66:5, el spune că nu se poate abține să nu numească frați pe cei care nu pot decât să fie frați. Sunt frați, deși nebuni. La urma urmei, Ham, deși râdea de goliciunea tatălui său, era totuși un frate cu nevinovații Sem și Iafet 86 . Iar schismaticii, cu unitatea confesiunii lor cu Biserica, sunt frați pentru membrii acesteia din urmă 87. Despărțirea donatiștilor de Biserică nu înseamnă o depărtare completă de ea 88. Ei par chiar să constituie Biserica, dar nu Biserica Catolică 89 . Dar, în același timp, Optat spune cu siguranță că nu aparțin Bisericii, că sunt în afara ei 90, că doar uzurpă numele Bisericii 91. Optatus susține că schisma este un păcat mare și grav, alături de trădare, chiar summum malum 92. Schisma este dezgustătoare lui Dumnezeu 93 , tear 94 aduce neconsolabilă. Cine nu a vrut să rămână cu frații săi în Biserică, urmând ereticii, a ieșit ca Antihrist 95. Optatus este înclinat să tăgăduiască adevărata viață a harului dintre donațiști: le compară cu ramurile rupte dintr-un pom, cu ramurile tăiate de viță; sunt un flux separat de sursa 96. Nu se poate să nu observăm o oarecare instabilitate și incompletitudine în ultimele argumente ale lui Optat. El consideră fie că schismaticii au părăsit Biserica, că sunt în afara Bisericii, fie spune că separarea lor nu este o cădere completă. Și atunci întrebarea este destul de potrivită: dacă Tainele sunt valabile în societățile schismatice, atunci mântuirea nu este posibilă în afara Bisericii și chiar în ostilitatea față de ea? Sau, poate, chiar și cu realitatea Sacramentelor din afara Bisericii, mântuirea este doar în Biserică? Dar atunci de ce sacramentele, chiar și cu realitatea lor, nu aduc foloase în afara Bisericii? Optat nu are răspuns la toate aceste întrebări. Judecățile sale clare și hotărâte despre sfințenia Sacramentelor, indiferent de persoana care le săvârșește, au fost adoptate de către Fericitul Augustin, care a dat un răspuns la toate întrebările puse. Noul concept al sfințeniei Bisericii își atinge deplina dezvoltare, justificare și dezvăluire în literatura teologică în cel mai mare dintre scriitorii bisericești occidentali - Fericitul Augustin. Fericitul Augustin 97 a fost cel mai proeminent luptător împotriva donatismului: a luptat verbal, vorbind în dezbateri publice, [și] a scris multe lucrări în infirmarea donatismului. Aproape că nu a existat un singur fenomen în istoria relațiilor reciproce dintre Biserică și donatism care să nu fi fost reflectat în numeroasele lucrări teologice ale lui Augustin. Nu a lăsat fără infirmare imediată niciuna dintre lucrările autorilor donatişti contemporani sau chiar decedaţi. Augustin a condus o polemică personală cu episcopii donatişti, adresându-le cu scrisori, primind de la ei respingeri ale scrierilor sale şi răspunzând din nou la aceasta cu cărţi întregi. În cele din urmă, [el] a conturat pe scurt ideile principale ale polemicii sale în limbaj comun și chiar în formă poetică pentru a facilita asimilarea lor 98. Uneori, lucrările destul de extinse ale Sfântului Augustin, îndreptate împotriva donatiştilor, sunt pline de judecăţi dogmatice despre Biserică şi se remarcă printr-o abundenţă copleşitoare de argumentare 99 . Dar de când blzh. Augustin a trebuit să conducă polemici cu oameni diferiți pe aceleași probleme, este destul de de înțeles că în scrierile sale există repetări constante, aproape literale, ale acelorași gânduri, aceleași argumente. Vom încerca să expunăm învățătura dogmatică a fericitului. Augustin despre Biserică în punctele sale principale, lăsând deoparte detaliile argumentului său 100. Pentru a respinge opinia donatiștilor că numai societatea lor reprezintă adevărata Biserică, Fericite. Augustin, ca și Optatus, spune că un semn indispensabil al adevăratei Biserici este caracterul ei universal. Donatiștii au numit și societatea lor Biserica Catolică. Conform învăţăturii lor, catolicitatea Bisericii nu este omniprezenta sa spaţială, ci plinătatea învăţăturii şi plinătatea Sacramentelor 101. Augustin acceptă şi această înţelegere a termenului „catolic” 102; cu toate acestea, el insistă în primul rând că adevărata Biserică trebuie să fie universală, trebuie răspândită în întreaga lume. Catolicismul în sensul prevalenței în întreaga lume, potrivit lui Augustin, este un semn al adevăratei Biserici a lui Hristos, în contrast cu erezia sau schisma. Societatea donatistă nu are un astfel de caracter universal și, prin urmare, nu este o Biserică. Și că adevărata Biserică trebuie să fie universală este clar chiar din numele ei, catolică. Cuvântul grecesc καθ᾿ ὅ λον înseamnă „universal” 103 . Sfântul Augustin consacră cea mai mare parte a lucrării sale „De unitate Ecclesiae” pentru a demonstra necesitatea ca Biserica să fie universală. În acest scop, el citează o serie întreagă de dovezi, în primul rând din Vechiul Testament, văzând în ele fie transformări, fie profeții despre Biserica universală a Noului Testament. Aici Augustin nu omite niciuna dintre dovezile care ar putea fi într-un fel sau altul atribuite Bisericii și ar dovedi necesitatea caracterului ei universal 104 . Pentru Augustin, aproape fiecare pagină a Scripturii vorbește despre necesitatea ca Biserica să fie răspândită în întreaga lume 105 . Hristos, după ce a întemeiat Biserica, i-a trimis pe apostoli să propovăduiască Numele Său până la ultimul pământ 106. Augustin atribuie Bisericii profețiile Vechiului Testament, găsindu-și confirmare în scrierile Noului Testament și contestând interpretarea donatiștilor. Aceste profeții și testamentul Mântuitorului s-au împlinit chiar la începutul existenței Bisericii. Augustin scrie primele două capitole din Faptele Apostolilor 107, arătând cum Biserica, după ce a primit întemeierea în Ierusalim, a început să se răspândească în întreaga lume. Istoria ulterioară a răspândirii creștinismului arată, de asemenea, cum, chiar și în vremurile apostolice, Biserica a căutat să-și dea seama de caracterul său universal. Acest caracter al Bisericii, în special, i-a fost revelat apostolului Petru în viziunea sa despre un vas coborând din cer, legat la patru colțuri (vezi: Fapte 10:11–12). Acest vas însemna întreaga lume cu toate popoarele ei. Cele patru frânghii cu care era legat vasul însemnau cele patru direcții cardinale 108. Apostolii au întemeiat Biserici în toate colțurile pământului și toate aceste Biserici constituie o singură Biserică universală, împrăștiată în întregul univers. Chiar dacă presupunem că Bisericile africane sunt vinovate de ceva, acest lucru nu dă motive pentru ca donatiştii să întrerupă comuniunea cu alte Biserici; aceste Biserici nu au murit din cauza africanilor (criminibus Afrorum). Toate acele Biserici către care Apostolul Pavel le-a scris scrisori există și astăzi. Donatiștii au doar Epistolele Apostolului, dar Biserica Africană menține comuniunea cu Bisericile înseși. Există Biserici la care au scris apostolii Petru și Ioan. Poate donatiștii nici măcar nu știu unde se află cutare sau cutare Biserică și, totuși, în orbirea lor (caecitate) ei condamnă Bisericile necunoscute 109, în timp ce unitatea cu toate Bisericile este un semn de apartenență la adevărata Biserică universală 110. Prin urmare, Augustin numește deseori fiecare Biserică Locală catolica 111. Donatiștii s-au menținut, de asemenea, ferm la sfârșitul secolului al IV-lea la doctrina lor despre sfințenia Bisericii. Aceasta arată dezbinarea care a avut loc între ei în problema sfințeniei Bisericii. Printre donatişti au apărut oameni care au înţeles sfinţenia Bisericii într-un sens mai ortodox. Așa a fost Africanul liniștit, sau Gramatica. Învățătura lui despre Biserică a fost expusă de el într-o carte despre șapte reguli pentru studierea și găsirea sensului Sfintei Scripturi 112. Aici Tihonie vorbește despre Trupul Domnului în două părți (de Domini corpore bipartito). „Duă parte a Trupului lui Hristos este arătată de Scriptură în cuvintele: Eu sunt negru și bun (Cântarea 1:4). Căci să nu se întâmple Biserica, care nu are murdărie sau defect (Efeseni 5:27), pe care Domnul a curățit-o cu Sângele Său, să fie neagră în orice parte, în afară de stânga, din cauza căreia „Numele lui Dumnezeu este blamat între neamuri”; a spus: Sunteți toți buni, vecina mea, și nu este nici un viciu în voi (Cântarea 4:7 Mai mult, el explică de ce ea este neagră și bună, cu cuvintele: ca satul Kidarsk). vălurile lui Solomon (Cântarea 1:4). Indică două corturi: regalul și sclavul. Dar ambele sunt sămânța lui Avraam, căci Chedar este fiul lui Ismael... Dar nu putem spune că cortul lui Chedar este în afara Bisericii. Căci el însuși zice: cortul lui Kidar și Solomon, de aceea a spus: negru sunt eu și bun, căci Biserica nu este neagră în cei ce sunt în afara ei. Aici stă misterul în faptul că Domnul în Apocalipsă fie îi cheamă pe cei șapte Îngeri, adică Biserica cu șapte forme, sfinți și păzitori ai poruncilor, apoi îi expune pe amândoi ca vinovați de multe crime și ca vrednici de pocăință. Iar în Evanghelie un singur trup de supraveghetori este denunțat pentru diferența de merit (diversi meriti manifestat)... Unul și același trup este și bine și rău... Astfel, Domnul mărturisește în toate Scripturile că în toate neamurile același trup din sămânța lui Avraam crește, înflorește și piere”113. blamat” 114. Esau și Iacov pentru Tihonius sunt imagini ale a două componente ale Bisericii.Două popoare se luptă într-un pântece al Bisericii mame. Dintre aceștia, unul este iubit prin alegere și preștiință, celălalt este urat prin alegerea propriei voințe. Iacov și Esau sunt într-un singur trup, provenind dintr-o sămânță. Dar din moment ce au fost produse în mod evident în două, indică două popoare. Și ca nu cumva cineva să creadă că în felul acesta vor fi în mod clar două neamuri împărțite, este indicat că ambele vor fi într-un singur trup în Iacov... Amândoi despărțiți chiar înainte de a fi despărțiți, se arată că trebuie să fie într-una... Iacov, adică Biserica, nu a obținut niciodată binecuvântarea fără însoțirea lingușirii, adică frații mincinoși... crește într-o singură națiune... așa și acum sub stăpânirea Noului (Testament) nu lipsesc fiii sclaviei 115. Un gând asemănător pătrunde în toate graiurile lui Tihonie când vorbește, „în conformitate cu tainele înțelepciunii cerești și având ca îndrumător pe Duhul Sfânt” 116, despre specii și gen. În a patra sa regulă, Tihonius se referă la Biserică ca fiind discursuri profetice despre diverse țări și orașe, deoarece narațiunea despre ele se aplică în mod egal atât speciei, cât și genului (adică Bisericii) 117 . Dar peste tot Tikhony găsește în mod specific compoziția în două părți a orașelor; aceeaşi stare este atribuită Bisericii. „Multe orașe apar ca imagini ale Bisericii. Pretutindeni, oriunde menționează Edomit, Teman, Bozra, Seir, el înfățișează frați răi, căci ei constituie posesiunile lui Esau” 118. După ce a exprimat într-o formă atât de unică o doctrină despre starea pământească a Bisericii, apropiată de cea catolică, Tikhonius, însă, nu a tras nicio concluzie pentru sine din aceasta și a rămas donatist. În rândul donatiştilor, opera lui Tychonius a provocat nemulţumiri. Șeful donatiștilor, Parmenian și alți episcopi au protestat puternic 119. La început, Parmenian l-a convins în scris pe Tichonius să renunțe la învățătura sa despre Biserică, iar apoi Tihonius a fost condamnat de Consiliul Donatist 120. Evident, o altă idee a Bisericii a prevalat printre donațiști. Despre această idee aflăm în detaliu din scrierile Sfântului Augustin. Conform învăţăturilor donatiştilor, în Biserică nu ar trebui să existe păcătoşi. Multe pasaje din Sfânta Scriptură au fost citate ca dovadă a acestei poziţii 121 . Societatea donatistă satisface această cerință; Printre donatişti nu există nimeni cu vreun viciu 122. Când donatiştii s-au despărţit, grâul a fost despărţit de pleavă: grâul a fost redus doar la limitele Africii (ad solam Africam); În Biserica Catolică a rămas neghină 123. Nici măcar nu se știe dacă printre toate popoarele de peste mări există creștini buni 124. Parmenian chiar a afirmat pozitiv că Galia, Spania, Italia și complicii lor (pe care vrea să-i considere întreaga lume, notează Augustin), având relații cu tradițiile africane, le sunt asemănătoare în crime 125. Augustin 126 prezintă starea pământească a Bisericii într-un mod cu totul diferit. Astfel, deja în „Psalmul împotriva Partidului lui Donatus” spune despre Biserică că în ea sunt mulți păcătoși (abundantia peccatorum). Așa trebuie să fie, pentru că Domnul a asemănat Biserica cu o plasă cu diverși pești. Când plasa este trasă la țărm, atunci vor începe să trimită peștii: cei buni vor fi duși în vase, iar cei răi vor fi aruncați înapoi în mare. Plasa este Biserica; epoca actuală este marea; coasta - sfarsitul sec. Cât timp plasa este în mare, peștii sunt deopotrivă buni și subțiri 127. Nu este nevoie să rupe părtășia cu păcătoșii, dar, desigur, trebuie să se retragă din părtășia în păcate 128 . Păcătoșii din Biserică nu pot face niciun rău. Numai în ultimă instanță ar trebui excluși, dar fără a perturba liniștea (salva rase). Și dacă această excludere poate tulbura liniștea, atunci este mai bine să-i excludeți numai din inimă. Profetul Ezechiel (Ezechiel 9:4) vorbește despre oameni care au plâns pentru păcatele fraților lor, dar nu s-au despărțit. La fel, din cauza răului, nu ar trebui să ne despărțim de Biserica Mamă 129. Și printre poporul evreu sunt șapte mii de oameni credincioși lui Dumnezeu (vezi: 1 Regi. 19:18), iar alți oameni evlavioși nu au fost despărțiți de unitatea poporului din cauza idolatriei unora, chiar și a majorității. Ei se întâlneau cu ei în același biserică (uno tempeo miscebantur), dar erau îndepărtați la inimă (mixti non erant corde) 130. Chivotul lui Noe este, de asemenea, un simbol al Bisericii, iar în ea erau animale curate și necurate. „Să învățăm să înțelegem chivotul lui Noe, care este chipul Bisericii, și să intrăm împreună în el ca niște animale curate; să nu insistăm ca acolo cu noi să nu fie animale necurate până la sfârșitul potopului.”131 Pilda neghinei spune același lucru. Domnul Însuși a explicat că secerișul este sfârșitul veacului, iar câmpul unde se seamănă neghina și grâul este pacea. Este clar că ambele ar trebui să crească în întreaga lume până la sfârșitul secolului 132. Câmpul este lumea, nu Africa; secerișul este sfârșitul veacului, nu vremea lui Donatus 133. Hristos a spus că secerișul este sfârșitul veacului, iar seceritorii sunt Îngeri; Donatus spune că grâul a fost despărțit la începutul schismei sale și că el și tovarășii săi înainte de seceriș au făcut ceea ce, după cuvântul lui Hristos, ar trebui să facă Îngerii în timpul secerișului: să aleagă pe cine să creadă 134! Chiar dacă majoritatea din Biserică sunt păcătoși, totuși nu poți denigra întreaga Biserică, așa cum fac ereticii. Au existat exemple în Vechiul Testament când au rămas puțini oameni drepți: acest lucru s-a întâmplat sub Enoh, Noe, Avraam, Isaac și Iacov; erau doar doisprezece apostoli. Adevărat, două triburi s-au separat odată de zece, dar aceasta a fost o diviziune de stat, nu una religioasă. Dumnezeu nu porunceşte niciodată erezie sau schismă 135 . În Sfintele Scripturi, Domnul Însuși spune că vor fi puține bune; dar din aceleași câțiva se spune că vor fi mulți. Apocalipsa spune că vor exista mii de mii de copii sfinți ai Bisericii (vezi: Apoc. 5:11). Sunt puțini doar în comparație cu cei nevrednici 136. Așa judecă Fericitul Augustin starea pământească a Bisericii: aici crește neghina odată cu grâul, iar sfințenia Bisericii nu cere despărțirea grâului; păcatele unuia nu spurcă pe alţii 137 . Cu toate acestea, însuși Fericitul Augustin spune că o astfel de idee a Bisericii nu înseamnă neglijarea disciplinei bisericești și fiecare are voie să facă ce vrea, fără nici un efort din partea Bisericii de a-l corecta 138. Apostolul Pavel spune: mustrați pe cei dezordonați, mângâiați pe cei slabi de inimă, sprijiniți-i pe cei slabi, aveți răbdare cu fiecare. Vezi ca nimeni să nu răsplătească rău pentru rău (1 Tesaloniceni 5:14–15). Pe baza acestor cuvinte, Augustin definește esența disciplinei bisericești; are semnificație educațională. Nu este sabia unui inamic care face o rană, ci a unui medic care tăie (o rană), după cum spune Augustin 139. La donatişti, disciplina lor nu serveşte decât să-i despartă nu numai de vicioşi, ci şi de mulţimea celor buni 140. În Biserică disciplina nu este folosită atât de neînţelept. Și Biserica excomunică uneori pe păcătoși, dar acest lucru se întâmplă numai atunci când un slujitor (dispensator) ferm, sârguincios și înțelept al lui Hristos vede că păcatul nu poate fi justificat prin nimic rezonabil. Există nenumărate exemple despre cum episcopii sau persoane de alte grade ierarhice au fost lipsiți de demnitatea lor (degradati) sau au fugit din rușine în alte țări, au trecut la donațiști sau la alți eretici. Dacă Petilian ar fi adus în minte multe astfel de exemple, nu ar fi căzut niciodată într-o părere atât de evident falsă și goală, conform căreia el spune: „Nimeni dintre voi nu este nevinovat, pentru că nimeni nu este vinovat nu este pedepsit”. 