Глава Пятая. Богослужение

Secțiunea unu. Biserici sau biserici. Numărul de biserici de piatră și arhitectura acestora; biserici de lemn. Clopotniță(e) și bilny(e). Structura internă a bisericilor (camere sau coruri, kuteyniks, depozite, forje). Accesorii interioare ale bisericilor (altare, icoane cu catapeteasmă, picturi, amvone) și în ele accesorii pentru cult (veșminte, antimensiuni etc.). Decorarea lor exterioară și interioară (cupole aurite, podele de marmură, uși metalice). Accesorii exterioare bisericești și liturgice (clopote și bătăi). De-a lungul timpului care este supus considerației noastre, ca și în perioada pre-mongolă, bisericile noastre obișnuite urbane și rurale din toată Rusia au fost biserici de lemn; Bisericile de piatră au continuat în orice moment să reprezinte nimic mai mult decât o excepție, deși, ca atare, este posibil să fi început să apară acum nu numai în orașe, ci parțial și în sate, ceea ce este mai ales probabil în cazul satelor din regiunea Novgorod-Pskov. Aceste din urmă biserici, fiind luate drept biserici magnifice - în sensul splendorii nu reale, ci condiționale, în vremea noastră, ca și în perioada premongolă, în primul rând, erau considerate o decorație necesară și un accesoriu necesar capitalelor mare-ducale, - în al doilea rând, se bucurau de dominație și predominanță în unele orașe care ocupau o poziție socială excepțională. În perioada pre-mongolă, un număr relativ mare de biserici de piatră au fost construite în capitalele marii domnii - Kiev și Vladimir Klyazemsky și în orașul care a ocupat o poziție socială excepțională - Veliky Novgorod. În vremea noastră, au început să fie construite în capitala Marelui Ducat al Galiției, Kholm, și au fost într-adevăr construite în capitala Marelui Ducat al Moscovei, Moscova, și în orașe care ocupau o poziție socială excepțională - Novgorod și Pskov. Marele Duce de Galich Daniil Romanovici, după ce a mutat capitala marii sale domnii de la Galich la Kholm, a început să-l împodobească pe acesta din urmă cu biserici de piatră, construind trei sau patru astfel de biserici 452. Însă urmașii săi imediat după el au căzut în paragină și, se pare, au încetat chiar să aibă o capitală definită 453, așa că au oprit aceste trei sau mai greu biserici cu cele trei sau mai greu. Moscova l-a înlocuit pe Vladimir ca capitală a marii domnii nordice nu imediat după invazia mongolă, ci 90 de ani mai târziu. În acești 90 de ani, marii prinți locali, se pare, nu au adăugat nici măcar o singură biserică de piatră la bisericile de piatră construite anterior în Vladimir. În primul rând, destul de semnificativ - de ceva timp după invazia mongolă, marii prinți nu au avut timp să construiască biserici de piatră. Apoi, s-au schimbat foarte des; în cele din urmă, la scurt timp după invazie, ei au dezvoltat o astfel de viziune statală încât să-și vadă adevăratele capitale nu în capitala marii domnii, ci în capitalele feudelor lor de clan. Prima biserică de piatră din Moscova, fondată cu patru luni și jumătate înainte de moartea Sfântului Petru, a fost construită când ea (Moscova) nu devenise încă, ci doar s-a străduit și a sperat să devină capitala marii domnii în locul lui Vladimir. Imediat după aceasta, speranțele Moscovei s-au realizat și ea, ca capitală a marii domnii, a început să fie decorată cu biserici de piatră. Marele Voievod Ivan Danilovici Kalita și succesorul Sfântului Petru, Mitropolitul Teognost și-au făcut eforturi deliberate în acest sens, deși din cauza lipsei de fonduri de la Marele Voievod, eforturile nu au putut fi exprimate în prea multe moduri. Nu știm dacă cei cinci succesori ai lui Ivan Danilovici înainte de Ivan Vasilevici al III-lea au făcut astfel de eforturi; dar, după toate probabilitățile, trebuie să credem că da și, în orice caz, este fără îndoială că după Ivan Danilovici Kalita, numărul bisericilor de piatră din Moscova a crescut cu un grad sau altul. Acest lucru se poate vedea din faptul că în 1476. Numai în Kremlin și în spatele zidului său existau mai mult de 20 de biserici de piatră 454. Ivan Vasilyevici al III-lea, care încă nu se hotărâse să accepte titlul de țar, dar era deja pe deplin conștient de el însuși ca unul, după ce a creat zidurile și turnurile actualului Kremlin, care au împodobit această biserică monumentală cu cele care au împodobit această biserică monumentală. Catedralele Adormirea Maicii Domnului, Buna Vestire și Arhanghel (terminate după el, dar începute de el) și, în plus, în general, a construit multe biserici de piatră la Moscova 455. Marele Duce Vasily Ivanovici a construit cel puțin 14 biserici de piatră la Moscova, care sunt enumerate direct în cronicile 456. Țarul Ivan Vasilyevici al IV-lea s-a remarcat în privința noastră de foarte puțini. Dar acestui foarte puține aparține un monument atât de frumos de arhitectură bisericească precum Catedrala Mijlocirii sau Biserica Sf. Vasile. Marii prinți au fost ajutați în împodobirea capitalei cu biserici de piatră de către ctitorii și stareții de mănăstiri, de bogați privați și de comunitățile parohiale. Fructul zelului general pentru decorarea bisericii capitalei statului, care era considerată atunci cea mai importantă decorație, a fost că până la moartea mitropolitului Macarie existau mai mult de cincizeci de biserici de piatră la Moscova și, poate, semnificativ mai mult de 457. În perioada pre-mongolă, Novgorodul excepțional și excepțional de bogat nu numai că nu a rămas în urmă Kievului în ceea ce privește numărul (deși nu calitatea) bisericilor de piatră, dar chiar l-a depășit. În mod similar, în timpul nostru, Novgorod nu numai că nu a rămas în urma Moscovei în acest sens, dar a depășit-o semnificativ. Pe vremea noastră, în ea au fost construite aproximativ o sută de biserici noi de piatră, fără să socotească cele restaurate. Fratele mai mic al lui Novgorod, Pskov, în perioada pre-mongolă, s-a mulțumit cu doar două biserici de piatră, dintre care una, în plus, a fost construită nu de cetățenii orașului înșiși, ci de arhiepiscopul de Novgorod (în Mănăstirea Mirozhsky de către arhiepiscopul Nifont). Dar în vremea noastră, începând de la începutul secolului al XIV-lea, el a apărut ca un concurent zelos al Novgorodului în ceea ce privește bisericile de piatră, iar în acest timp au fost construite până la patruzeci de biserici de piatră. Deci, Moscova, Novgorod și Pskov - acestea sunt trei orașe care, de-a lungul timpului nostru, au fost decorate și etalate cu multe biserici de piatră. Cât despre restul orașelor Rus’, se cunoaște un singur oraș în care erau până la cinci biserici de piatră, sau poate nu mai mult de cinci, și apoi – foarte puține dintre ele aveau biserici de piatră la plural de la două la trei sau patru, foarte puține aveau una, în timp ce marea majoritate nu aveau deloc. Singurul oraș cunoscut care a avut până la cinci biserici de piatră, sau poate mai multe, este Tver. Ca și Moscova, fiind un oraș nou și devenind capitala unei feude speciale fie chiar înainte de invazia mongolilor, fie imediat după aceasta, Tver, mai devreme decât Moscova, a început să se gândească să devină capitala unei mari domnii în locul lui Vladimir. Și apoi de ceva timp a luptat cu Moscova din cauza dominației și pentru o perioadă foarte lungă de timp nu a abandonat-o, ca să spunem așa, ambiția (opinie înaltă despre ea însăși). Prinții din Tver, ca și prinții Moscovei, și-au declarat visul politic, de altfel, construind o catedrală de piatră, și asta a fost cu 40 de ani înaintea Moscovei în 1285. Dar apoi, dintr-un motiv care nu este în întregime clar, prinții nu au manifestat nicio gelozie pentru înfrumusețarea capitalei lor appanage cu doar de către bisericile de piatră deasupra celorlalte orașe ale noastre, așa că trandafirul de piatră deasupra celorlalte orașe. biserici, că erau mai mulți în ea decât în alte orașe. – A mai fost un oraș în care ne-am fi așteptat să găsim setul nostru convențional de biserici de piatră și în care nu îl găsim; acesta este Pereyaslavl Ryazan, actualul Ryazan, capitala moștenirii Ryazan. Prințul local Oleg Ivanovici, care a ocupat tronul timp de 50 de ani, constituind a doua jumătate a secolului al XIV-lea (1350–1402), a căutat să-și facă moștenirea independentă de Moscova și o mare domnie puternică. Dar cu această dorință a lui, Oleg Ivanovici nu a combinat preocupările legate de decorarea capitalei moștenirii sale cu biserici de piatră. Bisericile de piatră construite de marii prinți din Kiev au apărut în primul rând ca biserici ale mănăstirilor strămoșești sau de familie pe care le-au înființat în cele din urmă. Bisericile domnești de piatră din Vladimir au fost, de asemenea, construite aproape pe jumătate ca biserici mănăstirești: în ceea ce privește Kievul, fiecare familie domnească semnificativă care își avea reprezentanții pe tronul marii sale domnii dorea să aibă propria lor mănăstire familială în ea, iar în Vladimir prinții aparținând aceleiași familii și-au construit propriile mănăstiri speciale una după alta (au fost exact doi astfel de prinți: Andrei și fratele său Vvoloseub). La Moscova nu putea fi primul, pentru că marii prinți erau din aceeași familie, dar al doilea nu a devenit deloc un obicei; şi de aceea aici, cu o mică excepţie a bisericilor monahale şi nemonastice ale curţii sau palatului propriu-zis, bisericile de piatră au fost construite de marii prinţi, după asemănarea lui Novgorod şi Pskov, ca biserici parohiale. În același timp, cu greu ar trebui să-ți imaginezi problema în așa fel încât marii prinți să construiască biserici parohiale cu adevărat pe cheltuiala lor. Este mai probabil, cred, să ne imaginăm în așa fel încât principii, îngrijindu-se de înfrumusețarea capitalei cu biserici de piatră, i-au obligat pe enoriașii parohiilor bogate să ridice aceste biserici, și că, la rândul lor, nu acordau decât ajutor mai mult sau mai puțin enoriașilor. Particularitatea timpului nostru în comparație cu cea anterioară în ceea ce privește bisericile de piatră este că acum, pe lângă orașe (și parțial, poate, sate), au apărut în deșerturi. În vremea noastră, mănăstirile au fost înființate nu numai în orașe, așa cum era aproape exclusiv în perioada premongolă, ci și mai ales în afara acestora, în zone îndepărtate și deșertice. Ctitorii înșiși sau egumenii ulterior ai unora dintre aceste mănăstiri deșertice au avut grijă să ridice în ele biserici de piatră 458. În perioada pre-mongolă arhitectura bisericilor noastre de piatră 459 a fost bizantină și, dacă nu în regiunea Kiev, despre care nu se poate spune nimic din lipsa monumentelor (de fapt, lipsa lor de conservare în forma lor originală), atunci în regiunile Novgorod și Suzdal-Vladimir a avut unele diferențe deosebite față de binecunoscuta arhitectură bizantină. Unele dintre aceste diferențe erau proprii într-o regiune și propriile lor în alta, așa că arhitectura lor ar trebui împărțită în două clase - Novgorod și Suzdal-Vladimir. În cea mai mare parte a timpului nostru, arhitectura veche a rămas cu noi, și anume, în Novgorod și Pskov, Novgorod premongol, la Moscova, ceea ce ar trebui să însemne toată Rusia de nord, cu excepția Novgorod și Pskov, Suzdal-Vladimir premongol, iar apoi în a doua jumătate a secolului al XV-lea, care nu poate fi numită o arhitectură propriu-zisă rusească a înlocuit arhitectura anterioară, ea a început să existe împreună cu aceasta din urmă. Arhitectura bizantino-Suzdal sau bizantino-Vladimir în esențial - în raport cu planurile și cadrele bisericilor - a rămas la Moscova de-a lungul timpului exact la fel ca în perioada pre-mongolă la Suzdal - Vladimir: cititorul își va lua osteneala să se uite la aceasta în primul volum (2 jumătate din capitolul cinci, secțiunea 1). Dar în legătură cu neimportant, găsim în ea la Moscova din timpul nostru câteva trăsături și diferențe față de Suzdal pre-mongol - Vladimir. Aceste caracteristici și diferențe sunt după cum urmează: Absidele altarului au început să fie construite mai jos decât erau în perioada pre-mongolă. În perioada premongolă, ele erau de obicei aranjate în așa fel încât să nu ajungă la înălțimea bisericilor în sine (vezi vol. 1, jumătate din p. 54/62); la vremea pe care o luăm în considerare, au început să fie construite cu o treime și jumătate mai jos decât bisericile în sine 460. În loc de trei abside altar, bisericile au început să aibă cinci dintre aceste abside. Cu toate acestea, doar o singură biserică cu cinci abside altar este cunoscută în vremea noastră, aceasta este Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Moscova. Vestibulele sau tribunele cupolelor (cfr I vol. 2 jumătate, p. 30/34) au început să fie mai înguste (mai subțiri) decât în perioada premongolă, astfel încât să ia forma unor simple gâturi sub-principale 461. Bogolyubsky a introdus decorarea pereților exteriori ai bisericilor folosind basoreliefuri (I volumul 2 jumătate p. 38/43 și 49/56). Pe bisericile din Moscova nu găsim aceste basoreliefuri, care sunt atât de caracteristice și caracterizează atât de mult bisericile. În bisericile mari din perioada premongolă, care erau în același timp cele mai importante ca importanță (domnească, catedrală-episcopală), au fost instalate pridvoruri (ibid. pp. 60/69). În zilele noastre, aceste pridvoruri nu le găsim la marile biserici din Moscova de arhitectură bizantină. Bisericile moscovite din vremea noastră se deosebesc de bisericile premongole Suzdal-Vladimir în raport cu așa-numitele lizens care alcătuiau tăierea exterioară a zidurilor bisericii (despre care ibid. p. 36 sqq/41 sqq). În bisericile premongole Suzdal-Vladimir, lizens, care sunt zone separate de pereți cu vârfuri semicirculare, despărțite unul de celălalt prin pilaștri sau coloane, sunt împărțite în lățime prin cornișe în două câmpuri egale - superior și inferior, dintre care primul este mai adânc decât al doilea (reprezintă o sobă mare, ca să spunem așa, bogo și al doilea în chur) suspendate sub cornișă șiruri de difuzoare așezate pe capete de oameni sau animale. În bisericile din Moscova din vremea noastră întâlnim următoarele diferențe în ceea ce privește lizenii față de cele premongole Suzdal-Vladimir: cu aceeași împărțire în două câmpuri egale, lizenii au uneori o cornișă intermediară între acestea din urmă, dacă există una între ele, de formă proprie aparte; Coloanele, care nu sunt întotdeauna suspendate sub streașină, sunt, de asemenea, oarecum de formă specială; uneori lizenele sunt împărțite nu în două câmpuri egale, ci în două câmpuri complet inegale; uneori ele sunt împărțite nu în două, ci în trei sau patru domenii. Cornișa din bisericile Suzdal-Vladimir este formată din linii de sobe triunghiulare formate prin așezarea cărămizilor pe o margine; cornișa unor biserici din Moscova constă nu dintr-o singură linie, ci din trei rânduri, reprezentând: fie țesut modelat sculptat pe piatră (asemănător țeserii capetelor de cărți antice) 462, fie linii ale sobelor menționate mai sus în legătură cu o linie de sculptură 463, fie linii de poteci în legătură cu aceeași linie de sculptură 464. Coloanele de sub cornișe din bisericile Suzdal-Vladimir sunt adevărate coloane, având trunchiuri rotunde ca atare și ceva mai subțiri deasupra față de fund, având baze și capiteluri reale sub și deasupra lor; Coloanele bisericilor din Moscova, în general, nu sunt atât coloane reale, cât balustrade ale balustradelor scărilor și, uneori, chiar și acestea din urmă: chiar dacă este îndeplinită condiția ca acestea să fie mai subțiri în partea de sus opusă de jos, atunci condiția ca acestea să fie rotunde nu este îndeplinită și, uneori, nu este îndeplinită nici prima, nici a doua condiție. (În loc să fie cu adevărat rotunde, sunt fie rotunde cu laturile tăiate, fie patrulatere, oarecum rotunjite de-a lungul marginilor); în loc de baze și capiteluri reale în partea de jos și de sus a acestora există forme cubice de gleznă - fie sub formă adevărată de cuburi, fie cuburi cu colțuri trunchiate (prisme). Coloanele difuzoarelor sunt uneori prevăzute cu piulițe în mijloc sub formă de bile turtite sau sub formă de inele groase 465. Lizenele sunt uneori împărțite în două câmpuri complet inegale în bisericile din Moscova, în așa fel încât câmpurile lor superioare, formând semicercuri și pechura mici, să fie conținute numai în spațiul care alcătuiește vârfurile lor semicirculare 466. Lizenele sunt împărțite în trei și patru câmpuri în așa fel încât câmpul superior este format din partea superioară, uneori indicată cu oarecare suprafață capturată și mai departe, iar acum este împărțită cu oarecare semicerc. prin cornișe (brâuri) în două sau trei părți 467. Pe lângă lizen, bisericile din Moscova din vremea noastră se deosebesc de cele premongole Suzdal-Vladimir prin decorarea cupolelor lor, și anume vestibulele sau standurile, și absidele altarului, forma coloanelor ușilor și suprastructurilor ușilor. Decorul cupolelor de pe bisericile Suzdal-Vladimir este alcătuit din: o cornișă cu trei benzi 468 iar dedesubt din ceea ce constituia decorul câmpului inferior al lisei - dintr-o friză reprezentând liniile de arcade închise, și dintr-o serie de coloane așezate sub capetele arcadelor (articulații arcului). Pe cupolele bisericilor din Moscova aflăm că lungimea vestibulelor lor nu este întotdeauna luată ca un întreg, așa cum este cazul bisericilor Suzdal-Vladimir, dar uneori este un întreg, alteori este împărțit în două părți; în primul caz, ferestrele din vestibule sunt tăiate pe toată lungimea lor, în al doilea caz - doar în jumătatea inferioară a lungimii, iar cea superioară rămâne goală, reprezentând tocmai o parte specială din cea inferioară. În ceea ce privește decorațiunile, unele dintre ele, cum ar fi cornișele, sunt pe toate cupolele, dar în cea mai mare parte sunt de forme diferite față de cupolele bisericilor Suzdal-Vladimir 469, altele, precum frize și coloane pe unele cupole sunt (și anume, fie amândouă împreună, fie prima) 470, pe altele există 471, și de formă diferită pe domuri. Suzdal-Vladimir. În cazul în care se găsesc toate decorațiunile, ultimele două dintre ele (frize și coloane) sunt așezate diferit pe cupole, ale căror vestibule sunt luate ca un întreg și diferit - pe cupolele, ale căror vestibule sunt împărțite în două jumătăți. Cornișele pe care le găsim pe cupolele bisericilor din Moscova sunt următoarele: o coborâre destul de largă, dar abia proeminentă, din zid (parcă ușor prelungită de abacul capitelului la coloanele ordinului doric) și sub ea două dungi de țesut cu model (corespunzător celor trei dungi de țesut care alcătuiesc câmpul de 47 cornișe, care se află între cornișele). o fâșie de țesut modelat între două margini semicirculare, întregul părând uneori a fi identic cu cornișele care separă lisenele 473 ; coborâre triplă ușoară din zid, care este o scară răsturnată cu susul în jos (sau, parcă, baza de coloane din ordinul ionic și corintic, răsturnată cu susul în jos) și sub ea, aproape de el sau la o oarecare distanță de el, o margine semicirculară 474; scapare tripla lumina fara janta 475; trei jante semicirculare amplasate astfel încât cea de sus să fie sub acoperișul propriu-zis și că al doilea și al treilea să fie aproape legate între ele la o oarecare distanță (printr-o anumită bandă) de vârf 476; o margine semicirculară chiar sub acoperiș 477. Frizele în forma lor sunt în cea mai mare parte aceleași ca pe cupolele bisericilor Suzdal-Vladimir, linii de arcade închise, dar uneori o linie de arcade cu o linie de triunghiuri care trece deasupra ei 478 și uneori fără arcade, lipsite doar de ultimele 479. Coloanele în aspectul lor general sunt coloane, dar în realitate sunt chiar mai departe de coloanele reale decât coloanele de lizenă: sunt bastoane semicirculare, la capetele superioare și inferioare ale cărora, în loc de baze și capiteluri, se află glezne cubice sau prismatice. Coloanele sunt uneori așezate sub frize în același mod ca și pe cupolele bisericilor Suzdal-Vladimir - există o coloană sub fiecare capăt a două arcade conectate, uneori (cum este cazul absidelor altarului premongol) sunt așezate peste capăt, adică există o coloană la un capăt, nu la celălalt, o coloană sub cel de-al treilea, etc. în două părți - partea superioară oarbă și cea inferioară, în care ferestrele sunt tăiate, apoi frizele sunt deasupra ferestrelor în sine, iar coloanele sunt între ele, decorarea părții oarbe superioare constă în faptul că pe ea este pus trei, doi și un cerc semicircular sau margine 481. Decorul absidelor altarului din bisericile Vladimir-Suzdal este că sub cornișă, care este la fel ca între câmpuri, se află un lizen. (Linie de sobe triunghiulare), - o friză de arcade închise și sub capetele arcurilor frizei, parțial coloane pe toată lungimea absidei, parțial acele coloane care se află în câmpul inferior (primul - în colțurile absidei și pe lateralele ferestrelor, al doilea - între primul). Avem în desene și cunoaștem în realitate prea puține abside de altar din timpul nostru Moscovei pentru a vorbi despre decorațiile lor cu o pozitivitate necondiționată. Dar, vorbind cu pozitivitate condiționată, cu implicația: din câte știm, găsim de spus următoarele: cornișele, ca în perioada premongolă, sau