141 Augustin îi amintește lui Petilian cum l-a acceptat prin rebotez pe diaconul demis Splendonius, l-a hirotonit preot, iar apoi el însuși l-a excomunicat 142. Excomunicarea, așadar, se întâmplă și în Biserică, dar este clar cât de atent trebuie să fie în acest caz, pentru a nu smulge grâul odată cu gudronul143. Și în primul rând, excomunicarea poate fi aplicată atunci când din ea nu rezultă schisma și, mai mult, excomunicarea însăși să fie cu dragoste, așa cum spune apostolul: să nu-l socotiți dușman, ci să-l admonestați ca pe un frate (2 Tes. 3, 15). În consecință, excomunicarea în sine ar trebui să urmărească nu numai scopul eradicării, ci mai mult al corectării (non ad eradicandum, sed ad corrigendum). Sfântul Augustin vorbește despre „prohibitio a communione medicinalis” 144. Dacă păcătosul nu se pocăiește și nu este îndreptat prin pocăință, atunci el însuși va părăsi Biserica și, de bunăvoie, se va rupe de unitatea bisericii. Cu această aplicare a disciplinei, cei răi sunt despărțiți de Biserică fără a vătăma pacea și unitatea și fără nicio vătămare a grâului 145. Se rupe orice comunicare cu astfel de păcătoși; când se văd lipsiți de orice comunicare, atunci pot fi vindecați prin rușine, căci nu vor avea complici în păcat 146. Blzh. Augustin explică acele pasaje din Epistolele către Corinteni care vorbesc despre excomunicarea unui om incestuos. Aici Augustin vede tocmai ideea că excomunicarea de la oricine are o semnificație vindecătoare pentru păcătosul însuși 147. Dar dacă mulți păcătuiesc, atunci ei nu pot fi îndreptați despărțindu-i de părtășie 148: nu va mai fi despărțire, ci dezbinare, care nu va mai îndrepta atât pe cei răi, ci puternici în duh, cât îi va încurca pe cei buni, ci slabi 149. Fiecare om ar trebui să încerce să îndrepte ceea ce poate și ceea ce nu poate, să îndure cu răbdare și să se întristeze cu dragoste, până când păcătosul și-l va îndrepta pe el însuși, până când păcătosul se îndreaptă pe el însuși. neghina pana la recoltare. Dacă creștinii se mișcă printre oameni disperați pe care nu-i pot corecta, atunci lăsați-i să lepădă răul de la ei înșiși, astfel încât să nu aibă în ei înșiși ceea ce nu le place în acțiunile altora. O astfel de separare a binelui de rău este întotdeauna posibilă; să fie o despărţire trupească la sfârşitul veacului. „Scoateți”, spune apostolul, „răul (malum) din mijlocul vostru” (vezi: 1 Cor. 5:13); adică dacă nu poți îndepărta răul din mijlocul tău, atunci îndepărtează cel mai rău din tine. Dacă trebuie să vă asigurați că pacea Bisericii nu suferă daune, atunci trebuie să fiți foarte crunt cu grâul, pentru a nu-l smulge cu neghina. Dacă cineva se gândește cu sârguință la aceasta, atunci în menținerea unității va observa rigurozitatea disciplinei și nu va rupe unirea societății prin pretenții nemoderate 150. Bisericii nu i se poate reproșa moralitatea celor pe care ea însăși îi condamnă și pe care încearcă în fiecare zi să-i îndrepte 151 . Donatiștii s-au referit uneori la vremurile Sfântului Ciprian, spunând că pe vremea lui Biserica era sfântă. Augustin spune în detaliu că Sfântul Ciprian, deși judeca cu asprime oamenii vicioși, el nu rupse comuniunea bisericească cu aceștia, fiind, desigur, departe de viața și morala lor 152 . Sfântul Ciprian a mâncat Pâinea Domnului și a băut Paharul Domnului nu numai cu mireni răi, ci chiar și cu episcopi nevrednici 153. Donatiștii ar fi trebuit să spună că Biserica a pierit deja în acele zile. Și dacă da, donatismul în sine nu are sens. Biserica sfântă și imaculată nu s-ar putea naște dintr-o vicioasă 154. Augustin spune adesea multe că societatea donatistă în starea ei morală nu satisface învățătura lor dogmatică despre sfințenia Bisericii: învățătura lor despre Sfânta Biserică este doar o poziție teoretică nereușită care nu poate fi aplicată realității. Donatiștii au reproșat Bisericii o mare varietate de vicii și crime ale membrilor săi; ca răspuns la aceasta ei primesc de la Augustin o indicație a neajunsurilor lor. Deosebit de des, polemiciștii împotriva donatismului au indicat furia circumceliilor, cu care donatistii, însă, nu și-au rupt niciodată unitatea 155. Crimele reprezentanților Bisericii au fost în trecut, dar circumcelionii trăiesc și acționează până în zilele noastre 156. Toate aceste înrădăcini reciproce între Biserică și partea Donatism au, de asemenea, un interes istoric, desigur, dar mai mult din partea istorică. semnificație. Când donațiștii au arătat membrii păcătoși ai Bisericii, acest lucru nu a reprezentat niciun pericol dogmatic pentru Biserică. Doctrina sfințeniei Bisericii, care era ținută de scriitorii bisericești, nu a suferit deloc din cauza prezenței păcătoșilor în Biserică. Blzh. Augustin recunoaște faptul de păcătoșenie a unor membri ai Bisericii, dar nu consideră acest fapt suficient pentru a dovedi neadevărul Bisericii. Instrucțiunile de la Fericitul aveau un alt înțeles. Augustin despre neajunsurile donatiștilor. Pentru concepția lor despre sfințenia Bisericii, aici stătea o dificultate de netrecut, căci, conform învățăturii lor, în Biserică ar trebui să existe numai grâu și, deodată, printre acest grâu a fost neghină. Reproșează Donatiștilor neajunsurile morale ale fericitului. Augustin nu putea decât să treacă la punctul lor de vedere dogmatic și, prin aceasta, să arate imposibilitatea învățăturii lor despre Biserică, deoarece, realizată în mod consecvent, ar trebui să conducă la recunoașterea că Biserica nu există deloc, că Biserica a pierit deja. În sistemul eclesiologic al fericitului. Augustin nu avea loc pentru astfel de concluzii. Biserica, până la vremea Judecății și până la sfârșitul veacului, reprezintă un câmp în care cresc împreună grâul și neghina. Blzh. Augustin spune că este necesar să se facă distincția între două perioade din viața Bisericii (distinguenda esse tempora Ecclesiae). Acum sunt păcătoși în Biserică, dar va fi o vreme când va fi formată doar din sfinți 157. În Scriptură aceste două perioade sunt simbolizate în două pescuiri miraculoase. În timpul primei capturi (vezi: Luca 5,4) Domnul nu spune nimic despre partea dreaptă și stângă, ceea ce arată că în mrejele Tainelor Sale nu va fi nici bine, nici rău, ci răul se va amesteca cu binele. După înviere, [El] a poruncit să arunce plasa pe partea dreaptă (vezi: In. 21:6–11), astfel încât să înțelegem că după învierea noastră vor fi numai oameni buni în Biserică 158. Iată ce spune fericitul despre Biserica pământească. Augustin; mai mult, el vorbește în mod specific despre Biserica cunoscută istoric, vizibilă, care a început la Ierusalim și s-a răspândit în întreaga lume 159. Augustin era conștient de interpretări alegorice ale întregii istorii timpurii a creștinismului. Prin Ierusalim, spuneau ei, nu trebuie să se înțeleagă această cetate vizibilă; Aceasta este doar o întorsătură figurativă a frazei. Și întreaga Biserică trebuie înțeleasă spiritual, ca Biserica veșnică Cerească, rătăcitoare parțial pe pământ. Augustin respinge hotărât toate acestea. Dacă discursul despre Biserică este înțeles alegoric, atunci suferința lui Hristos ar trebui înțeleasă în același mod, iar aceasta înseamnă renunțarea la creștinism. Analizând povestea evanghelistului despre Înălțarea Domnului (vezi: Luca 24,49–52), Augustin atrage atenția mai ales asupra faptului că apostolii, după înălțare, s-au întors tocmai la Ierusalimul pământesc 160. În Fapte (vezi: Fapte 1 și 8) anumite localități și orașe sunt denumite, de asemenea, unde este răspândită și vizibilitatea Bisericii în Ierusalim, iar această vizibilitate este, de asemenea, răspândită la Ierusalim. unde s-a răspândit 161. În această Biserică vizibilă se amestecă binele și răul; trăiesc nedespărțit. Totuși, Augustin are și ideea că membrii vrednici ai Bisericii se află într-o relație specială între ei 162. Prin botez, o persoană intră în Biserică și rămâne în unitate cu ea pe tot parcursul vieții. Cu toate acestea, el poate săvârși astfel de păcate care, potrivit apostolului, îl fac să nu poată moșteni Împărăția Cerurilor (vezi: Gal. 5:19–21). Astfel de păcătoși sunt doar în comuniune vizibilă cu Biserica. Ei iau parte la Sacramente și totuși nu sunt în Biserică. Nu există excomunicare vizibilă, dar nu există nici o unitate completă cu Biserica 163. Astfel de oameni sunt în afara Bisericii, deși în aparență îi aparțin 164. Adevărata Biserică este alcătuită numai din bine; sunt adevărate mădulare ale Trupului lui Hristos, iar unele cuvinte ale Sfintei Scripturi se aplică numai Bisericii sfinților. Biserica este în cei ce zidesc o zidire pe piatră, adică împlinirea învățăturilor lui Hristos, și nu în cei care nu o împlinesc 165. Din această Biserică, care nu are pângărire sau viciu, păcătosul este excomunicat, chiar dacă are unitatea exterioară cu sfinții 166. Nu există nici un folos pentru el16, chiar și în Sfinte, uneori, sunt numite sfinți. 168. Este posibil, aparent, să fii în Biserică și, totuși, să fii străin de acea unire spirituală a iubirii, care formează adevărata Biserică 169. Este necesar să se facă distincția între comuniunea vizibilă cu Biserica și între apartenența invizibilă la unitatea în iubire, care este proprietatea binelui. Iubirea înlocuiește uneori Taina: de exemplu, martirii împlinesc în mod invizibil ceea ce nu puteau face în mod vizibil 170. În toate pasajele de mai sus nu se poate discerne în gândurile lui Augustin despre esența invizibilă a Bisericii. Altfel, ar exista o contradicție ireconciliabilă în învățătura lui Augustin: în Biserică există drepți și păcătoși, dar Biserica este formată numai din drepți. Augustin consideră că oamenii drepți sunt Biserica în primul rând, dar nu exclusiv. În timp ce Biserica este pe pământ, atât cei drepţi cât şi cei păcătoşi intră deopotrivă în ea 171. Biserica Sfinţilor, după învăţăturile fericiţilor. Augustine, nu există unul special; am văzut deja cum Augustin a insistat asupra inseparabilității celor drepți și a păcătoșilor; este imposibil să separă neghina de grâu și nu este nevoie de acest lucru. Sfânta Biserică – Biserica Veacului Viitor 172. Dimpotrivă, Augustin spune că fără unitatea bisericească, dragostea creștină nu se poate păstra, iar fără iubire, credința însăși și toate Tainele nu au sens. În consecință, toți oamenii sfinți aparțin aceleiași Biserici, în care sunt și membri nevrednici. Acest lucru este într-adevăr ceea ce fac toți oamenii cu adevărat buni. Sfințenia lor nu numai că nu îi îndeamnă să părăsească unitatea bisericii, dar și mai strâns îi unește cu Biserica 174. Numai un om nelegiuit și arogant se poate despărți de Biserică sub pretextul sfințeniei, așa cum au făcut donatistii 175. „Mă țin”, scrie Augustin, „de o Biserică plină de grâu și neghină. Dacă sunt tradiții necunoscute pentru mine, atunci când le vei arăta, mă voi îndepărta de ele atât în trup, cât și în inimă, dar de dragul celor care nu voi rămâne separat de ele în neviață, nu voi rămâne în viață. aceeași Biserică nu am nevoie să mă despart, dacă recunosc așa ceva în unitatea Tainelor, atunci cu cuvântul și legea (disciplina) Domnului îi îndrept pe cei pe care nu i-am putut îndrepta, ca să nu devin eu una, dar să nu părăsesc aria, ca să nu devin nimic, împreună cu păcatul.”176. Ei nu sunt niciodată despărțiți, dar sunt întotdeauna într-o parte sau alta a Bisericii. Oamenii drepți pun în aplicare doar în primul rând ideea Sfintei Biserici 177. Uneori păcatul se răspândește atât de mult încât pare că nu mai există grâu al lui Dumnezeu. De fapt, nu lipsește niciodată acest grâu: este prestabilit și seamănă peste tot 178. Învățăturile fericitului Augustin despre Biserică stă în legătură cu doctrina sa despre predestinare, deși pentru unii oameni de știință aceste două puncte din sistemul fericitului. Augustin par să se contrazică. Blzh. Augustin a acordat o mare importanță predestinarii în problema mântuirii 179. Cei predestinați pentru mântuire pot rătăci și duce o viață proastă, dar harul îi poate călăuzi întotdeauna pe calea mântuirii. Ei nu pot pieri; mai devreme sau mai târziu, harul îi va conduce la mântuire 180, iar ei vor realiza această mântuire tocmai în Biserică 181. Certitudinea deplină a sorții se descoperă abia la sfârșitul vieții unei persoane. Numai ultimul moment dezvăluie în cele din urmă vălul misterios al predestinației 182 dinaintea lui. Este clar că o astfel de doctrină a predestinarii este complet incompatibilă cu viziunea donatistă asupra Bisericii. Fiecare păcătos nu poate fi excomunicat din Biserică, pentru că, în ciuda păcatelor sale grave, el poate fi totuși predestinat pentru mântuire. Când Augustin spune că nu trebuie să se grăbească să scoată neghina, pentru că și grâul poate fi distrus, atunci discursul lui în aceste cazuri are o semnificație aparte: destinele lor sunt ascunse oamenilor, iar ei nu trebuie să anticipeze judecata lui Dumnezeu. Treaba Bisericii nu este să-i judece pe păcătoși, ci să le dea ocazia să se îndrepte singuri; chiar şi excomunicarea trebuie să aibă acelaşi scop. De asemenea, trebuie remarcat faptul că, vorbind despre predestinare, Augustin este complet departe de ideea că numai cei predestinați constituie Biserica. Dimpotrivă, mulți care sunt predestinați își petrec aproape întreaga viață în afara Bisericii, iar printre cei mai credincioși fii ai Bisericii se numără cei care nu sunt predestinați pentru mântuire 183 . Nu numai cei predestinați aparțin Bisericii și nu toți cei predestinați aparțin Bisericii 184. Scrierile Sfântului Augustin, unde polemizează împotriva donatismului, dau impresia că i-ar apăra în permanență pe păcătoși; Nu păcătoșii sunt cei care spurcă Biserica 185, ci Biserica sfințește și educă pe păcătoși, influențându-i atât prin învățătură, cât și prin disciplinare. Prin urmare, Biserica este necesară pentru ei și nu trebuie despărțiți de ea. Deci în lucrările celui binecuvântat. Augustin își găsește expresia și justificarea deplină pentru adevărul că Biserica pământească nu este formată numai din sfinți și desăvârșiți, ci are scopul existenței sale pământești de a educa și îndrepta pe păcătoși 186. Biserica se pregătește doar să devină glorioasă, fără murdărie sau viciu 187. Despărțirea perfectă a drepților de păcătoși va avea loc la sfârșitul veacului. Când a existat uneori o dispută foarte ascuțită între ortodocși și donațiști cu privire la înălțimea comparativă a moralității vieții amândurora, atunci, așa cum am spus mai sus, această dispută a avut o semnificație fundamentală, deși astfel de dispute sunt de obicei doar însoțitorii inevitabili ai diferențelor dogmatice mai semnificative de opinie. Cea mai strânsă legătură cu diferența dintre conceptele dogmatice despre Biserică a fost problema demnității morale a persoanelor ierarhice. La urma urmei, tocmai din cauza acestor indivizi a avut loc scindarea donatistă 188. Invalid Sacramentul săvârșit de tradiționalist este una dintre cele mai importante prevederi dogmatice ale donatismului 189. În același timp, Biserica, în comunicarea harului oamenilor, este în întregime dependentă de calitățile morale ale ierarhiei sale 190 și nu-și poate tolera sfințenii printre trădători fără a-și încălca ierarhiile. La blzh. În toate scrierile lui Augustin referitoare la donatism găsim o luptă decisivă împotriva unei asemenea concepţii, care pentru el este res falsissima et absurdissima 191. În primul rând, blzh. Augustin găsim, ca să spunem așa, o critică imanentă a concepției donatiste. Scriptura numește mincinos pe oricine care spune că nu are păcat (vezi: 1 Ioan 1:8) și, prin urmare, este imposibil să găsești o persoană printre oameni care să poată boteza cu adevărat, dacă Taina depinde în general de calitățile personale ale interpretului 192. Trebuie să cauți un Înger pentru a fi botezat de el 193. Calitățile morale ale oamenilor sunt diferite, iar dacă valabilitatea botezului depinde de aceste calități, atunci, evident, botezul este și el diferit, și nu același pentru toată lumea 194 . Practica donatiștilor înșiși nu corespunde învățăturii lor dogmatice. Dacă Tainele săvârșite de un membru nedemn al ierarhiei nu sunt valabile, atunci donațiștii trebuie să boteze din nou pe toți cei care au fost botezați în societatea lor de o persoană nedemnă 195. În fond, ei nu pot nega că în societatea lor există, poate neștiuți de ei, ierarhi nedemni 196 . La urma urmei, înainte ca aceştia să fie excomunicaţi, ei încă săvârşeau Tainele; Evident, aceste Taine sunt invalide, iar oamenii botezați nevrednici nu au botez adevărat și nu au intrat încă în Biserică. Donatiștii nu-i boteză pe cei care s-au despărțit de ei, de exemplu pe maximianiști, deși îi defăimează nu mai puțin decât pe ortodocșii 197. Pentru a fi consecvenți, donațiștii, acceptându-i pe maximianiști, ar trebui să-i boteze din nou. Donatiștii înșiși au dat un astfel de motiv. Sacramentele unei persoane nedemne sunt invalide, dar numai atunci când nevrednicia lui este cunoscută de Biserică. Dacă nu se știe, atunci Sacramentul rămâne în vigoare 198. Petilian, în răspunsul său către Augustin şi donatiştilor în general, a adăugat: Sacramentul este invalid atunci când este primit de la o persoană care este evident (sciens) infidelă 199 . Donatiștii nu au negat realitatea Sacramentelor săvârșite de ipocriți. Dar, desigur, pe bună dreptate. Augustin a considerat această explicație complet nesatisfăcătoare. O crimă nu este diminuată doar pentru că este necunoscută altora. Este cunoscut de Dumnezeu. De ce este valabilă doar judecata bisericii cu privire la păcătoșenia uneia sau aceleia, și nu a lui Dumnezeu? Dumnezeu condamnă un păcat atunci când tocmai a fost săvârșit, chiar dacă el rămâne necunoscut oamenilor de multă vreme. Păcătosul este deja mort, a pierdut deja Duhul Sfânt 200. Dacă punem în legătură realitatea Sacramentului cu personalitatea săvârșitorului ei, atunci este necesar să recunoaștem ca nevalide Tainele săvârșite de o persoană păcătoasă încă din momentul păcatului său. De la el, lipsiți de Duhul Sfânt, era imposibil să se primească sfințirea 201. De aceea, dacă donațiștii vor să fie consecvenți, trebuie să boteze din nou pe toți pe care cel care i-a excomunicat i-a botezat încă înainte de excomunicarea sa 202 . Cererea lui Augustin a fost, desigur, complet corectă. Donatiştilor le lipsea consecvenţa în învăţătura lor despre dependenţa Sacramentelor de persoana care le săvârşeşte. Negând valabilitatea Sacramentelor în rândul ortodocșilor pe motiv că au fost săvârșite de slujitori nevrednici, ei, totuși, în societatea lor încă recunoșteau botezul ca valabil și indiferent de sfințenia personală a executantului, tocmai atunci când nevrednicia lui este necunoscută. A ieșit așa: doar ceea ce donațiștii vor să considere sacru este sacru 203 . Dar este, de asemenea, clar că nu există nicio modalitate de a face din viziunea dogmatică a donatiștilor principiul călăuzitor al practicii bisericești. A invalida Tainele săvârșite de o persoană păcătoasă încă din momentul păcatului său înseamnă distrugerea completă a Sacramentelor. La urma urmei, un duhovnic păcătos își poate ascunde păcatul până la moarte, iar toți cei botezați de el își pierd speranța mântuirii. Rezultatul final este că nu se știe complet cine aparține Bisericii și cine nu. Nimeni nu poate fi sigur de apartenența lor la Biserică. Există întotdeauna loc pentru întrebarea: ce se întâmplă dacă sunt botezat ca un păcătos ascuns 204? Este clar de ce, după ce a subliniat această contradicție în părerile donatiștilor, Augustin insistă atât de mult asupra ei 205. În cele din urmă, Augustin întreabă: de ce ar trebui să fie considerat invalid botezul copiilor? La urma urmei, ei nu știu că un păcătos este cel care îi botează. Donatiștii nu ar trebui să boteze din nou pruncii acceptați în societatea lor, așa cum nu boteză pe nimeni botezat în societatea lor de un păcătos necunoscut lui 206. După ce a arătat inconsecvența internă și inconsecvența viziunii donatiste, Fericite. Augustin, urmând în general Optatus 207, dezvăluie mai detaliat viziunea bisericii asupra semnificației ierarhiei pentru activitatea sfințitoare a Bisericii. Donatiștii au susținut că în Biserică există episcopi păcătoși și, prin urmare, oamenii nu pot fi sfinți. La aceasta Augustin răspunde că oamenii pot fi buni chiar și acolo unde episcopii sunt răi. Dimpotrivă, poporul evreu s-a dovedit a fi rău, deși îl avea pe Moise drept conducător. La urma urmei, Hristos a spus și despre cărturari și farisei: faceți tot ce vă spun ei, dar nu faceți ceea ce fac ei, căci ei spun și nu fac (Matei 23:3). Lucrurile bune pot fi auzite de la oamenii răi, iar o faptă bună este utilă indiferent de cine a predat-o - bine sau rău. În plus, Augustin observă că donatiştii nu-şi aplică acest criteriu: el indică un exemplu când donatiştii aveau un episcop vicios Optatus, dar donatiştii nu au tras de aici concluzia că întreaga sa turmă era păcătoasă 208 . Iar despre orice episcop, chiar dacă nu a fost tradiționalist, totuși se poate spune că este un păcătos, ca orice persoană 209. De aceea, nu este nevoie să așezi întreaga ta mântuire în dependență exclusivă de calitățile morale mereu necunoscute ale persoanelor care săvârșesc Tainele – aceasta este contrară învățăturii Sfintei Scripturi, care spune: este mai bine să te încrezi în Domnul decât să te încrezi în om (Ps. 118, 8). Blestemat să fie omul care se încrede în om (Ier. 17:5). Toti cei care fac Sacramentul dependent nu numai de Dumnezeu, ci de om 210 sunt supusi unui asemenea blestem. Mântuirea bazată pe om este fără valoare. Mântuirea este de la Domnul (Ps. 3:9), iar mântuirea omenească (salus) este zadarnică (Ps. 59:13). Prin urmare, blestemat este cel care își pune nădejdea într-o persoană, chiar dacă știe că este drept și fără vină. De aceea apostolul Pavel îi condamnă pe cei care se numeau ai lui Pavel și a spus: Pavel a fost răstignit pentru tine? sau ai fost botezat în numele lui Pavel? (1 Cor. 1:13) 211. Trebuie să ne bazăm pe Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, și nu pe Petru sau Pavel, și mai ales nu pe Donatus sau Petilian 212. Preotul nu este un mijlocitor necesar între Dumnezeu și om. Apostolii Ioan și Pavel spun că există un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni - Iisus Hristos (vezi: 1 Ioan 2:1-2), Care a fost înfățișat simbolic în Vechiul Testament ca Marele Preot. Apostolul Pavel spune că fiecare ar trebui, ca membri ai unui Trup, să se roage unii pentru alții, și să nu se considere mijlocitori între Dumnezeu și om 213. Nici nu se poate spune că un mijlocitor este în general necesar atunci când se comunică harul, pentru că la început mai trebuia să existe o comunicare directă a harului 214. Sfintele Scripturi vorbesc despre cazuri în care harul lui Dumnezeu este revărsat direct asupra oamenilor. De la cine a primit harul Ioan Botezătorul? Nimeni nu și-a pus mâna pe cei o sută douăzeci de oameni asupra cărora S-a pogorât Duhul Sfânt (vezi: Fapte 2:1–4). Chiar și atunci când Biserica exista deja (constituto jam ordine Ecciesiae), sutașul Corneliu, înainte de botez și înainte de punerea mâinilor, a fost umplut de Duh Sfânt cu toți cei din jur, astfel încât chiar și Apostolul Petru a fost surprins (vezi: Fapte 10,44) 215. Este adevărat că fără cel care dă nimeni nu poate primi nimic, dar cel care dă nu este un om, ci Dumnezeu. În timpul Sacramentelor, există Dumnezeu care dăruiește și persoana care primește. Dar Dumnezeu se dă fie pe Sine, fie printr-un Înger, fie printr-un om sfânt, prin Petru sau Ioan, sau printr-o persoană nevrednică, dintre care sunt multe secrete sau evidente 216. Dacă săvârșitorul este rău, atunci el săvârșește numai forma vizibilă a Sacramentului, iar Dumnezeu Însuși dă harul nevăzut 217. La urma urmei, chiar și păgânii cred că sfințirea, dar nu primesc de la păgâni sfințirea, dar nu primesc de la preoți sfințirea. 218. Iar donatiștii înșiși, socotind a fi valabil botezul săvârșit de un rău tainic, nu admit ei că în aceste cazuri totul vine numai de la Hristos, și nu de la un slujitor nevrednic 219? „Eu”, scrie Augustin, „nu cred în slujitorul care m-a botezat, ci în Acela care îndreptățește pe cei răi și îmi atribuie credință în neprihănire” 220. Numai Hristos boteză, pentru că despre El se spune: Cel ce botează cu Duhul Sfânt (vezi: Ioan 1,33) 221. Interpretând aceste cuvinte, binecuvântează. Augustin dovedește în detaliu că la botezul Domnului și la coborârea Duhului Sfânt sub formă de porumbel, Ioan Botezătorul s-a convins tocmai de adevărul că puterea botezului ( potestas dominici baptismi ) aparține numai lui Hristos și nu trece la nimeni. Numai serviciul este transferat oamenilor - atât celor răi, cât și celor buni. Domnul Însuși a avut puterea botezului pe când era pe pământ și o va avea, după ce a plecat trupul la Cer. Când Hristos a trăit pe pământ, El Însuși... nu a botezat, ci ucenicii Săi (Ioan 4:1–2), iar Iuda a botezat și el. Evident, puterea botezului ( potestas baptisandi ) a aparținut lui Hristos, dar ucenicii au îndeplinit doar slujire ( ministerium ). A fost într-adevăr un botez săvârșit de Iuda 223. Așa că acum o persoană, indiferent ce ar fi, nu poate comunica sfințirea, pentru că nu este Dumnezeu 224. Numai Hristos este veșnic viu, și de aceea sfințirea dată de El este întotdeauna valabilă 225. Hristos, trimițându-și apostolii să predice, a suflat și a spus: Primiți Duhul Sfânt (Ioan 20:20). Prin aceasta El a arătat clar că nu ei înșiși vor ierta păcatele, ci Duhul Sfânt prin ele, precum se spune în altă parte: nu voi veți vorbi, ci Duhul Sfânt care este în voi (Matei 10:20). Parmenian s-a referit la cuvintele lui Hristos: Ceea ce este născut din trup este carne, iar ceea ce este născut din Duh este duh (Ioan 3:6). Dar din punctul de vedere ortodox al lui Augustin, aceste cuvinte nu se referă deloc la botezul de la un slujitor nevrednic. Pastorul nu dă naștere însuși copii spirituali. Duhul Sfânt naște copii duhovnicești, chiar dacă slujitorul este nevrednic. Apostolul Pavel spune: Eu v-am născut în Hristos Isus prin Evanghelie (1 Cor. 4:15). Iuda putea, de asemenea, să propovăduiască Evanghelia și, desigur, fără rău credincioșilor. Deși Duhul Sfânt îi lasă pe nevrednici săvârșitori ai Tainei, copiii lui Dumnezeu se pot naște spiritual prin ei 226. Prezența episcopilor răutăcioși nu poate aduce nici un rău mirenilor, pentru că au un preot după rânduiala lui Melhisedec, care stă de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl (Evr. 7:17; 10:12), care a fost înviat pentru păcatul nostru și a înviat din nou pentru păcatul nostru. (Rom. 4:25) 227. Desigur, atunci când se permite cuiva să săvârșească Tainele, trebuie mai întâi să fie testat (1 Tim. 3:10), în conformitate cu instrucțiunile apostolului Pavel, dar niciun test nu poate proteja complet pe cineva de nevrednicii 228. La urma urmei, donatiștii înșiși au avut episcopi nevrednici 229. Printr-un astfel de raționament, Fericitul Augustin ajunge la o formulare clară și definită a poziției: sfințenia Sacramentului nu depinde de sfințenia înfăptuitorului său 230. Duhul Sfânt în Biserică este atât de unit cu primatul sau slujitorul, încât, dacă nu este ipocrit (fictus), atunci Duhul Sfânt acționează prin el, aducându-i pe cei care îi răsplătesc și îi sunt inițiați o regenerare veșnică sau slujitor. Dacă este ipocrit, atunci își pierde mântuirea, dar slujirea lui rămâne în vigoare și dă mântuire altora. De aceea, apostolul spune: dacă fac aceasta de bunăvoie, atunci voi avea o răsplată, iar dacă involuntar, atunci îndeplinesc numai slujirea care mi-a fost încredințată (1 Cor. 9, 17), adică această slujire este de folos celor care o folosesc, dar nu și mie, pentru că sunt fățar. Nu a spus că slujirea lui nu a contat deloc; el se lipsește doar de răsplata mântuirii, și nu pe cei cărora slujitorul rău le dă hrana Domnului 231. Adevărul rămâne adevăr chiar dacă este exprimat de o persoană rea. La urma urmei, demonii L-au mărturisit pe Hristos în același mod ca și apostolul Petru (vezi: Mat. 16:16; 8:29; Marcu 1:24; Luca 8:28). Deci Sacramentul lui Hristos, fie că este săvârșit nevrednic sau drept, nu este nimic altceva decât Taina lui Hristos. Pe baza depravării celui care săvârșește Sacramentul, ar trebui să se judece doar nevrednicia sa personală, dar nu se poate condamna Sacramentul 232. Efectul spiritual al Sacramentului este ca o rază de soare, care nu se murdărește dacă trece prin locuri necurate 233. „Nu mi-e frică”, scrie Augustin, nici un adult, nici un ucigaș. pentru că mi se spune: El este botezatorul 234, eu am primit botezul de la Hristos 235, și rămâne mereu același 236”. Sacramentele celor răi daunează numai celor care le săvârșesc nevrednic. Sacramentul este unul și același, în virtutea numelui dat al Domnului și este întotdeauna sfânt și este așa pentru oricine cu orice inimă începe să-l primească 237. Cine mănâncă și bea nevrednic, mănâncă și bea osânda pentru sine (1 Cor. 11, 29). Nu se spune „condamnare la toți”, ci pentru sine 238 . Așadar, Sacramentul își păstrează sfințenia chiar și cu un executor nevrednic 239. Acest punct al învățăturilor fericiților. Augustin este foarte important. Sfințenia Bisericii nu depinde de sfințenia persoanelor ierarhice. Biserica este sfântă în sacramentele ei. Fața celui care săvârșește Sacramentul poate fi nedemn, dar Taina nu își pierde sfințenia din această cauză. Un membru al ierarhiei bisericești comunică har în Sacramente în virtutea poziției sale ecleziastice, a poziției sale bisericești și nu întotdeauna, desigur, în funcție de calitățile sale morale relative. Această concluzie a fost cea mai firească, pentru că punctul de vedere opus al donatiștilor era în mod clar insustenabil și inconsecvent - altfel ar duce neapărat la absurd. Este foarte important ca în polemicile sale cu donatismul, Sfântul Augustin să poată recurge la critici imanente. În istoria anterioară a dogmei Bisericii, după cum am văzut, doctrina sfințeniei Bisericii nu a fost pe deplin gândită și precis formulată. Chiar și Ciprian pare să aibă unele pasaje care fac sfințenia Bisericii oarecum dependentă de sfințenia personală a persoanelor ierarhice. Fericitul Augustin, ca și Optatus, a dat o definiție a sfințeniei Bisericii, care să nu contrazică inevitabila stare pământească a Bisericii, unde nu există om fără păcat. Dar recunoașterea completă a independenței Sacramentelor față de personalitatea interpretului lor cu necesitate logică a presupus recunoașterea Sacramentelor în afara Bisericii; botezul schismaticilor trebuie recunoscut ca valabil, pentru că mărturisirea lor este aceeași ca în Biserică 240. Sfântul Augustin recunoaște botezul donatiștilor ca fiind pe deplin valabil. El a dedicat un eseu special în șapte cărți problemei botezului, care este îndreptat împotriva donatistilor. Sacramentele, indiferent unde se află, rămân Taine 241. Sunt sfinte în sine 242. În afara uniunii catolice, botezul nu numai că poate fi păstrat, dar poate fi și predat 243. Aceasta este poziția mea blzh. Augustin o justifică teoretic. Cel care este botezat în Biserica Catolică își păstrează botezul chiar și atunci când cade în schismă. Dar cel care a primit inițierea păstrează și harul preoției, iar acest har include dreptul de a comunica botezul. Nu este nevoie să fii nedrept în raport cu niciuna dintre Sacramente 244. Ar fi inconsecvent să recunoaștem păstrarea botezului, ci să le refuzi schismaticilor dreptul de a-l preda, să considerăm botezul nevalid predat de schismatici. Dreptul de a administra botezul nu este un drept nou - este inclus în cercul drepturilor altui Sacrament - preoția, care este păstrată de schismatici în același mod ca și botezul însuși. În plus, blzh. Augustin citează câteva pasaje din Sfânta Scriptură în apărarea botezului schismaticilor: el amintește și comentează povestea Evangheliei despre un om care a scos demoni în numele lui Isus Hristos, fără a fi ucenicul Său. Atunci Hristos a spus ucenicilor: cine nu este împotriva voastră este pentru voi (Luca 9:50). Din aceasta ar trebui să se vede că cei care stau în afara Bisericii în unele chestiuni nu sunt împotriva Bisericii și au ceva din bogăția Bisericii. Au şi Tainele Bisericii 245. Se pare că au furat aceste Sacramente din Biserică 246. Când se întorc la Biserică, nu mai au nevoie să primească ceea ce nu au nevoie, pentru că aveau deja asta; trebuie doar să se corecteze în ceea ce s-au ferit. Această judecată se aplică tuturor schismaticilor: ei nu sunt excomunicați din Biserică în toate; sunt puncte în care ei nu sunt împotriva Bisericii Catolice, deci cu Biserica 247. În cele din urmă, Augustin subliniază donatiștilor că, în timp ce ei rebotează pe catolici, ei nu își rebotează schismaticii, de exemplu, Maximianiștii 248. Despre schisma lui Maximian Blzh. Augustin privește chiar și din punct de vedere providențial: este o binecuvântare de la Dumnezeu, pentru că dezvăluie cel mai clar eroarea donatiștilor 249. Augustin consacră întreaga carte a patra a lucrării sale „Împotriva Cresconius” cauzei maximianiștilor. În plus, Augustin a mai scris o scurtă lucrare specială care nu ne-a supraviețuit – „Admonitio Donatistarum de Maximianistis” 251, și apoi și „Librum de Maximianistis contra Donatistas, non brevissimun sicut antea, sed grandem, multo diligentius” 252. Nici această lucrare nu a supraviețuit. Dar donatiștii au avut și un argument în favoarea botezului schismatic: s-au referit la învățătura Sfântului Ciprian de Cartagina și la rezoluția întregului Sinod de la Cartagina. Referirea la Ciprian era preferata si cea mai frecventa printre donatisti 253 . Evident, cel binecuvântat însuși. Augustin a acordat o importanță deosebită acestui argument al donatiștilor - el își dedică aproape întreg eseul „Despre Botez” explicării contradicției dintre învățătura sa și practica bisericească din timpul său, pe de o parte, și învățătura Sfântului Ciprian - pe de altă parte. Blzh. Augustin admite că într-adevăr Sfântul Ciprian a gândit diferit despre botezul schismaticilor. Cu toate acestea, donațiștii nu au dreptul să se refere la autoritatea lui Cyprian. Augustin citează celebrul discurs al Sfântului Ciprian la deschiderea Sinodului de la Cartagina din 256, unde refuză să oblige pe cineva să fie neapărat de acord cu el. Ciprian permite posibilitatea unor divergențe de opinie și îndeamnă să nu se rupă unitatea bisericii din cauza diferenței de opinii 254. El a fost un campion special al păcii bisericești: el însuși nu s-a separat de cei care gândeau diferit și i-a convins pe alții să adere la unitatea bisericească 255. Și, prin urmare, Augustin se îndreaptă către donațiști cu întrebarea: de ce nu iau adesea Cipri și de ce nu își iau deseori opinia și definiția: de la el un exemplu de cât de ferm trebuie să adere la pacea bisericească 256. Astfel, Ciprian, prin exemplul său, denunță pe donatisti 257, iar Bl. Augustin le pune adesea și insistent donatistilor întrebarea: quare vinculum disrupistis? Quare vos separatis? 