aceleași care se află între câmpuri sunt lise (adică liza bisericilor noastre din Moscova) sau, cel puțin, de același caracter ca ele, și, în cea mai mare parte și mai complexă dintre cornișele, mai rafinate decât cele din urmă caz. câmpuri. Coloanele mari din colțurile lisei (de fapt lungi și subțiri) rămân în uz, deși departe de a fi comune, în timp ce utilizarea coloanelor mici nu este deloc vizibilă. În bisericile Suzdal-Vladimir se așează decupaje de uși teșite în coloane intercalate cu proiecții triunghiulare, iar în vârfurile semicirculare ale decupațiilor sunt așezate pe coloane și proiecții de forma arcului corespunzătoare (I volumul 2 jumătate, p. 36/41). Așa este și în bisericile din Moscova; dar diferența dintre unele dintre acestea din urmă din bisericile din Suzdal-Vladimir este că coloanele au în mijloc, parcă, bile puse pe ele, fațetate (scump) de-a lungul sau peste (? în primul caz, foarte asemănătoare cu pepenii) 482 și că suprastructurile au tupe în vârf, astfel încât să apară asemănătoare cu frunțile din lemn despre care se vorbeau în arhitectura primului volum și butoaiele despre care am vorbit în volum. ( 2 jumătate p. 121/143 ) 483 . Originea unora dintre trăsăturile pe care le-am enumerat acum este clară în sine; originea altora poate fi indicată cu mai mare sau mai puțină certitudine și, în sfârșit, despre originea altora nu se poate vorbi decât cu probabilitate, sau întrebarea despre aceasta trebuie lăsată complet nerezolvată. Dacă coloanele de liză seamănă foarte puțin cu coloanele adevărate și se transformă complet în balustrade folosite în balustrade: atunci este clar că începutul acestei transformări este în reticența de a termina cu grijă coloanele și că sfârșitul ei este în confuzia reală a coloanelor noastre cu balustrade - în a le lua pentru acestea din urmă. Dacă coloanele cupolelor nu arată ca niște coloane, ci nimic mai mult decât bastoane semicirculare, atunci motivul clar pentru aceasta este dorința de a simplifica lucrurile cât mai mult posibil. Aceeași reticență de a lucra din greu la ornamentare ar trebui să explice și absența basoreliefurilor pe bisericile noastre din Moscova. Bisericile cunoscute nouă de la sfârșitul secolului al XIV-lea - prima jumătate a secolului al XV-lea nu au coloanele noastre cu dom de lizen 484 și le regăsim din nou doar pe Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Moscova, construită în a doua jumătate a secolului al XV-lea. S-ar putea crede că în vremea noastră coloanele au fost, la început, complet abandonate, iar constructorul Catedralei Adormirea Maicii Domnului le-a restaurat din nou pentru că a construit catedrala după modelul Catedralei Adormirea Maicii Domnului. Constructorul catedralei noastre nu reproduce (nu în mod deosebit într-o formă perfectă) coloanele Catedralei Vladimir - doar coloanele sunt lizen fără coloanele cupolelor (pentru cupolele Catedralei Adormirea Maicii Domnului din Moscova, după cum am spus, nu au coloane). Dar ultimele coloane sunt reproduse (sub formă de bastoane) pe Catedralele Bunei Vestiri și Arhangelsk din Moscova, construite după el: Și, prin urmare, constructorii bisericilor ulterioare, imitând una și alte catedrale, o decorează din nou pe prima cu acestea și alte coloane (reducând coloanele Lizen din ce în ce mai mult la simple balustrade și aproape aproape de toate sub formă de balustrade și aproape aproape de toate, în formă de balustrade). balustrade, introducând în obicei nuci puse pe ele). Totuşi, constructorii unor biserici din prima jumătate a secolului al XV-lea, lăsând sau înlăturând coloanele, ca podoabă greu de executat, le-au înlocuit cu o altă podoabă, nu mai puţin greu de executat - cornişe pe lizenele zidurilor, pe cupole şi pe absidele altarului, formate din fâşii de ţesut 485 sculptate pe piatră. Ceea ce i-a determinat pe constructorii noștri să înlocuiască un lucru dificil cu altul la fel de dificil și de unde au luat-o pe acesta din urmă, este o întrebare la care nu se poate da un răspuns pozitiv. Dacă un lucru dificil a fost înlocuit cu altul dificil, atunci ar trebui să presupunem că al doilea lucru dificil a fost considerat mai ușor pentru ei înșiși: dar dacă nu aveam meșteri capabili să sculpteze coloane din piatră, atunci de ce naiba și unde ar putea fi meșteri capabili să sculpteze țesut din piatră? Poate că treaba ar trebui înțeleasă în așa fel încât, cu aceeași dificultate tehnică, țesutul părea mai ușoară pentru stăpânii noștri, întrucât reprezentau ceea ce constituia podoaba noastră națională, iar coloanele ne erau ceva străin și în temeliile și capitelurile lor ceva de neînțeles pentru stăpânii noștri. Nu ne putem hotărî dacă figura (modelul) țesăturii a fost luată anume din ornamentația noastră națională sau dacă a fost împrumutată din exterior și atunci, în orice caz, rămâne întrebarea: de unde a venit ideea de a face cornișe, cupole și abside din țesut? Referitor la dubla întrebare (personală și impersonală), cel mai probabil ni se pare că țesutul nu a fost împrumutat de nicăieri din afară și că constructorii noștri de aici au aplicat bisericilor de piatră ornamentul care a fost folosit în arhitectura noastră a bisericilor de lemn și a clădirilor noastre de lemn în general. Obiceiul de a construi abside joase de altar (cu o treime și jumătate mai jos decât bisericile în sine) poate fi explicat fie prin imitarea bisericilor de lemn, fie prin împrumuturi din Occident (prin maeștri străini: dacă nu ne înșelim, obiceiul a început nu mai devreme de la construirea Catedralei Adormirea Maicii Domnului de către Aristotel Fioravanti). Și cel mai probabil, ar trebui explicată prin dorința de a elibera spațiu în vârful peretelui estic al bisericii pentru pictarea imaginilor sfinților (în sobe semicirculare), care de fapt a început să se facă. Vestibulele cupolelor au început să fie construite mai subțiri (mai înguste) decât ceea ce sunt pe bisericile din Suzdal-Vladimir, așa cum se crede cel mai probabil, pentru că, fără a le acoperi după sferele lor, ci punând pe ele cupole în formă de para, au vrut să nu semene cu vestibule de cupole, ci vor să aducă gâturile domurilor. biserici de piatră mai aproape de cupolele de lemn. (Pentru claritate, lăsați cititorul să compare în a doua jumătate a Vol. 1, pp. 18/21 și 123/144–145). Din secolul al XVI-lea, doar dintr-un timp ceva mai târziu decât cel pe care l-am luat, știm de o singură biserică, ale cărei vestibule ale cupolelor nu sunt subțiri, dar în același timp disproporționat de înalte sau lungi, aceasta este Catedrala Adormirea Maicii Domnului a Treimii-Serghie Lavra, construcție finalizată în 1585, de ce nu prea frumoasă și cu ce proporție este înălțimea: complet clar pentru noi). Vestibulele cupolelor din unele biserici sunt împărțite în două jumătăți prin tăierea ferestrelor (deschideri ale ferestrelor) în ele, nu pe toată lungimea lor, ci doar în jumătatea inferioară a lungimii, așa cum trebuie să ne gândim, pentru că aceste cupole, din cauza subțierii, ies disproporționat de înalte și că, dacă s-ar tăia ferestrele în ele, ferestrele din urmă ar reprezenta lungimi prea înguste ferestrele iluminate în întregime. vremurile vechi erau foarte înguste). Bisericile mari ale vremurilor noastre, dintre care cea mai veche cunoscută nouă este Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Moscova, au început să fie construite fără pridvoruri, deoarece Aristotel Fioravanti a construit această Catedrală Adormirea Maicii Domnului fără ele, care a servit drept model pentru bisericile mari ulterioare 486. Și catedrala a fost construită de Aristotel Fioravanti, nici pentru că acestea nu erau mai comune fără pridvor, nici în Occident, nici pentru că acestea nu erau mai comune în Occident. Vladimir Adormirea Maicii Domnului, după modelul căruia a construit, la vremea lui nu mai avea pridvoruri proprii. Dintre bisericile cu cinci abside altar în loc de trei, după cum spuneam, știm doar una, și anume Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Moscova. Scopul pentru care Aristotel Fioravanti a adăugat două abside suplimentare este complet de înțeles. La vechea catedrală erau două capele (poziții ale lanțurilor Apostolului Petru și ale Sfântului Dimitrie al Tesalonicului), pe care doreau să le aibă în noua catedrală; Pentru a nu face prelungiri la capelele catedralei, care să-i desfigureze fațada, Aristotel a construit cinci abside altar în loc de trei, astfel încât să poată fi amplasate capele în cele exterioare între ele pe ambele părți. (O altă biserică cunoscută nouă cu cinci abside, nu din vremea noastră, ci din cea mai apropiată de vremea noastră, este Catedrala Adormirea Maicii Domnului a Lavrei Treimii. Aici sunt cinci abside - pentru că catedrala este o copie - în planul bisericii în sine, dar nu sub formă de cupole, de la Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Moscova). În timpul împărțirii premongole a lizenului în două câmpuri, ei au început să facă câmpul superior foarte mic, limitându-l doar la semicercul propriu-zis, așa cum trebuie să ne gândim, pentru a scrie imagini ale sfinților în semi-busolele în formă de sobă, pe care câmpurile noastre le reprezintă în acest caz. Introducerea împărțirii sau tăierii lizei în loc de două câmpuri în trei și patru câmpuri ar trebui, cel mai probabil, să fie adoptată de maeștrii occidentali care au apărut în țara noastră sub Ivan Vasilevici al III-lea, căci în Occident tăierea zidurilor bisericii într-un număr mare de câmpuri ornamentale era foarte comună 487 . În ceea ce privește cornișele de pe cupole, ni se pare probabil să credem că în această decorație, greu de văzut cu ochiul liber și, prin urmare, nesupus controlului paznicilor tradiției și obiceiurilor, maeștrii noștri ruși și apoi maeștrii occidentali și-au dat frâu liber imaginației (care însă a necesitat foarte puțin în acest caz) și le-au compus după plăcere și pe placul oricui. Am enumerat mai multe tipuri de aceste cornișe; dar, după toate probabilitățile, în realitate au fost mult mai multe. Despre suprastructurile ușilor cu tucks, care par asemănătoare cu frunțile butoaielor folosite în arhitectura din lemn, după toate probabilitățile trebuie să ne gândim că ele reproduc exact aceste frunți 488. De unde au fost luate biluțele (pepenii) așezați pe coloanele ușii și de unde au fost produse este o întrebare la care nu putem răspunde nimic și cu care ne permitem doar arhitectura din lemn să ne referim a priori. După ce am caracterizat bisericile de piatră ale arhitecturii bizantino-moscove din timpul nostru, după puținele exemple cunoscute de noi, s-ar putea foarte bine să le fi caracterizat departe de a fi complet. Dar, în primul rând, în absența unui număr mai mare de mostre cunoscute (dintre un număr nu deosebit de mare și efectiv conservate), trebuie, în mod necesar, să se împace cu aceasta; în al doilea rând, credem a priori că le-am caracterizat mai mult sau mai puțin pe deplin, pentru că există toate șansele de a accepta că bisericile erau foarte monotone și că planurile - fațadele și în detaliu, în cea mai mare parte, nu au fost întocmite, ci au fost preluate dintr-un model. Bisericile de piatră bizantino-novgorod din perioada premongolă, în raport cu compoziția lor sau structura lor ca clădiri, au fost împărțite, ca și bisericile Suzdal-Vladimir, în două clase: biserici de care erau atașate pridvoruri sau pridvoruri și bisericile care erau construite fără pridvor sau pridvor 489. În ceea ce privește planul - fațadă, unele diferențe între bisericile din Novgorod și bisericile grecești de cunoscută arhitectură bizantină au constat în același lucru ca și bisericile Suzdal-Vladimir: sub forma așezării bolților și odată cu acestea sub formă de acoperiș și apoi în metoda tăierii laturii exterioare a zidurilor, care la noi așa-numita. În ceea ce privește aceste diferențe individuale, bisericile din Novgorod au fost din nou împărțite în două clase: diferențele unei clase de biserici sunt aproape aceleași cu bisericile din Suzdal-Vladimir - aceeași formă de bolți și acoperișuri și aceeași formă de lizen, dar numai acestea din urmă nu sunt împărțite în două câmpuri și sunt complet nedecorate. Cealaltă clasă de biserici avea propriile lor diferențe speciale față de bisericile din Suzdal-Vladimir: așezarea bolților și a pereților și acoperirea acoperișurilor pe ele pe patru frontoane triunghiulare, lyzens - așa-numitele triade cu un decor deosebit (I volumul 2 jumătate, p. 32 sqq / 36 sqq). În perioada pe care o luăm în considerare, în regiunea Novgorod-Pskov au fost construite biserici mari, care cel mai probabil ar trebui să aibă pridvor, și doar una, aceasta este principala catedrală din Pskov a Sf. Treime, clădirea a fost finalizată în 1365. Dar dacă a avut de fapt un pridvor, nu putem spune, deoarece nu a supraviețuit până în prezent, fiind înlocuită cu una nouă la sfârșitul secolului 1740. Pentru a rezolva problema cât de mult se deosebea arhitectura novgorod-bizantină a bisericilor de piatră din vremea noastră de aceeași arhitectură a perioadei pre-mongole, avem la dispoziție un număr extrem de mic de biserici supraviețuitoare sau cel puțin cunoscute de noi din bisericile supraviețuitoare ale timpului nostru 491. Aceste biserici arată clar că arhitectura vremii noastre nu a fost complet diferită de la pre-mongolă. detaliu. Dar dintr-un număr foarte mic de biserici este imposibil să tragem o concluzie generală, iar aceasta din urmă trebuie construită doar a priori. Cea mai probabilă concluzie a priori este una și aceeași cu dovezi posterioare insuficiente ale realității. Că nu s-au făcut modificări de importanță (substanțială) - acest lucru trebuie presupus deoarece toți maeștrii noștri ruși nu erau arhitecți învățați, ci doar meșteri și că, ca atare, nu puteau compune planuri în mod independent, ci puteau doar reproduce și copia mostre. Au avut ocazia să facă schimbări în ceea ce nu are importanță - în decorațiunile (ornamentările) pereților și cupolelor. Dar din moment ce erau atât de puține dintre aceste decorațiuni în arhitectura din Novgorod și erau atât de simple încât nu era absolut nimic de scăpat sau simplificat aici, atunci în raport cu ceea ce nu este important, se poate presupune doar că maeștrii din Novgorod ai timpului nostru au adăugat ceva și au făcut unele îmbunătățiri. Cu toate acestea, este foarte puțin probabil să presupunem aceasta din urmă. Și dacă putem presupune acest lucru, atunci despre maeștrii numai din Pskov, fără propriii noștri Novgorod. O mărturie din a doua jumătate a secolului al XV-lea ne spune că, având posibilitatea de a-și învăța meșteșugul de la germani datorită apropierii lor de aceștia din urmă, maeștrii pscoveni erau comparativ pricepuți în ea 492: cu arta lor comparativă, poate că au introdus ceva nou în ornamentație. Spuneam că în a doua jumătate a secolului al XV-lea aveam o nouă arhitectură a bisericilor de piatră, care poate fi numită propria noastră rusă sau națională. Această arhitectură a constat în faptul că am început să construim biserici de piatră după modelul sau după modelul bisericilor noastre de lemn („pentru lucrare de lemn”, la fel cum, dimpotrivă, bisericile de lemn se construiau pentru „lucrare de piatră” 493). Nu am putea avea deloc propria noastră arhitectură de piatră, pentru că doar arhitecții învățați care cunosc știința arhitecturii pot întocmi planuri pentru biserici, pe care noi nu le-am avut deloc. Dar arhitectura din lemn, datorită proprietăților deosebite ale materialului său de construcție, este posibilă chiar și fără cunoștințele sale științifice, și chiar am avut-o și am înflorit foarte mult: am avut biserici de lemn care se distingeau foarte mult prin modelarea lor (frumusețe complicată sau complicată); Aveam biserici de lemn care erau cu adevărat magnifice. Și în a doua jumătate a secolului al XV-lea. si am decis sa construim biserici de piatra modelate dupa biserici de lemn. Cu toate acestea, este necesar să ne gândim că această arhitectură națională a bisericilor de piatră, ca să spunem așa, nu datorăm maeștrilor noștri ruși, ci maeștrilor occidentali care au apărut printre noi sub Ivan Vasilyevici al III-lea, începând cu 1475 494. Pentru a construi biserici de piatră după modelul sau după modelul bisericilor de lemn, era imposibil să se acționeze într-un astfel de mod vizual, dar era imposibil să fie reprodus într-un astfel de mod vizual, modelul lor era imposibil de reprodus într-un astfel de mod. (biserici de piatră) planurile, pentru piatră și lemn, ca materiale de construcție, sunt semnificativ diferite (alt lucru este să tăiați o cupolă de lemn și o cu totul altă problemă să construiți una din piatră); Între timp, stăpânii noștri, așa cum spuneam, nu erau deloc capabili să întocmească planuri pentru bisericile de piatră. În orice caz, dovada pozitivă de nerefuzat că noi datorăm arhitectura noastră națională a bisericilor de piatră nu maeștrilor noștri ruși, ci celor occidentali, ne este dată de faptul că un element gotic occidental se vede în ornamentația acestei arhitecturi. Este necesar să ne imaginăm chestiunea în așa fel încât meșterii occidentali, văzând bisericile noastre de lemn, au fost duși de forma originală și originală-frumoasă a unora dintre ele și că rușii, la rândul lor, și-au exprimat consimțământul cu privire la faptul că bisericile de piatră au fost construite după modelul bisericilor de lemn (ni se pare foarte probabil să credem că în Țara de Vest, care alcătuiește partea locală, provine din partea de sud, Goth). Suedia?) biserici de lemn). Cunoaștem foarte puține biserici de piatră construite „din lemn” din vremea noastră și le vom enumera pe toate. Dacă informațiile noastre sunt corecte, atunci prima astfel de biserică poate fi considerată a fi construită în 1482. în curtea Kremlinului din Moscova a Mănăstirii Treime Serghie, Biserica Bobotezei 495. Regăsit Snegirev în „Antichitatea Rusă” asigură că biserica, care nu mai există în prezent, era asemănătoare cu faimosul sat regal din Moscow din Kolomen (situat la 10 mile de Moscova, pe râul Moscova, nu departe de autostrada Serpuhov), construit de Marele Duce Vasily Ivanovici în 1532. 496. Această ultimă biserică a supraviețuit până în zilele noastre. Este un turn octogonal jos, cu un vârf înalt de cort, format din două jumătăți - cea inferioară mai mică, reprezentând o tribună octogonală, și cea superioară mai mare, reprezentând cortul sau conul propriu, tot octogonal. Pereții bisericii sunt decorați de-a lungul marginilor marginilor cu coloane și deasupra ferestrelor, situate chiar la margini cu triunghiuri ascuțite, care sunt, fără îndoială, triunghiurile bisericilor gotice occidentale (așa-numitele [Spitzbogens] doar într-o formă simplificată) 497 baza vârfului este împodobită cu acele frunți de butoaie care au fost folosite în arhitectura noastră din lemn (I volumul 2 jumătate, p. 121/143 - două și trei frunți una deasupra celeilalte intercalate) și care, ca în bisericile de lemn, fac să pară de parcă (vârful) stă întins pe butoaie. Pe laturile ferestrelor tribunei sunt coloane, iar în vârful ei o friză, formată dintr-o linie de frunți închise, sau mai bine zis, din rânduri de arcade, în formă de acele suprastructuri de uși cu tufături despre care am vorbit mai sus; între fețele conului, de-a lungul cusăturilor acestora, sunt așezate frânghii sau margini convexe, iar câmpurile fețelor sunt decorate cu sakuri (cadrangleuri așezate astfel încât să arate ca niște sags), ale căror dungi sunt formate din bile și care, fără îndoială, ar trebui luate pentru propriul nostru ornament 498. A doua biserică de piatră cunoscută de noi, construită din lemn, este Catedrala Buna Vestire Moscova-Kremlin, fondată de Marele Duce Ivan Vasilyevici în 1484. și sfințită în 1489 499 . Însuși cadrul bisericii în forma sau figura ei aparține arhitecturii din piatră, deși a fost folosit în egală măsură în arhitectura din lemn, și anume, este un patrulater pătrat, înconjurat pe trei laturi de pridvoruri 500; dar vârful său reprezintă o combinație de arhitectură din piatră și lemn, cea din urmă predominând. Boltile bisericii sunt împodobite la exterior astfel încât să aibă forma unui cufăr așezat pe butoaie (cfr I vol. 2 jumătăți p. 121/143 și 125/147). Deasupra boltelor, pe cei patru stâlpi ai bisericii, se află o cupolă, terminată la exterior la baza tribunei de parcă ar fi fost aşezată pe un nou cufăr cu butoaie. Pe laturile estică și vestică ale domului sunt așezate două cupole pe bolți pe gâturi late (groase) în formă de tribună. La cele patru colțuri ale pridvorului se află patru turnuri patrulatere, ale căror acoperișuri sunt în formă de butoi, iar pe ele sunt așezate aceleași cupole ca și pe bolțile bisericii 501. A treia biserică de piatră din lemn cunoscută cronologic este biserica din satul Kolomenskoye, pe care ați descris-o mai sus, construită în 1532. 