258. Ciprian a gândit altfel; el nu a pus diferenţele de opinie mai presus de unitatea bisericească 259 . Detaliind scrisorile lui Cyprian către Jubayan și Quintus, Augustin arată cât de departe este Cyprian de donatisti. Mai mult, însuși Sfântul Ciprian, într-o scrisoare către Quintus, citează exemplul apostolului Petru, cum el, fiind convins de Pavel, și-a schimbat înțelegerea greșită a Evangheliei (non recte in aliquo ingredi ad veritatem Evangelii). Și Ciprian însuși era întotdeauna gata nu numai să învețe, ci și să învețe, era gata să accepte de bunăvoie tot ce i se arăta, cel mai bun 260. Problema botezului schismaticilor era foarte controversată și numai între diferențele de opinie trebuia rezolvată, printre raționamentul episcopilor 261. În soluționarea problemei, Ciprian s-a bazat mai devreme pe hotărârea Conciliului Agrippina și pe obiceiul local. 262. În acel moment, acordul general al Bisericii (totius Ecclesiae consensio) nu fusese încă stabilit în această problemă, opinia Consiliului general (plenarii concilii) 263 nu fusese exprimată. De aceea, Ciprian nu a considerat posibil să ceară acordul tuturor pentru acest obicei. Ulterior, printre multe și din diferite laturi ale raționamentului și cercetării, nu numai că a fost stabilită, ci și determinată altfel de autoritatea Consiliului general, care a avut loc după suferința lui Ciprian și chiar înainte de nașterea noastră. Generalul este întotdeauna preferat particularului (Universum partibus semper jure optimo praeponitur) 264. Dacă Sfântul Ciprian nu-și considera părerea obligatorie; prin urmare, a recunoscut că o altă părere ar putea fi adevărată. Dar chiar dacă părerea lui Cyprian și a donatiștilor este adevărată, tot trebuie spus că donatistii au greșit despărțindu-se de catolici. Ei se despart, desigur, pentru că consideră că comunicarea cu ei este o distrugere pentru adevărata Biserică. Dar Sfântul Ciprian nu s-a despărțit de cei care gândeau altfel; În consecință, Biserica a pierit în timpul lui Ciprian, iar Donatus a primit atât botezul, cât și inițierea nu în adevărata Biserică. Și dacă Biserica nu a pierit sub Ciprian, atunci donațiștii s-au separat de Biserica Catolică în zadar 265. Dar cel mai important lucru din punct de vedere istorico-dogmatic este faptul că Augustin nu consideră că învățătura dogmatică despre Biserica Sfântului Ciprian este complet completă și consecventă revelată: el dezvăluie și în Ciprian unele elemente ale însăși învățăturii pe care el însuși o exprimă hotărâtor. Augustin 266 acordă o atenție deosebită următoarelor cuvinte ale lui Ciprian într-o scrisoare către Yubayan: „Ce se va întâmpla cu cei care, după ce s-au întors de la erezie la Biserică, au fost primiți în Biserică fără botez? - Ciprian întreabă și răspunde: „Domnul, în mila Lui, poate să le dea iertarea, iar cei care au fost adormiți și primiți în Biserică nu vor cădea în Biserică. a darurilor Bisericii Sale” 267. Este evident că Sfântul Ciprian socotea ca astfel de oameni să fie botezați. Ei nu ar fi putut fi mântuiți dacă nu ar fi fost în chivot, adică în Biserică, dar cum sunt ei în chivot dacă nu s-au renăscut în apă? Pentru unitatea lor cu Biserica, apa botezului, săvârșită în afara Bisericii, le-a slujit ca mântuire. Toți cei care sunt cu inima în Biserică în unitatea chivotului sunt mântuiți de aceeași apă, care pentru toți adversarii unității, care stau în afara inimii lor, fie că sunt de fapt despărțiți de Biserică sau nu, servește la distrugere 268. Aceasta este apărarea botezului schismatic dat de Sfântul Augustin. Dar dacă botezul schismatic este cu adevărat schismatic și dacă nu numai Biserica deține Tainele, atunci mântuirea nu este posibilă atât în ​​afara Bisericii, cât și fără Biserică? Nu permite acest lucru existența multor Biserici, împărțite reciproc, chiar ostile între ele? Cum poate fi împăcată valabilitatea botezului în afara Bisericii cu unitatea Bisericii? La aceste întrebări blzh. Augustin a trebuit să dea răspunsuri, mai ales că donatiştii au obiectat uneori astfel: ne recunoaşteţi botezul, dar noi nu îl recunoaştem pe al vostru; prin urmare, botezul nostru este mai de încredere și toată lumea ar trebui să prefere botezul nostru, deoarece acesta asigură mai mult mântuirea lui 269. Cum răspunde cel binecuvântat? Augustin la întrebările puse? Botezul schismaticilor, spune Augustin, este acelasi botez, dar nu le aduce nici un folos; Mai mult, le aduce doar rău 270: nu duce la viața veșnică, ci la pedeapsa veșnică 271. Aurul este, fără îndoială, bun și rămâne aur pentru tâlhari, dar servește scopurilor rele; cel care are aur să nu fie în companie cu tâlhari 272. Multe lucruri bune au în general un scop bun; cu toate acestea, cu adevărat bunătatea se întâmplă doar în mâinile celor care o folosesc bine. Lumina este un ajutor pentru ochi sănătoși (adjumentum), dar chin pentru ochii bolnavi. Aceeași hrană îi hrănește pe unii și îi dăunează pe alții; același medicament îi vindecă pe unii și îi slăbește pe alții; armele îi protejează pe unii, doar îi împiedică pe alții; hainele le acoperă pe unele, pe altele le încurcă. Deci botezul unora duce la Împărăție, alții la condamnare 273, așa cum valurile Mării Roșii i-au slujit pe israeliți pentru mântuire, dar pentru Faraon pentru distrugere 274. În timpul potopului, apa i-a distrus pe cei care se aflau în afara chivotului și, în același fel, membrii buni ai Bisericii (boni catolici, catolicii) sunt cei răi săvârșiți (boni catolici sau catolici) aici. 275. Apostolul Pavel spune despre lege: legea este bună dacă cineva o folosește în mod legal (1 Tim. 1:8). Dacă cineva folosește legea ilegal, atunci legea va rămâne evident bună, dar în cele din urmă va fi rea 276. Chiar și despre Trupul și Sângele Domnului însuși, acest singur Jertf pentru mântuirea noastră, spune apostolul: cine mănâncă această pâine sau bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat de Trupul și Sângele Domnului 121:172. se spune despre botez? Este posibil ca toți cei care primesc botezul să fie neapărat buni? Deși botezul este o binecuvântare, nu este de folos tuturor celor care îl au 278. Dar de ce anume botezul schismatic aduce nu îndreptățire, ci condamnare? La aceasta Augustin răspunde hotărât și stăruitor: pentru că ereticii nu au dragoste; Despre aceasta vorbește despărțirea lor de Biserică. Cine are dragoste nu poate fi eretic sau schismatic 279. Oricine s-a despărțit de Biserică nu are dragoste. Cine nu iubește unitatea Bisericii, nu are dragostea lui Dumnezeu 280. Cel care nu aderă la unitate în zadar spune că are dragostea lui Hristos 281. Nu poate exista niciun motiv legitim să se despartă de Biserică, 282 și de aceea schisma însăși este cu siguranță un păcat grav, 283 care lipsește pe unul dintre toate tainele harul mântuitor. Cine este în afara Bisericii nu mai poate fi bun. Însăși despărțirea de Biserică îl face rău 284. Sfântul Augustin citează sublimul discurs al Apostolului Pavel, unde spune că indiferent de darurile pe care le-ar posedă, nu este nimic dacă nu are dragoste (vezi: 1 Cor. 13,1-3). Caiafa a profețit (vezi: Ioan 11:49–52), dar a fost condamnat. La fel, schismaticii nu pot fi mântuiţi prin Sacramente, căci nu au dragoste 285 . Fără dragoste și unitate nu există Duh Sfânt, iar fără Duh nu există nici un folos din Taine 286 și adevărata virtute este imposibilă 287. Apostolul spune că, dacă cunosc toate tainele (sacramenta), dar nu am dragoste, atunci nu sunt nimic (1 Cor. 13, 2). Ce este botezul? Sacrament (sacramentum). Evident, fără iubire nu va aduce niciun beneficiu. Nu a spus că fără iubire tot ce a enumerat nu este nimic, ci că el însuși este nimic. Toate cele de mai sus sunt grozave și am lucruri grozave și totuși eu însumi nu sunt nimic dacă nu am dragoste. Numai dragostea îmi face totul util. Pot avea totul grozav, dar fără iubire nu-mi va aduce niciun beneficiu 288. Augustin repetă această poziție de bază atunci când răspunde la diverse întrebări despre Sacramente în afara Bisericii unite. Ei au întrebat: botezul donatiştilor dă naştere copiilor lui Dumnezeu? Dacă dă naștere, atunci Donatismul este adevărata Biserică, dar Biserica este una; Nu pot exista două Biserici adevărate. Dacă nu nasc, atunci trebuie să fie botezaţi din nou la convertirea lor 289 . Augustin rezolvă astfel această nedumerire. Schismaticii sunt despărțiți de Biserică nu prin botez – botezul lor este bisericesc, ci tocmai prin izolarea lor; Nu despărțirea de Biserică îi dă naștere, ci botezul, pe care l-au păstrat chiar și în despărțirea de Biserică. Cu toate acestea, s-au născut în zadar. O persoană renăscută în botez nu beneficiază de acest lucru dacă nu păstrează deloc dragostea, chiar dacă nu se desparte vizibil de Biserică; Mai mult, în afara Bisericii toate Tainele sunt inutile. Cel care nu are dragoste sau care este schismatic nu primește niciun beneficiu de la botez atâta timp cât rămâne așa. Pentru un păcătos care se află în Biserică, botezul începe să fie mântuitor când dobândește iubire, iar pentru un schismatic, când se unește cu Biserica. Dar, după cum primul nu este botezat din nou, tot așa nu trebuie botezat al doilea. El are botez, dar fără folos. Iar când se alătură Bisericii, ceea ce avea deja îi devine util. Biserica naște copii atât din pântecele ei (per uterum suum), cât și din pântecele roabelor ei (per uteros ancillarum), și naște prin aceleași Taine, din sămânța Soțului ei. Nu degeaba apostolul Pavel spune că Agar și Sara sunt imagini (vezi: 1 Cor. 10:11). Schismaticii mândri care nu vor să se alăture mamei lor legitime sunt ca Ismael, care nu a fost moștenitorul lui Avraam (vezi: Gen. 21:10). Schismaticii care s-au întors la Biserică sunt ca fiii lui Iacov, care, deși s-au născut din roabe, au fost moștenitorii săi (vezi: Gen. 30,3). Cei născuți în Biserică, dar neglijând harul, sunt ca Esau, fiul lui Isaac, dar respins (vezi: Gen. 25:24; Mal. 1:2–3) 290. Au mai întrebat: se iertă păcatele la botez printre donatişti? Dacă sunt iertați, atunci donațiștii au Duhul Sfânt și societatea lor este Biserica. Dar ei nu sunt iertați, botezul lor nu este adevărat și trebuie să fie botezați din nou 291. Dar pot fi iertate păcatele acolo unde nu există iubire? Cel care este botezat s-a îmbrăcat cu Hristos (vezi: Gal. 3:27), iar cine urăște pe fratele său este în întuneric (1 Ioan 2:11), așadar, nu S-a îmbrăcat cu Hristos, deci nu a fost botezat 292. Ca răspuns la aceasta, Augustin întreabă: ce se va întâmpla dacă un ipocrit (fictus) se apropie de botez? Sunt sau nu păcatele iertate? Dacă nu sunt iertați, atunci ar trebui să fie botezat din nou când încetează să mai fie ipocrit, dar nici donațiștii nu fac asta. Prin urmare, trebuie să gândim așa. Botezul lui Hristos regenerează o persoană, dar inima lui, încăpăţânată în rău sau schismă (sacrilegio), nu permite să se producă iertarea păcatelor. În societățile care s-au despărțit de Biserică, oamenii primesc botezul, dar harul botezului, care rezolvă păcatele dacă cel botezat este în unitate cu Biserica, în acest caz este parcă paralizat, astfel încât păcatele celor botezați sunt reținute și nu pot fi iertate 293 . Dacă cineva care a primit botezul în societăți separate de unitatea bisericii se îndreaptă către adevărata Biserică, atunci motivul care întârzie iertarea păcatelor este eliminat, iar iertarea păcatelor are loc fără un nou botez; acel har al botezului, care a fost întârziat anterior de încăpățânarea aprigă și reticența de a se uni cu Biserica, intră în vigoare, ca să spunem așa. Botezul serveşte schismaticilor spre distrugere până când aceştia vor avea unitatea de iubire 295 . Ne putem imagina efectul botezului printre schismatici în acest fel. Păcatele celui care este botezat sunt iertate, dar se întorc imediat la el din nou. Sacramentul este sfânt în sine (per se ipsum), iar cel care este botezat în afara Bisericii, parcă, trece printr-o fâșie îngustă de lumină, intrând din nou în întuneric. Pentru o vreme, în timp ce trece prin această fâșie de lumină, este curățat de păcate, pentru că botezul este al Bisericii. Dar de vreme ce imediat după botez intră din nou în întunericul schismei sale (ad dissensionis suae tenebras), atunci păcatele lui se întorc imediat 296. Și că păcatele iertate se întorc dacă nu există dragoste frățească, acest lucru a demonstrat clar Domnul când a vorbit despre sclavul căruia stăpânul i-a iertat zece mii de talanți. Când acest sclav nu s-a făcut milă de tovarășul său, care îi datora o sută de denari, stăpânul i-a poruncit să-i dea tot ce îi datora. Așa cum acel sclav a primit iertarea datoriei sale pentru un timp, tot așa și cel care este botezat în afara Bisericii este eliberat temporar de păcatele sale. Dar de vreme ce nici după botez schismaticul nu are dragoste pentru frații săi și rămâne în afara Bisericii, atunci toate păcatele săvârșite înainte de botez sunt din nou în sarcina lui. Păcatele schismaticilor sunt iertate numai atunci când se unesc cu dragoste cu Biserica. Atunci nu este nevoie să-i botezi din nou; Botezul lor a fost la fel ca în Biserică; în aceasta nu se deosebeau de membrii Bisericii, dar le lipsea dragostea. Când această deficiență este umplută, atunci ceea ce aveau deja începe să le beneficieze. Dragostea acoperă o mulțime de păcate (1 Petru 4:8). 298 Nu pentru că schismaticii sunt lipsiți de speranța mântuirii, botezul lor este invalid, ci doar pentru că sunt în afara Bisericii și în ostilitate față de ea. Deși Esau s-a născut dintr-o soție, a fost despărțit de poporul lui Dumnezeu din cauza discordiei sale cu fratele său. Așer, prin puterea soției sale, dar născut dintr-un slujitor, a moștenit pământul făgăduinței pentru dragostea frățească. Ismael a fost excomunicat din poporul lui Dumnezeu, nu pentru că s-a născut dintr-un sclav, ci pentru că și-a urât fratele; Nici măcar puterea soției sale, prin voința căreia s-a născut dintr-un sclav, nu i-a adus niciun folos. Deci în botez toți se nasc și, dacă sunt îndrăgostiți de frații lor, moștenesc țara făgăduinței, nu fiind născuți din nou din pântecele mamei, ci în virtutea seminței tatălui. Dacă sunt în dușmănie cu frații lor, atunci soarta lor este soarta lui Ismael 299. În învățătura declarată a Sfântului Augustin despre botezul schismatic, nu se poate să nu observăm o evaluare puțin diferită a schismaticilor decât cea pe care am văzut-o la Sfântul Ciprian. Negând botezul în afara Bisericii, Sfântul Ciprian a justificat acest lucru prin faptul că ereticii au o altă credință, adică a vorbit despre eretici, cu care i-a identificat pe schismatici. O Biserică din hotarele sale pentru Sfântul Ciprian coincide complet cu creștinismul în general. Blzh. Augustin consideră că este foarte posibil să admitem că adevărata credință poate fi păstrată în afara Bisericii. Ca dovadă, Augustin se referă chiar la unele locuri ale Sfintei Scripturi: la cuvintele apostolului Pavel din Areopagul Atenei (vezi: Fapte 17,23) și la mărturia apostolului Iacov că și demonii cred (Iacov 2,19), și ei, desigur, sunt în afara Bisericii 300. Astfel, în sensul creștinismului, mai bine cunoscut, este în sensul Bisericii. pozitii teoretice. Se poate fi de acord cu aceste poziții teoretice, dar nu, totuși, în Biserică. Pentru unitatea cu Biserica se cere și consimțământul voinței (consensio voluntatum) 301. Cine se află în afara Bisericii nu poate avea dragoste 302, acest har al Noului Testament 303. Numai dragostea de unitate leagă mădularele Trupului lui Hristos între ele și cu Hristos - Capul Trupului Bisericii 304, și numai cu unitatea iubirii sunt darurile Duhului Sfânt 305 Cine însuflețește un singur Trup al Bisericii, deci fără de acord cu Biserica creștină, 306 este complet neadevărat. inutil 307 şi în afara Bisericii nu există mântuire. Totul poate fi avut în afara Bisericii Catolice, cu excepția mântuirii. Poți avea Tainele, Evanghelia, credința în Tatăl și în Fiul și în Duhul Sfânt, dar nu poți găsi mântuirea nicăieri decât în ​​Biserica Catolică 308. Augustin citează părerea Sfântului Ciprian: salus extra Ecclesiam non est, și adaugă: Quis negat? 309 Oricine s-a despărțit de Biserică, oricât de lăudabil a trăit, nu va avea viață, dar mânia lui Dumnezeu va rămâne asupra lui numai pentru crima de a fi despărțit de unitatea lui Hristos. Dacă Sfântul Ciprian în aprecierea schismei folosește un criteriu strict dogmatic, în timp ce bl. Întrebarea lui Augustin este transferată într-un domeniu mai practic, moral. Este destul de clar că priveliștea Sf. Critica lui Ciprian la adresa schismaticilor nu ar putea deveni atât de ușor la nivel de biserică, deoarece rămâne întotdeauna foarte dificil să dovedești că fiecare schismatic are o altă credință. Dimpotrivă, este întotdeauna clar că schismaticul nu are dragoste; Acest lucru este dovedit chiar de separarea lui de Biserică. În Fericitul Augustin, un schismatic este aproape echivalat cu un păcătos amar, chiar dacă este în comuniune bisericească vizibilă: amândoi au în egală măsură o credință comună și Taine comune cu Biserica, dar toate acestea nu duc decât la condamnarea lor. Deci, printre scriitorii secolului al IV-lea, în comparație cu Sfântul Ciprian se remarcă o singură trăsătură: ei sunt mai îngăduitori față de schismatici. Potrivit lui Optatus, schismaticii s-au despărțit de Biserică ex parte, non ex toto; pentru Augustin sunt în quibusdam rebus nobiscum sunt, iar după Vasile cel Mare, sunt ἔτι ἐκ τῆς Ἐκκλησίας. Dar, în esență, scriitorii secolului al IV-lea sunt deplin de acord atât între ei, cât și cu Sfântul Ciprian. Sfântul Ciprian a respins orice viață plină de har în afara Bisericii; Sunt pe deplin de acord cu el și cu răspunsul canonic al Sfântului Vasile cel Mare, conform căruia cei care s-au îndepărtat de Biserică și prin schismă (διὰ σχίσματος) nu au harul Duhului Sfânt, ierarhia lor este mirenii (λαϊκοὶ γενόμενοι), care nu poate împărtăși harul Sfântului Duh (? αὐτοὶ ἐκπεπτώκασι ). Și dacă, în același timp, Vasile cel Mare consideră că este posibilă acceptarea schismaticilor fără botez, iar Fericitul Augustin dovedește valabilitatea botezului în afara Bisericii, atunci nu se poate vedea aici nicio contradicție și presupunere a unei vieți cu adevărat pline de har în afara Bisericii. Până la urmă, potrivit lui Augustin, harul botezului începe să acționeze abia din momentul aderării la Biserica Catolică, motiv pentru care în afara Bisericii nu există mântuire. Săvârșirea corectă a botezului în afara Bisericii este, atât după Augustin, cât și după Vasile cel Mare, doar baza pe care Biserica poate accepta un schismatic în sânul ei chiar și fără botez, iar stimulentul pentru o astfel de acceptare este văzut în beneficiul lumii bisericești, așa cum [crede] Sfântul Vasile (οἰκονομίας ἕἕ ἕ τανε Ἷ πολλῶν), și cea de-a 79-a regulă a Sinodului de la Cartagina (σιὰ τὴν τῆς Εκκλησίας εἰρήνην καὶ χρησιμότητα ἐὰν τολαμσυστο τολλῶν) ῇ Χριστιανῶν ειρήν ῃ φανεί ῃ). Evident, [o astfel de] posibilitate este permisă de dragul păcii bisericii și al unei schimbări în practică, deoarece condițiile acestei lumi pot fi complet diferite. Sf. Ciprian, într-o scrisoare către Yubayan, într-adevăr, în folosul Bisericii, a cerut rebotezarea novatienilor 311. Sf. Ciprian și Firmilian au considerat că determinarea beneficiilor practicii bisericești și practica dependentă de ea este sarcina episcopului, permițând astfel posibilitatea unor metode diferite de primire a ereticilor și ereticilor schimatici în Biserică în diferite vremuri și în Biserică. Vasile cel Mare și Amfilohie din Iconium, cărora Sf. Vasily și-a scris mesajul canonic. Aceasta, desigur, se datorează faptului că părinții considerau pe toți cei din afara Bisericii ca fiind la fel de lipsiți de har, dar au găsit posibil, în funcție de împrejurările locului și timpului, să nu ceară uneori botezul schismaticilor dacă acest lucru era considerat benefic pentru Biserică. Fericitul Augustin explică că aderarea la Biserică, distrugerea prin pocăință a păcatului de moarte al schismei, îi dă schismaticului harul botezului, de care a fost lipsit și nu l-a avut deloc. Unitatea cu Biserica face o persoană creștină, iar în afara acestei unități el nu este nimic, chiar dacă a fost botezat. Cu toate acestea, în judecățile lui Optatus și Augustin despre botezul schismatic se pot observa începuturile doctrinei opus operatum, care nu sunt în epistola lui Vasile cel Mare. În sistem blzh. Augustin a primit dezvoltarea finală, dezvăluirea și justificarea doctrinei sfințeniei Bisericii. Problema sfințeniei Bisericii, așa cum am văzut, a fost foarte des adusă în discuție, mai ales în lupta literară polemică împotriva montanismului, novațianismului și donatismului. Că sfințenia Bisericii nu este sfințenia membrilor săi - aceasta a fost deja stabilită în primele șase decenii ale secolului al III-lea. Acest adevăr, care a format deja în sfârșit baza practicii bisericești, este binecuvântat. Augustin doar argumentează mai detaliat cu date din Sfânta Scriptură. Sfințenia Bisericii a fost înțeleasă ca sfințenia întregii totalități a mijloacelor de sfințire care contribuie la realizarea sfințeniei personale de către fiecare membru individual al Bisericii. Biserica este o astfel de uniune spirituală în care numai mijloacele sfințitoare sunt valabile. Baza acestei uniuni nu este doar apartenența externă la ea și nu recunoașterea învățăturii bisericești, ci unitatea morală a tuturor membrilor îndrăgostiți: în afara Bisericii - în afara dragostei și invers. Biserica, ca instituție vizibilă, nu asigură mântuirea inevitabilă, ci doar o promovează. Despărțirea de Biserică duce la o distrugere inevitabilă. Acest punct al învățăturii despre Biserică a fost clar indicat în literatura bisericească timpurie, dar ajunge la dezvăluire deplină doar în scrierile celui binecuvântat. Augustin (și Optatus), unde doctrina sfințeniei Bisericii ca sfințenie a Sacramentelor este formulată clar și definitiv. Dar donatiștii au făcut ca această sfințenie să depindă de calitățile personale ale persoanelor ierarhice; prin aceasta, desigur, sfinţenia Bisericii însăşi a fost subminată. Scriitorii bisericești s-au luptat cu acest punct de vedere încă din cele mai vechi timpuri. În secolul al III-lea, în principal în lupta împotriva montanismului și novațianismului, „puterea cheilor” episcopului a fost în cele din urmă stabilită, dar nu au fost suficient de clarificate fundamentele dogmatice ale activității sacramentale a ierarhiei în general. În lupta împotriva donatismului, întrebarea a fost pusă direct și a cerut o rezoluție teologică: valabilitatea Sacramentului depinde de calitățile personale ale celebrantului? Optat și blzh. Augustin a răspuns cu un „nu” răsunător; Chiar și Tainele săvârșite de schismatici au fost recunoscute. Sacramentul nu este proprietatea unei persoane, ci a Bisericii; schismaticii pot păstra Sacramentele, la fel cum păstrează învățătura bisericească. Un membru al ierarhiei, în virtutea funcției sale în biserică, în funcție de biserică, poate preda Tainele bisericești. Biserica posedă Tainele care sfințește o persoană, indiferent de calitățile morale ale slujitorilor săi, și aceasta este sfințenia ei - acesta este rezultatul la care a ajuns gândirea teologică bisericească în timpul secolului al IV-lea când a revelat doctrina sfințeniei Bisericii. De remarcat că Sfântul Ciprian, timp de un secol întreg după moartea sa, s-a bucurat de un respect enorm și a avut o mare influență asupra întregii Biserici occidentale. Autoritatea lui era foarte mare. Vezi despre asta: Tillemont Memoires. T. 4. R. 185–187; Monceaux R. Histoire littéraire de l’Afrique chrétienne. T. 2. R. 358–368; A Harnack. Lehrbuch der Dogmengeschichte. 4-te Aufl. III. Tübingen, 1910. S. 23 și Anm. 2. Vezi: Α. Harnack. Dogmengeschichte, I. S. 785.788. Vezi [lucrări] Methodius „Convivium decem virginum”. III, 4, 8. PG. T. 18. Col. 72C. Sfântul Metodie, episcop și mucenic, Părinte al Bisericii secolului al III-lea. O colecție completă a lucrărilor sale, tradusă din greacă, editată de profesorul Academiei Teologice din Sankt Petersburg Evgraf Lovyagin. Ed. al 2-lea. Sankt Petersburg, 1905. S. 47, 51. "Ὑ ποδέχεται δὲ καὶ μορφοῖ δίκην γυναικὸς ἡ Ἐκκλησία εἰς τὸ "" Conviv. III, 8. PG. Or. 18. Col. 73. Mier. traducere rusă. p. 51. Ibid. III, 8. PG T. 18. Col. 76. Mier. traducere rusă. p. 52. Ibid. VIII, 8: " "" PG. T. 18. Col. 149B-C. Traducere rusă pp. 95–96. Cfr.: VIII, 7: „Biserica îi are în pântece pe cei botezaţi”. Ibid. III, 8: „În Scripturi însăși societatea și adunarea (το ἄθροισμα καὶ το στῖφος) credincioșilor este adesea numită Biserica, unde cei mai desăvârșiți în succes (κατὰ προκοπὴν) sunt uniți într-o singură persoană și trupul Bisericii”. PG. T. 18. Col. 73D. traducere rusă P. 52; Conviv. VIII, 5: „Biserica în sensul ei propriu și precis este mama noastră, o anumită forță, în ea însăși distinctă de copii (ἑτέρα τῶν τέκνων), o forță care luptă spre iluminare (παρωρμημένη φωτίζεσθαι... există o Biserică, după ce copiii ei vor veni cu toții la învierea ei la învierea ei). T. 18. Col. 145B – S. Russk traducere p. 92.93. Harnack vede la Sfântul Metodie deja începuturile subiectivismului misticismului monahal și, în general, teologiei realiste contemplative a Răsăritului. – Dogmengeschichte 4, I. S. 788.789.790 și Anm. I. Mier. F. Loofs. Leitfaden der Dogmengeschichte, § 30, 6d S. 229. Totuși, chiar și la scriitorii occidentali, deja într-o perioadă timpurie, se întâlnește doctrina relației mistice dintre individ și Hristos, dar această doctrină nu este în legătură cu doctrina Bisericii, ca la Sfântul Metodie. Vezi lucrarea lui Harnack despre aceasta, Dogmengeschichte 4,1. S. 615, Anm. mier. 788, Anm 2. Origen numeşte foarte des şi sufletul omenesc mireasa lui Hristos. - De orat. P. 17, 2. GrchSch. 3. S. 330. PG. T. 11. Col. 472B. Cfr.: în Matematică. T. XVII, 21: „Νύμφης ψυχῆς γαμουμένης Λόγ ῳ”. PG. T. 13. Col. 1540C. În Cant. nu pot lib. 4, v. 15.PG. T. 13. Col. 193B. Nomocanonul de penitență al Bisericii Răsăritene ar trebui să înceapă cu Vasile cel Mare. Vezi despre asta: prof. N. A Zaozersky. „Nomocanonul lui Ioan cel Iute în edițiile sale georgiană, greacă și slavă.” M., 1902. Prefaţă. P. 64. Prof. A.I. Almazov consideră această opinie exagerată, dar el însuși admite totuși că compilatorii nomocanoanelor de penitență de mai târziu au folosit opiniile lui Vasile cel Mare. Vezi: Canonarul Monahului Ioan. Note ale Universității Imperiale Novorossiysk. 1907. T. 109. P. 143. „Cartea regulilor”. Drept 84. Chiar acolo. 1. Mier. dreapta 4,6,8. mier. învăţând despre pocăinţă a Sfântului Ioan Gură de Aur în convorbirile sale despre pocăinţă, preoţie şi Epistola către Corinteni. În special, vezi: Creații. T. 2. P. 312, 313, 314, 315, 317, 323, 324, 359, 363. La fel este și în vechile reguli monahale, de exemplu, în regulile căminului Tavennisiot. Vezi: Ep. Feofan. Reguli monahale antice. M., 1882. Din 146 urm. Toată pocăința este reprezentată sub imaginea tratării unui pacient grav bolnav în John Climacus. Pentru penitențe, vezi S.I. Smirnov: „Părinte spiritual”. S 134–148, în special. Cu. 141. Pentru acest nomocanon, a se vedea prefața publicării sale de către prof. N. A. Zaozersky. Vezi și: Almazov. Mărturisirea secretă în Biserica Ortodoxă Răsăriteană. T. 1. Odesa, 1894; A S Pavlov. Nomocanon la Marele Trebnik. a 2-a ed. M., 1897. p. 32–40, 455–491. Nu trebuie, însă, să uităm că excomunicarea temporară din comuniunea bisericească a fost întotdeauna asociată în Biserică cu săvârșirea unor fapte penitențiale încă din cele mai vechi timpuri. Este suficient să amintim exomologeza sau interitus carnis, așa cum o înțelege Origen. În scopul tuturor acestor fapte, îngăduința generală a nomocanonilor este foarte remarcabilă, astfel încât la sfârșitul expunerii statutelor despre hrană, compilatorul celei mai vechi ediții a nomocanonului argumentează astfel: „Știu că pentru aceste definiții foarte blânde voi fi judecat de Judecătorul nostru obișnuit - Dumnezeu, dar este mai bine pentru mine să fiu condamnat ca nemilostiv.” – Nomocanon, ed. N. A Zaozersky și Khahanov. P. 69. Mier. text georgian. p. 72. Această rezoluție a fost păstrată în opera unui autor necunoscut, „Contra Fulgentium Donatistam”. P. 26: "Thurificati, traditores, et qui in schismate a traditoribus ordinantur, manere in Ecclesia Dei non possunt, nisi cognito ululatu suo per poenitentiam reconcilientur. Unde Caeciliano in schismate a traditoribus ordinato non communicare oportet." PL T. 43. Col. 774. Din punct de vedere istoric, donatismul a fost studiat în lucrarea lui N. Kutepov „The Donatist Split”. Kazan, 1884.0 originea donatismului. pp. 6–16. Harnack A. Der pseudoaugustinische Traktat "Contra Novatianum". Abhandlungen Alexander von Oettingen zum siebzigsten Geburtstag gewidmet von Freunden und Schülern. München, 1898. S. 85 și urm. Idem. Dogmengeschichte, III. S. 39–41. Cyprian, epist. 73–60 d. Iubajan. C 2, CSEL 3, 2. P. 779. Creații. Partea 1. P. 332. Ibid. 74–61 d. Pompejum. C 4, CSEL, 3, 2. P. 802. Creaţii. Partea 1. P. 353. Vezi Harnack despre asta: Dogmengeschichte 4,1. S. 423–425. „De Afris autem, quod propria lege sua utantur, ut rebaptisent, placuit ut ad Ecclesiam si aliquis haereticus venerit, interrogent eum Symbolum; et si perviderint eum in Patre et Filio et Spiritu sancto esse baptizatum, manus ei imponatur: quod si aliquis haereticus venerit. 43. Col. 787. Aici, evident, se cere celor care se întorc la Biserică nu numai să fie botezați în numele Treimii, ci să mărturisească în mod corect credința în Treime în Simbol numai în acest ultim caz au fost acceptați fără un nou botez Cfr. Ernst christlichen Litteratur und Dogmengeschichte, herausgeg von Dr. I. P. Kirsch 4. Heft. 52–58. Ibid. 19. Vezi interpretarea acestei reguli în Ioh. Ernst'ä „Die Ketzertaufangelegenheit inder altchr. Kirche.” S. 58–62. Vezi Historia Donatistarum: „Sancitum est illicitas esse rebaptizationes eorum, qui interrogati in Trinitate secundum Evangelii fidem et Apostolorum doctrinam confessi erant ac deinde aqua tincti”. P.L. T. 11. Col. 803B. Vezi Excerpta ad donatistarum historiam pertinentia. Si hoc paci christianae prodesse visum fuerit, in suis honoribus suscipiantur. P.L. T. 43. Col. 809 ad fin. În „Cartea regulilor” a Sfântului Vasile cel Mare are dreptate. 