502. Cronicarul spune despre ea că „acea biserică este minunată prin înălțimea, frumusețea și luminozitatea ei, (și că) așa ceva nu s-a mai întâmplat până acum în Rusia” 503. A patra biserică de piatră din lemn este Catedrala de mijlocire din Moscova, altfel și numită în primul rând Biserica Sf. Vasile Preafericitul (Sf. Vasile Preafericitul) 504, construită de țarul Ivan Vasilyevici cel Groaznic în amintirea cuceririi Kazanului (2 octombrie 1552), fondată cu decorarea interioară3 completă și finalizată în 1552. după nouă ani 505. Cine nu a auzit de cea mai originală, originală, frumoasă și minunată Biserica Sf. Vasile? Un străin vorbește despre ea că ea este „cea mai de neînțeles și minunată clădire pe care o poate produce imaginația unei persoane” 506 și, deși acest lucru este spus mult mai mult decât puțin prea mult, pentru că a spus un francez optimist, cu toate acestea, epitetul de minunatie îi aparține în cea mai mare măsură. Vezi o biserică care nu reprezintă nimic neobișnuit în corpul ei, dar pe această clădire din fața ta se află o pădure de cupole - cupole atât de originale și bizare, atât de originale și frumoase, încât exclami involuntar: totuși, aceasta este o lucrare de arhitectură cu adevărat minunată și fermecătoare! Ar fi foarte greu de descris Biserica Sf. Vasile cel Binecuvântat chiar și cu desene în mână 507, iar fără desene ar fi și mai greu să ne dai o idee despre ea. Forma corpului bisericii este un patrulater, în care nu există abside altarului răsăritean, ca atare, dar în care pe toate cele patru laturi, în mijlocul acestuia din urmă, sunt realizate prelungiri ca niște abside altar - pe fiecare parte există câte o astfel de prelungire, doar nu și cele rotunde, care erau atașate la biserici de piatră, ci multifațete, care erau atașate la biserici de lemn. În interior, structura bisericii este cu totul unică, deși calitatea minunii menționate mai sus nu îi aparține deloc, raportând exclusiv la înfățișare. Nouă cupole 508 se ridică deasupra bisericii; dar aceste cupole nu atârnă în el pe stâlpi și bolți, ci sunt construite complet diferit; patru cupole stau pe patru prelungiri în formă de absidă pe laturile sale, pe care le-am menționat, iar cinci cupole reprezintă vârfurile celor cinci turnuri așezate în el (biserica). Acest lucru poate suna puțin nebunesc pentru cititor, dar exact așa este. În interiorul bisericii sau pe pătratul spațiului patruunghiular închis de zidurile acesteia, se află cinci turnuri: unul în mijlocul bisericii și patru în colțurile acesteia, dar [nu] aproape de acesta din urmă, ci astfel încât între ele (turnurile) și zidurile bisericii să existe un pasaj îngust; acoperișul bisericii ascunde turnurile în interiorul ei, iar deasupra acoperișului rămân vârfurile turnurilor, care alcătuiesc cupolele (bisericeștii). Dacă cititorul scrie cinci cercuri în interiorul unui patrulater, unul în mijloc și patru în colțuri, dar nu aproape de ele, ci așa cum este indicat mai sus și, de asemenea, nu aproape de cercul din mijloc; dacă își închipuie că liniile patrulaterului sunt pereții bisericii, iar cercurile sunt turnurile amplasate în biserică, atunci va primi o încăpere pătrangulară, în interiorul căreia sunt cinci încăperi mici cu pasaje și spații între ele și cu un cerc în jurul lor de-a lungul peretelui, adică de-a lungul zidului. Aceasta este cu adevărat Biserica Sf. Vasile în interior. În interior nu este deloc ciudată, ci, dimpotrivă, extrem de ciudată. Este alcătuit în interior din cinci compartimente (caperi) mici rotunde, cu goluri între ele și un pasaj îngust în jurul lor de-a lungul peretelui, și din patru mici compartimente semicirculare în acele prelungiri în formă de absidă la pereții despre care am vorbit. Judecând după înfățișarea bisericii, te aștepți să găsești ceva neobișnuit în interiorul ei, iar la intrare ești extrem de uimit, văzând în fața ta ceva cu adevărat extraordinar, doar că nu de genul la care te așteptai: te conduc printr-un labirint de camere mici bine conturate, alei întunecate și străduțe din spate, și nu găsești o biserică deloc, adică mai mult sau mai puțin întins, un spațiu liber. Biserica este împărțită pe două etaje, pentru că dacă ar fi cu un singur etaj, atunci turnurile înalte ar arăta ca niște adevărate fântâni adânci și, în același timp, ar fi fântâni foarte întunecate, deoarece primesc lumina doar de sus. La etajul inferior se află fundul turnurilor, în care nu a fost construit un singur tron ​​(și din cauza întunericului nu a putut fi construit), deci este un simplu subsol. La etajul superior se află câte un tron ​​în fiecare compartiment rotund și semicircular, astfel încât să fie în total nouă tronuri. Nu suntem competenți în tehnica arhitecturii și [nu] știm să spunem dacă materia cu cupole ar fi putut sau nu să fie aranjată diferit. Dacă nu s-ar putea amenaja altfel, atunci Biserica noastră Sf. Vasile trebuie să se încadreze printre acele multe biserici occidentale de arhitectură gotică, a căror grijă constructorilor s-a concentrat exclusiv pe aspectul lor (sunt multe biserici monumentale gotice care sunt uimitor și de nedescris magnific la exterior și care în interior nu sunt altceva decât hambare mari goale). Dar dacă Biserica Sfântul Vasile este ceva foarte ciudat în interior, atunci, repetăm, afară, în cupolele ei, este ceva extrem de original și minunat, ceva extrem de frumos în felul ei. Cu toate acestea, această laudă trebuie să vină cu o avertizare foarte semnificativă. Unii ruși, aparținând acelor „fericiți” popor ruși care cred că tot ce este mai bun din lume este cu noi, ca un popor care se presupune că este primul dintre toate națiunile, sunt ferm convinși că Biserica Sfântul Vasile cel Fericitul este cea mai bună biserică din întreaga lume creștină. O astfel de credință este ceva foarte „rusesc”, adică ceva foarte ignorant. În Occident sunt destul de multe biserici cu care biserica noastră nu poate fi comparată în nici un fel și nici cel mai puțin, cu care compararea înseamnă la fel ca a compara o muscă cu un elefant. Adevărul despre biserica noastră este că în sine este extrem de minunată și frumoasă și că în Occident există tocmai astfel de biserici, adică. la fel, chiar nu există, așa cum nu mai sunt în Rusia (poporul rus despre care vorbim ar face bine să-și amintească că ne datorăm minunea arhitecturii bisericești, precum și celelalte minuni similare, nu nouă, ci străinilor, și că, de exemplu, celebrul nostru Kremlin din Moscova ne aparține mai mult ca proprietate decât ca operă...). Am spus că pe Biserica Sf. Vasile sunt nouă cupole: cinci deasupra bisericii însăși (reprezentând vârfurile turnurilor care se află în ea) și patru pe prelungirile în formă de absidă ale acesteia. Cupolele, care au cupole pe vârfuri, sunt foarte originale și frumoase ca formă, foarte originale și frumos ornamentate: și aceasta, ca să spunem așa, o pădure întreagă de cupole originale frumoase, împreună cu cupolele lor, care au aceeași formă frumoasă originală, reprezintă ceva cu adevărat minunat în sensul de frumos original. Repetând ceea ce s-a spus că trebuie să vezi biserica în realitate, sau cel puțin într-un desen, pentru a ne forma o idee despre frumusețea originală a cupolelor și a întregului lor, vom încerca aici să le descriem cât mai mult posibil. Cupolele au o formă triplă: forma lor este cupola principală, care se ridică deasupra mijlocului bisericii, forma lor este cele patru cupole care se ridică deasupra colțurilor bisericii, iar forma lor sunt cele patru cupole care stau pe prelungiri figurative ale acesteia și reprezintă aceeași triplicitate în raport cu dimensiunea și înălțimea, și anume, cupola principală este mult mai mare (mai lată), iar apele sunt mai înalte decât cele patru mai înalte pe celelalte. decât cele patru situate pe biserica însăși. Domul principal are o formă de cort și este format din două părți - o tribună foarte înaltă, relativ octogonală și un cort sau con propriu-zis cu un gât în ​​vârf, pe care se află o mică cupolă; cupolele care stau pe abside au forma unor turnuri octogonale pe două etaje, dintre care cel de sus este mai subțire și mai jos (mai scurt) decât cel de jos, cu cupole în vârf, care sunt plantate pe ele fără gât; cupolele situate la colțurile bisericii, reprezentând o legătură a cupolei în esență și a gâtului sub-principal în aparență, în interior sunt cupole - spații goale (să compară cititorul prima jumătate, pp. 18/21 și 123/144–145), formate din sfere care acoperă turnurile aflate deasupra, vestibulele și vestibulele de deasupra. găuri rotunde făcute în ele, iar la exterior sunt gâturile subcapului rotunde care stau pe baze sferice (a căror sfericitate este însă ascunsă sub ornament, despre care se discută mai jos), cu capete pe ele, plantate în același mod ca pe cele patru domuri anterioare (adică fără ajutorul gâturilor reale, surde) 509 . În ceea ce privește decorarea sau ornamentația cupolei, bisericile reprezintă același tripartit ca și în ceea ce privește aspectul sau forma exterioară: ornamentație proprie pentru cupola principală, proprie pentru cele patru cupole situate pe abside, și proprie pentru cele patru cupole situate la colțurile bisericii. Ni se pare inutil să descriem în detaliu ornamentația pentru cititor, care, fără a avea desenele în față, nu și-ar fi făcut o idee clară, indiferent de eforturile depuse în descriere, și având în vedere necunoașterea limbajului tehnic al arhitecturii, ni se pare imposibil pentru noi înșine. Această ornamentație, extrem de abundentă și extrem de complex pestrițată, este în primul rând cea care conferă domurilor efectul lor real și farmecul lor real original. Dacă nu ar fi această ornamentație, dacă pereții cupolelor ar fi complet goi și complet netezi: efectul ar fi foarte mic; dar această decorație abundentă, inițial grațioasă, variată: și efectul acelorași domuri este cel mai mare și extraordinar (la fel ca două case cu două etaje sau în general egale, una cu pereți goi și netezi, iar cealaltă decorată elegant prin așezarea în pereți și prin decorațiuni din stuc pe ele va fi: una nu este absolut nimic remarcabil, cealaltă este o frumusețe atât de remarcabilă). Tipurile de figuri ornamentale care sunt folosite pentru a decora cupolele, după cornișele așezate în ele, care se desfășoară de-a lungul fundului și vârfului lor și separând podelele lor 510, sunt foarte puține, și anume, există doar două dintre ele: triunghiurile gotice într-o formă simplificată, despre care am vorbit mai sus, și frunțile noastre de butoi rusești în două forme - sub formă de trump și forma originală, în formă de trump-light. carduri sau umbrele 511. Câmpurile cupolelor aflate pe abside și în formă de turnulețe cu două etaje sunt decorate cu triunghiuri. Frunțile butoiului sunt împodobite cu fundul sferic al cupolelor situate la colțurile bisericii (și tocmai cu trei, unul deasupra celorlalte rânduri de frunți, astfel încât gâturile cupolelor par să stea pe focul butoaielor) și fundul etajelor superioare (lanterne superioare, felinarele superioare, subdomurile aflate pe gâturile aflate pe genunchi). aceste podele par să stea pe butoaie). Jumătatea inferioară a cortului sau a conului cupolei principale este decorată (mobilată) cu atuuri - trei linii dese dintre ele, strâns așezate una peste alta, și cu vârfuri mici intermediare între atuurile mari, pe care se află o altă linie de decorațiuni în vârful atuurilor, și anume, o linie din aceleași atuuri, dar nu de formă unghiulară, semiciculară, semiciculară, dar nu semiciculară. vârfuri, amplasate astfel încât din fiecare trei atuuri, cea din mijloc să se ridice oarecum deasupra celor exterioare și că fiecare triplet să reprezinte, parcă, un întreg aparte (foarte asemănător cu icoanele de aramă - cele pliabile). Care este rostul atuurilor noastre, nu ne angajăm să spunem. S-ar părea că sunt carcase de ferestre, deoarece sunt foarte asemănătoare cu carcasele de ferestre reale și că ar trebui luate drept carcase de ferestre false. Dar sunt instalate atât de des încât ferestrele reale nu sunt tăiate deloc, iar cele false nu sunt făcute deloc. În prezent, cortului dom lipsește un decor suplimentar față de atuurile, și anume, coloane sau orașe mici (în sensul acelor orașe care se joacă) cu capete în formă de pară, așezate pe atuurile semicirculare superioare 512: și pare probabil să credem că scopul atuurilor era tocmai acela de a servi drept baze pentru capetele sau figurile noastre, în general, pentru unii. raționați doar pe unele dintre ele. Ideea de a decora cortul cupolă cu multe dintre coloanele sau figurine în general menționate mai sus ar fi putut veni foarte ușor în minte unui constructor de biserici occidentale, cum a fost el, pentru că în Occident în arhitectura gotică aceasta era o metodă foarte comună de decorare și putea folosi atuuri în suporturi pentru coloane sau, în general, figurine din exemplul de carduri de lemn rusești pentru bisericile rusești, care servesc de fapt în bisericile rusești. (vezi biserica Kizhi Pogost de pe lacul Onega, despre care vorbim în vol. 2 jumătate din p. 125/147, iar pe cupola căreia sunt așezate tocmai pe atuurile noastre 23 de cupole). Cu ajutorul a foarte puține mijloace (elemente) ornamentale, deși nu am descris cornișele, care joacă un rol foarte important ca mijloc de decor, s-a creat cea mai mare și originală frumusețe. Cum se face acest lucru, lăsați cititorul să se uite în natură sau în desene, pentru că a încerca să o explicați în cuvinte ar însemna cuvinte irosite. Cupolele de pe cupolele bisericii din prima dată, ca și acum, sunt acoperite nu simplu, ci cu o varietate de complexități, 513 astfel încât să reprezinte o decorație deliberată care completează frumusețea originală a întregului. Catedrala este înconjurată de un pridvor, care în prezent este gol, dar inițial era deschis, cu acoperiș pe stâlpii 514. Credem că odată cu pridvorul inițial biserica era mult mai frumoasă și mai originală decât este acum și anume că însăși clădirea ei arăta mai caracteristică decât acum. Că celebra biserică este opera nu a unui maestru (arhitect) rus, ci a unuia străin, este pe cât de sigur, pe atât de sigur că o carte învăţată nu poate fi scrisă de un neînvăţat: o biserică nu putea fi construită decât de un arhitect învăţat, iar noi nu aveam. Iar pentru cei care nu sunt convinși de această generalitate, trebuie să se convingă din cele mai particulare că arhitectura bisericii arată la constructorul ei o neîndoielnică cunoaștere apropiată a arhitecturii gotice occidentale. Din păcate, numele și naționalitatea celebrului arhitect rămân complet necunoscute 515. Spuneam mai sus că bisericile de piatră de arhitectură proprie sau națională reprezintă o combinație a arhitecturii bisericilor noastre de lemn cu arhitectura gotică occidentală. În ceea ce privește biserica noastră particulară în special, în ceea ce privește inventarea planului ei general (de fapt tipul) de către arhitectul ei, trebuie să ne gândim că a dorit să construiască o biserică cu mai multe principale, așa cum era destul de comun în arhitectura noastră din lemn. Iar în ceea ce privește decorarea, trebuie să ne gândim că a dorit să împodobească structura multi-cupolă cu variația cu care erau împodobite vârfurile bisericilor gotice (dar în stil propriu, deși cu împrumutarea elementelor de decor din arhitectura gotică) 516. A cincea, cunoscută de noi, biserică de piatră a arhitecturii noastre este catedrala acum inexistentă a orașului Staritsa, provincia Tver, care a început construcția în 1558. și finalizată în 1561. (demontată în 1803). Nu putem spune nimic despre interiorul bisericii, care era înconjurată pe toate părțile de un pridvor imens, dar la exterior avea cinci cupole din lemn, și anume, cu standuri octogonale și cu vârfuri în șold 517. Arhitectura noastră de biserici de piatră din lemn a apărut și a intrat în uz chiar în regiunea Moscovei, înțelegând regiunea așa cum am indicat mai sus; dar parțial a fost transferat de poporul Moscovei în regiunea Novgorod. În 1535, în mănăstirea Khutyn a fost construită o biserică, despre care cronica spune că este „despre o singură versa, velmi chudna, ca atare nu este cazul în regiunea Novgorod: un zid în jurul bisericii, având opt unghiuri și cinci uși, velmi înalte în înălțime, iar pe ea în versa este clar că sunt clopotele” . biserică (defunctă în prezent) 519 a fost construit din lemn. Constructorul ei a fost starețul mănăstirii, Teodosie, și era din Moscova. Așadar, în perioada pe care o luăm în considerare de la invazia mongolilor până la mitropolitul Macarie, am avut două tipuri de arhitectură a bisericilor de piatră: arhitectura bizantino-rusă, moștenită din perioada premongolă și rămasă pe tot parcursul timpului și, în ceea ce privește particularitățile (ornamentația exterioară), în ea s-au făcut unele inovații, iar propria noastră arhitectură a apărut în arhitectura rusă din a doua jumătate a secolului al XV-lea și din aceeași jumătate a secolului al XV-lea. Maeștrii occidentali au început să ne construiască biserici de piatră în felul bisericilor noastre de lemn. Deoarece maeștrii, atunci când au introdus un nou tip de arhitectură, au fost ghidați de impulsul că arhitectura noastră din lemn avea o oarecare similitudine cu arhitectura gotică occidentală și, deoarece au introdus parțial ornamentul gotic în noua arhitectură, poate fi numit într-o oarecare măsură gotic rusesc 520. La momentul pe care îl luăm în considerare, am început să facem extinderi la biserici (atât din piatră, cât și din lemn), care se numeau trapeze și care erau ceva ca să spunem așa non-arhitectural: erau întotdeauna construite în aceeași formă de patrulater oarecum alungit, acoperit pe două pante (în bisericile de piatră de-a lungul bolților, în cele de lemn - de-a lungul căpriorii plate). Scopul meselor era acela de a înființa în ele biserici calde pentru slujba de iarnă, întrucât propriile biserici (odată cu apariția meselor au primit denumirea de „adevărat” - deci, cel puțin pe alocuri) erau mereu reci 521. Denumirea meselor era luată de la mesele monahale sau de la mesele monahale, deoarece în mănăstiri (cum trebuie să se înțeleagă acest lucru) se înființează de multă vreme slujbele de iarnă în mesele sau mesele. camere. Când au început să organizeze mese la bisericile parohiale din regiunea Moscovei, nu avem informații; în Novgorod, prima astfel de masă a fost construită în 1538. 522, iar la Pskov - în 1544. 523. În ceea ce privește materialul folosit pentru construcția bisericilor din piatră, precum și în ceea ce privește metodele tehnice de construcție, s-au produs în epoca noastră unele modificări, parțial îmbunătățiri față de perioada premongolă. În Suzdal-Vladimir Rus', bisericile de piatră au fost construite în perioada premongolă nu din cărămidă, ca în Rus' Kievan, ci din piatră (I volumul 2 jumătate, p. 76 fin. sqq/88). Aceasta a continuat în Moscova Rus’ până în a doua jumătate a secolului al XV-lea (și de aceea bisericile de cărămidă sunt încă numite biserici de piatră în țara noastră), iar din a doua jumătate a secolului al XV-lea au început să se construiască din piatră și cărămidă împreună sau dintr-o cărămidă 524. Pskoviții, după ce au început să concureze cu novgorodieni în construirea bisericilor de piatră, au început să le construiască nu din piatră și cărămidă împreună, așa cum a fost cazul în Novgorod (ibid. p. 77/88), ci dintr-o singură piatră, așa cum a fost cazul la Moscova 525 (și mai exact - nu din piatră și blocuri fără formă, ci ca plăci obișnuite din piatră și blocuri din Novgor în piatră obișnuită. pătrate, ca la Moscova, deși metoda de placare a fost împrumutată nu de la Moscova, ci de la germanii vecini 526. De la sfârșitul primului sfert al secolului al XVI-lea, la Pskov au început să fie construite biserici împreună din piatră și cărămidă 527. Înainte de Aristotel Fioravanti, meșterii moscoviți nu știau să pregătească bine var pentru ciment - l-au diluat prea lichid, așa că a ieșit neadeziv (nu puternic). Aristotel a introdus prepararea corectă a varului 528 . El, Aristotel, a început să facă cărămizi de o formă nouă față de cele anterioare (mai înguste și mai lungi decât precedentele) și de mai bună calitate decât cele anterioare (mai greu: „când sparg o cărămidă, o înmoaie în apă”?) 529 . El, Aristotel, a introdus legături de perete din fâșii de fier în locul grinzilor de stejar pe care le folosisem până acum în acest scop; și a introdus, de asemenea, obiceiul de a pune aceste legături de fier în interiorul zidurilor înșiși 530. Spuneam mai sus că Marele Duce al Galiției, Danilo Romanovich, a început să-și construiască capitala Kholm cu biserici de piatră. Să vorbim despre arhitectura bisericilor sale de piatră. Dintre cele trei sau patru biserici de piatră construite de Danilo în Kholm, nici una nu pare să fi supraviețuit până în zilele noastre. Dar judecând după descrierea bisericilor din cronică, se poate presupune că a dorit să introducă un tip aparte de arhitectură bizantină, și anume arhitectura Athos, cu împrumut de ornamente din arhitectura occidentală. În orice caz, din detaliile raportate de cronică, și din asigurările sale generale, rezultă că bisericile erau de arhitectură elegantă bizantină sau, poate, bizantino-occidentală. Despre Biserica Sf. Sfântul Ioan Gură de Aur, ea spune: „el a creat (Danilo) biserica Sfântul Ivan, roșu și stuc; clădirea era de dimensiunea ei: sunt patru țânțari, din fiecare colț este o translație, iar standul lor pe patru capete de om a fost sculptat de un oarecare căpătâi; trei ferestre sunt decorate cu sticlă romană; intrând în altar și de acolo sunt două stâlpi de piatră, de pe el sunt tot două stâlpi. decorat cu stele aurii pe azur; interiorul platformei este limpede de aramă și tablă, parcă strălucind ca o oglindă, cele două uși ale sale sunt împodobite cu piatră (marmură) de Kholm albă și verde, săpată de un anume cavaler Avdiy, lipite cu toate bile (culori) și aur, pe cele din față, ca și la mijlocul nopții. uimit de toţi cei care au văzut” 532 . Despre biserica Sfinții Cosma și Damian, cronica spune: „el (Danilo) a făcut în cinste biserica sfântului nemilostiv Kuzma și Demian (y), având patru stâlpi dintr-o piatră cioplită întreagă, ținând vârful (în continuare scris cu greșeli și de neînțeles: „din același (stâlpi?) în altar? Dmitri, stând în fața ușilor laterale (stâlp?) este roșu, adus de departe.” 