1. Vezi: Ioh. Ernst. Die Ketzertaufangelegenheit in der altchr. Kirche. S. 3–6. Momentul scrierii acestei lucrări este menționat în Harnack: Optatus. Herzog's RE 3. Bd. Χ IV. S. 413–414. O relatare detaliată a controversei dintre Optat și Parmenian este oferită de Ferdinand Ribbeck: „Donatus und Augustinus oder der erste entscheidende Kampf zwischen Separatismus und Kirche”. Elberfeld, 1857, p. 160–191. De schismă. donat. II, 1. CSEL 26. p. 32–33. Ibid. II, 1: „Ubi ergo erit proprietas catholici nominis, cum inde dicta sit catholica, quod sit rationabilis et ubique diffusa?” CSEL 26. p. 33,12–14. Ibid. II, 1: „Ut quid tale infringitis promissum, ut a vobis mittatur quasi in quemdam carcerem latitudo regnorum?” CSEL 26, p. 33,19–21. Ibid. II, 1. P. 33.22–24. Ibid. II, 1: „O vestra ingrata et stulta praesumptio! Christus vos cum ceteris in societatem regni caelestis invitat et coheredes sitis hortatur, et vos cum in hereditate sibi a patre concessa fraudare laboratis, dum Africae partem conceditis et totum terrarum orbem, qui ei a patre donatus est, denegatis.” P. 34.12–16. Ibid. II, 1: „Etiam vos ipsi laudate cum omnibus aut, quia noluistis esse cum omnibus, soli conticescite”. P. 35–36. Ibid. II, 2: „Eam esse ecclesiam catholicam, quae est intoto terrarum orbe diffusa”. P. 36, 4–5. Cfr.: Historia Carthaginensis collationis. Migne, P.L. T. 11. Col. 1480A. Ibid. II, 12.P.47, 18–19. Ibid. II, 12: „Unicuique vestrum dicat deus: quid offers pro tota, qui non es in tota?” p. 47. Ibid. II, 13. P. 47, 22–23. De schismă. donat. II, 2–3. R. 36–37. Cfr.: Hist. Carthag. Col. Migne, P.L. T. 11. Col. 1481C-D. Cfr.: Praef. Balduini. PL T. 11. Col. 1120B-C. Ibid. II, 20. P. 55–57. În continuare (p. 21) Optatus enumeră crimele donatiştilor, care sunt atât de grave încât „in comparatione operis vestri latronum levior videtur immanitas. P. 58, 13–14. Paralela cu II, 20 este VII, 2, unde se repetă aceleaşi gânduri. R. 168–170. Ibid. VII, 2. R. 169–170. Ibid. VII, 3. R. 171–173. Cfr.: IV, 4. R. 106,16 sqq. P.L. T. 11. Col. 1098,1099,1100, 1101,1102 passim. De remarcat, însă, că ultimele argumente nu sunt considerate de editori ca aparținând Optat. Vezi Col. 1097C-1098A Carolus Ziwsa în ediția sa le omite complet. De schismă. donat. II, 9: „Dixisti enim, quod, si sacerdos in peccato sit, solae possint dotes operari.” CSEL 26. p. 45. Ibid. I, 13. P. 15–16. Cfr.: I. 28. P. 30–31. Pentru o dovadă detaliată în acest sens, vezi: De schism. donat. IV, 5–8. R. 104–114. De schismă. donat. IV, 7,9. P. 112–116. Ibid. V, 1: „Aqua sola et vera ilia est, quae non de loco, non de persona sed de trinitate condita est.” P. 120, 20–22. Ibid. V, 2: „Dicilis enim trinitatem pro nihilo haberi, ubi non interfuerit vestra praesentia”. P. 122, 3–4. Ibid. V, 3. P. 124, 12–125, 5. Ibid. V, 4. P. 126–127. Cfr.: V, 7. P. 133 sqq.; V, 3: "Nos docuimus caeleste munus unicuique credenti a trinitate conferri, non ab homine." P. 122.22–23. Ibid. V, 4: „Sacramenta per se esse sancta, non per homines”. p. 127.16. Ibid. V, 4. P. 128, 8–129.1. Așa citește un Optatus acest verset: „Ministri ejus, in quem credidistis”. Unele codice latine citesc: „Ministri ejus cui”. – Tischendorf. Novum Testamentum graece 8, II. P. 471. Textul grecesc are un înțeles ușor diferit: „Διάκονοι, δι ’ ὧ ν ἐπιστεύσατε”. De schismă. donat V, 7. R. 133–137 passim. Și concluzia: „Vides ergo iam, frater Parmeniane, ex tribus speciebus supra memoratis illam primo tripartitam esse inmotam, invic-tam et inmutabilem, operantis vero temporariam esse personam”. P. 137, 4–7. Ibid. II, 10. P. 46, 5–10. Ibid. II, 9: „Hujus sanctae ecclesiae est constituta persona et hanc esse catholicam, quae sit in toto orbe terrarum diffusa, cujus membra et nos inter alios sumus, cujus dotes apud illam ubique sunt”. P. 45, 17–20. Ibid. II, 5: „Quos constat ita sibi connexas et individuas esse, ut intellegatur unam ab altera separari non posse.” P. 42.11–12. Ibid. II, 1: „Ecclesia una est, cujus sanctitas de sacramentis colligitur, non de superbia personarum ponderatur: ergo hanc unam columbam et dilectam sponsam suam Christus appellat”. P. 32, 9–10. mier. remarcă Α Harnack'ä Optatus. RE 3. Bd. 14. S. 415; Dogmengeschichte 4, III. S. 45. Vgl.: Harnack Α Dogmengeschichte 4, III. S. 41. De schismă. donat. I, 5, 6, 7. P. 7, 15; 9, 2, 10–11. Ibid. I, 10; II, 1. P. 11, 21; 32, 10. Ibid. I, 10: "Paeniteat te talibus hominibus (sc. haereticis) etiam schismaticos adjunxisse... et non attendisti. inter schismaticos et haereticos quam sit magna distantia." P. 13, 14 sqq. Ibid. I, 10. P. 13, 9 sqq. Cfr.: II, 8. P. 44, 14–15: „Soli sigillum integrum? id est symbolum catholicum, non habentes"; IV, 8. P. 114, 10–11: „Ubi in exterminium fidei corrupta sunt semina”; V, 1. P. 121; I, 12: „Haeretici... veritatis exules, sani et verissimi symboli desertores, de sinu sanetae ecclesiae impiis sensibus depravati.” P. 14, 8–10. De schismă. donat. I, 5: „Extraneos esse catholicis sacramentis. P. 7.13. Cfr.: 1, 10. P. 11, 17–20. Ibid. I, 10: „Seimus enim haereticorum ecclesias singulorum prostitutas nullis legalibus sacramentis et in se jure honesti matrimonii esse...” P. 11, 18–20. Ibid. I,12: „Haereticos... solos habere varia (altă lectură: vana) et falsa baptismata etc.” P. 14, 15 sqq. Ibid. III, 9: „Nobis et vobis ecclesiastica una est conversatio, et si hominum litigant mentes, non litigant sacramenta... pares credimus et uno sigillo signati sumus nee aliter baptizati quam vos, testamentum divinum pariter legimus, unum deum pariter rogamus, oratio dominica apud nos et apud vos una est.” P. 93, 20–94, 3. Cfr.: V, 1: „Pro utrisque illud est, quod et nobis et vobis commune est, ideo et vobis, quia ex nobis existis, denique et apud vos et apud nos una est ecclesiastica conversatio, communes lectiones, eadem fides, ipsa fidei sacramenta, ea fidei sacramenta. P. 121, 13–17. Ibid. I,12: „Vobis vero schismaticis, quamvis in catholica non sitis, haec negari non possunt, quia nobiscum vera et communia sacramenta traxistis”. P. 14, 22–15, 1. Pentru mai multe informații despre părerile lui Optatus despre botezul în afara Bisericii în legătură cu botezul în general, vezi: Ioh. Ernst. Die Ketzertaufangelegenheit in der altchr. Kirche. S. 43–52. Ibid. I,11: Catholicam facit simplex et verus intellectus intellegere, singulare ac verissimum sacramentum et unitas animorum. P. 13, 20–21. Cfr.: PL. T. 11, bobină. 905D-906B-C. nu. 15–17. Ibid. I, 2. P. 4. Cfr.: IV, 2. P. 102–103. Ibid. III, 9: „In parte vestis adhuc unum sumus, sed, in diversa pendemus, quod enim scissum est, ex parte divisum est, non ex toto”. P. 93, 17–19. Ibid. III, 10: „pars vestra quasi ecclesia est, sed catholica non est”. P. 95, 21–22. Ibid. I, 12. P. 14:14–15, 22–23. Ibid. I, 21. P. 22–23; 23, 6. În VII, 4, Optatus numeşte chiar vinovăţia donatiştilor hulă împotriva Duhului Sfânt: vezi p. 176. Ibid. I, 21, VII, 1. R. 24, 6; 159, 6. Din vasta literatură științifică dedicată Sfântului Augustin, folosim în principal lucrări noi și speciale: Dr. Thomas Specht. Die Lehre von der Kirche nach dem hl. Augustia Paderborn, 1892; P. Capistran Romeis. Das Heil des Christen ausserhalb der wahren Kirche nach der Lehre des hl. Augustin. Forschungen zur Christlichen Literatur und Dogmengeschichte, herausgeg. von Dr. A. Ehrhard și Dr. I. P. Kirsch. VIII Bandă. 4. Greutate. Paderborn, 1908; V. Guerrier. Arhitecți și devotați ai „Împărăției lui Dumnezeu”. Partea 1. Fericitul Augustin. M., 1910. Nu considerăm necesar să prezentăm istoria exterioară a polemicii Fericitului Augustin cu donatiştii, mai ales că această istorie este descrisă în detaliu în lucrarea specială a lui N. Kutepov, „Schima donatiştilor”. P. 85 și urm., precum și în V. Guerrier („Fericitul Augustin.” P. 482 și urm.). De remarcat că polemicile cu donatismul au purtat o puternică amprentă dogmatică. Din aceasta putem observa că însuși donatismul se baza pe interese religioase și dogmatice, iar V. Guerrier este un istoric tendențios, înfățișând donatismul („Fericitul Augustin”, p. 437 și urm.) ca „un stindard care aduna în jurul său elemente native care s-au opus Romei și civilizației ei” (p. 477). Vezi hotărârile Prof. pe această temă. A. A. Spassky (Buletinul teologic, 1901. III. p. 189–194) și N. Η. Glubokovsky („Fericitul Augustin așa cum este descris de un istoric secular rus.” - Proceedings of the Kiev Theological Academy. 1911.I. P. 133–136). Lucrările polemice ale Fericitului Augustin sunt prezentate mai detaliat în cartea lui V. Z. Belolikov, „Activitatea literară a Fericitului Augustin împotriva schismei donatiste”. Kiev, 1912. Brevicul. Col. III, 3, 3: „Donatistae responderunt, non catholicum nomen ex universitate gentium, sed ex plenitudine Sacramentorum institutum”. P.L. T. 43. Col. 624; Epist. 93, 7, 23: „Catholicae nomen non ex totius orbis communione interpretaris, sed ex observatione praeceptorum omnium divinorum, atque omnium Sacramentorum”. P.L. T. 33. Col. 333. Epist 93, 7, 23. PL. T. 33. Col. 333. De unitale Ecclesiae. C 2: „Quae utique una est, quam majores nostri Catholicam nominarunt, ut ex ipso nomine ostenderent, quia per totum est.” Secundum totum enim, καθ ’ὅ λον graece dicitur.” P.L. T. 43. Col. 392. Cfr.: Contra litteras Petiliani lib. 2. Din 38, 91. PL. T. 43. Col. 292; Epist 52, 1; PL., 33. Col. 194; Contra Gaudent II, 2, 2; P.L. T. 43. Col. 741. În special, sunt citate următoarele pasaje din Vechiul Testament: Judecata. 6:36–40; Viața 22:16–18; 26:1–5; 28:10–15; Isaia 11:9-10; 41:4–5; 42:1–4; 49:4–23; 52:9–10; 53:11–12 62:1–4; 64:1–5; Ps. 2:7–8; 21:28–29; 18:5; 56:5–6; 71 și altele PL. T. 43. Col. 398 sqq. Cfr. Contra ep. Parmeniani. I, 2; P.L. T. 43. Col. 35–36; Contra Cresconium, III, 64, 72; 65, 73; P.L. T. 43. Col. 535–538; Epist. 140, 17, 43; P.L. T. 33. Col. 556; Epist. 208, 6; P.L. T. 33. Col. 952. Serm. 46; 14, 33; P.L. T. 38. CoL 289; În psalm. 147, 6; P.L. T. 37. Col. 1924–1925. BINE. 24:46–47; Fapte 1:1–8; 9:15; Roma. 15:16; De unitate. Ecl. pp. 10–11; P.L. T. 43. Col. 408 sqq. De unit Eccl. De la 11, 29; P.L. T. 43. Col. 411–412. Cfr.: în ep. Ioan. tract. 2, 2–3; P.L. T. 35. Col. 1989–1991 Ibid. De unit Eccl. Din 11, 30: „Iam cui non appareat, illo vase significatum orbem terrarum, cum omnibus gentibus? Unde etiam quatuor initias erat alligatum, propter notissimas quatuor partes, Orientem et Occidentem, Austrum et Aquilonem, quas saepissime Scriptura commendat.” P.L. T. 43. Col. 413. Ibid. C 12, 31: „Cognoscite ergo etiam quam longe ab Africa remotae sunt, et dicite nobis cur eas omnino vobis incognitas, et in apostolicis Litteris manifestatas, tarn sacrilega temeritate discatis et tanta dementia criminibus Afrorum periisse dicatis?” P.L. T. 43. Col. 414–415; Epist. 87, 2; P.L. T. 33. Col. 297. După aceasta, Augustin urmează cu o analiză a numeroaselor mărturii ale Sfintei Scripturi, pe care, interpretând cu pricepere, donatiștii le-au citat drept dovadă că, deși societatea lor nu are un caracter universal, există o adevărată Biserică. – P.L. T. 43. Col. 416 sqq. Cfr.: Contra Cresconium. III, 35, 39; P.L. T. 43. Col. 517. Despre caracterul universal al Bisericii, spre deosebire de ereziile și schismele locale, vezi Augustin: Epist 49,2; P.L. T. 33. Col. 189–190; Epist. 52,1; P.L. T. 33. Col. 194; Epist 53, 1, 6; P.L. T. 33. Col. 195–196, 198; Epist. 76, 1; P.L. T. 33. Col. 263–264; Epist 142, 1–3; P.L.T. 33. Col. 583–584; Epist. 185, 5; P.L. T. 33. Col. 794; Așternut contra. Petiliani, II, 8, 19–20; P.L. T. 43. Col. 264–265; II, 14, 33. Col. 268; II, 64, 144. Col. 306; II, 73, 164. Col. 310; II, 92, 210. Col. 330; III, 50, 62. Col. 380; Contra Crescon. IV, 54, 64; P.L. T. 43. Col. 582–583; IV, 57, 70. Col. 587; Ad. Donatista post Col. Din 2.PL. T. 43. Col. 653. Contra Gaudent. I, 20, 22. PL. T. 43. Col. 718–719. Vezi și Th Specht. Die Lehre von der Kirche. S. 254–256, în general întregul §30: Die Katholicität der Kirche. S. 251–268. Vezi de exemplu Epist. 49, 3: „Ecclesia catholica est etiam in Africa”. PL T. 33. Col. 190. „Liber de Septem regulis ad investigandam et inveniendam S. Scripturae intelligentiam”. Folosim lucrarea lui Tikhonius în publicația: F. S. Burkitt M. Α. Contribuții de texte și studii la literatura biblică și patristică, editat de J. Armitage Robinsoa Vol. III. Nr. 1. Regulile lui Tychonius. Cambridge, 1894. Pentru traducerea în limba rusă, vezi „Adăugiri la lucrările Sf. părinți”. 1891. Partea 48. Despre liniște, vezi F. Ribbeck. Donatus und Augustinus. S. 198–205. Reg. 2. P. 10–11. Adăugiri. Partea 48. pp. 196–197, 198. Ibid. 3. R. 26, 13–14. Adăugiri. Partea 48. P 217. Ibid. 3. R. 28–30 passim. Adăugiri. Partea 48. pp. 220, 221, 222. Ibid. 4. R. 31. Adăugări. Partea 48. P. 224. Ibid. 4. R. 32 sqq. Adăugiri. Partea 48. De la 225 și urm. Ibid. 4. R. 53. Adăugări. Partea 48. P. 250. „Parmenianus autem caeteriquc Donatistae viderunt hoc esse consequens. et maluerunt suscipere obstinantissimum animum adversus apertissimam veritatem quam Tichonius asserebat”, spune Bl. Augustin (Contra epist. Parmeniani. I, 1. PL. T. 43. Col. 35). Contra epist Parmeniani. I, 1.PL. T. 43. Col. 35. este. 59:1–8; Proverbe 17:15 ; 2 Tim. 2:19; Ε f. 5:11; 1 Cor. 6; Contra epist. Pannen. II. S. 3, 6 sqq. P.L. T. 43. Col. 53 sqq. Contra epist Pannen II, 6, 13, PL. T. 43. Col. 58. Ibid. II, 2, 5. PL. T. 43. Col. 52. Ibid. 1, 2, 4.PL. T. 43. Col. 51. Ibid. 1, 2, 2.PL. T. 43. Col. 35. Pentru mai multe detalii despre starea pământească a Bisericii după Augustin, vezi: Th. Specht. Die Lehre von der Kirche. S. 67 și urm. Acest psalm este altfel numit „Abecedarium”, deoarece versurile sale încep cu litere în ordine alfabetică. Am dat prima strofă. P.L. T. 43. Col. 24–25: „Genus autem mixtum piscis, justus est cum peccatore”. Sena mai este numită și „similitudo apertissima de commixtione malorum et bonorum”. De unit Eccl. De la 14, 35. PL. T. 43. Col. 418. Cfr.: Contra epist. Parmen III, 3, 19. PL. T. 43. Col. 97; Epist. 93. P. 9, 34. PL. T. 33. Col. 338; De civit Dei Hb. 18. Din 49. PL. T. 41. Col. 611; Ad donatistas post collat ​​​​S. 8, 11. PL. T. 43. Col. 659. P. 10, 14. Col. 660. Abecedarium G.PL. T. 43. Col. 27.Gfr. Epist. 105. P. 5, 16. PL. T. 33. Col. 403; Epist. 108.С 3, 7. PL. T. 33. Col. 409. Abecedarium N.PL. T. 43. Col. 28–29. Cfr.: Contra epist. Parmen, II, 1, 3. PL. T. 43. Col. 51; De unitate Eccl., 14, 35: "Nulla ergo malorum commixtio terret bonos, ut propterea velint tanquam retia rumpere, et a congregatione unitatis exire." P.L. T. 43. Col. 418. Vezi şi Epist. 93. p. 4, 15, 9, 34. PL. T. 33. Col. 329, 338; Epist. 87, 2.PL. T. 33. Col. 297; Epist. 129, 5.PL. T. 33. Col. 492; Epist. 43. P. 8, 21: „Ne nomen Christi per horribilia schismata blasphemetur, pro bono unitatis tolerant, quod pro bono aequitatis oderunt.” P.L. T. 33 Col. 170; Epist 44. P. 5, 11. PL T. 33. Col. 179; Epist 53. p. 3, 6. PL. T. 33. Col. 198; Epist. 76, 2–3. P.L. T. 33. Col. 265. Abecedarium P.PL. T. 43. Col. 29; Donație de reclame. post. collat, 20, 31. PL T. 43. Col. 671–672. Epist. 108. P. 7, 20. PL. T. 33. Col. 417. Cfr.: Brevicul. bobina. cum Donatistis. P. 9, 16: "Când corbul a zburat din chivot, animalele necurate au rămas acolo, dar în ea până la sfârșitul potopului au rămas curate și necurate, și tot așa în Biserică bine și rău - până la sfârșitul secolului. Dar așa cum Noe a adus jertfă nu din animalele necurate, ci din animalele curate, tot așa nu sunt cei răi, ci Dumnezeu, care sunt buni, vor veni în Biserică." – P.L. T. 43. Col. 633. De unitate Eccl, 14, 35. PL. T. 43. Col. 418; Contra litt Petil., II, 45, 106. PL. T. 43. Col. 296; II, 47, 110. Col. 297; II, 78, 174. Col. 312; Contra Crescon, III, 65, 73; III, 66, 75. PL. T. 43. CoL 536, 537; Epist. 10. De la 3, 11. PL. T. 33. Col. 411. Contra litteras Petiliani, III, 2, 3. PL. T. 43. Col. 349. Contra epist. Parmenian, II, 2, 5. PL. T. 43. Col. 52; Cfr.: Contra litt. Petiliani, II, 90, 199. PL. T. 43. Col. 321–322; Contra epist. Parmenian, III, 3, 19. PL. T. 43. Col. 97. De unitate Eccl, 13, 33. PL T. 43. Col. 416–417. Aici Augustin îl citează și pe Matei. 7, 13–14; Viața 15, 5; 22, 27; Roma. 9, 7; Isa 54, 1; Matt. 8, 11–12; Tit 2, 14; De unit Eccl. Cu. 14, 36. PL T. 43. Col. 418–419. Pe lângă donațiști, Biserica a fost considerată a fi formată numai din sfinți și pelagieni, pe baza unei înțelegeri incorecte a cuvintelor apostolului Ioan (1 Ioan 3:9) și a apostolului Pavel (Efeseni 5:25–27). În polemica sa împotriva pelagienilor, Augustin susține că starea de sfințenie, atât pentru individ, cât și pentru Biserică, este rezultatul unui proces îndelungat. Vezi: Th. Specht. Die Lehre von der Kirche. S. 84–88. Epist. 93, 9, 36. PL T. 33. Col. 339. Cfr.: Contra litt. Petil. III, 37, 43. PL T. 43. Col. 370. Retractare. II, 17. PL T. 32. Col. 637. Contra litt. Petiliani, III, 4, 5: „Neque hoc ideo dixerim ut neglegatur ecclesiastica disciplina, et permittitur quisque facere quod velit sine ulla coneptione, et quadam medicinali vindicta et terribili lenitate et charitatis severitate”. PL T. 43. Col. 350. Ibid. III, 4, 5: „Neque enim ferrum est inimici vulnerantis, sed medici secantis”. PL T. 43. Col. 350. Contra litt. Petiliani, III, 4, 5. PL T. 43. Col. 350. Ibid. III, 37, 43. PL T. 43. Col. 370. Ibid. III, 38, 44. PL T. 43. Col. 370–371. Contra epist. Parmeniani, II, 20, 39. PL T. 43. Col. 80. Serm. 351, 10. PL T. 39. Col. 1546. Contra epist. Parmeniani, III, 2, 13: "Non dormiat severitas disciplinae, in qua tanto est efficacior emendatio pravitatis, quando diligentior conservatio charitatis. Tunc autem hoc sine labe pacis et unitatis et sine laesione frumentoram fieri potest, cum congregationes Ecclesiae multitudo ab eo esthematur, al quod an esthematur." PL T. 43. Col. 92. Cfr.: Brevicius collationis cum Donatistis, dies 3; 9, 16: „Quamvis debeat vigilare ecclesiastica disciplina, ad eos non solum verbis, sed etiam excommunicationibus et degradationibus corripiendos, tarnen non solum in ea latentis nesciantur, sed plerumque propter pacem unitatis etiam cogniti tolerentur”. PL T. 43. Col. 632. Ibid. III, 2, 13. PL T. 43. Col. 92: "Tunc etiam ille et timore percutitur, et pudore sanatur, cum ab universa Ecclesia se anathematum videns, sociam turbam cum qua in delicto suo gaudeat et bonis insultet non potest invenire. Contra epist. Pari". Ibid. III, 2, 14. PL T. 43. Col. 92–93. Ibid. III, 2, 14: „Jam propter multitudine non poterant ita corripi, ut ab eorom conjunctione se caeteri continerent, et eos erubescere facerent”. P.L. T. 43. Col. 93. Ibid. III, 2.15: „Haec qui diligenter cogitat, nee in conservatione unitatis negligit disciplinae severitatem nee immoderatione coercitionis disrumpit vinculum societatis.” PL T. 43. Col. 94; Contra litt. Petil, III, 3, 4. PL T. 43. Col. 349; În retragere. II, 17: Augustin, pe baza textului grecesc, corectează acest lucru în Contra epist. Parmeea interpretare a 1 Cor. 5:13: „Potius intelligendum ut homo malus auferatur ex hominibus bonis, quod fit per ecclesiasticam disciplinam”. PL T. 32. Col. 637. Despre excomunicarea bisericească, după Augustin, vezi Romeis C. Das Heil des Christen ausserhalb der wahren Kirche. S. 40 și urm. De moribus Ecclesiae catholicae et de moribus manichaeorum Hb. I. C 34, 76. PL T. 32. Col. 1342. Contra epist. Parmeniani, III, 2, 8. PL T. 43. Col. 88–89. Epist 93, 10, 36: „Unitatem orbis terrae atque omnium gentium et diligendo tenuit, et disputando defendit”. PL T. 33. Col. 339. Ibid. III, 2, 9. PL T. 43. Col. 90. Ibid. III, 2, 11: „Quid eis prodest quod avaros et rapaces. Modo se vel non habere in congregatione sua, vel incognitos sibi esse mentiuntur, quandoquidem fuerunt tales in illa unitatis Ecclesia, unde isti exortos se sie jaetant, et eam in sua sola communionisse per? dicunt per talium communionem perire Ecclesiam, cur eam non dicunt jam Cypriani periisse temporibus?” PL T. 43. CoL 90–91; De bapt, II, 6, 8. PL T. 43. Col. 131; II, 7, 11. Col. 133; De unico bapt C14, 23–24. PL T. 43. Col. 607–608; Epist. 93, 10, 37, 42, 45. PL T. 33. Col. 339, 341, 342. Despre originea și caracterul circumcelionilor, vezi Kutepov: „Schima donatilor”. pp. 38 și urm. Augustin pune întotdeauna circumcelioanele în strânsă legătură cu donatiştii. Vezi contra litt. Petiliani., II. 83, 184. PL T. 43. Col. 317; Epist. 105, 3. PL T. 33. Col. 397. Adresându-se donatiștilor, Augustin numește circumcellionii „vestri”. – Epist. 88, 1. PL T. 33. Col. 302. Abecedarium L: "Clamatis vos de Macario, et nos de Circumcellione. Illud, nostrum jam transactum: vestri non cessant usque hodie." PL T. 43. Col. 28. Cfr.: De haeres. 69 PL T. 42. Col. 43. Vezi Epist 187, 7, 28. PL. T. 33. Col. 842; De gestis Pelagii. Din 12, 27. PL. T. 44. Col. 336; De nuptiis et concupisc. C 33, 38; 34, 39.PL. T. 44. Col. 435; Contra dues epist. Pelagianorum, lib. IV. De la 7, 17–18. P.L. T. 44. Col. 621–622; De natura et gratia. S 63, 75. PL T. 44. Col. 285; De perfect, doar. p. 15, 34–35. P.L. T. 44. Col. 310; Epistul 185, 9, 38–39. P.L. T. 33. Col. 810. Brevicius col.cum Donatistis, d. 3. P. 9.16. P.L. T. 43. Col. 633. Cfr.: ad Donat. post colat., 9, 12. PL. T. 43. Col. 659. De unitatc Eccl. pp. 10, 25: „Teneamus Ecclesiam ex ore Domini designatam, unde coeptura, et quousque perventura esset; coeptura scilicet ab lerusalem, et perventura in omnes gentes.” P.L. T.43. Col.409. Ibid. Din 10, 26. PL. T. 43. Col. 409. Ibid. Din 11, 27: „Nullus omnino dubitare permistatur, nisi qui de sanctarum Scripturarum fide dubitat, illam esse lerusalem visibilem civitatem, unde coepit Ecclesia post Domini Iesu Christi resurrectionem et ascensionem; nec aliud eum voluisse ostendere, nisi husiam et quaterrete in loca, undejus et quai da terra in loca, undejus et aliud. per cuncta inde diffunderet.” P.L. T. 43. Col. 409–410. Cfr.: de la 11, 28 şi 24, 70. Col. 441–442. Vgl.: Harnack Α Dogmengeschichte 4, III. S. 147, Anm. 2; V. Guerrier. Blzh. Augustin. p. 610. De unit Eccl. P. 25, 74: "Multi tales sunt in Sacramentorum communione cum Ecclesia, et tarnen jam non sunt in Ecclesia. Alioquin si tunc quisque praeciditur cum visibiliter excommunicatur; consequens erit ut tunc rursus inseratur, cum visibiliter communioni restituitur." PL T. 43. Col. 444. Cfr.: În Ioan. tract., 5, 7. PL T. 35. Col. 2016; În ep. Ioan., 7, 6. PL T. 35. Col. 2032. De bapt, 1, 10, 14; IV, 3, 4; V, 27,38; VI, 14, 23. PL. T. 43. Col. 117, 155, 156,196, 207; În ep. Ioan. tract., 7, 13. PL. T. 35. Col. 2028; În p.s. 25 en., 2, 2. PL. T. 36. CoL 189. De unitate. Ecl. C 21, 60: „Nec regenerati spiritualiter in corpus et membra Christi coaedificientur nisi boni; profecto in bonis est illa Ecclesia, cui dicitur. Sicut lilium in medio spinarum, ita proxima mea in medio filiarum (Can. II, 2). in eis, qui aedificant super arenam, id est, qui audiunt verba Christi, et non faciunt.” Col. 436. Cfr.: De bapt., V, 27, 38. PL. T. 43. Col. 195. De baptismo, 1. pp. 17, 26: „Semper ab illius Ecclesiae quae sine macula et ruga est unitate divisus est, etiam qui congregationi sanctorum in carnali abduratione miscetur.” P.L. T. 43. Col. 123. Cfr.: III, 18, 23: „Ad illam gloriosam Ecclesiam non pertineant”. P.L. T. 43. Col. 150; IV, 18, 25. Col. 170. Contra litt Petiliani., II, 55, 126. PL. T. 43. Col. 302. De baptismo, III, 18, 23: „Orationes sanctonim, id est columbae gemitus”. PL T. 43. Col. 150; Epist. 98, 5: „Ecclesia, quae in sanctis est”. P.L. T. 33. Col. 362; Epist. 187, 12, 41. PL. T. 33. Col. 848. Ibid. III, 19, 26: „Cum intus videntur, ab illa invisibili charitatis compage separati sunt.” P.L. T. 43. Col. 152. Cfr.: Contra litt Petiliani, II, 108, 247. PL. T. 43. Col. 345; În p.s. 131, 13: ''Ille enim ad domum Dei pertinet, qui est in charitate compaginatus lapidibus vivis''. P.L. T. 37. Col. 1721; În p.s. 39, 1.PL. T. 36. Col. 433; În p.s. 95, 2.PL. T. 37. Col. 1228. Ibid. IV, 22, 29. PL. T. 43. Col. 173–174. Vezi și: Romeis S. Das Heil des Christen ausserhalb der wahren Kirche. S. 28–30. Vgl.: Seeberg. Studien zur Geschichte des Begriffs der Kirche. S. 41–42; Thomasius. Dogmengeschichte. I. S. 593–596; V. Guerrier. Fericit. Augustin. p. 606–610. „Datorită diferenței în componența Bisericii”, scrie V. Guerrier, „caracterul ei la un moment sau altul este complet opus”. Dar numai membrii Bisericii pământești vor intra în Biserica cerească și, prin urmare, este imposibil să vorbim despre un contrast complet între una și cealaltă Biserică. mier. Remarca prof. N. N. Glubokovsky: „Fericitul Augustin în imaginea unui istoric secular rus”. – Actele Academiei Teologice din Kiev. 1911. T. 1. p. 143–146. Contra litt. Petiliani, II, 77, 172: „Charitas enim christiana nisi in imitate Ecclesiae non potest custodiri... Tenemus autem charitatem, si amplectimur unitatam: amplectimur autem unitatem, si eam non per verba nostra in parte confingimus, sed per verba Christi in unitate cognoscimus.” P.L. T. 43. Col. 312. Cfr.: Contra Cresconium., II, 12, 15. PL. T. 43. Col. 476; II, 13, 16. Idem. De baptismo, 1, 17, 26: „Spiritales... non eunt foras: quia et cunt aliqua vel perversitate vel necessitate hominum videntur expelli, ibi magis probantur, quam si intus permaneant, cum adversus Ecclesiam nullatenus eriguntur, sed in solida charitatis united rotrabore fortissimo radicantur.” P.L. T. 43. Col. 123–124. Contra Cresconium, IV, 59, 71: „Non est enim alius impiae superbiae tumor apud omnes qui se a Christi unitate discendunt, quam se solos Christianos esse jaetare, et damnare caeteros, non solum quibus eorum lis nota est, verum etiam quibus eorum nec nomen auditum est.” P.L. T. 43. Col. 587–588. Ibid. III, 35, 39. PL. T. 43. Col. 517. Vezi mai detaliat: Specht Th. Die Lehre von der Kirche. S. 76–81. De unitate Eccl., 25, 73. PL T. 43. Col. 443. Această legătură între doctrina predestinarii și sfințenia Bisericii apare mai ales clar în De bapt., V, 27, 38. PL. T. 43. Col. 195. Compară: Romeis S. Das Heil des Christen ausserhalb der wahren Kirche. S. 21–23. Învățătura lui Augustin despre predestinare este dezvăluită în detaliu în lucrarea lui L. Pisarev „Învățătura Celui Binecuvântat”. Augustin, Episcop de Hippo, despre omul în relația lui cu Dumnezeu." Kazan, 1894. P. 306 și urm. Despre relația dintre doctrina Bisericii și doctrina harului, vezi Seeberg'ä Studien zur Geschichte dez Begriffs der Kirche. S. 41–42, 49–50. Augustin exprimă foarte decisiv ideea că „saneti regno Dei praedestinati divide ab Ecclesia nullo modo possunt”. – Contra Crescon. II, 33, 42. PL. T. 43. Col. 491. Pentru mai multe informații despre faptul că cei hirotoniți nu sunt mântuiți fără Biserică, vezi: Romeis S. Das Heil des Christen ausserhalb der wahren Kirche. Este necesar să recunoaștem ca neîntemeiat raționamentul lui V. Guerrier că „cercul Bisericii în sensul anterior al unui corp mixt (corpus permixtum) este intersectat de un alt cerc al comunității aleșilor, mai restrâns, dar în același timp în unele părți ieșind din fostul cerc bisericesc”. - Binecuvântat. Augustin. P. 612. Cf. Harnack A. Dogmengeschichte 4, III. S. 165. Vezi şi remarca lui N.I. Glubokovsky: „Fericitul Augustin în imaginea unui istoric laic”. Actele Academiei Teologice din Kiev. 1911. T. 1. P. 146–147: „Predestinarea nu s-a realizat exclusiv prin Biserică, deși aceasta din urmă este domeniul cel mai important, accesibil și legitimat al acțiunii sale mântuitoare”. Dar mai sus, pe același sat. 147, autorul se exprimă mai hotărât și mai hotărât: „Pentru Augustin, Biserica a fost singura instituție deschisă, normală și sancționată pentru aplicarea voinței mântuitoare predeterminatoare a lui Dumnezeu asupra oamenilor”. În esență, S ajunge la aceeași concluzie. Romeis, expunând punctul de vedere al lui Augustin despre posibilitatea mântuirii în afara Bisericii (S. 94–115). Mântuirea în afara Bisericii este, în orice caz, o cale extraordinară, iar Augustin nu se oprește în mod specific asupra acestui subiect (S. 114). Miercuri: Specht Th. Die Lehre von der Kirche. S. 66–67, 89–94, 307–312. Specht ajunge decisiv la concluzia că doctrina predestinarii nu încalcă în niciun fel întregul sistem eclesiologic al fericitului. Augustin. L. Pisarev, cit. op. p. 308. De civit. Dei. I, 35.PL. T. 41. Col. 46. Pentru mai multe detalii vezi: Specht Th. Die Lehre von der Kirche. S. 89–94. Contra litt. PetilianL, III, 37, 43: „Alienis peccatis non maculatur Ecclesia”. T. 43. Col. 370; Epist. 93, 10, 37: „Manifestum est non contaminari justos alienis peccatis”. P.L. T. 33. Col. 339. Vgl.: Romeis S. Das Heil des Christen ausserhalb der wahren Kirche. S. 18. Retrage. II, 18.PL. T. 32. Col. 637–638. S-ar putea crede că problema dependenței Sacramentelor de calitățile morale personale ale interpreților lor se făcea deja în comunitățile novațiene, unde erau înclinate să o rezolve în spiritul donatismului, deși independent de acesta. Vezi: Pseudo-august. Căutare. 102.PL. T. 35. Col. 2311; Harnack A. Der pseudoaugustinische Traktat Contra Novatianum. Abhandlungen Alexander von Oettingen gewidmet (München, 1898) S. 85–89. Contra litt. Petiliani, I, 2, 3: „Qui fidem a perfido sumpserit, non fidem porcipit, sed reatum”. P.L. T. 43. Col. 247; Epist 89, 5: „De Baptismo solent dicere, tunc esse Baptismum Christi, cum ab nomine justo datur.” P.L. T. 33. Col. 311. Cfr.: Contra ep. Parmen, II, 17, 36. PL. T. 43. Col. 77. Augustin pune cuvintele în gura donatistului: „Ego baptizo, ego justifico, ego justum facio”. Serm. 292, 4–6. P.L. T. 38. Col. 1323–1324. Cfr.: Contra epist. Pannen., II, 11, 23. PL. T. 43. Col. 66. Contra Cresc., IV, 16, 19: „Quam jueti sumus, tarn justum Baptismum esse facia-mus”. P.L. T. 43. Col. 559. De unitate. Ecl., 21, 59. PL. T. 43. Col. 435. Contra Cresconium, II, 27, 33. PL. T. 43. Col. 487. Cfr.: II, 16, 19. Col. 559. Ibid. II, 28, 35. PL. T. 43. Col. 488. In Ioan. tract., 6, 8. PL. T. 35. Col. 1428–1429. Contra epist. Parmeniani, II, 10, 21: „Cur mendaces et infideles eorum ministri, non aquam mendacem, sed veracem vel dare vel habere creduntur? Cur ab illoram mortuis qui baplizantur, proficit aliquid lavatio eorum?” P.L. T. 43. Col. 64. Contra epist. Parmen., II, 10, 21: „fictos bonos, id est occultos malos, apud se esse negare non possunt”. P.L. T. 43. Col. 64–65; Epist. 93, 11, 49. PL. T. 33. Col. 345. Ibid. 1, 13, 31. PL. T. 43. Col. 73; II, 15, 34. PL. T. 43. Col. 76. Despre maximianişti, vezi: Ribbeck F. Donatus und Augustinus. S. 206–236. Ibid. II, 10, 21: „Tunc posse a malo baptizari quem quam, si lateat malitia baptizantis.” P.L. T. 43. Col. 64. Cresconius spune că sfințenia Boteztorului trebuie judecată „secundum famam, non secundum sinceritatem, quae in illa videri non potest”. Contra Cresconium, II, 17, 21. PL. T. 43. Col. 478. Contra litt Petiliani, III, 27.32. PL T. 43. Col. 363. Cfr.: Contra epist. Parmen, II, 11, 23. PL. T. 43. Col. 67; Epist. 89, 5.PL. T. 33. Col. 311. Contra epist. Parmen., II, 10, 21. PL. T. 43. Col. 65; II, 13, 31: „Nec ullo modo isti expedire se possunt, cum eis proponitur, cur sanetitas sacramenti et haben et dari possit ab eo, quem intus sceleratum jam Deus damnavit, et tunc incipiat ab eo dari non posse, cum ab hominibus damnatus fuermit, cum tarmnen fuit posibil.” P.L. T. 43. Col. 73. Ibid. II, 10, 21, 24. PL. T. 43. Col. 65–67; Contra litt. Petiliani., III, 47, 57. PL. T. 43. Col. 377–378; III, 52, 64. Col. 382; III, 30, 35. PL. T. 43. Col. 366; Contra Cresconium, II, 26, 31: „Ita ne quia fictus est mortuus non est?” P.L. T. 43. Col. 485. Ibid. II, 15, 34. PL. T. 43. Col. 76; Contra litt. Petiliani., 1, 2, 3: „Ecce stat perfidus baptizaturus at ille qui baptizandus est, perfidiam ejus ignorat: quid eum accepturum esse arbitraris? Utrum fidem, an reatum? Si dixeris fidem; concedes posse fieri ut a perfido quisque fidem percipiat, et falsum non fidem ereatum il; perfido sumpserit, non fidem percipit, sed reatum Invenimus enim fieri posse ut etiam a perfido fidem quis percipiat, si perfidiam dantis ignoret... rebaptizent ergo illos quos ab eis baptizatos esse constiterit, qui diu apud ipsos conscelerati latuerunt, et conscelerati latuerunt. P.L. T. 43. Col. 247; Contra litt. Petiliani, III, 27, 32 urm. P.L. T. 43. Col. 363 sqq. Ibid. II, 13, 31: „Ouid est hoc aliud, quam quod eorum Tichonius de illis ait, quod volumus sanetum est”. P.L. T. 43. Col. 73. Contra litt. Petiliani, 1, 4, 5. PL. t. 43. Col. 248. Cfr.: III, 27, 32. Col. 364. Ibid. III, 32, 37: „Hinc satago, hoc urgenter interrogo, hoc ut respondatur vehementissime flagito.” P.L. T. 43. Col. 367. Ibid. III, 26, 31. PL. T. 43. Col. 363. Harnack A. Dogmengeschichte, III. S. 154. Contra epist. Parmeniani, II, 4, 8. PL. T. 43. Coll. 55–56. Idem. II, 9, 18. PL. T. 43. Col. 61. Idem. II, 7, 12. PL. T. 43. Coll. 57–58. Contra litt. Petiliani I, 7, 8. PL. T. 43. Col. 249. II, 5, 11. PL. T. 43. Col. 261. Contra cu Petiliani, II, 103, 237. PL. T. 43. Col. 340; Contra epist. Parmen., II, 10, 20. PL. T. 43. Col. 63. Despre donatisti, Augustin spune: „Quare computant salutem suam in hominibus esse, non in Deo?” În p.s. 75, 7.PL. T. 36. Col. 961. Contra litteras Petiliani, I, 3, 4. PL. T. 43. Col. 247–248; II, 5, 11. PL. T. 43. Col. 260; III, 28, 33. Col. 364. Cfr.: Epist. 89, 5.PL. T. 33. Col. 311; Contra epist. Parmeniani, II, 4, 8. PL. T. 43. Col. 55. Ibid. II, 108, 247. PL. T. 43. Col. 346. Contra epist. Parmeniani, II, 8,15–16. P.L. T. 43. Col. 59–60. Ibid. II, 15, 33: „Si et ipse a justo nomine, et de illo ita quaero, donec ab ipso capite ordinis humani ad aliquem perveniam, qui non ab nomine acceperit, atque ita falsum esse doceam, quod non potest homo accipere quidquam, nisi fuerit ei ab nomine darum.” P.L. T. 43. Col. 75. Ibid. II, 15, 34. PL. T. 43. Col. 76. Ibid. II, 15, 34. PL. T. 43. Col. 76; De bapt., IV, 10, 16: „In ista quaestione de baptismo non esse cogitandum quis det, sed qwid det”. P.L. T. 43. Col. 164; V, 21, 29: „Sacramentum gratiae dat Deus etiam per malos: ipsam vero gratiam non nisi per se ipsum vel per sanctos suos”. P.L. T. 43. Col. 191. Cfr.: De bapt., III, 19, 27. PL. T. 43. Col. 152–153; Contra Cresconium, II, 21, 26. PL. T. 43. Col. 482. Cfr.: Epist. 