533. Despre Biserica Maicii Domnului, cronica spune: „El (Danilo) a făcut o mare biserică în orașul Dealului în numele Preasfintei Veșnic Fecioare Maria, cu măreție și frumusețe nu mai puțin decât cele ale strămoșilor”. Așezarea cupolelor pe coloane sculptate din marmură în locul stâlpilor din piatră sau cărămidă este o caracteristică a arhitecturii athonite. Și dacă Daniel a vrut cu adevărat să introducă această arhitectură, atunci ar trebui să se asume o altă trăsătură a ei - așa-numita încrucișare, despre care vezi în a doua jumătate a volumului I, pp. 68/79. Nu este clar cum să înțelegem faptul că în Biserica Sfântul Ioan Gură de Aur cupola stătea pe patru capete umane - este adevărat că coloane întregi aveau figuri umane și erau cariatide sau, ceea ce este mult mai probabil, că capitelul fiecărei coloane a fost sculptat după asemănarea a patru capete umane, conectate între ele și îndreptate în patru direcții. Dar asta sau asta, în orice caz, este din arhitectura occidentală (ornamentație arhitecturală). La fel din Occident sunt geamuri romane sau colorate, pictate. Când cronica spune despre Biserica Maicii Domnului, principala din oraș 535 și, prin urmare, cea catedrală-episcopală, că măreția și frumusețea ei nu era mai mică decât bisericile antice, atunci cel mai probabil acest lucru ar trebui înțeles ca însemnând că prin mărime și decorațiuni se apropia mai mult sau mai puțin de bisericile monumentale din perioada premongolă. Pe lângă trei sau patru biserici de piatră din Dealul însuși, Danilo Romanovich a construit o altă biserică de piatră în orașul Dorogichin (sau Drogichin, situat pe Bugul de Vest, sub Brest-Litovsk, acum oraș de provincie în provincia Grodno, districtul Belsky). Cronica numește această biserică Doroghinsky, dedicată, ca și biserica principală Kholmsky, numelui Maicii Domnului, o frumoasă biserică 536. În perioada pe care o luăm în considerare, ca și în perioada premongolă, bisericile de piatră reprezentau doar o excepție nesemnificativă din masa totală a tuturor bisericilor noastre, care acum, ca și atunci, erau formate din biserici de lemn. Nu putem adăuga nimic despre arhitectura bisericilor de lemn la ceea ce spuneam în volumul 1 (2 jumătăți p. 106 sqq/126 sqq), deoarece după publicarea ei, informațiile noastre, din păcate, nu au crescut deloc 537. Nu putem decât să repetăm cea mai arzătoare dorință ca domnii noștri arheologi să acorde o atenție deosebită rămășiței încă destul de posibile de biserică5 și să o aducă la rămășițele încă destul de posibile. bisericile reprezintă exact ceea ce am folosit în arhitectură pentru a arăta spiritul nostru național și creativitatea noastră națională: ar fi foarte păcătos pentru noi, ca să nu zic mult mai mult, dacă am lăsa aceste biserici să piară fără urmă. (DESPRE! Dacă doar domnii arheologi care organizează congrese, în loc să organizeze aceste congrese, de la care, bineînțeles, e multă plăcere, dar cu greu profită, expediții echipate pentru a descrie biserici de lemn, cu o descriere, de altfel, a multor alte lucruri cuprinse în domeniul arheologiei bisericești și civile! Ar fi făcut o faptă cu adevărat bună și s-ar fi imortalizat mult mai ferm decât prin congrese). Există și o motivație practică foarte importantă pentru aducerea în prim plan a bisericilor de lemn. În prezent, unii dintre noi suntem preocupați de restaurarea stilului național în arhitectură. Dar ce este acest stil național, cei cărora le pasă știu la fel de puțin ca și cei cărora nu le pasă: butoaie cu tuburi și creste pe vârfurile clădirilor, așa cum toată lumea știe din desenele publicate de multe ori ale fostelor camere regale din satul Kolomenskoye, și apoi rusă - ei spun că totul este colorat (și cu presupunerea absurdă că arhitectura noastră a fost împrumutată din arhitectura celorlalți, indienii și ai noștri aproape gata să arătăm pestrițe). lumea). Aduceți la renume bisericile de lemn și studiați stilul rusesc din ele (și apoi, dacă Dumnezeu v-a înzestrat cu talent și creativitate, construiți și dezvoltați-o și dați-i mișcare înainte...) 539. (Aceasta a fost scrisă în 1881. Acum trebuie să spunem cu sinceră bucurie că recent bisericile de lemn au atras atenția și preocupările arhitecților - arheologi. În 1895, Academia Imperială de Arte a întreprins publicarea Monumentelor arhitecturii antice ruse de mâna academicianului V.V. Suslov: împreună cu fotografiile din șapte fotografii tipărite din piatra de aici. biserici, 11 fotografii frumos realizate din bisericile de lemn din provinciile Arhangelsk și Vologda). Bisericile sunt completate de turnuri-clopotnite si clopotnite. Clopotnițele erau construite din piatră și lemn; Sentina, după cum cel mai probabil trebuie să credem, sunt exclusiv din lemn. În perioada premongolă, nu aveam clopotnițe din piatră și i se poate atribui doar clopotnița Catedralei Sf. Sofia din Novgorod (vezi I volumul 2 jumătate p. 134 sqq/157). La vremea pe care o avem în vedere, aceste clopotnițe au început să fie construite în țara noastră și au fost construite, dar în ce măsură structura lor a devenit un obicei și în ce măsură erau numeroase până la sfârșitul domniei mitropolitului Macarie, nu putem spune încă nimic. Clopotnițele din piatră au fost construite în două forme: Novgorod, al cărui prototip a fost clopotnița Catedralei Sf. Sofia din Novgorod și Vladimir-Moscova, care a reprezentat o oarecare modificare a formei Novgorodului. Ambele forme sunt descrise de noi în volumul I (jumătatea a doua p. 133/155 Clopotnițele și clopotnițele din lemn au fost construite sub formă de turnuri de două feluri: octogonale, oarbe, cu cort înalt pe stâlpi deasupra platformei de care atârnau clopote și clopote, și turnuri patrulatere de mai multe etaje, cu deschideri mari și cu una sau alta vârf joasă. Forma primelor turnuri, după cum se poate și trebuie să se gândească, a fost preluată de la turnurile casei noastre și s-au făcut doar câteva modificări în concordanță cu scopul (o zonă deschisă pentru clopote și bătăi); forma celui de-al doilea turn a fost preluată de la turnurile grecești (vezi I volumul 2 jumătate p. 137/160–161). În vremuri ulterioare, am început să construim clopotnițe de piatră, la fel ca bisericile, „pentru lucrare de lemn” sub forma turnurilor octogonale și patrulatere acum indicate; dar aceasta s-a întâmplat după jumătatea secolului al XVI-lea 541. În perioada premongolă, clopotnițele și turnurile de lemn, ca clădiri speciale și deliberate, nu erau amplasate la toate bisericile și, cel mai probabil, erau amplasate doar în cea mai mică parte a acestora. În ceea ce priveşte timpul nostru, trebuie să ne gândim că, nedevenind încă o proprietate comună şi indispensabilă a tuturor bisericilor, ele au intrat în folosinţă într-un mod comparativ mai general (cum şi cu ce au fost înlocuite adevăratele clopotniţe şi clopotniţe, vezi despre aceasta în vol. 2, jumătate din p. 137/161 542). (Capelele au înlocuit parțial bisericile - vezi în viața lui Savvatiy Solovetsky capela de pe Vyga, unde i s-a împărtășit de către stareț. Manuscrisul Lavra nr. 692, foaia 344. - În scopul capelelor (orele cântând în ele fără preot), - Viața lui Epifanie a Sf. Serghie, manuscrisul Volokodolam466. 282. - În capele, slujbele bisericești erau săvârșite de persoane neinițiate, - Fapte istorice vol. I, nr. 101, p. 144. Despre închinarea la domiciliu (în capele?) Vezi învățăturile Mitropolitului Alexei: „să cântăm acasă,” - Adăugiri la Sf., p. 3, p. 3. Capele acasă, - Viața Sfântului Serghie, fila 41). Ne întoarcem la structura interioară a bisericilor și accesoriile interne ale acestora. În perioada premongolă, în bisericile noastre de piatră, după exemplul grecilor, se construiau mereu așa-numitele polați sau coruri (I volumul 2 jumătate, p. 207 fin/.241–242). În vremuri ulterioare, aceste polați sau coruri dispar din bisericile noastre de piatră. Nu putem spune pozitiv când a început dispariția; dar credem cu probabilitate că din vremea construcţiei Catedralei Adormirea Maicii Domnului de către Aristotel Fioraventi. Aristotel nu a făcut podele în catedrală nici pentru că nu se aflau în bisericile occidentale sau, ceea ce este mai probabil, pentru că a primit ordin de la Marele Duce să nu le facă, din moment ce din ele (din lăstarul lor făcut în zid) a căzut catedrala construită în fața lui 543. S-ar putea crede că, după exemplul catedralelor noastre, au început să nu mai organizeze ceremoniile din biserică. 544. În ceea ce privește bisericile de lemn, avem dovezi că, cel puțin uneori, în ele s-a făcut acoperiș 545. Dar cât de des, nu putem spune nimic (și cât de înlocuibile erau plăcile în bisericile de lemn, vezi I volumul 2 jumătate, pp. 208/242) 546. În întrebările țarului Ivan Vasilyevich la adresa Catedralei Stoglavy, a atras atenția la Catedrala Stoglavy și a atras atenția asupra faptului din Novgorod. Pskov toate bisericile au o secțiune laterală de sud la altare, numită kuteynik, în care kutia și eve sunt aduse pentru sănătate și pace, iar de Paște și în alte zile, brânză, ouă, undă coaptă, chifle, plăcinte, clătite, pâini și tot felul de legume, la Moscova nu există un astfel de departament și tot ceea ce este indicat acum în altar sau este interzis în altar. sfinţi apostoli şi sfinţi părinţi 547. Consiliul în instrucțiunile sale interzice cu strictețe aducerea oricărui fel de deșeuri și comori umane în altar sau altar 548; dar în ceea ce privește kuteynikul, considerând probabil că aranjamentul său nu este convenabil în toate bisericile, el nu dă o instrucțiune directă despre acest lucru, ci explică doar că, dacă există un compartiment lateral sudic în biserică la altar, ar trebui să fie aduse în el perii și legume, așa cum este desemnat special în acest scop 549 . 339 Însuși Sinodul celor o sută de capete a atras atenția asupra faptului că în multe biserici de lemn nu există magazie în altare, ceva de care preotul să se spele pe mâini (care nu a obținut un loc de muncă, evident, de teamă să putrezească bisericile) și să nu țină o forjă cu cărbuni, în care să se încălzească mărarul, pentru că nu era nevoie, evident, ca să influențeze potirul. focurile 550. Sinodul poruncește pentru viitor, ca peste tot în altare să fie depozite, prinse de zid în trei scânduri și ca peste tot mărarul necesar pentru închinare să fie pregătit în altarele de pe forje și să nu fie adus din case 551 Consiliul motivează ultima instrucțiune prin faptul că apa adusă de la sobă poate fi adusă de la casă și luată de la sobă ca pericol la sobă. de incendii, precizează consiliul). Din cazul grefierului Viskovaty, este clar că la Moscova până la mijlocul secolului al XVI-lea, altarele au fost întotdeauna construite mai mici ca dimensiuni decât tronurile și au fost întotdeauna așezate aproape de zid, căci Viskovaty a protestat cel mai puternic împotriva altarului construit în Catedrala Buna Vestire, care a fost făcut egal ca mărime cu cea a tronului, care a fost mutat de la tron2 și a fost judecat55. Viskovaty, bazându-se pe faptul că altarele construite „în acel model”, precum noua Buna Vestire, au existat în alte locuri din Rusia, cu excepția Moscovei „din anii străvechi”, a recunoscut modelul controversat ca nu conține „o îndoială sau diferență” 553. Vorbim în detaliu despre catapeteasmele prealtarului, care în perioada pe care o luăm în considerare, ca și în perioada premongolă, nu erau numite catapetesme, ci deesis (și parțial, după numele lor grecesc τέμπλον, - tiables) 554 vorbim în detaliu în Volumul 1 (jumătatea a doua, p. 171, vom face doar câteva adăugări aici și vom face doar 199 sqq/). corectii). Catapeteasma, după ce a apărut și s-a dezvoltat, a fost în vremuri străvechi și vechi catapeteasma noastră actuală, dar fără așa-numitele icoane locale inferioare. La momentul pe care îl luăm în considerare, aceste icoane locale apăreau deja în fața altarului, dar nu erau încă așezate sub arcada altarului propriu-zis și așezate lângă peretele altarului însuși, într-o linie cu icoanele superioare (cu Deesis), ci stăteau în cutii de icoane separat și separat, mai mult sau mai puțin în fața arcului și a zidului. Aceste icoane au fost luate dintr-un eșantion de icoane de perete și de masă. În vechime, în biserici existau trei clase de toate icoanele: în primul rând, un set de mai multe rânduri sau rafturi de icoane situate în arcul altarului și pe peretele altarului și constituind așa-numita deesis; în al doilea rând, unul sau altul un număr mic de icoane de dimensiuni mici, care stăteau înaintea altarului pe pupitre „în arc” și erau numite local sau local, nume care nu poate fi încă explicat satisfăcător 555. În al treilea rând, un număr mai mare sau mai mic de icoane mari amplasate pe pereții și stâlpii bisericii și așezate în cutii de icoane 556. Mai târziu, necunoscute nouă, și din motive necunoscute de noi, au început să facă icoane locale în locul celor mici, care erau așezate pe analogi, ca cele mari de pe perete, și ca ele s-au așezat în cutii 5 57 . Acestea sunt icoane locale mari, aflate în cutii de icoane în fața altarului la oarecare distanță de peretele acestuia, fiind mutate aproape de acesta din urmă din motivele pe care le-am indicat în volumul 1 (2 jumătăți, pp. 185/216, final la pagina de note) și au fost icoanele locale actuale, care alcătuiau și au ceva în comun cu vechea Deesis 558. altar la o anumită distanță, mai mare sau mai mică, față de zidul său, iar mișcarea a avut loc abia mult mai târziu în 559. La greci, Deesis-ul lor de deasupra altarului era aranjat în așa fel încât un rând de icoane ale sale, și anume cele douăsprezece de sărbători, era scris pe plăci separate pentru fiecare icoană, iar celelalte rânduri de icoane erau scrise în mare parte pe un singur scut mare făcut din scânduri, care se numea τουμπλον ’om, de unde jumătatea noastră, p. 176, p. sqq/205, 179/209). Cu acest aranjament printre greci, rândul lor de deesis de douăsprezece icoane festive nu putea fi plasat decât sub templon sau deasupra templonului și nu putea schimba locul cu niciun rând de icoane ale templonului însuși; şi întrucât nu era loc pentru el deasupra bisericii, iar din cauza formei vârfului acestuia din urmă (ibid. p. 177 început/206 început) nu putea fi aşezat deasupra lui, a fost întotdeauna aşezat sub el. Pentru noi, icoane de toate tipurile de Deesis-ul nostru au fost scrise pe planșe separate - fiecare icoană a fiecărui rând pe planșa sa proprie (cfr ibid. pp. 181/211), astfel încât să putem schimba între rânduri sau să le rearanjam. Și într-adevăr, în vremurile de mai târziu, a devenit obiceiul predominant printre noi să plasăm pe primul loc de jos nu un rând de douăsprezece icoane de sărbătoare, ci un șir de icoane apostolice cu o icoană triformă - Mântuitorul, Maica Domnului și Înaintemergătorul, sau acel rând, care, ca șir, se numea deesis (pentru folosirea icoanei separate, în sensul icoanei, în sensul icoanei separate, întreg set de rânduri de icoane sau întregul lor, vezi I vol. 2 jumătate, p. 182/212 și 186 nota/217 nota, precum și la sfârșitul notei următoare) 560. Catapeteasma s-a ridicat și s-a dezvoltat treptat în așa fel încât în arcul altarului, pe arhitrava aflată pe coloanele barierei altarului, a fost așezată o icoană, - încât acesteia i s-au adăugat alte icoane (la icoana Mântuitorului cu Maica Domnului și Înaintemergătorul, icoanele apostolilor), - că sub acest șir și al doilea rând de icoane, deasupra acestui șir de icoane, se adaugă (la icoana Mântuitorului cu Maica Domnului și Înaintemergătorul) rând Au mai apărut două rânduri (profeți și strămoși). Cinci rânduri de icoane (de sărbătoare, apostolică, - sau, așa cum avem mai ales în vremurile ulterioare: apostolică, festivă, profetică și strămoși) alcătuiau un catapeteasmă complet, dincolo de care nu a trecut 561. Pe lângă această creștere în înălțime, catapeteasma a crescut și în lățime. Inițial, rândurile de icoane ale sale au fost amplasate în arcul altarului. Apoi au ieșit din arc pe pereții care separă (sau blochează) altarul și diaconiul de biserică și s-au întins de-a lungul lor spre sud și nord până la pereții exteriori ai bisericilor din sud și nord. Rândul de icoane ale catapetesmei, numit deesis sau apostolic (și, dacă se poate, apostolic-sfânt), este rândul de la care a început; și acesta este răspunsul la întrebarea despre momentul apariției acestui serial. Apariția seriei festive, dacă nu cu certitudine deplină, atunci cu deplină probabilitate, ar trebui atribuită perioadei pre-mongole. Aceasta rămâne problema timpului apariției și repartizării celor două rânduri ale iconostasului complet de mai târziu - profeticul și strămoșii. Pentru a răspunde la această întrebare, avem câteva informații referitoare la a doua jumătate a secolului al XV-lea – prima jumătate a secolului al XVI-lea. În 1481, în Catedrala Adormirea Maicii Domnului nou construită din Moscova, Deesis a fost scris atât de sărbători, cât și de profeți 562. În 1509, au fost adăugate Deesis și sărbătorile Sfântului Novgorod. Sofia 563. În 1547–48, în timpul Catedralei Buna Vestire din Moscova, care a fost restaurată după un incendiu, pe lângă icoane mari locale, au fost pictate Deesis, sărbători și profeți 564. Din dovezile date acum, rezultă că pentru Catedralele Adormirea Maicii Domnului și Buna Vestire din Moscova au fost pictate catapetesme care constau din trei rânduri de icoane (deesis, sărbători și profeți), iar pentru Catedrala Sfânta Sofia din Novgorod - un catapeteasmă format din două rânduri de icoane (deesis și sărbători); cu alte cuvinte, rezultă că în a doua jumătate a secolului al XV-lea – prima jumătate a secolului al XVI-lea. Un iconostas format din trei rânduri de icoane era considerat un catapeteasmă complet, dar chiar și în biserici atât de importante precum Catedrala Sfânta Sofia din Novgorod, ei au găsit posibil să se mulțumească cu un catapeteasmă format din două rânduri de icoane. S-ar crede că, odată cu deplinătatea completității de mai târziu, atinsă deja de iconostas în a doua jumătate a secolului al XV-lea și apoi general cunoscută de toată lumea, cronicile și actele din care știrile pe care le-am preluat nu sunt exprimate precis sau în detaliu, obligând însuși cititorul să implice - împreună cu al treilea rând de icoane și al patrulea - și cu al treilea și cu al patrulea - și cu al treilea și cu al patrulea. Dar avem ocazia să credem dacă cronicile și actele spun corect sau nu, iar după verificare se dovedește că vorbesc corect. În descrierea Catedralei Buna Vestire din Moscova din 1680. citim despre iconostasul acesteia: „iar Deesis este trei tibla: pe prima sunt 36 de imagini (apostoli și sfinți), în cealaltă tibla sunt douăzeci de sărbători, în a treia sunt opt imagini ale profeților” 565. să fie găsite și făcute cunoscute, ceea ce ar putea servi pentru aceasta) 566. În ceea ce privește creșterea în lățime a catapetesmei, prin proeminența din arcul altarului, pe pereții altarului și diaconiului, și prin extinderea în ambele sensuri până la pereții exteriori ai bisericii, sudici și nordici, nu putem decât să spunem că avem dovezi ale acesteia ca fapt real datând de la sfârșitul timpului pe care îl luăm în considerare; dar când s-a întâmplat în timpul nostru și dacă s-a întâmplat și mai devreme, înainte, în perioada pre-mongolă, nu putem răspunde nimic despre asta. În 1537, arhiepiscopul de Novgorod, ulterior mitropolit, Macarie a acoperit 13 icoane ale Deesisului sau centurii principale (apostolice) în catapeteasma Catedralei Sf. Sofia cu veșminte aurite din argint. Întrucât arcul altarului catedralei are o lățime de două brațe și jumătate sau șapte arshine și jumătate, și totuși este necesar să acceptăm că fiecare icoană avea o lățime de aproximativ un arshin și nu mai puțin de trei sferturi: atunci din aceasta se vede că 13 icoane nu puteau încăpea în arcul altarului 567. Iconostase treptat (sau nu treptat; au crescut în volum nu ca urmare a oricăror instrucțiuni din partea autorităților bisericești, ci ca urmare a dorinței voluntare a organizatorilor lor de acest lucru. Prin urmare, atunci când vorbim de iconostasele care au fost recunoscute ca fiind complet sau suficient de complete, nu ne referim deloc la completitudine care este la fel de obligatorie pentru toate bisericile - în acest caz, nu era nicio obligație, dar nu eram nici o obligație, în acest caz, nu era nici o obligație, deplinătate, deci nu eram ideal. a fost înțeles cu precizie și numai de cei care l-au creat În prezent Catapeteasmele din bisericile noastre sunt foarte diverse în raport cu volumul sau completitatea lor, care depinde de mărimea bisericilor, de mijloacele constructorilor de catapeteasmă și de gusturile lor. Același lucru trebuie gândit și în privința timpului pe care îl avem în vedere, doar în ceea ce privește această ultimă dată trebuie și înțeles că numărul bisericilor sărace care nu au avut posibilitatea de a dobândi un număr suficient de icoane pentru ele însele a fost incomparabil mai mare decât acum și că achiziția în sine a icoanelor pentru majoritatea bisericilor a fost incomparabil mai dificilă decât în ​​prezent. Nu putem răspunde pozitiv la întrebarea despre aprovizionarea medie a bisericilor cu icoane la momentul pe care îl avem în vedere și putem doar să ne exprimăm speranța că se va răspunde într-o oarecare măsură mai târziu. Există așa-numitele cărți Scribe, care conțin recensăminte ale populației din locuri celebre cu pământ în posesia lor, făcute cu scopul de a impune taxe. În unele dintre aceste cărți, atunci când descriu curțile bisericilor și sate, bisericile lor sunt descrise atât de amănunțit încât, printre altele, este indicat cu precizie numărul de icoane situate în ultimele 568. Când astfel de cărți ale cărturarilor sunt examinate în scopul nostru, atunci va apărea posibilitatea unui răspuns pozitiv. Pe tărâmul ipotezelor, ar trebui acceptat ca fiind cel mai probabil că oferta medie de biserici cu icoane la momentul pe care o luăm în considerare este considerată mai mult sau mai puțin insuficientă. Fără îndoială că, cu un număr foarte mare de parohii, procentul parohiilor sărace era foarte, extrem de mare, la fel și numărul parohiilor nesărace, dar care, din cauza împrejurărilor de atunci, se aflau în dificultate în ceea ce privește achiziționarea de icoane, despre care se discută acum mai jos, trebuie presupus a fi foarte mare. Dar despre parohiile sărace și despre parohiile cărora le-a fost greu să dobândească icoane, trebuie să ne gândim că ele, fără să se gândească la înființarea catapetesmelor întregi, au recunoscut că se poate mulțumi cu numărul de icoane în general pentru întreaga biserică: mai multe - un călcâi, și mai puțin - chiar unul 569 . Întrebarea cum ne-am ocupat de aprovizionarea bisericilor cu icoane la momentul pe care îl luăm în considerare acoperă în egală măsură icoanele pentru uz casnic, dintre care era necesar un număr incomparabil mai mare decât primele icoane. Putem răspunde la această întrebare la fel de puțin pozitiv ca și precedenta. În ceea ce privește perioada pre-mongolă, cel mai probabil pare să credem că grecii au fost cei care ne-au furnizat icoane, deși parțial am avut proprii stăpâni. În ceea ce privește ora în cauză, nu pare probabil să se gândească acest lucru. Livrarea icoanelor din Grecia la Kiev pe apă a fost foarte ușoară și ieftină, dar transportul lor de la Kiev la Moscova pe rută uscată a fost foarte dificilă și costisitoare, așa că este foarte îndoielnic că grecii ar putea găsi profitabil să facă schimb de icoane cu nordul Moscovitului Rusiei 570. Așezat într-o nevoie mai mare sau mai mică de a se aproviziona cu icoane, Rus', desigur, nordul moscovit a făcut acest lucru. Este foarte probabil să presupunem că au existat zone speciale a căror populație a fost implicată în mod deliberat în producția de icoane, așa cum vedem astăzi; dar nu putem nu doar numi direct, ci și indica aproximativ aceste zone. S-ar părea probabil să presupunem că priceperea picturii icoanelor a înflorit mai mult sau mai puțin în mănăstiri și că monahii, învățând-o, parțial pictau icoane chiar în mănăstiri, iar parțial, transformându-se în meșteri rătăcitori, mergeau în parohii pentru a picta icoane pe plan local: totuși, nu putem susține deloc această presupunere probabilă cu suficiente dovezi pozitive pentru a înflori activitatea parohială. pentru ei; dar chiar dacă avem dovezi că printre preoți au existat pictori de icoane, atunci dovezile sunt doar izolate și nu dă niciun drept de a face concluzii generale 572. În ceea ce privește meritul său intern sau artistic, iconografia vremii pe care o luăm în considerare ar trebui împărțită în două clase: iconografia obișnuită, cu care erau aprovizionate majoritatea bisericilor (și cu care se aprovizionau cei mai mulți indivizi) și mai bine, iconografia excepțională, care putea fi proprietatea bisericilor și a unor oameni de excepție individuali (dintre aceștia din urmă - prinți, boieri bogați, mai ales, zeloși de icoane, etc.). Nu s-au păstrat până astăzi exemple de pictură obișnuită de icoane (adică, de fapt, poate s-au păstrat, dar nu există nicio modalitate de a distinge ceea ce aparține al nostru de ceea ce aparține unui timp ulterioară), așa că putem vorbi despre asta doar a priori. Judecând a priori, este necesar să ne gândim la ea că era de cea mai și extrem de scăzută demnitate. Pictura obișnuită a icoanelor ar trebui reprezentată nu ca o artă care a fost studiată în vreun fel teoretic sau practic și cu orice grijă pentru minuțiozitatea lucrării, ci ca o simplă îndemânare, rapiditatea acesteia din urmă stând în prim plan și fiind singura preocupare. În general, este necesar să ne gândim că a fost același lucru în raport cu pictura icoană bună a timpului său, care este acum în relație cu pictura noastră icoană bună - așa-numita profanare Suzdal (Mstero-Kholuy) a lui Dumnezeu. Câteva, câteva, exemple ale celei mai bune picturi de icoane s-au păstrat în Catedralele Adormirea Maicii Domnului și Buna Vestire din Moscova - în ambele catedrale există patru icoane 573. Deoarece toate icoanele noastre nu sunt acoperite cu veșminte și doar chipurile (și, de asemenea, mâinile) sunt accesibile pentru a fi luate în considerare, putem vorbi despre demnitatea iconografică a fețelor. În primul sfert al secolului al XV-lea aveam un pictor de icoane care era considerat un pictor de icoane absolut excepțional, precum un Rafael rus. Acesta este călugărul Mănăstirii Andronikov din Moscova Andrei Rublev, care a murit în 1430. 574. Dacă am putea avea în mâini icoanele care au aparținut lui Rublev, atunci am putea judeca ce a constituit idealul în pictura icoană pentru strămoșii noștri din vremea pe care o luăm în considerare. Dar, din păcate, această posibilitate este ceva foarte controversat. Există mai multe icoane cunoscute despre care se crede că au aparținut celebrului pictor de icoane, dar nimeni nu poate garanta că i-au aparținut cu adevărat. (Pictorii noștri de icoane nu aveau obiceiul de a-și semna numele sub icoane și făceau asta - nu semnând sub icoane, ci identificându-se pe spatele lor - doar foarte rar, și în special, Andrei Rublev, care trebuia să fie smerit în monahismul său, nu avea obiceiul nostru). În al doilea rând, despre niciuna dintre icoanele reputate a fi ale lui Rublev, nimeni nu poate garanta că acestea nu au fost reînnoite ulterior 575. În jumătatea secolului al XVI-lea, pictorii de icoane din Novgorod și Pskov erau considerați cei mai buni, ceea ce este evident din faptul că au fost chemați la Moscova pentru a picta icoane în Catedrala Buna Vestire a curții, care a ars în marele incendiu de la Moscova din 1547. (cazul lui Viskovaty). Ar trebui spus despre pictura noastră icoană în raport cu compoziția subiectelor sale și în raport cu libertatea de compunere a acestora din urmă de către pictorii de icoană. Pictura originală a icoanei creștine dinaintea Sinodului al VI-lea Ecumenic, nefiind încă, ca să spunem așa, reglementată de biserică și încă nesub controlul ei deliberat, și-a permis o foarte mare libertate în raport cu subiectele și compoziția lor (a vorbi despre aceasta ar însemna să ne abatem de la o parte; să ne amintim de reprezentarea lui Iisus Hristos sub diferite imagini simbolice, reprezentarea lui Iisus Hristos sub diferite imagini simbolice, reprezentarea lui Iisus Hristos în forma păgână a păgânului și a muzicii păgâne. făcătorul de minuni Orfeu). Începând cu Sinodul al VI-lea Ecumenic, care a interzis înfățișarea lui Iisus Hristos în formă de miel (implicând Vechiul Testament, care a servit ca prototip al lui Iisus Hristos) cu Înaintemergătorul arătând cu degetul spre el (Regula 82), s-a stabilit ca regulă ca imaginile icoanelor, fiind aceleași ca și în viața obișnuită a oamenilor, portretele persoanelor pe care le venerau în literele damaselor. Copronim), ar trebui să fie, parcă, imagini portret ale Mântuitorului, Maicii Domnului și ale sfinților (dacă cuvântul portret sună puțin ciudat pentru cititor atunci când este aplicat Mântuitorului, Maicii Domnului și sfinților, atunci să-i reamintim că cuvântul grecesc icoană - εὶκών, εὶκόνα în rusă înseamnă exact, portret). Adică, s-a stabilit ca regulă că în pictura icoanelor nu trebuie să existe nimic simbolic, alegoric sau compus în general, ci ca Mântuitorul, Maica Domnului și sfinții să fie înfățișați pe icoane în forma exactă pe care au avut-o și fiecare dintre cele pictate cu acele trăsături exacte ale feței și cu întregul aspect care i-a aparținut fiecăruia conform dovezilor pozitive sau tradiției 576 . Mai mult, în ceea ce privește cele trei persoane ale Divinității, Fiul lui Dumnezeu a fost înfățișat pe icoane în forma Sa trupească descriptibilă, pe care le-a luat asupra Sa nu fantomatică, ci în realitate, ci pe Dumnezeu Tatăl și Sfântul Duh, deoarece Ei nu s-au revelat oamenilor într-un văl descriptibil, ci doar sub imagini vizibile, nu au fost înfățișați pe icoane în pictură greacă, dar s-au abătut mai târziu de la pictura greacă 577. a recăpătat libertatea timpului inițial, și-a permis din nou simbolismul și alegorismul, care erau foarte atractive pentru oameni, și mai ales pentru cei slab educați. Pictorii noștri de icoane ruși au împrumutat și icoane simbolico-alegorice de la pictorii de icoane greci de mai târziu. Despre această existență a icoanelor simbolico-alegorice în țara noastră la momentul pe care îl luăm în considerare din protestul ridicat împotriva lor de grefierul Ivan Mihailovici Viskovaty, pe care l-am transmis mai sus (1 jumătate a acestui volum p. 841 sqq). Din protestul lui Viskovaty rezultă că majoritatea icoanelor simbolico-alegorice care existau în țara noastră la vremea respectivă și tocmai toate cele împotriva cărora el a protestat, până în vremea lui, Viskovaty, erau cunoscute doar la Novgorod, dar nu și la Moscova, căci dacă icoanele ar fi existat mai devreme la Moscova, atunci nu ar fi putut să fie de acord cu protestele împotriva inovației împotriva lor. prevederile consiliului 579. Același lucru rezultă din apărarea icoanelor de către consiliul care a judecat-o, care, dovedind că icoanele au fost pictate după modele antice, se referă la existența unor astfel de modele la Novgorod, și nu la Moscova. Cum să ne explicăm nouă înșine această împrejurare oarecum misterioasă, nu îndrăznim să spunem pozitiv, dar credem că, atribuind apariția icoanelor simbolico-alegorice în Rus' numai timpului Moscovei (când mai devreme de secolul al XV-lea. au apărut în Grecia, nu știm), și nu încă la Kiev, motivul dezacordului în acest caz dintre Novgorod și Moscova ar trebui considerat diferența de control asupra pictorilor de icoane de către autoritățile bisericești în primul și în al doilea: în Novgorod ar putea fi mai puțin strict, astfel încât inovațiile grecești ulterioare au pătruns aici, iar la Moscova a putut fi blocată calea către inovație mai strictă, astfel încât să fie blocată aici. Oricum ar fi, Viskovaty a protestat împotriva următoarelor icoane simbolice și alegorice: 1) împotriva icoanei numite „Bătrânul de zile” și pe care Dumnezeu Tatăl era înfățișat în chipul Regelui David, îmbrăcat în haine sfinte și stând în picioare în spatele crucii, și Iisus Hristos în forma unui tânăr, îmbrăcat în haine împărătești și așezat pe cruce 580; 2) împotriva icoanei Duhului Sfânt, pe care El este înfățișat stând în mod special (fără a adăuga alte imagini la imaginea Sa de pe icoană) într-o formă de pasăre necunoscută. („Duhul Sfânt este scris ca stând într-o formă necunoscută ca o pasăre”); 3) împotriva icoanei Sf. Treime cu un act, și anume, împotriva chipului Sf. Treime sub forma a trei îngeri cu plasarea pe laturile sale a așa-numitului „act” 581, care a constat din imagini ale poveștilor biblice despre Avraam, Isaac și Iacov 582. În ceea ce privește această icoană, Viskovaty nu s-a răzvrătit împotriva însăși imaginea Treimii sub forma a trei îngeri - în această formă icoana, fără îndoială, era la fel de veche la Moscova ca și la Novgorod, deși, așa cum am văzut mai sus, a fost supusă controverselor din partea unora (Iosif de Volokolamsk în Iluminator, Artemia, dar acțiunea asupra plasării ei?)583; 4) împotriva icoanei „Veniți, oameni buni, să ne închinăm Divinității Trinitare”; 5) împotriva icoanei „Fiul Unul Născut, Cuvântul lui Dumnezeu”, care l-a înfățișat pe Dumnezeu Tatăl sub forma unui bătrân cu Duhul Sfânt sub formă de porumbel în sânul său, iar apoi pe Iisus Hristos în trei forme: sub forma unui tânăr așezat pe heruvimi într-un cerc, care este susținut de aceiași heruvimi, în propria sa formă de icoană și de mama Lui, în formă de mormânt și de mormânt. un tânăr în armură militară aşezat pe o cruce 584 ; 6) împotriva icoanei „Snodul Veșnic”, pe care [a fost înfățișat Domnul Iisus Hristos odihnindu-se în sânul Tatălui pe heruvimi] 585; 7) împotriva icoanei, care înfățișa crearea lumii și a omului de către Dumnezeu 586; 8) împotriva icoanei „Dumnezeu se odihnește de lucrările Sale în ziua a șaptea”, care îl înfățișa pe Dumnezeu Tatăl sub forma unui bătrân odihnit pe un pat și înconjurat de imagini ale creației oamenilor, căderii lor și mântuirii lor de către Iisus Hristos, iar în imaginile 587 era multă simbolistică; 9) împotriva icoanei „Carnal în mormânt” [care înfățișează poziția Mântuitorului în mormânt] 588. 10) împotriva icoanei „Cred într-un singur Dumnezeu”, adică împotriva imaginii de pe icoana simbolului credinței, cu membrii 1 și 8 despre Dumnezeu Tatăl și Duhul Sfânt 589. Pe lângă icoanele pe care le-am enumerat acum, există și icoane aparținând clasei noastre, precum cele pe care le-am avut până la mijlocul secolului al XVI-lea: Ochiul nemuritor, Duhul Sfânt în putere 590. Cât de mult din compoziția icoanelor pe care le-am enumerat este pur și simplu împrumutat de la greci și cât de mult aparține propriilor noștri pictori de icoane, nu suntem în stare să spunem. Oricum ar fi, dar spre deosebire de consiliu, care l-a judecat pe Viskovaty și care apără majoritatea icoanelor noastre pe baza faptului că au fost pictate din mostre, în plus, acesta (conciliul) cu o credință extrem de oarbă acceptă toate mostrele ca fiind vechi, este imposibil să nu atribuim unei părți mult mai mari din ceea ce vedem pe icoanele noastre Zinovy. \u200b\u200bOtensky, pe care îl face despre una dintre icoane, și anume despre icoana numită „Nașul oștirilor” și care era o variantă a pictogramei „Bătrânul zilelor”. Mult mai presus de catedrala orbește conservatoare, care împărtășea un atașament față de simbolico-alegoric cu mulțimea obișnuită 591, Zinovy spune despre icoană: „ne este clar că atât modelul, cât și legenda acestei icoane (compoziția, desenul icoanei și interpretarea simbolismului ei) sunt departe de înțelepciunea bisericii străine și apostolice în orice fel posibil. credințele și gândurile și multă supărare față de natura divină și împotriva Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos este neadevăr, așa cum spune profetul: „și a vorbit neadevăr împotriva lui Dumnezeu”. 592. Icoana pe care a fost înfățișat Duhul Sfânt mai ales stând într-o formă de pasăre necunoscută, după cum se pare, a fost distrusă din ordinul sinodului, căci a promis că va căuta dovezi despre aceasta, despre care, desigur, nu le-a găsit 593; dar Viskovaty vorbește despre asta că, așa cum este scris, este îngrozit chiar să-și amintească de asta („dar despre Sfântul Dus este atât de vizibil, ca într-o icoană, și sunt îngrozit să-l amintesc”). Icoanele noastre simbolico-alegorice erau în cea mai mare parte foarte complexe (cu mai multe figuri) și, prin urmare, scumpe; și de aceea trebuie să ne gândim că foarte puține biserici bogate au fost împodobite cu cea mai ignorantă înțelepciune personificată în ele (de care unii arheologi sunt încântați) (ca să iasă la iveală adevăratul: tu și cărțile din mâinile tale...). Înclinația prea puternică a pictorilor de icoane din Novgorod și Pskov către icoane cu conținut simbolic și alegoric este vizibilă din faptul că nu numai că le-au împrumutat din Grecia, ci au încercat și să le obțină din Occident: au achiziționat desene din picturile naturii noastre, aparținând pictorilor occidentali, iar din acestea au fost reproduse icoane. Unul dintre experții speciali în pictura noastră veche de icoană spune că pe icoana „Fiul Unul Născut” găsim un desen de Cimabue, iar icoana „În mormântul trupesc” a fost pictată fără modificări față de desenul lui Perugino 594. Icoanele simbolico-alegorice despre care tocmai am vorbit au fost compuse fără nicio nevoie, doar din cauza înclinației umane spre simbolico-alegoric (și din cauza înclinației omenești de a-și exercita mintea lor meschină). Dar a existat o icoană simbolică, de compus, pe care păreau să existe niște motive reale. Aceasta este icoana Sofiei, Înțelepciunea lui Dumnezeu, în cinstea căreia am construit biserici celebre. Cui i-a dedicat Constantin cel Mare prima sa biserică Sfintei Sofia, rămâne necunoscut dacă proprietatea abstractă a lui Dumnezeu - înțelepciunea (și Divinitatea în general) sau a doua persoană a Sfintei Treimi - Fiul lui Dumnezeu; dar în vremuri ulterioare aceasta din urmă a fost acceptată. Desigur, Fiul lui Dumnezeu ar putea fi înfățișat în bisericile dedicate Lui cu numele Sophia și în adevărata sa formă de fiu al omului, adică în adevărata lui imagine umană. Dar ei doreau să aibă icoane care, în conformitate cu numele Fiului lui Dumnezeu Sophia, să distragă atenția de la ideile despre El ca persoană și să vorbească despre El mai mult ca despre Dumnezeu și despre înțelepciunea lui Dumnezeu. Nu cunoaștem nicio dovadă sigură că grecii aveau o icoană a Sfintei Sofia, dar cunoaștem dovezi care vorbesc despre existența ei printre ei, dar nu sunt complet demne de încredere 595; și de aceea nu ne putem hotărî dacă dorința a fost împlinită de greci, dar noi, la rândul nostru, doar am împrumutat de la ei sau dacă am acționat în acest caz independent. Oricum ar fi, dar în Biserica Sf. Novgorod Icoana cu același nume i-a apărut Sofiei, nu se știe când înainte de jumătatea secolului al XVI-lea 596. Icoana, care rămâne până în zilele noastre, înfățișează următoarele: în jumătatea inferioară a ei Mântuitorul este înfățișat sub forma unei tinerețe fără barbă și înaripate, cu o rochie regală, cu o rochie de foc, cu o rochie regală, cu o rochie de foc pe coroara. cap, cu un toiag lung în mâna dreaptă (pe vârful căruia: conform descrierilor - o cruce, iar după desenele pe care le avem - un trident) și cu un sul rulat în mâna stângă, așezat pe un tron, care, pe lângă picioare, este susținut de șapte stâlpi (Înțelepciunea și-a construit o casă și a înființat șapte stâlpi, Prov. 9:1) și așezat într-o stea mare radiantă, înconjurată la rândul său de cercuri înstelate; pe laturile Mântuitorului sunt Maica Domnului și Înaintemergătorul, dintre care prima ține pe piept o mică imagine rotundă a aceluiași Mântuitor, așezată pe o stea strălucitoare înconjurată de un cerc de stea, iar a doua are mâna dreaptă ridicată în mod îndoit 597, iar în mâna stângă ține un sul deschis cu cuvintele: etc. Pe părțile laterale ale capului Mântuitorului (nu înseamnă cel al Maicii Domnului, ci cel principal) se află o inscripție: „Sfânta Sofia”. Deasupra Mântuitorului nostru, înfățișat ca un tânăr înaripat, se află o icoană a aceluiași Mântuitor până la brâu, în forma Sa (icoană), reprezentată stând sau stând din nou pe o stea, înconjurată de un cerc de stele și având ambele mâini întinse într-un mod încrucișat. Deasupra icoanei Mântuitorului până la brâu se află un curcubeu presărat cu stele, pe care stă un tron ​​cu o carte și o cruce așezată pe ea și semne ale Patimilor lui Hristos (o suliță și un vas pentru otsta) așezate alături sau așezate lângă el pe o măsuță (taburet); de ambele părți ale tronului de pe curcubeu sunt îngeri căzuți spre el, câte trei pe fiecare parte 598. Nu putem spune cât de veche este compoziția icoanei noastre; dar judecând după numărul relativ mic de figuri de pe ea și absența prea multă ingeniozitate în compoziția sa, este probabil posibil să se asimileze vechimea sa relativă (în ceea ce privește simbolul foarte antic al Mântuitorului - tronul cu o carte și o cruce așezată pe el, nu spune absolut nimic, pentru vechiul, cunoscut în pictura din Novgorod, vezi I volumul 512/16 mai târziu, p. scriitor) 599. Biserica Greacă nu permite utilizarea statuilor sculptate în biserici împreună cu icoanele, așa cum permite Biserica Latină. Cu toate acestea, în Rusia am avut (și încă mai avem) statui în anumite uzuri, cu diferența în termeni materiale față de statuile catolice că acestea au fost sculptate din lemn și nu sculptate din piatră (marmură). Au fost numite (și se numesc) la noi, așa cum le vom numi, icoane (imagini) sculptate. Cea mai veche icoană sculptată din țara noastră ar trebui considerată icoana Sfântului Nicolae din Mozhaisk, alcătuind icoana bisericii din Mozhaisk Catedrala Sfântul Nicolae (orașul Mozhaisk, oraș districtual al provinciei Moscova). Sfântul Nicolae este cioplit din lemn până la înălțimea sa (2 arshini și jumătate în înălțime), purtând un sfânt phelonion și o mitră (care ar trebui considerată o adăugare ulterioară), având o sabie (de lemn) în mâna dreaptă, iar în stânga o biserică cu cinci cupole înconjurată de un zid de cetate. Icoana, așezată într-o cutie de icoane din lemn dispusă sub forma unui baldachin, se află în catedrală pe partea dreaptă a ușilor regale 600. Despre originea icoanei, despre care nu se știe nimic pozitiv, legenda locală Mozhaisk spune că „în vremuri îndepărtate, în timpul invaziei inamicilor asupra orașului Mozhaisk, să încurajeze locuitorii orașului Sf. Nicolae și să încurajeze locuitorii orașului. dușmani, au apărut în mod miraculos într-o formă formidabilă stând în văzduh deasupra catedralei (a orașului) și ținând într-o mână o sabie, iar în cealaltă un model de catedrală fortificată, în semn de protecție a lui - că, ca urmare a unei apariții atât de miraculoase a Sf. Nicolae, dușmanii înspăimântați au fugit de fapt, iar cetățenii, în amintirea recunoscătoare a mijlocirii puternice a sfântului pentru ei, au făcut o imagine sculptată a înfățișării sale miraculoase” 601. Lăsându-se să nu fie stânjenit de legendă (scrisă doar în vremurile moderne) 602, sau cel puțin spune că o parte din icoana a fost sculptată în ea însăși în Mozha. probabil ar trebui să ne gândim că Icoana a fost adusă la Mozhaisk din Lituania ortodoxă vecină, în care ar putea intra în uz icoane sculptate în imitație a statuilor Poloniei catolice și despre care istoria noastră dă mărturie în acest sens, despre care se discută acum mai jos. După icoana Sfântului Nicolae de Mozhaisk, a cărei apariție în Mozhaisk ar trebui atribuită continuării secolului al XV-lea 603, se găsește în cronicile de sub 1540. vești despre prima apariție a icoanelor sculptate la Pskov. Tocmai - în Cronica I Pskov din acest an citim: „În aceeași vară, la Adormire, bătrânii, migranți din alte țări, au adus în biserici chipul Sfântului Nicolae și Sfânta Vineri în rezi, iar pskoviții nu știau că în Pskov nu existau astfel de icoane pe rezi, și s-a închinat mult și s-a închinat și la nepoliticos. confuzie printre oameni, iar copiii simpli au început să vorbească ca preoți, iar preoții s-au dus la guvernatorul și slujitorul din Pskov de la catedrală despre acele sfinte icoane, și a fost o mare confuzie în rândul oamenilor - și au trimis acele icoane sfinte arhiepiscopului din Novgorod și însuși le-a sărbătorit slujba slujbei lui Macare; și le-a dat cinste și i-a însoțit însuși la corabie și a ordonat bătrânilor din Pskov să aibă acele icoane ale ugerului (i.e. cumpără, căci expresia noastră s-a folosit în loc de cumpără) și a poruncit pskoviților să sărbătorească sfintele icoane împreună cu toată lumea și în ce zi să se întâlnească acele icoane, cu mâine (adică, ca în acea zi să fie utrenie în toate bisericile)” 604. Sub bătrâni, migranți din alte țări, adică cine a venit din pământ, călugăresc trebuie să înțeleagă călugăriștii cine a venit pământul. provenit din Rusia lituaniană vecină, pentru că nu este nimeni altcineva să înțeleagă, iar chestiunea trebuie înțeleasă în așa fel încât călugării au adus la Pskov spre vânzare icoane sculptate care erau folosite în Rusia lituaniană. Dacă arhiepiscopul din Novgorod în acest moment nu era Macarie, ci altul, atunci este foarte posibil ca astfel de icoane sculptate și recunoscute, astfel de icoane ale noastre să nu fi acceptat nu ar fi intrat în uz în Pskov și nu numai în Novgorod. În ceea ce privește Macarius, el era de la arhimandriții mănăstirii Mozhaisk Luzhetsky, adică știa că icoana sculptată de Mozhaisk a Sfântului Nicolae nu era doar acceptată, ci și foarte venerată, așa cum era cu adevărat în timpul său. Din cele de mai sus rezultă că icoanele sculptate (statui de sfinți din lemn) ne-au venit din Rus' lituanian, care, după cum trebuie să ne gândim, le-a împrumutat din Polonia catolică. Nu ar trebui să ne imaginăm lucrurile în așa fel încât, după recunoașterea în regiunea Moscovei, Sfântul Nicolae de Mozhaisk a început să facă icoane sculptate și tot felul de alți sfinți în această zonă și astfel încât, probabil, au făcut doar copii ale acestei icoane specifice 605. La fel ar trebui să se gândească la Pskov și Novgorod. În vremurile ulterioare găsim icoane sculptate și alți sfinți. Dar cea mai probabilă explicație pentru apariția acestor icoane ulterioare nu ar trebui să fie aceea că în vremurile noastre ulterioare era recunoscută ca fiind permisă realizarea de icoane sculptate ale tuturor sfinților în general, ci că pentru icoanele cunoscute de mai târziu, originalele au fost obținute din exterior, de la aceeași Rusă lituaniană. Ca o posibilă excepție în acest sens, pot fi recunoscute doar cruci mari cu Mântuitorul sculptat pe ele. Biserica Greacă permite și imaginile sculptate în basorelief sau semiconvexe ale Mântuitorului pe cruci (cruci de altar mici și cruci de altar mari, cruci de la marginea drumului etc.) 606: dar din imaginile semiconvexe ar putea extinde permisiunea la imagini complet convexe. Crucile cu cele mai recente imagini au devenit foarte numeroase și foarte comune printre noi în vremurile de mai târziu. Nu putem spune nimic despre modul în care au fost folosite în țara noastră în momentul în care ne gândim. [Cele mai numeroase imagini sculptate sunt imaginea „Mântuitorului în închisoare”. Aceste imagini erau de obicei tăiate la lungime și erau foarte greu de ridicat. Au fost pictate și în mod deosebit înfățișate în mod realist picături uscate de sânge căzând de sub coroana de spini pe capul Mântuitorului. Pe chipul Mântuitorului i s-a dat întotdeauna o expresie jalnică, iar întregii statui i s-a dat o ipostază de suferință blândă, care simbolizează coroana de spini așezată pe capul Mântuitorului. Majoritatea imaginilor sunt concepute pentru veșminte exterioare, dar uneori există și imagini cu îmbrăcăminte sculptată. Lânguirea din închisoare este simbolizată prin impunerea de cătușe la picioarele Mântuitorului. Unele dintre imagini au fost acum scoase din biserici și, prin urmare, sunt lipsite de mediul în care au fost amplasate anterior; dar multe biserici au păstrat „temnițele” în care sunt închise; Aceste „temnițe” sunt de diferite forme și sunt adesea decorate cu sculpturi frumoase; multe dintre statuile aflate în ele sunt îmbrăcate în haine speciale, croite unic. – Pentru instantanee de imagine, vezi în articolul lui Dunaev „Arhitectura din lemn din nord-estul provinciei Kostroma”: figurile 91 și 92 de la pagina 328, pe tabelul LV - trei și pe tabelul LVI cinci. mier. articolul Η. N. Soboleva „Imagini sculptate în bisericile din Moscova”, plasat în numărul al 2-lea al „Moscova veche” (M. 1914), p. 87–118]. [Pe lângă sculpturile în lemn, existau imagini cu sfinți pe piatră. Așa sunt, de exemplu, imaginile Sfântului Mare Mucenic Gheorghe: una aflată acum în Mănăstirea Înălțarea la Moscova, și anterior pe Poarta Kremlinului Spassky, realizată în 1464 de V. D. Ermolin; celălalt se află în Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Moscova, pe peretele sudic al capelei Petru și Pavel de la mormântul Mitropolitului Teognost, adus la Moscova de la Veliky Ustyug în 1678, realizat în secolele XVI-XVII, poate în nordul Rusiei] 607. Pictograma în limba rusă înseamnă portret. În pictura icoanelor grecești, s-a acceptat ca imaginile nu ale unor persoane alegorice (figuri), ci ale sfinților actuali (inclusiv Mântuitorul și Maica Domnului) să fie portretele lor. Dar pentru ca pictorii de icoane să poată picta într-o oarecare măsură icoane ale sfinților ca portrete, era necesar ca ei să știe ce aspect exterior avea cutare sau cutare sfântă. Pentru a-i ghida pe pictorii de icoană în acest caz, au început efectiv să fie alcătuite descrieri ale înfățișării exterioare a sfinților, sursa pentru care, după cum trebuie să ne gândim, au fost parțial mesaje directe de la biografii sfinților, parțial tradiții păstrate sau compilate între pictorii de icoane, parțial imaginile sfinților pe icoane, care au fost recunoscute ca fiind autoritare în raport cu întrebarea noastră. Aceste descrieri, pe de o parte, au fost plasate în Prologuri, iar pe de altă parte, cu scopul special de a oferi îndrumări pictorilor de icoane, au fost compilate în cărți speciale și deliberate, care în limba noastră slavă au fost numite Podlinnikov. Totodată, pentru un ajutor mai desăvârșit pictorilor de icoane, au apărut (au fost realizate) colecții din chiar imaginile sfinților (realizate la dimensiuni reduse, sub formă de desene), pentru ca primii să poată, ca să spunem așa, să copieze direct icoane din ele, colecțiilor cărora le-am dat numele de Avers Originale. Alături de descrierile înfățișării exterioare a sfinților din primele Originale și imaginile acestora din al doilea, s-a dat loc atât descrierilor, cât și imaginilor evenimentelor istorice care au servit drept subiecte pictorilor și pictorilor de icoană (în primul rând aici sunt sărbători), iar apoi s-a dat loc în ambele feluri de subiecte iconografice și picturale compuse (simbolic, icoane, original, în raport cu imaginea originală și în totalitate, de la icoana originală, în raport cu icoanele originale. icoana este sau ar trebui pictată Trebuie să ne gândim că numele Original a fost dat mai întâi colecțiilor de imagini sau desene, iar apoi a fost transferat cărților în care este descrisă înfățișarea sfinților). Scriptul din față a apărut pentru prima dată printre greci nu mai târziu de primul sfert al secolului al XI-lea și poate mult mai devreme; De asemenea, originalele lor descriptive au început să fie compilate cel târziu în aceeași perioadă, și poate și mai devreme în 608. Când pictorii noștri de icoane ruși au împrumutat Originalele de la pictorii de icoane greci, rămâne necunoscut; dar există câteva indicii pe baza cărora se poate crede că chiar și în perioada pre-mongolă 609. Oricum, în ceea ce privește scrierea icoanelor de către pictorii noștri de icoană, ar trebui să ne gândim că, deși nu aveau Originalele, ei au pictat icoane din eșantionul de icoane grecești, iar când au primit-o, au început să o folosească și, desigur, ei înșiși nu au refuzat manualul, iar ei înșiși nu au putut icoana asta. Foarte devreme, grecii au început să alcătuiască, ne-au transmis de la ei și nouă, manuale pentru tehnica picturii icoanelor, pe care ei și noi le-au adăugat la Originalele descriptive sub forma părții lor speciale 610. În actele Catedralei Stoglavy se citesc decretele referitoare la pictorii de icoane și pictura de icoane. Rămâne să vorbim despre aceste decizii. Consiliul a făcut, în primul rând, o rezoluție generală privind pictorii de icoane și pictura de icoane și, în al doilea rând, câteva rezoluții specifice privind icoanele referitoare la anumite clase ale acestora din urmă sau la cele cunoscute, separate între ele. Printre întrebările țarului adresate catedralei există una, în mod deliberat „despre icoane sfinte și cinstite”, în care i se dă – catedralei în aparență – pe de o parte, că icoanele sfinte și cinstite trebuie pictate după chip și asemănare și în fiecare esență (adică, în conformitate cu modele sau originale recunoscute), iar pe de altă parte, pictorul merită „atât de multă grijă ca pictorul să aibă grijă, dacă ar trebui să fie viu. în fiecare sentiment și virtute și și-ar învăța pe elevi să picteze în esență imaginile perfecte ale lui Dumnezeu” 611. Ca urmare a acestei sentințe de reamintire, catedrala și-a făcut decretul general cu privire la pictorii de icoane și pictura icoanelor. El stabilește supravegherea oficială asupra pictorilor de icoane de către autoritățile spirituale, încredințând-o în cea mai înaltă autoritate pentru fiecare eparhie episcopilor înșiși, iar pentru supraveghere directă, ordonând ca în fiecare eparhie să fie aleși inspectori eparhiali dintre cei mai buni pictori de icoane înșiși; apoi decretează: pictorii de icoane să ducă, pe cât posibil, o viață creștină impecabilă (cum se cere, el înseamnă, prin catedrală, ai lor, pictorii de icoane, să fie o ocupație sacră); pictează icoane pentru ei cu mare grijă, după imagine și asemănare - în esență, privind imaginea (exemplu) pictorilor antici și semnifică (reproduce) din modele vechi bune și nu descrie zeitățile din gândirea de sine cu presupunerile tale; Ei, pictori de icoane, să-și învețe ucenicii, pe de o parte, o viață creștină evlavioasă, iar pe de altă parte, cu toată râvna și cu toată cunoștințele neascunse pe care le au, la arta lor și, raportând episcopilor purtarea și succesele lor în pricepere, să nu treacă binele drept rău din invidie și din motive de rudenie, răul. Acei pictori de icoane care au o viață creștină bună și sunt pricepuți în meșteșugul și meticuloși în munca lor, precum și ucenicii lor, vor fi plătiți, îngrijiți și onorați de rege, episcopi, nobili și oameni de rând. Acelor pictori de icoane care, în ciuda priceperii lor în pictura icoanelor, vor duce o viață rușinoasă, predați beției și impurităților trupești, li se interzice cu desăvârșire să-și practice meșteșugul; acei pictori de icoane care, ducând o viață creștină bună, pictează icoane fără să fi învățat bine arta picturii icoanelor și își vând icoanele prost pictate la preț ieftin țăranilor nebuni 612 li se ordonă să studieze, iar dacă se dovedesc a fi capabili și învață, să permită pictarea icoanelor, iar dacă nu, să interzică; a studenților care studiază cu pictorii de icoane, permit pictarea icoanelor numai celor care se dovedesc a fi capabili de stăpânire și învață și interzic cu strictețe celor care se dovedesc a fi incapabili 613. Consiliul prescrie ca pictorii de icoane să picteze icoane după imaginea și asemănarea, uitându-se la exemplul pictorilor antici și să reproducă icoanele lor din eșantioane vechi sau originale bune și să nu picteze după gândirea de sine. Din ceea ce am spus mai sus, este clar că el dă un înțeles larg expresiei: „modele antice”, adică nu numai modele antice în sensul propriu, ci și modele nu foarte vechi, doar cele care au existat înaintea lui - consiliul, cu alte cuvinte, el recunoaște ca modele antice toate modelele care au existat înaintea lui, fie ele antice sau deloc vechi. Fără a fi deloc critic față de modelele existente și a le recunoaște pe toate în egală măsură ca vechi, consiliul nu șterge în niciun fel pictura de icoană a voinței de sine introduse în ea înainte, pentru că nu o bănuiește, ci doar interzice această voință proprie, adică, de fapt, voința proprie în continuare, pentru viitor. Există două decrete specifice ale Consiliului Stoglavy referitoare la clase întregi de icoane: unul se referă la calitatea liturgică a icoanelor, ca să spunem așa, celălalt este un răspuns la o întrebare perplexă în domeniul compoziției lor. Primul decret este un ordin ca cele ale icoanelor din bisericile care au devenit vechi să fie reînnoite, iar cele care sunt puțin unse să fie din nou acoperite cu ulei uscat 614. În a doua rezoluție, catedrala răspunde la întrebarea: este posibil să se scrie pe icoane, atunci când acest lucru este cerut de supușii lor, oștii (catedralele), reprezentați de sfinți ca sfinți. Într-una dintre întrebările regelui, este prezentat consiliului că pe icoana „Veniți, oameni, să ne închinăm Divinității în trei părți”, precum și pe alte icoane, este scris „regi și prinți și sfinți și oameni care trăiesc” (adică, care sunt reprezentați pe icoane ca fiind încă vii pe pământ), iar întrebarea este pusă: „Este vorba despre morți și cei vii”. sfinți?” icoane ale celor care se roagă” (de către cei care se roagă)? Catedrala răspunde afirmativ la întrebare și se referă la sfinții antici, tradiția părintelui și la pictorii notori greci și ruși și la exemplul de icoane pe care nu numai regi și sfinți creștini ortodocși și prinți și alte popoare sunt văzute pictate împreună cu sfinții (catedrala indică multe icoane ale Crucii și Exalului), dar și ale multor icoane ale Crucii și ale Domnului. necredincioși și diferite fețe din toate limbile (indică icoana Judecății de Apoi) 615. Din decretele private referitoare la icoanele individuale binecunoscute, se pot citi în actele Catedralei Stoglavy, referitoare la modul de pictare a icoanei Sfintei Treimi. Țarul a prezentat catedralei în întrebările sale: „Pentru Sfânta Treime se scrie ovi la mijloc, iar altele pentru toate trei, iar cu litere vechi și în greacă semnează: „Sfânta Treime”, dar nu scriu cruce pentru una singură, ci acum semnează pentru cea din mijloc: Iisus Hristos” și „Sfânta Treime” și acum scrie despre cum să judece Dumnezeu. Țarul a răspuns: „Pictorul ar trebui să picteze icoane din imagini antice, așa cum au scris pictorii greci și cum au scris Andrei Rublev și alți pictori notori, și să semneze: „Sfânta Treime” și să nu faci nimic din planurile tale”. 616. Istoria picturii bisericii noastre pentru perioada pe care o luăm în considerare este la fel de puțin cunoscută precum istoria picturii noastre cu icoane. Pictura nu poate fi adusă din alt loc, ca icoanele; și pe baza acestei împrejurări, așa cum am spus mai sus (I vol. 2 jumătate p. 193 sqq/226), și istoria ei în țara noastră pentru perioada pre-mongolă ar trebui prezentată altfel decât istoria picturii icoanelor: în timp ce despre icoane trebuie să ne gândim că ele ne-au fost aduse în mare parte din Grecia, despre pictură, dimpotrivă, trebuie să ne gândim că a fost preponderent stăpânii ruși, care au creat preponderent stăpânii noștri. pictorii nu veneau ei înșiși la noi să caute lucrări, ci erau invitați în mod deliberat să picteze biserici de excepție celebre. Că în cursul timpului nostru nu s-a putut întâmpla ca pictorii greci să aibă întâietate față de ai noștri este de la sine înțeles; dar avem dovezi că până la începutul secolului al XV-lea cel puțin, pictorii noștri nu au putut să-i înlocuiască complet pe pictorii greci printre noi, adică, cu alte cuvinte, că până la momentul indicat, cel puțin, aceștia din urmă au continuat să fie considerați mai buni decât ai noștri și au continuat să fie invitați 617. Citim în cronici dovezi pozitive că maeștrii noștri ruși au învățat de la maeștri pictori greci 618 . Mai sus menționat Andrei Rublev, care s-a bucurat de o faimă excepțională ca pictor de icoane, s-a bucurat de aceeași faimă ca un pictor 619. La mijlocul secolului al XVI-lea, cei mai buni pictori, precum și pictorii de icoane, erau considerați maeștrii din Novgorod și Pskov, ceea ce trebuie concluzionat din faptul că acești maeștri, chemați la Moscova pentru a picta icoane în Catedrala Bunei Vestiri, au fost încredințați cu pictarea camerelor regale, care au fost și ele arse în incendiul din Moscova. maeștrii din Novgorod-Pskov arată clar că în pictură, ca și în pictura icoanelor, ei erau fani ale alegoricului simbolic: din cazul lui Viskovaty, aflăm că în mijlocul bolții marii camere regale sau a actualei Camere cu fațete, ei au înfățișat o „parabolă” sau alegorie, care, nu fără probabilitate, se poate gândi că aparținea pictorilor lor occidentali620. Între subiectele imaginilor din peretele bisericii există una, complexă ca compoziție, în reproducerea căreia pictorii și-au permis și continuă să-și permită mai mult sau mai puțină libertate și varietate în ceea ce privește detaliile și particularitățile. Acest complot este Judecata de Apoi, realitatea viitoare despre care Evanghelia o descrie doar în termeni generali, lăsând detaliile imaginației proprii. Nu știm dacă compararea unui număr suficient de imagini ale Judecății de Apoi ar duce la vreun rezultat interesant în orice privință; în orice caz, noi nu întreprindem această lucrare 621. [Recenzie a picturilor murale din monumentele bizantine și rusești supraviețuitoare din secolele VI-XV. indică în ele, pe de o parte, trăsături tipice comune, de obicei repetate în ele, pe de altă parte, trăsături variabile, a căror origine se explică prin considerațiile personale ale artiștilor care se ocupau de decorarea bisericii. Atât în ​​bisericile bizantine, cât și în cele din Rusia veche, picturile altarului și ale domului sunt cele mai tipice: aceasta depinde de importanța comparativ mai mare a acestor părți în sensul simbolismului teoretic, parțial și de stabilitatea formelor lor arhitecturale, care s-au repetat în majoritatea bisericilor cu o uniformitate remarcabilă: formele stabile de arhitectură sunt ușor de completat de iconografie. În absida altarului era o imagine a Maicii Domnului cu sau fără Pruncul Veșnic; Euharistie sub formă de împărțire de către Mântuitorul către Apostoli a Sf. pâine și Sf. strachini, cu prezența îngerilor slujind cu ripidi, sfinți și diaconi. Pe stâlpii care despart altarul de partea de mijloc a bisericii, Buna Vestire a Sfintei Fecioare Maria; pe arcade – Deesis. În cupolă este Domnul Atotputernic, îngeri, apostoli, profeți și strămoși; în pânzele bolţilor sunt evanghelişti. Pe pereții bisericii și bolți sunt cele mai importante sărbători ale Bisericii Ortodoxe; pe peretele vestic este în mare parte Judecata de Apoi. Pe stâlpi și în arcade sunt imagini separate ale sfinților martiri, sfinți, stiliți. Este greu de spus ceva hotărât cu privire la pictura vestibulelor, pentru că avem prea puține tablouri cu ele]. De-a lungul timpului pe care îl luăm în considerare, amvonurile grecești pe care le aveam în perioada premongolă și cu care actualele noastre așa-zise amvonuri nu au nimic în comun au continuat să rămână în bisericile noastre. La ceea ce s-a spus despre amvonuri în volumul 1 (a doua jumătate, p. 197 fin. sqq/231) trebuie să facem aici câteva adaosuri. În primul rând, la dovezile despre amvonuri date acolo (p. 202 fin/.236) mai putem adăuga una, citită în „Cuvântul Scripturilor alese de la sfinți, în latină”, despre care am vorbit mai sus (p. 212–213) 622. În al doilea rând, am dat de dovezi din secolul al XVII-lea, din care amvonurile noastre erau construite ca și mâna înaltă: tronuri episcopale în altare (despre ele, volumul 2 jumătate, p. 151 fin. sqq/176 sqq); pe de altă parte, că s-au organizat la noi în țara noastră numai în biserici catedrale și nu este clar în mărturie dacă numai în catedrale catedrale-episcopale sau toate 623. (/Uși regale - uși cerești, secolul XIV, Știrile Academiei de Științe, vol. VII, p. 269, nr. 8). [mier. 2 jumătăți din volumul I p. 899 pentru ediția a II-a]. („Krylos”, în sensul locului în care stăteau cântăreți și cititori, în actul catedralei din 1503 despre preoții văduvi. Preoții bisericilor catedrale au cântat în coruri, - Vivliofika VI, 209; ibid. 388 (corul preotului); XI, Vol. 6. Corul Mitropolit, p. 6. XI. 370). În ceea ce privește parafernalia liturgică, avem foarte puține de adăugat la ceea ce am spus în volumul I (2 jumătăți, p. 213 sqq/ 249 sqq). Ținuta liturgică a episcopului - sakkos - a fost printre greci, cel puțin până la jumătatea secolului al XV-lea (înainte de Simeon al Tesalonicului), ne aparținând tuturor episcopilor, ci doar patriarhilor și celor mai aleși mitropoliți. Întrucât mitropoliții noștri din perioada premongolă nu aparțineau din numărul celor mai aleși mitropoliți, trebuie să ne gândim că nu se bucurau de dreptul de a purta sakkos. După invazia mongolilor, mitropoliții noștri au început să folosească sakkos nu mai târziu de pe vremea lui Fotius, de la care doi sakkos au supraviețuit până în zilele noastre (păstrate în sacristia sinodală din Moscova) și, după toate probabilitățile, tocmai de la mitropolitul Teognost, care, așa cum am spus mai sus, ar trebui considerat primul dintre mitropoliții ruși înălțați la rangul de mitropolit. mitropoliți aleși ai patriarhiei 624. Simeon al Tesalonicului spune că sakkos nu are mâneci, dar sakkos-ul mitropolitului său contemporan Fotie au mâneci; de aceea, trebuie să ne gândim că pe vremea lui Simeon erau folosite atât fără mâneci în modul antic, cât și cu mâneci într-un mod nou. (În 1346, Mitropolitul i-a dăruit Arhiepiscopului Vasily de Novgorod veșminte botezate, - 1 Cronica Novgorod, p. 83; Cronica 3 Novgorod, p. 225; Cronica 4 Novgorod, p. 57; Sofia 1, 225; Nikonov III, 182–183. Be, col. a fost ridicat arhiepiscop, Patriarhul i-a dat lui Dionisie de Suzdal un phelonion cu patru cruci, - Cronica tipografică p. 182, Culegere de Cronici VIII, 48). [mier. 1 jumătate din acest volum pp. 186–187, 308–309]. (Se spune că atunci când Iona a fost ridicat din episcop în mitropolit, i s-a pus un omoforion. În consecință, atunci doar mitropolitul a purtat un omoforion printre noi). (Mitra, situată la mormântul Sfântului Mitropolit Petru, este calota din care s-a format mitra și despre care vorbim în Volumul 1 (este colorată). Mitra se deosebește de șapcă prin faptul că nu are hermină (de la Nikon) - New Chronicler p. 200. În 1558, șapca lui Ioan Hrisostom, și veșmintele lui Vasilievi Novgorod (Episcopul lui Nikgor) capotă?), - 2 Novgorod, p. 159). [mier. 2 jumătăţi din volumul I pp. 230–236/268–275, 909–910]. (Isidor i se reproșează că poartă un bât de argint; de aceea, episcopii noștri nu au purtat toiag de argint?). (/Jertfa dinaintea episcopilor crucii ar fi fost luată de Nikon de la latinişti, - Solovyov, XI, 324 fin.. Grecii au lampă, - Rally şi P., V, 329). (/Haine de episcopi cu tăblițe: o poveste despre cearta lui Mityai cu episcopul Dionysius de Suzdal. Decret privind mantaua patriarhilor sau arhiepiscopilor și episcopilor și alți demnitari - Makaryevsky Cheti-Minea pe 31 august). [Despre gluga albă, a se vedea prima jumătate a volumului I, pp. 585–588 și în articolul lui N.V. Pokrovsky din volumul I din „Proceedings of the XV Archaeological Congress in Novgorod 1911”. „Sacristia antică a Catedralei Sf. Sofia Novgorod”, unde există o fotografie fototip (tabelul XXII) a glugii albe a arhiepiscopului Novgorod Leonid, 1571–1575]. (Un număr suficient de casule preoțești sau fără decupaje actuale din front au supraviețuit din vremea pe care o luăm în considerare, începând cu casula Sfântului Serghie de Radonezh 625. (Casula preoțească veche, fără decupaje pe față, - Notes of the Imperial Archaeological Society, vol. X, p. 25, col. Acte din Rusia Occidentală, vol. I, p. 136 col. (În secolul al XVII-lea, skufiile preoțești erau în sferturi, tivite, aveau trei rânduri. Pentru o descriere și semnificație, vezi manuscrisul sinodal nr. 850, foaia 70 verso. Preoții nu voiau să poarte skufiyas - manuscrisele lui Belyaev conform Descrierea lui Lebedev, p. 94). (/Brâu bisericesc cu brâu, - Istoria Ierarhiei VI, 128). (Despre diaconii olari, - Actele juridice ale lui Kalachov, vol. II, p. 638 fin.). Spuneam în volumul 1 că cititorii și cântăreții sau grefierii noștri au început să folosească surplisul diaconului în locul propriului lor penitenciar minor, după toate probabilitățile, încă de la o perioadă foarte timpurie (jumătatea a doua, p. 229/267). Dar într-unul dintre desenele anexate călătoriei lui Olearius, înfățișând procesiunea religioasă de la Moscova până la Locul Execuției 626, grefierii sunt reprezentați nu în surplis, ci în mici felonoane (sub forma acestora din urmă, așa cum am descris-o ibid. pp. 228/266). Așadar, trebuie să ne gândim că până în prima jumătate a secolului al XVII-lea inclusiv, căreia îi aparțin desenele, propriile fenonii au fost parțial folosite de funcționari (poate că au fost folosite de aceștia în acele cazuri în care preoții le-au folosit în vremuri străvechi, despre care vezi I volumul 2 jumătate, p. 222/259). (Despre ustensilele metalice ale bisericii, vezi articolul lui Zabelin: „Despre producția de metal în Rusia până la sfârșitul secolului al XVII-lea.” în volumul V, secțiunea I, Notes of the Archaeological Society, St. Petersburg, 1852 (ustensile de biserică p. 45 sqq). etc.) erau în mare parte din lemn - News of the Imperial Archaeological Society, vol III, p. 359 sqq. Vase de tablă și coperți pictate în coridoarele Catedralei Sf. Sofia din Novgorod, - News of the Imperial Archaeological Society, vol. (Cruce înălțată a lui Vladimir Vasilkovici, - Cronica Ipata, p. 608 fin., 609, 610. Cruce înălțată - cruce altar, - Note istorice despre deșertul Krivoyezersk al ierodiaconului Philumen, p. 14 și 15; colecția Tikhonravova Vladimir p. 153 col. 215. 72). (Pentru ce este Ierusalimul sau Sionul, a se vedea articolul lui Zabelin Despre producția de metal în Rusia până la sfârșitul secolului al XVII-lea, p. 53 în Notele Societății Arheologice, vol. V, departamentul 1; și despre smalț și producție valoroasă într-una din cărțile Note ale Societății Arheologice. în A.P.Catedrala Golubtsova funcţionari şi trăsături de slujire după M. 1907, p. 217–218]. (Despre cădelniță (ce înseamnă spiritual) - Bychkova Descrierea colecțiilor p. 214. Kondiyka - candeya - Zakrevsky). (În 1602, într-o biserică din regiunea Tver, „în jurul tronului era tafta stacojie, sub baldachinul draperiilor”, vezi cartea: Cronica Mikulin, compilată conform actelor antice din 1354 până în 1678, Moscova, 1854, p. 49. [Compară primul volum, p. 2. 149–150/175–176]. Perdele cu pușca lui Vladimir Vasilkovici, – Cronica Ipata, p. 609. Imaginile erau înfățișate pe stindardele regimentului (ceea ce înseamnă că stindardele erau exact aceleași cu stindardele din biserici de acum) - 1 Sophia, vol. V I, p. 11. Fiecare parohie avea propriul stindard? Sau erau bannere pe vremuri nu în toate bisericile?). (După cum am spus deja (2 jumătăți din I vol. pp. 155–160/181–187), în trecut, din cauza vastității eparhiilor noastre, nu ne-a fost posibil ca episcopii înșiși să sfințim cu siguranță toate bisericile parohiale și, prin urmare, am făcut din obicei un obicei, în locul propriei noastre parohii, la consacrarea parohială a parohiei, la consfințirea episcopală a parohiei. Când a devenit obiceiul nostru să punem antimensiuni pe toate altarele, adică pe cele sfințite de episcopi - nu putem spune că Antimensiunile au fost pregătite în principal din pânză și lenjerie, sunt pătrate sau pătrate, uneori cu un sfert și ½ lățime. Toate imaginile de pe antimensiuni (în absența oricăror inscripții) constau în conturul a trei cruci mici, care de obicei este realizată nu cu pensula sau vopsele de pictor, ci cu stilou și cerneală (similar cu arta folosită pentru a face inscripții pe balotii poștale trimise în pânză). Crucile au fost reprezentate cu 8, 7, 6 și 4 puncte. Dacă arătați unei persoane care nu cunoaște o antimensiune antică, atunci, văzând o bucată pătrată foarte mică de pânză albă aspră, nu va crede că acesta este cu adevărat 627. Cunoaștem abuzurile care s-au comis în țara noastră în legătură cu unele dintre accesoriile liturgice și anume antimensiuni, aere și veșminte. Întrucât abuzurile în legătură cu aerurile și veșmintele erau legate de cunoscute slujbe bisericești, despre ele vom vorbi mai jos, când vom vorbi despre slujbe; si aici vom vorbi doar despre abuzuri in raport cu antimense. Mitropolitul Ciprian, într-una dintre scrisorile sale către pskoviți, raportează cu mare condamnare că arhiepiscopul de Novgorod, după ce a transferat proviziile de antimensiuni corului Catedralei Treimi din Pskov pentru a fi distribuite în partea din Pskov a eparhiei Novgorod, a ordonat locuitorilor corului să taie fiecare antimensiuni în patru 628. Fie că ordinul a fost un singur ordin al Arhiepiscopului Novgorod pentru acea perioadă despre care vorbește Ciprian, fie dacă obiceiul de a tăia antimensiunile era general, fie în eparhia Novgorodului, fie în alte locuri, și cum să explicăm un singur ordin sau obicei, încă nu putem spune nimic (arhiepiscopul a predat corului Trinității antimensiunile, de aceea a făcut însuși mitropolitul în timpul lui Novgorod: atașați un sens cvadruplu antimensiunilor, ca să spunem așa?). În perioada premongolă, decorarea bisericilor consta din: mozaic sau pur și simplu pardoseli de marmură și cupru 629, uși de intrare mai mult sau mai puțin artistic și bogat realizate și vârfuri (domuri) aurite. Aceleași decorațiuni au rămas și în momentul în care avem în vedere. Marele Duce de Galich Daniil Romanovici a făcut podeaua în Biserica Sfântul Ioan Gură de Aur, pe care a construit-o la Kholm, turnată din aramă și staniu pur și strălucind ca o oglindă 630; Episcopul de Rostov Ignatie în 1280 a făcut podeaua bisericii sale catedrale din marmură roșie (adică poate să nu fie de culoare roșie, dar de o calitate excelentă) 631; în Catedrala Nijni Novgorod Spassky până în 1377. a existat o podea minunată (cupru sau tablă, pentru că a ars 632. - Marele Duce Daniil Romanovici a construit în biserica menționată mai sus Sf. Ioan Gură de Aur două uși, decorate cu o suprapunere decorată artistic de marmură albă și verde, fuzionată în Prințul Galiția-Vojkila Vladimir 633; Lyubomlskaya (oraș, acum oraș, Lyubomlya, la 60 de verste de Vladimir Volynsky) Biserica Sf. Gheorghe, uși de aramă 634 Episcopul Vasily de Novgorod construit în St. Cele două uși aurite ale Sophiei (de fapt, lemn căptușit cu cupru) 635; Episcopul Teodor de Tver în 1343 și 1357 a construit două uși de cupru în Catedrala sa Spassky 636; în Catedrala Spassky Nijni Novgorod până în 1377. au fost uși minunate, construite cu cupru aurit 637; Mitropolitul Iona a construit în Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Moscova (la intrarea sa principală) porți aurite, realizate de viclenie, adică mai mult sau mai puțin magnifice 638. - amintitul episcop Teodor de Tver în 1352. a ridicat o cruce aurită pe catedrala sa, iar după el în același an au fost ridicate în Tverele încă două cruci aurite; Țarul Ivan Vasilievici în 1550 a aurit vârful Catedralei Adormirea Maicii Domnului din Moscova în 640, iar în 1556. vârful Catedralei Treimii din Mănăstirea Serghie (Lavra) 641. (Pentru instrucțiunile Sinodului Stoglavy privind crucile de pe biserici, vezi ediția Kazan, pp. 17174). Clopotele, pe care le-am împrumutat pentru a fi folosite nu de la greci, ci de la latini în perioada premongolă, fiind, după cum trebuie să credem, tot timpul primite exclusiv din străinătate 642, erau încă foarte rare printre noi: se găseau la bisericile principilor, episcopii-catedrale, mănăstirile bogate și din parohiile obișnuite, cu excepția zonelor de graniță și de vest, doar foarte puține. numai în astfel de orașe comerciale centrale precum Kiev și Novgorod. La vremea pe care o luăm în considerare, de la sfârșitul primei jumătăți a secolului al V-lea, turnarea clopotelor a fost stabilită în nordul sau Moscova Rusia 643, iar acestea au început să se răspândească mai mult sau mai puțin repede printre noi, devenind foarte populare în rândul oamenilor, astfel încât până la sfârșitul timpului nostru, după cum se poate judeca după dovezile ulterioare cele mai apropiate de ea, au încetat chiar și pentru o biserică rurală64. deși nu se răspândiseră încă pe deplin și deși clopotele au continuat să rămână în unele biserici, parțial ca singurul instrument de chemare a oamenilor la rugăciune și parțial ca unealtă împreună cu clopotele 645. Până în al doilea sfert al secolului al XVI-lea, clopotele erau în general de dimensiuni reduse, deși cele mai importante biserici aveau clopoței de la sfârșitul secolului al treilea, relativ mari, formate deja din clopotele de la sfârșitul secolului3 și cele mici. 646 . Cu Marele Duce Vasily Ivanovici apar la Moscova acele clopote foarte mari care constituie gloria noastră de mai târziu și prezentă: în 1532. a turnat un clopot de 500 de puds, iar anul următor, 1533. – în 1000 de puds 647. Nu existau clopote foarte mari în Novgorod până la arhiepiscopul, următorul mitropolit, Macarius. Macarie a fuzionat în 1530. la Catedrala sa Sfânta Sofia un clopot de 350 de poods 648, despre care cronicarul spune: „în Veliky Novegrad au vărsat un clopot de mare velmi, căci o asemenea maiestate se poartă în Novegrad și în toată regiunea Novgorod, ca și când ar fi sunat de trompetă groaznic”649. Despre bătători sau nituri, putem adăuga la ceea ce am spus în volumul 1 (a doua jumătate a p. 135 fin. sqq/158) doar că la momentul în care considerăm că erau uneori folosite din lut 650. Bisericile noastre din perioada premongolă, în raport cu decența decorațiunii și în raport cu abundența accesoriilor liturgice, ar trebui prezentate în așa fel încât o majoritate foarte semnificativă dintre ele să se distingă în primul caz prin simplitate extrem de grosolană, iar în al doilea caz prin sărăcie extremă. Este probabil ca la momentul în care ne gândim să se fi înregistrat treptat o oarecare îmbunătățire în ambele privințe. Cu toate acestea, nu se poate presupune că îmbunătățirea este foarte mare. Biserici sărace nu erau mai puțin, dacă nu mult mai multe, în vremea noastră decât în ​​perioada premongolă, pentru că erau atâtea biserici. Dar de ce naiba s-ar ocupa enoriașii satului din parohiile sărace, hotărând să se jertfească, ca să spunem așa, de împodobirea corespunzătoare și de dotarea corespunzătoare a bisericilor cu accesorii, când nimeni nu i-a încurajat în mod deliberat să facă acest lucru, așa cum a fost de fapt cazul? Măsura în care episcopii s-au preocupat puțin de îmbunătățirea decorațiunii bisericilor este evidentă din faptul că, de-a lungul timpului nostru, antimensiunile din biserică au fost emise de ei în pânză brută (și în ce măsură le-a păsat puțin să se asigure că bisericile erau suficient dotate cu icoane este evident din faptul că la sfârșitul secolului al XV-lea găsim o icoană a mitropoliei, în care există doar o icoană a bisericii). 651. Și astfel, icoane și cărți de sărăcie extremă, vase de slujbă de lemn, sfeșnice de lemn, cădelnițe de fier sau de lut, veșminte de pânză etc. - aceasta este ceea ce ar trebui reprezentat despre o parte foarte semnificativă a bisericilor noastre din vremea pe care o avem în vedere, precum și perioada premongolă. La momentul în care ne gândim, așa cum spuneam, a devenit obiceiul nostru să atașăm la biserici așa-numitele mese pentru a construi biserici calde în acestea din urmă pentru slujbele de iarnă. Nu știm dacă a fost întotdeauna sau des, dar cel puțin uneori se întâmpla ca aceste mese să fie încălzite folosind așa-numitele sobe cu fum negru, care până nu cu mult timp în urmă erau sobe obișnuite de casă printre țăranii noștri 652 . Oricine a văzut vreodată colibe țărănești negre și care are o idee despre ele își poate imagina cum erau bisericile „negre”... I. Maeștri (arhitecți). Meșterii care l-au angajat pe Mitropolitul Filip să construiască Catedrala Adormirea Maicii Domnului: Ivan Krivtsov și Mișkin, – Culegere de Cronici VI, 194 sub fin.. Semyon Tolbuzin cu Anton Fryazin (despre el Karamzin VI, 38 fin., 46, 50), trimis la Veneția în iulie 1474, - Cronica Nikon VI, 58, în martie 1475 l-a adus pe Aristotel Fioraventi, - ibid. 59 fin. și Cronici adunate VI,199. Aristotel i-a adus cu el pe fiul său Andrei și pe băiatul Petrușa, - Culegere de Cronici ibid. Am vrut să evadez din Rusia - ibid. 235 începe. Sub 1487 Mark Fryazin (Camera Fațetelor). – Nikon Chronicle VI, 122. Sub 1488 Anton Fryazin (ce este mai înalt decât ambasadorul?), - Nikon Chronicle VI, 122 (Kremlin). Dmitri și Manuel Ralev, trimiși în 1488. la Roma, Veneția și Milano, - Cronica Nikon VI, 123 început, adus în 1490. maeștri Fryaz zidul și secția și alții, – ibid. 125 (Arhitectului Peter Anthony din Mediolan i se dă, vezi mai jos, elevul său Zamontonius și alții, inclusiv kaplanul de la călugării albi, - Karamzin la vol. VI nota 104, col. 25 sub fin.). Sub 1490 și 1491, Peter Anthony (Solarius, Medilanets: inscripție pe Poarta Spassky la Snegirev, în Indexul arhimandritului Iosif), - Cronica Nikon VI, 126, 127, 129 (Kremlin). Sub 1491 Mark și Peter Anthony (Camera Fațetelor), - Nikon Chronicle VI, 129 început. Manuil Angelov Grecul și Danila Mamyrev, trimiși în 1493. la Veneția și Mediolan, - Cronica Nikon VI, 136, adusă în 1494. Aleviza (din Mediolan - ibid. 157), maestru de zid și alți maeștri - ibid. 140. (Cf. 2 Sofia, p. 254). Dmitri Ivanov Ralev, trimis împreună cu alții în 1498. în Italia, - Cronica Nikon VI, 156 fin., adusă în 1504. mulți maeștri, inclusiv pictori murali - Karamzin la volumul VI, nota 104, col. Al 26-lea start. Rubrukvis a găsit un arhitect rus printre mongoli - Karamzin IV, 38 fin.. Despre arhitecții occidentali din Rusia, vezi L’art russe de Stroganov. Piloți au fost bătuți sub carieră, - Culegere de Cronici VI, 195 început. Meșterii care au construit Catedrala Adormirea Maicii Domnului pentru Mitropolitul Filip „nu au înțeles puterea în acea lucrare (de construcție): lichidul de var l-am dizolvat cu nisip, altfel nu era lipici, dar în interiorul aceleiași piatră mică se amesteca, iar în interiorul zidului se turna și se turna var, ca mortarul de aluat, pentru că lucrarea nu este tare” - ibid. 195 începe. S-au confruntat lin, -ibid. 198 fin.. Meșterii din Pskov au lăudat netezimea căptușelii, dar au dat vina pe aceasta pentru varul lichid: asta înseamnă că au știut să o facă ei înșiși, - ibid. 198 fin.. Aristotel a început să facă cărămizi rusești, dar mai lungi și mai dure, - ibid. 200 începe. Înainte de Aristotel, legăturile erau făcute din grinzi de stejar; era făcut din fier. De asemenea, a pus fâșii de fier în interiorul zidurilor Catedralei Adormirea Maicii Domnului, - ibid. 205. Au început să construiască biserici de cărămidă la Moscova în locul celor de piatră în 1483, - Culegere de Cronici VI, 234 sqq (vezi p. 233 despre Biserica Treimii Metochion). Nikon Chronicle VI, 59. Gândacul a construit o cameră de cărămidă. Mitropolitul Geronty de asemenea. În Novgorod, prima biserică parohială caldă din 1538: Sofia Vremnik Stroeva, II, 400. În Pskov, prima biserică cu trapeză (din lemn) în 1544, Colecția de Cronici IV, 306. În 1420 în Novgorod și Pskov nu existau meșteri care să știe să turneze scânduri de plumb pentru acoperișul bisericilor; a fost la Moscova cu mitropolitul Fotie, - Karamzin la vol. nota V 254, col. 110, anul 1420. Construirea bisericilor după model, vezi Viața lui Mihail Klopsky la Nekrasov în Originea literaturii naționale, anexe p. 4. Capela „Temniță”: Karamzin vol. nota VI, col. 93. În 1301, o furtună a izbucnit de la temelia a patru biserici din Rostov: Cronica Academică. Ai fost pe pulpe de pui? În Pskov, prima biserică de piatră și cărămidă - 1524. – Colecția de Cronici IV, 296. III. Biserici de piatră. La Moscova. 1. Catedrala Adormirea Maicii Domnului. Așezat la 4 august 1325, - Cronici: Treime, p. 229, 3 Novgorod, p. 223 (și completat), 4 Novgorod, p. 50, 1 Sofia, p. 217, Învierea, p. 199 (prima biserică de piatră din Moscova, pe piață, iar Petru și-a depus sicriul), Nikonovskaia III, p. 130, cronograf Bethany partea 1, foaia 274 ver. col. 2, la fel ca Voskresenskaya. În 1329, Mitropolitul Theognost a adăugat o capelă Sfântului Petru (închinarea lanțurilor), - Cronici: Trinity pagina 230, 4 Novgorod pagina 51, Învierea pagina 202, Nikon III, pagina 151, Cronograf Betania partea 1, foaia 27 ver. col. 2. În 1459, Mitropolitul Iona a adăugat o capelă a Lauda Maicii Domnului, - Cartea diplomelor vol. II, p. 25, 1 Sofia p. 272 (Cartea de grad I, 403 fin.: Iuri Danilovici în 1325 „așezat în biserica Sfântului Mare Mucenic Dmitri, care este acum capela marii biserici.” Când, Mitropolitul Filip a demontat catedrala, „atunci au scos din zidul bisericii Sfântului Mare Mucenic Danilovici, Prințul Marelui Mucenic Danilovici, Domnitorul Filip a demontat catedrala. Duce al Întregii Rusii”: Nikon Cronica VI, 40 început; cfr ibid 108 fin.. Înainte de Catedrala Adormirea Maicii Domnului a existat o biserică de lemn Sf. Dimitrie, în care a fost îngropat Yuri și în locul căruia, după distrugerea sa, a fost construită o capelă de piatră lângă catedrala care a fost construită, iar sicriul lui Yuri a fost mutat în aceasta din urmă? (Vezi Catedrala Arhanghelului). Noua catedrală a fost construită sub Ivan al III-lea. Deesis a fost scris în ea din ordinul lui Vassian de Rostov în 1482, - Cronici adunate VI, 233. Amvonul din ea, - Cronica Nikon VI, 137. În 1547. acoperișul catedralei era din lemn, - Cartea de grad II, p. 248 început; Cartea regală p. 137. Vârful ei a fost aurit în 1550, - Cronica Nikon VII, 70 fin.. - În Monumentele lui Snegirev din Antichitatea Moscovei, cu plan, fațadă și secțiune, p. (după introducere) 1. 2. Biserica Sf. Ioan Climacus a fost întemeiată sub mitropolitul Teognost în 1329, - Cronici: Treime p. 230, 4 Novgorod p. 51, Voskresenskaya p. 202, Nikon Cartea III, p. 151 (Ivan Danilovici în 1326, în memoria lui Ivan Climacus, a avut un fiu Ivan, - Voskresenskaya p. 199). În 1505 - nou și într-un loc nou, vezi mai jos. Ivan cel Mare cu Snegirev în Monumente p. 109. 3. Mântuitorul de pe Bor a fost întemeiat de Ivan Danilovici în 1329 - Cronicile sunt aceleași cu cele despre întemeierea lui Ioan Climacus. (După Cronicile Nikon și Învierea, s-a construit o mănăstire în același timp; dar în 1 Sofia, Culegere de Cronici V, 215, mănăstirea este menționată în 1320, în legenda despre Mihail Yaroslavich Tverskoy). În 1527 – nou, vezi mai jos. Snegirev în Monumente, cu plan, fațadă și secțiune, p. 121. 4. Catedrala Arhanghelului a fost construită în 1334, - cronici: Trinity pagina 230, 4 Novgorod pagina 53, Învierea pagina 204, Nikon Cartea III, pagina 160. (După Nikon Cronica III, 129, Iuri Danilovici a fost înmormântat în Biserica Arhanghelului Mihail). În 1505 - nou, vezi mai jos. În Monumentele lui Snegirev ale antichității Moscovei, cu plan, fațadă și secțiune, p. 61. 5. Ioan Botezătorul pe Malaya Lubyanka a fost construit inițial în 1337. (Ghidul arhimandritului Iosif. Din lemn?). 6. Bobotează în Mănăstirea Bobotează a fost întemeiată în 1340. – Descrierea Mănăstirii Bobotează a Episcopului Nikodim (Belokurov) pagina 7 început. 7. Biserica Mântuitorului nefăcută de mână a fost întemeiată în Mănăstirea Andronikov în jurul anului 1360. (Istoria Ierarhiei și Descrierea Mănăstirii). 8. Arhanghelul Mihail din Mănăstirea Chudov a fost ctitorit de mitropolitul Alexei în 1365, Nikon Cartea IV, p. 7 și 8. În Monumentele lui Snegirev, p. 131. Biserica Adormirea Maicii Domnului din Mănăstirea Simonov (nouă sau a doua, - Ierarhii Stroeva col. 153) a fost ctitorită în anul 1376, sfințită la 29 de ani de la întemeierea ei în 1405, - Cronica Nikon VI, 313. N.B. O biserică de piatră a fost construită de mitropolitul Alexei în Mănăstirea Alekseevski? 9 . Toți Sfinții de pe Kulizhki a fost construit de Dmitri Ivanovici Donskoy după 1380. pentru comemorarea soldaților uciși în bătălia de la Kulikovo (Ghidul arhimandritului Iosif. Menționat (Cronicile colectate VI, 238 sub 1488, nu piatră) sub 1493, - nota Karamzin la volumul VI). 10. Nașterea Fecioarei Maria cu capela Sfântului Lazăr a fost plasată în Kremlin la palat în 1393. în locul soției de lemn a lui Donskoy Evdokia, - Cronica Nikon IV, 254 început. Semnat în 1395, - ibid. 257 (se numesc maestri, cfr ibid. III, 181). În 1514 – nou, vezi mai jos. În Monumentele lui Snegirev, p. 221. 11. Adormirea de piatră de pe câmpul Kuchkovo, menționată sub 1488, - Culegere de Cronici VI, 238 fin., în Mănăstirea Sretensky, care a fost întemeiată în 1395 (Cronica Nikon IV, 263 fin.)? 12. Catedrala Bunei Vestiri a fost construită de Vasily Dmitrievich (1389–1425, vezi mai jos sub 1484 despre a doua catedrală, mai devreme 1404 - Karamzin până la volumul V nota 249). În Monumentele lui Snegirev ale antichității Moscovei, cu plan, fațadă și secțiune, p. 83. 13. Înălțarea din Mănăstirea Înălțarea a fost fondată de soția lui Donskoy în 1405 și finalizată în 1467, - Cronica Nikon VI, 3 sub fin. sqq, 2 Sofia clădirea 187. Dezmembrat în 1518. , – Karamzin la volumul VII nota 383 col. 61 sub fin.. În Monumentele lui Snegirev p. 205. 14. Buna Vestire de pe Dorogomilov a fost pusă în scenă de Grigorie, Arhiepiscopul Rostovului până în 1413, - Cronica Nikon V, 45 început. 15 din Roba întinsă de mitropolitul Iona în 1450. în camera de piatră pe care a construit-o, - Nikon Book V, p. 217, Cartea gradului II, p. 25, 1 Sofia pag. 270. Mitropolitul Gerontius a ridicat o încăpere nouă și odată cu ea o nouă biserică a Depoziției Robului, - Culegere de Cronici VI, 198 fin., Cronica Nikon VI, p. 119, 121, 2 Sofia pag. 236. Zosima a construit trei chilii de piatră, Cronica Nikon VI, 138. În Monumentele lui Snegirev, p. 159. 16 Curtea (casa) ridicarea de Vladimir Khovrin a fost ridicată în 1450. în locul celei din piatră arsă (care în 1440? Cfr Ghidul arhimandritului Iosif). 17. Bobotează la Trinity Metochion în 1460, - Nikon Chronicle V, 287 fin.. Nou - în 1482, vezi mai jos. 18. Ioan Botezătorul la Poarta Borovitsky în locul celei de lemn. Ridicat în 1461, - Cronica Nikon V, 288 fin.. În Monumentele lui Snegirev, cu plan, fațadă și secțiune, p. 153. 19. Schimbarea la Față a Domnului pe Bolvanovka a fost construită inițial în 1465 (Ghidul arhimandritului Iosif. De lemn?). 20. Adormire pe Lubianka, la Poarta Nikolsky, unde se află icoana Maicii Domnului Grebnevskaya, în 1472. (Inițial din lemn, iar mai târziu din piatră, conform Ghidului arhimandritului Iosif). N.B. În 1476 în Kremlin existau mai mult de 10 biserici de piatră și peste 20 de biserici de lemn, Nikon Chronicle VI, 61 fin.. 21. Biserica lui Ioan Gură de Aur a fost ctitorită de Ivan al III-lea în locul uneia de lemn (negustor) în 1478 - Nikon Cronica VI, 107, Colecția de Cronici VI, 221 (/în temniță - capelă, Nikon ibid. 108 fin. - 109 început). Bobotează la Treime Metochion în 1482. (a doua), - Culegere de Cronici VI, 233. Era asemănătoare cu Biserica Înălțarea din satul Kolomenskoye: Antichitatea Rusă de Snegirev și Martynov, caietul 3, despre Biserica Înălțarea Domnului. În 1482, Marele Duce a construit multe biserici: 22. Crăciunul în oraș cu capela Sf. Onuphriya și multe altele, – Colecția de Cronici VI, 233 fin.. 23. Mântuitorul din Chigas (cărămidă) a fost întemeiat de starețul Chigas în 1483, - Culegere de Cronici VI, 234 fin. (Capela lui Kirik și Ulita, 1539, - Ghid de arhimandritul Iosif). 24. Mitropolitul Alexei a fost înmormântat în Mănăstirea Chudov de către arhimandritul Ghenadi (cu o nouă masă) în 1483, - Letopisețul VI Nikon, 118 început, Culegere de Cronici VI, 235. Catedrala Bunei Vestiri a fost întemeiată de Marele Duce în 1484, distrugând-o pe cea anterioară, construită de Vasily Dmitrievich, - Cronica Nikon VI, 119 început, Culegere de Cronici VI, 235. Sfințită în 1489, - Cronica Nikon ibid. 122 începe. Maeștrii din Pskov, Colecția ibid. 198 fin.. Semnat în 1508, Colecția VI, 247 fin., Nick. 182 fin. (Acoperișul de pe el este din fier sau din lemn în 1547? - Cartea Regală, p. 137). 25. Introducerea în curtea Kremlinului a Mănăstirii Simonov la Poarta Nikolsky a avut loc în 1491, Cronica Nikon VI, 128 fin., 130 fin. (Arhimandritul Spassky Athanasius a întemeiat Biserica de piatră a Schimbarea la Față la Novy, în primăvara anului 1491, - Cronica Nixon VI, p. 128. Sacru - ibid · p. 150). 26. Marele Mucenic Gheorghe pe Bolshaya Dmitrovka a fost construit în 1493. (Ghidul arhimandritului Iosif). 27. Biserica Prezentării pe câmp sub Ivan al III-lea, – Culegere de Cronici VI, 198 fin.. 28. Cosma și Damian din oraș, vizavi de Mănăstirea Chudov, a fost întemeiată în 1504. în locul celei de piatră - Cronica Nikon VI, 171. O biserică (catedrală) a fost sfințită în Mănăstirea Chudov în 1504, - Cronica Nikon VI, 170 început. Fondată în 1501, - Karamzin la volumul VI nota 629, col. 102 fin.. În 1505 altele noi: Catedrala Arhanghelului (terminată în 1508 - Cronica Nikon VI, 180) și John Climacus (într-un loc nou), - Nikon Chronicle VI, 171 fin. – 172 început. 29 Mitropolitul Petru în Mănăstirea Petrovsky în 1505 (Ghidul arhimandritului Iosif). 30. Sfântul Nicolae de in (Gostunsky, cărămidă) construit în 1506, – Culegere de cronici VI, 245 fin.. În Monumentele lui Snegirev din Antichitatea Moscovei p. 115 col. 2. 31. Nașterea Fecioarei Maria pe vechiul Simonovo în 1509 (Ghidul arhimandritului Iosif). Marele Duce Vasily Ivanovici a ordonat întemeierea și construirea de biserici din piatră și cărămidă: 32. Prezentarea Fecioarei Maria la Bolshoi Posad la licitație, 33. Sfântul Vladimir în Sadekh (vechi lângă Mănăstirea Ivanovo), 34. Buna Vestire a Fecioarei Maria în Vorontsovo, 35. Nașterea Fecioarei Maria cu paraclisul Sfântului Lazăr în curtea sa, 36. Sfântul Leonțiu de Rostov în spatele Neglinnaia, 37. Buna Vestire a Fecioarei Maria pe Vagankovo, 38. ↓ Alexei omul lui Dumnezeu din mănăstirea de maici din spatele Certorje, vezi fațada din L’art russe a lui Stroganov, foaia XI. N.B. Pentru prelucrarea lemnului (cel existent în prezent în Mănăstirea Concepția este cel mai recent), 39. Ioan Botezătorul tăierea capului, care se numește lângă Bor, dincolo de râu (Moscova), 40. Petru Făcătorul de Minuni al Întregii Rusii, în spatele lui Neglinnaya, 41. Prezentarea Fecioarei Maria pe strada Sretenskaya. Stăpânul tuturor acestor biserici a fost Aleviz Fryazin, - Culegere de Cronici VI, 254 fin., sub 1514. 42. Sfânta Barbara (pe Varvarka) a fost construită în cărămidă de către Vasily Bobr și frații săi, - ibid. sub acelasi an. 43. Atanasie din Alexandria, clădirea din cărămidă de la Poarta Frolovsky a fost ridicată de Iuri Bobynin, - ibid. sub același an (luat pentru Atanasie și Chiril pe dușmanul Sivtsov, Călăuzire de arhimandritul Iosif). Pe Piața Roșie? Snegireva Monumentele din Antichitatea Moscovei p. 344 col. 2. 44. Toți Sfinții au o biserică adevărată din 1515? 45. În Mănăstirea Novodevichy se află o biserică catedrală din 1525 (4), Cronica Nikon VI, 231. Actuala a fost construită sub Boris Godunov, vezi inscripția în Antichitatea Rusă de Snegirev și Martynov, caiet XV. În 1527, Marele Duce a ridicat trei biserici: 46. Transformări în curtea ta, 47. Mucenic Gheorghe la Poarta Frolov, 48. Boris și Gleb pe Arbat, - Nikon Chronicle VI, 233. În 1531 O biserică (de lemn, de piatră?) a fost ridicată Venerabilului Parascovia și muceniței Parascovia, numită Vineri, lângă mijlocirea Sfintei Maicii Domnului, pe cea nouă (pe Piața Roșie, lângă Sf. Vasile? Snegirev Monumentele din Antichitatea Moscovei p. 344 col. 2, VI, 4 Nikon. 49. ↓ 1 2 Înălțarea din Kolomenskoye a avut loc în 1532, frumoasă, - Cronica Nikon VI, 248. 50. În 1532, în Kremlinul de lângă Ivan Climacus, Biserica Învierii lui Hristos, construită de Fryazin Petrok Maly, - Monumentele Snegireva ale Antichității Moscovei, p. 111 sub fin.. 51. În Kotelniki biserica (real) 1547? 52. În 1553 sacră este biserica Sf. Nicolae de Gostunsky, - Karamzin la volumul VIII nota 587 col. 79. 53. ↓ Catedrala de mijlocire (Biserica Sf. Vasile) a fost fondată în octombrie 1544, - Cronica Nikon VII, 232 fin. sqq și 238 (nu este clar despre construcție. Karamzin are nota 587 pentru volumul VIII din aceeași Cronica Nikon). În Monumentele lui Snegirev, cu fațadă, dar fără plan, p. 342. „Pentru prelucrarea lemnului”: Epifanii la Trinity Compound, - sus p. 395, Catedrala Buna Vestire, [vezi mai sus, ibid. ], (Alexei omul lui Dumnezeu în Mănăstirea Alekseevsky, nr. 38), Înălțarea în Kolomenskoye, nr. 49, Catedrala de mijlocire, vezi mai sus nr. 53, Catedrala Staritsky [vezi. mai jos p. 400 și p. 402]. Chiar și în Mănăstirea Khutyn [vezi. mai jos p. 398, nr. 89]. A existat o catedrală în Mozhaisk până în 1303, vezi Soulful Reading 1872, III, 410 nota 1 (Semyonov în Dicționar cuvântul Mozhaisk). Lectură sufletească 1872, partea 3, despre Sfântul Nicolae din Mozhaisk până în 1303. În 1380 biserica catedrală sfântă Sf. Treime din Serpuhov, creată de Marele Duce Vladimir Andreevici - Cronica Învierii în Colecția de Cronici VIII, 34. În 1380 O biserică de piatră, aproape finalizată, construită de Marele Duce Dmitri Ivanovici, a căzut în Kolomna - Cronica Învierii în Culecția de Cronici VIII, 34. În 1392. semnată (proaspăt creată de Marele Duce), - ibid. pagina 62. În Zvenigorod există o catedrală, construită probabil de Iuri Dmitrievich, vezi planul și fațada în Buletinul Societății de Artă Veche Rusă, 1874 cărțile 1–3, Mixture, p. 14, tot în L’art russe a lui Stroganov, foaia V. ↓ 1 2 În Mănăstirea Sf. Treime Serghie și Posad: În mănăstire: Catedrala Treimii în 1422, o altă Catedrală a Treimii în 1476, în 1512. porți de piatră și o biserică pe ele. În 1552 Biserica Sf. Nicolae a fost atașată Catedralei Treimii. Reconstruită în 1623. În 1559, pe locul celei de-a doua Catedrale a Treimii, a fost întemeiată Biserica Duhului Sfânt. [Bisericile Pyatnitskaya și Vvedenskaya „la mănăstirea Podolny” în 1547]. În Mănăstirea Savvin Storozhevsky între 1400 și 1407 (similar cu Lavra Catedralei Treimii). În Mănăstirea Iosif Volokolamsk a fost construită de călugărul Iosif, prin urmare, înainte de 1515. În Mănăstirea Serpuhov Vladychny ar fi fost construită în 1360. și se presupune că încă se păstrează (Ghidul arhimandritului Iosif). În Mănăstirea Serpuhov Vysotsky - veche. (Ghidul arhimandritului Iosif). 1. În 1292 Arhiepiscopul Clement l-a pus pe Sfântul Nicolae pe Lipne, - 1 Cronica Novgorod. În 1292 au început să construiască Sfântul Teodor, care s-a prăbușit, - 1 Novgorod. 2. În 1296 arhiepiscopul Clement a construit biserica Sf. Învierea la poartă - 1 Novgorodskaya. 3. În Mănăstirea Iuriev în 1297. Biserica Schimbarea la Față a fost ridicată pe poartă - 1 Novgorod. 4. În anul 1300 a pus Sfântul Mihail pe strada Mikhailova, 1 Novgorodskaya. În 1302 a pus bazele bisericii prăbușite din Boris și Gleb - 1 Novgorod. 5. În 1308 Biserica sfinților 318, ca și în Niceea, a fost ridicată la curtea principelui, Yakimova Stolbovici, - 1 Novgorod. 6. În 1310 O biserică a fost ridicată pe Kolmovitsy, - 1 Novgorod. 7. În 1310 a plasat mijlocirea Maicii Domnului asupra Dubenka, - 1 Novgorod. 8. În 1311 Biserica Sf. a fost ridicată de Arhiepiscopul David. Vladimir la poarta de la capătul Nerevsky, - 1 Novgorodskaya. 9 . În 1312 Arhiepiscopul David a întemeiat Biserica Sfântul Nicolae la capătul Nerevsky în curtea sa (și anul viitor a fost construită o mănăstire cu ea), - 1 Novgorodskaya. 10. În 1324 a fost finalizată „Biserica lui Hristos” (Mântuitorul) - 1 Novgorod. 11. În 1335, Arhiepiscopul Vasily a întemeiat Biserica Maicii Domnului din Menagerie, 1 Novgorod. 12. În 1335, Arhiepiscopul Moise a întemeiat Biserica Învierii din mănăstire, pe Derevyanitsa, 1 Novgorodskaya. 13. În anul 1336 a întemeiat de către episcopul Vasily Intrarea în Biserică în Ie pysa lim, unde se afla Teremeții, - 1 Novgorod. În 1342 episcopul Vasily a întemeiat Biserica (din nou) ruinată a Bunei Vestiri din Așezământ, - 1 Novgorod. În 1345, a fost fondată Pyatnitsa prăbușită - 1 Novgorod. 14. În anul 1345, a fost fondată Biserica lui Kozma și Damian, pe strada Kuzmodemianskaya, 1 Novgorodskaya. În 1350 au fost ridicate trei biserici de piatră: 16. Cosmas și Damian pe strada Serf, 17. Ioan Gură de Aur, – Nikon Chronicle III, 194. 18. În 1352 biserica Sf. Simeon, – Nikon Cronica III, 203 fin.. 19. În 1352 Biserica Adormirea Maicii Domnului a fost ridicată de episcopul Moise pe Volotovo, - 1 Novgorod. Semnat în 1363. 20. Semn pe strada Ilyinaya, 21. Sfântul Mihail pe Skovorodka, - 1 Novgorodskaya. În 1356 biserici au ridicat: 22. Sfântul Gheorghe pe Lubianitsa, și Patruzeci de martiri (al doilea în locul precedentului de piatră), - 1 Novgorod. 23. În 1357 Biserica Sfântului Duh din mănăstire, - 1 Novgorod. 24. In 1359: Sf. Procopie la curtea domneasca, si 25. Sfântul Ioan la Curtea Germană, - 1 Novgorodskaya. 26. În 1360 Biserica Sf. Feodora de pe strada Fedorovaya, 1 Novgorodskaya. 27. În 1362 Buna Vestire pe strada Mikhailova, 1 Novgorodskaya. 28. În 1362 episcopul Alexei a ridicat Biserica Nașterii Domnului la Intrare, - 1 Novgorod. 29. În 1365, Episcopul Alexei a ridicat Biserica Prezentării pe porțile Mănăstirii Antonov și 30. Lazuta Sf. Nikola pe Latka, - 1 Novgorodskaya. 31. În 1367 Sfântul Petru pe strada Slavnaya, - Cronica Nikon IV, 18. 32. În 1369: biserica de pe strada Yaryshevaya și 33. Sfânta Ipatie pe Rogatitsa, - 1 Novgorodskaya. 34. În 1374 Spasa pe strada Ilinaya, 1 Novgorodskaya. Culegere de hărți, planuri, fișă IX. 35. În 1377 Biserica lui Boris și Gleb din Plotniki, - 1 Novgorod. 36. În 1378 Biserica Sf. Imagine de pe strada Dobrynaya, 1 Novgorodskaya. 37. Maica Domnului Michalica si 38. Flora și Lavra pe strada Lyudogoshchaya, 1 Novgorodskaya. 39. În 1381 Sf. Dmitri pe strada Slavkova, 1 Novgorodskaya. 40. Sf. Filip pe strada Nutnaya, si 41. Sfântul Ioan în Radokovici, - 1 Novgorodskaya. 42. În 1385 Biserica Sfântul Clement de pe strada Ivorovaya, - Cronica Nikon IV, 150 (1 Novgorod sub 1386). 43. În 1387 Mijlocire pe poartă, - Cronica Nikon IV, 158. (Biserica de mijlocire din Kremlinul din Novgorod, construită în 1389, dar poate mai târziu remodelată, rotunjită, în formă de stâlp, cu două capele laterale și cu trei semicercuri proeminente; o cupolă cu o tribună specială anticlopot în formă de perete; Novgorod, I, pp. 111 și 112 (crucile sunt încastrate în altar în perete; altarele sunt în adâncurile ferestrelor). 44. În 1389, Biserica lui Constantin și Elena de pe strada Yaneva, - Cronica Nikon IV, 194. 45. În 1389, Constantin și Elena pe strada Rostkina, - Cronica Nikon IV, 194. 46. În 1391 Biserica lui Simeon Stilitul, - Cronica Nikon IV, 241 (1 Novgorod sub 1392: Sf. Simeon pe strada Chudintsevaya). 47. În 1394 Biserica Sfântul Dimitrie, predată de danslavieni, - 1 Novgorod (Nikonovskaya IV, 255; 308: semnat). 48. În 1395, Fecioara Maria pe Muntele Vulpei, - Cronica Nikon IV, 255. 49. În 1396 arhanghelii Mihail și Gavril în mănăstirea Arkaz, - Cronica Nikon IV, 257. 50. În 1397 Biserica Nașterea Fecioarei Maria pe zeciuială, - 1 Novgorod. 51. În 1398 Biserica Învierii de pe poartă, - Cronica Nikon IV, 277, 298 (semnată). 52. În 1398 Biserica Sf. Nikola, capătul străzii Chudintseva, - Cronica Nikon IV, 277 fin.. 53. În 1399, Biserica Mijlocirii din Menajerie, - Cronica Nikon IV, 279. 54. În 1399, era o capelă la Fecioara Maria Mucenița Ecaterina și Alexei, omul lui Dumnezeu, - Cronica Nikon IV, 279. 55. Marea Muceniță Barbara și 56. Trei Tineri, capela Sfântului Mihail pe strada Prusskaya, - Cronica Nikon IV, 308. (NB. Mai jos este o privire rapidă asupra extraselor lui Karamzin). 57. În 1413 Biserica Concepția Înaintașului asupra zecimii, - Karamzin la volumul V nota 254, col. 107. 58. În 1414 Sf. Eutimie în capatul dulgherului, - Karamzin la volumul V, nota 254, col. 107. 60. Sf. Atanasie, - Karamzin la vol. nota V 254, col. 108 fin.. 61. Pe Kolmovo St. Nikola, 62. Mine de pe strada Danslau, 63. Andrei pe strada Shchitnaya, 64. Anton Ia in Khutyn, si 65. Sfântul Nicolae pe Orașul Iobagilor, - Karamzin la volumul V nota 254, col. 109 începe. 66. Sf. Vlas pe strada Cernița, 67. Sf. Sava pe strada Kuzmodemian, 69. Învierea mănăstirii comune, și 70. Nikola pe Pidba (cinci?), Karamzin la vol. nota V 254, col. 109. 71. Nașterea Fecioarei Maria în Mănăstirea Iuriev și Sfânta Treime pe Klopsk, - Karamzin la volumul V, nota 254, col. 110. 72. În 1423 două biserici: Maica Domnului pe Kolmovo, și 73. Sf. Ioan pe Luzhishchi, - Karamzin la volumul V nota 254, col. 111. 74. Sfântul Luca pe Lubianitsa, și 75. Sf. Boris pe Gzen, - Karamzin la volumul V, nota 254