89, 7: „Sacramenta non humana sunt, sed divina”. P.L. T. 33. Col. 312. Epist. 105. P. 3, 12: „Semper Dei est lila gratia et Dei Sacramentum, hominis autem solum ministerium; qui si bonus est, adhaeret Deo, et opera cum Deo; si autem malus est, operat per illum Deus visibilem Sacramenti formam, ipse autem donat om invisibilem gratiam." P.L. T. 33. Col. 401; Epist. 89, 5.PL. T. 33. Col. 311. Contra litt. Petiliani, 1, 9, 10. PL. T. 43. Col. 250. Contra Cresconium, III, 11, 13. PL. T. 43. Col. 502. Contra litteras Petiliani, 1, 7, 8. PL. T. 43. Col. 249; II, 4, 9. PL. T. 43. Col. 260. Contra epist. Parmeniani, II, 11, 23. PL. T. 43. Col. 67; Contra Cresconium, II, 25, 30. PL. T. 43. Col. 484; De bapt, III, 4, 6. PL. T. 43. Col. 143. In Ioan. tract., 5, 9, 11; 6, 7.PL. T. 35. Col. 1419, 1428. Cfr.: De consensu evang. II, 15, 32. PL. T. 35. Col. 1093. Această interpretare a fericitului. Augustin acordă un sens polemic important „omnino eorum (donatistarum) ora claudentur”. – În Ioan. tract., 4, 16. PL. T. 35. Col. 1414. Ibid. 5, 18.PL. T. 35. Col. 1423–1424. Contra litteras Petiliani, II, 6, 13. PL. T. 43. Col. 261. Ibid. II, 7, 15. PL. T. 43. Col. 262 Ibid. II, 11, 23. PL. T. 43. Col. 66–67; II, 14, 32. PL. T. 43. Col. 74. Contra epist. Parmeniani, II, 5, 10. PL. T. 43. Col. 57; II, 8, 15. Col. 59. Contra litteras Petiliani, III, 30, 35. PL. T. 43. Col. 365. Cfr.: În Ioan. tract., 5, 15. PL. T. 35. Col. 1422. Ibid. III, 34, 40. PL. T. 43. Col. 368. Vezi, de exemplu: Contra Cresconium, IV, 16, 19: „Non eorum meritis a quibus ministratur nee eorum quibus ministratur, constare Baptismum, sed propria sanetitate atque veritate”. P.L. T. 43. Col. 559. Contra epist. Parmeniani, II, 11, 24. PL. T. 43. Col. 67–68. Cfr.: Contra litt. Petiliani, II, 30, 69. PL. T. 43. Col. 281–282; III, 55, 67. PL T. 43. Col. 384–385. Contra litteras Petiliani, III, 34, 39: „Cum ergo Baptismus Christi, sive per iniquum sive per justum ministratus, nihil aliud sit quam Baptismus Christi; ab nomine cauto et bono fideli iniquitas hominis est vitanda, non Dei sacramenta damnanda.” P.L. T. 43. Col. 368. Cfr.: II, 47, 110. T. 43. Col. 298. Vezi și: „De bapt.”, V, 20, 27: „Sacramenta Dei ubique recta sunt, et mali homines, quibus nihil prosunt, ubique perversi sunt”. P.L. T. 43 col. 190; Contra Crescon., II, 10, 12: „nec curo per quem fuerint (sacramenta) seminata, sed a quo creata.” P.L. T. 43. Col. 474. In Ioan. tract, 5, 15. PL. T. 35. Col. 1422. Ibid 5, 18.PL. T. 35. Col. 1424. Ibid. 5, 13, 18. PL. T. 35. Col. 1421, 1424. Ibid. 6, 8.PL. T. 35. Col. 1429. Contra epist. Parmeniani, II, 6, 11: „Nam unum atque idem sacrificium propter nomen Domini quod invocatur, et semper sanetum est et tale cuique sit, quali corde ad accipiendum accesserit.” P.L. T. 43. Col. 57. Cfr.: Contra litteras Petiliani, II, 108, 247. PL. T. 43. Col. 345. In Ioan. tract., 6, 15. PL. T. 35. Col. 1432. Vezi și: Specht Th. Die Lehre von der Kirche. S. 141, 207–214. Această legătură inextricabilă între recunoașterea independenței Sacramentului față de calitățile morale ale celui care o săvârșește și recunoașterea realității botezului schismatic este subliniată foarte persistent de către însuși Augustin. În „De baptismo” întâlnim constant următorul raționament: dacă Taina săvârșită de un păcătos care nu s-a despărțit de Biserică este valabilă, atunci Taina săvârșită de un schismatic în afara Bisericii este valabilă. Până la urmă, amândoi nu pot contribui cu nimic de la ei înșiși la realitatea Sacramentului, care este săvârșit de Însuși Dumnezeu. A recunoaște ca fiind valid Sacramentul săvârșit de un păcătos și, în același timp, a respinge Taina săvârșită de un schismatic, este complet inconsecvent. Vezi: IV, 5, 7; IV, 7, 10; VI, 26, 50; VI, 31, 60; VI, 40, 78; VI, 43, 84; VI, 41, 80; VII, 12, 23; VII, 15, 29; VII, 37, 73; VII, 54, 103. PL. T. 43. Col. 158, 160, 215, 217, 221, 222, 230, 231, 236, 244. Cfr.: Epist. 109. P. 11, 48. PL. T. 33. Col. 344. Contra epist Parmeniani, II, 13, 28: „Quae ubicumque sunt, ipsa sunt”. P.L. T. 43. Col. 70; Contra litteras Petiliani, II, 108, 247. PL. T. 43. Col. 345–346; Epist. 87, 9: „Non quaerimus ubi sit, sed ubi prosit.” PL T. 33. CoL 301; Epist. 98, 5.PL. T. 33. Col. 362. De bapt., IV, 10, 16. PL. T. 43. Col. 164; V, 4, 4: „Baptismus Christi per se ipsum reverendissimum atque sanctissimum esse posse credamus”. P.L. T. 43. Col. 179. Ibid. I, 1, 2. PL. T. 43. Col. 109; IV, 1, 1; V, 23, 33; VI, 5, 7: „Potest tarnen tradere separatus, sicut potest habere separatus.” P.L. T. 43. Col. 155, 193, 200. Ibid. I, 1, 2: „Sicut autem baptizatus, si ab unitate recesserit, sacramentum Baptismi non amittit, sic etiam ordinatus, si ab unitate recesserit Sacramentum dandi Baptismi non amittit. Nulli enim Sacramento injuria facienda est.” P.L. T. 43. Col. 109. Cfr.: Contra epist. Parmeniani, II, 13, 30. PL. T. 43. Col. 72. Epist. 87, 9: „Sacramenta quae non mutastis, sicut habetis approbantur a nobis.” P.L. T. 33. Col. 301; Epist. 93, 11, 46: „Ex catholica Ecclesia sunt omnia dominica Sacramenta, quae sic habetis et datis, quemadmodum habebantur et dabantur, etiam priusquam inde exiretis”. P.L. T. 33. Col. 343; Serm. ad caesar. eccl. pleb. 2: „Ecclesiae habent bona”. P.L. T. 43. Col. 691. Contra Crescon, II, 12, 14. PL. T. 43. Col. 474. De baptismo, 1, 7, 9: „Si forte veniret ad Ecclesiam non illud quod habebat ibi assiperet, sed in quo aberraverat emendaret.” P.L. T. 43. Col. 115. Cfr.: Col. 114. pp. 8, 10: Augustin dă exemplul centurionului Corneliu. Cfr.: epist. 109. P. 11, 46. PL. T. 33. Col. 343; Contra Crescon., II, 12, 14. PL. T. 43. Col. 474; Epist. 93, 11, 46. PL. T. 33. Col. 343. Ibid. I, 1, 2; I, 5, 7. PL. T. 43. Col. 109–110, 113. Cfr.: De haeres. 69.PL. T. 42. Col. 43–44; Epist. 108. P. 2, 6. PL. T. 33. Col. 408; Contra litt. Petiliani, 1, 10, 11; 1, 11, 12. PL. T. 43. Col. 251, 253; Contra Gauden. Hb, 2. C 7. PL T. 43. Col. 745; Contra Cresconium, IV, 5,6. P.L. T. 43. Col. 551; IV, 16, 19. Col. 559. Contra Cresconium, IV, 1, 1. PL. T. 43. Col. 547. Retrage. II, 26.PL. T. 32. Col. 641. Ibid. II, 29.PL. T. 32. Col. 642. Ibid. II, 35.PL. T. 32. Col. 645. De baptismo, II, 3, 4: „Vos certe nobis objicere soletis Cypriani litteras, Cypriani sententiam, Cypriani concilium”. P.L. T. 43. Col. 128. Ibid. II, 2, 3. PL. T. 43. Col. 128. Ibid. 1, 18,28. P.L. T. 43. Col. 124; II, 8, 13. PL. T. 43. Col. 134; II, 5, 6. Col. 129. Ibid. II, 3, 4. PL. T. 43. Col. 128; II, 7, 12: „Tenete nobiscum exempilum Cypriani ad unitatis conservationem”. Col. 132. Ibid. I, 1, 1: "Non solum eos non adjuri auctoritate Cypriani, sed per ipsam maxime convinci atque subverti." P.L. T. 43. Col. 109. Epist. 108, 3, 9. PL. T. 33. Col. 410. Epist. 93, 9, 41. PL. T. 33. Col. 341. Ibid. II, 6, 7, 8; II, 7, 10. PL. T. 43. Col. 130, 131, 132. Într-un alt caz, întrebarea lui Augustin sună mai ascuțit: „Ad ista respondete, lupi rapaces, qui pellibus ovinis indui cupientes, beati Cypriani litteras pro vobis esse arbitramini”. P.L. T. 43. Col. 133. Ibid. II, 5, 6. PL. T. 43. Col. 130. Ibid. II, 1, 2; II, 8, 13. PL. T. 43. Col. 126–127, 134. Ibid. II, 4, 5. PL. T. 43. Col. 129. Ibid. II, 7, 12; II, 8, 13; II, 9, 14 PL. T. 43. Col. 133, 134, 135. Ibid. 1, 18, 28. PL. T. 43. Col. 124. Ibid. II, 9, 4. PL. T. 43. Col. 135. Aici Augustin înseamnă probabil Sinodul de la Arelat din 314. Cfr.: Nota a. Col. 135–136. Ibid. II, 6, 7–8. P.L. T. 43. Col. 130–131. link gol ( ratat în text, inserat pentru a nu încurca numerotarea) Epist. 73–60 d. Iubajan. P. 23. CSEL 3, 2. P. 796. Creații. Partea 1. P. 347. De baptismo, VI, 28, 39: "Omnes qui corde sunt intus, in arcae unitate per eamdem aquam salvi fiunt, per quam omnes qui corde sunt foris, sive etiam corpore foris sint, sive non sint, tanquam unitatis adversarii moriuntur." P.L. T. 43. Col. 196, 197–198. Cfr.: II, 14, 19. PL. T. 43. Col. 138–139; Contra Cresconium, II, 33, 41. P.L. T. 43. Col. 491. Așa a raționat Cresconius, de exemplu: Contra Cresconium, I, 21, 26; I, 26, 31. PL. T. 43. Col. 460, 462. Cfr.: De baptismo, I, 3, 4. PL. T. 43. Col. 111. De baptismo, 1, 2, 3; VI, 40, 78. PL. T. 43. Col. 110, 221; Contra Cresconium, 1, 22, 27. PL. T. 43. Col. 460. Augustin face o distincţie între conceptele „a avea” şi „a avea cu folos” (utiliter, salubriter). Vezi De bapt., IV, 17, 24: „Aliud est non habere, aliud non utilitcr habere”. P.L. T. 43. Col. 170; Contra epist. Parmeniani, II, 13, 28: „Aliud est non habere, aliud perniciose habere, aliud salubriter habere”. P.L. T. 43. Col. 71. Contra Cresconium, II, 13, 16; IV, 21, 26. PL. T. 43. Col. 476, 563; De bapt., IV, 10, 16. PL. T. 43. Col. 164; IV, 9, 13. Col. 162; Epist. 108. P. 2, 6. PL. T. 33. Col. 408. Cfr.: str. 6, 16. Col. 415. De unico bapt. contra Petilian. pp. 6, 7; 10, 17.PL. T. 43. Col. 599, 604; Contra Faustum, lib. 12. p. 17, 20. PL. T. 42. Col. 263, 264, 265. Vezi și De bapt., 1, 2, 3; III, 10, 13; IV, 13, 20; IV, 17, 24; V, 4, 4; VII, 33, 65; VII, 38, 75. PL. T. 43. Col. 110, 144, 167, 170, 179, 235, 236; Contra litt. Petiliani, I, 23, 25; III, 40, 46. PL. T. 43. Col. 257, 372; De unitate Eccl., 22, 61. PL. T. 43. Col. 437; Sermo de Rusticiano, I, PL. T. 43. Col. 756; Epist 61, 1, 2. PL. T. 33. Col. 229. Ibid. I, 22, 27. PL. T. 43. Col. 460. Ibid. I, 23, 28. PL. T. 43. Col. 460. În p.s. 135, 9.PL. T. 37. Col. 1760. De bapt., V, 28, 39. PL. T. 43. Col. 197–198. Cfr.: Contra Faustum, XII, 17. PL. T. 42. Col. 263. Contra Cresconium, 1, 24, 29. PL. T. 43. Col. 46l. Legea este discutată mai detaliat cu referire la Roma. 3, 10–19; 7, 7–13: ibid. p. 25, 30. PL. T. 43. Col. 461. Ibid. I, 25, 30. PL. T. 43. Col. 462; În ep. Ioan. tract., 7, 6. PL. T. 35. Col. 2032. Ibid. 1, 26, 31–27, 32. PL. T. 43. Col. 462. Ibid. II, 13, 16. PL. T. 43. Col. 476. De bapt., III, 16, 21. PL. T. 43. Col. 148. Cfr.: În Ioan. tract., 6. 14: „Quomodo habeat charitatem, qui dividit unitatem.” P.L. T. 35. Col. 1432. Epist 61, 2.PL. T. 33. Col. 229. Contra epist. Parmen., II, 11, 25: „Praecidendae unitatis nulla est justa necesitas”. P.L. T. 43. Col. 69. Ibid. II, 11, 25: „Non esse quidquam gravius ​​​​sacrilegio schismatis”. P.L. T. 43. Col. 69. Cfr.: Contra litter. Petiliani, II, 96, 221: „Vos omnes nocentes et sceleratos esse... crimine schismatis, a quo immansissimo sacrilegio nemo vestrum se potest immunem, quamdiu non communicat initate omnium gentium.” P.L. T. 43. Col. 333. Cfr.: De bapt., I, 5, 6. PL. T. 43. Col. 113. Pentru judecățile aspre ale lui Augustin asupra ereziilor și schismelor, vezi S. Romeis („Das Heil des Christen ausserhalb der wahren Kirche.” S. 71–73). Epist. 208, 6: „Ab ea (Ecclesia) separati, quamdiu contra illam sentiunt, boni esse non possunt; quia et si aliquos eorum bonos videtur ostendere quasi laudabilis conversatio, malos eos tacit ipsa divisio.” P.L. T. 33. Col. 952. Cfr.: Contra epist. Parmen., II, 3, 6. PL. T. 43. Col. 54; De bapt., I, 8, 10. PL. T. 43. Col. 115; Epist. 185, 9, 42: „Nemo potest esse justus, quamdiu fuerit ab unitate hujus corporis separatus.” P.L. T. 33. Col. 811; Serm. 312, 6: „Nulla esset charitas christiani, a quo non custodiretur unitas Christi.” P.L. T. 38. Col. 1422. De baptismo, I, 9, 12. PL. T. 43. Col. 116; III, 14, 19. PL. T. 43. Col. 147; III, 16, 21. Col. 148; In Ioan. tract., 6, 21. PL. T. 35. Col. 1435. Ibid. IV, 1, 1; V, 23, 33. PL. T. 43. Col. 155, 193; Senn. 268, 2: „Qui cunque praeter hanc Ecclesiam est, non habet Spiritum sanctum”. P.L. T. 38. Col. 1232; În ep. Ioan. tr., 6, 11. PL. T. 35. Col. 2026. Serm. 71, 19, 32: „Virtus pietatis invisibilis et spiritualis ita in eis non potest esse, quemad-modum sensus non sequitur hominis membrum, quando amputatur a corpore.” P.L. T. 38. Col. 463. Sermo ad caesareensis ecclesiae plebem, 3. PL. T. 43. Col. 692–693. În acest discurs interpretarea 1 Cor. 13, 1–3 este deosebit de plin de viață. Vezi si in 1 Ioan. tract., 5, 6. PL. T. 35. Col. 2015; In Ioan. tract., 32, 8. PL. T. 35. Col. 1646; De bapt, V, 23, 33. PL. T. 43. Col. 193. De baptismo, 1, 10, 13. PL. T. 43. Col. 116–117. De baptismo, I, 5, 7; 1, 10,14; VII, 5, 9; VII, 6,11; VII, 44, 87; VII, 54, 103. PL. T. 43. Col. 113, 117–118, 228, 238, 244. Cfr.: 1, 15, 23: „Ecclesia omnes per Baptismum parit, sive apud se, id est, ex utero suo; sive extra se de semine viri sul, sive de ancilla de se.” P.L. T. 43. Col. 121–122. Cfr.: De bapt, IV, 17, 24: „Qui non habet est baptizandus ut habeat qui autem non utiliter habet, ut utiliter habeat corrigendus”. P.L. T. 43. Col. 170; Contra Creson., I, 29, 34: „Non cum ad nos veneritis alterum (baptismum) accipiatis sed ut eum qui jam apud vos erat, utiliter habearis”. P.L. T. 43. Col. 463–464; De bapt,, V, 28, 39: „Illic eis aqua incipit prodesse ad salutem”. PL., T. 43. Col. 196; Contra Crescon., II, 12, 14; II, 13, 16. PL. T. 43. Col. 474, 476; De bapt, VI, 31, 60. PL. T. 43. Col. 217; Epist. 108. P. 2, 6: „Quando cum illo ad Ecclesiam vener-it, quod foris oberat, intus proderit; non cum ipse repetitur Baptismum, sed cum corrigitur baptizatus.” P.L. T. 33. Col. 408. Cfr.: str. 6, 16. Col. 415; Epist 93. P. II, 46, PL. T. 33. Col. 343; Contra litt. Petiliani, III, 40, 46. PL. T. 43. Col. 372; Contra Cresconium, II, 28, 34: „Tunc ei prodesse incipire, cum transit ad corpus Christi, quod est Ecclesia Dei vivi”. P.L. T. 43. Col. 487. Cfr.: II, 28, 36. Col. 488; Contra Gaudent., lib. I. S. 12, 13. PL T. 43. Col. 711; De civit Dei XXI, 27, 3. T. 41. Col. 748; In Ioan. tract, 6, 14, 17, 18. PL. T. 35. Col. 1432, 1433, 1434. De baptismo, 1, 11, 15. PL. T. 43. Col. 118. Ibid I, 11, 16. PL. T. 43. Col. 118. Ibid. 1, 12, 18: „Qui tamen tunc prosit ad remissionem peccatorum, cum quis reconciliatus unitati, sacrilegio dissensionis exuitur, quo ejus peccata tenebantur, et dimitti non sinebantur”. P.L. T. 43. Col. 119. Ibid. I, 12, 18: „ipsa ei reconciliatione ac race praeastatur, ut ad remissionem peccatorum ejus in unitate jam prodesse incipiat Sacramentum, quod acceptum in schismate prodesse non poterat.” P.L. T. 43. Col. 119. Contra epist. Parmeniani, II, 13, 28. PL. T. 43. Col. 71. De baptismo, I, 12, 19; VII, 3, 5. PL. T. 43. Col. 119–120, 227. Ibid I, 12, 20. PL. T. 43. Col. 120. Ibid I, 13, 21; VI, 34, 65. PL. T. 43. Col. 121, 219; Contra Gaudent. Lib. I. S. 12, 13: „Ipsa catholicae unitatis charitate mundari, ut non incipiat eis intus inesse quod et foris inerat, sed incipiat eis prodesse intus quod foris oberat.” P.L. T. 43. Col. 711; Epist. 61, 1: „Sanctum Sacramentum quod foris ab Ecclesia habent ad perniciem, in race Ecclesiae habeant ad salutem”. P.L. T. 33. Col. 229. Ctr. Epist. 141, 13.PL. T. 33. Col. 583; Epist. 89, 7.PL. T. 33. Col. 312; Epist 61, 2.PL. T. 33. Col. 229. (LIPSĂ LINK ÎN TEXT - PUNE ÎN LOC ALEATORIO) Ibid. I, 15, 23. PL. T. 43. Col. 121–122. Contra Cresconium, I, 29, 34. PL. T. 43. Col. 463–464. De baptismo, 1, 1, 2. PL. T. 43. Col. 110. Contra litt. Petiliani, II, 77, 172: „Charitas enim Christiana nisi in unitate Ecclesiae non potest custodire... Tenemus autem charitatem, si amplectimur unitatem.” P.L. T. 43. Col. 312; De bapt, IV, 17, 24. PL. T. 43. Col. 169; Serm. 312, 6: „Nulla esset charitas christiani, a quo non custodiretur unitas Christi.” P.L. T. 38. Col. 1422. Quaest in heptat, 5, 15. PL. T. 34. Col. 755. De unit Eccl, II, 2. PL. T. 43. Col. 392; În p.s. 30, serm. 2, 1.PL. T. 36. Col. 239; În ep. Ioan. tract, 2, 3. PL. T. 35. Col. 1992. Contra Crescon., II, 12, 15; II, 13, 16. PL. T. 43. Col. 476; II, 14, 17: „Nee quemquam accepturum Spiritum sanctum nisi qui ejus (Ecclesiae) unitatem copularetur”. Col. 477. Cfr.: În Ioan. tract, 32, 8. PL. T. 35. Col. 1645–1646. Epist. 185, 10, 46. PL. T. 33. Col. 813. Cfr.: Epist 185, 9, 42: „Quemadmodum enim membrum si praecidatur ab hominis vivi corpore, non potest tenere spiritum vitae, sic homo qui praeciditur de Christi justi; corpore, nullo modo potest spiritum tenere justitiae qua.” P.L. T. 33. Col. 811. Cfr.: serm. 268, 2.PL. T. 38. Col. 1232. Contra litt. Petiliani, II, 77, 172: „Non prosit hominibus, quamvis in eis sint vel Sacramenta vel fides, ubi charitas non est... sine illa (charitate) nihil vos esse, et si Baptismum et fidem teneatis... teneamus charitatem, sine qua et cum Sacramentis et cum fide nihil sumus." P.L. T. 43. Col. 312. Sermo ad caesar. eccl. pleb. P. 6. PL. T. 43. Col. 695. De bapt, IV, 17, 24. PL. T. 43. Col. 170. Epist. 141, 5.PL. T. 33. Col. 579. Ibid. 73–60. P. 24. CSEL 3, 2. P. 797. Creații. Partea 1. P. 348. Vezi mai sus: P. 459. Te-ar putea interesa: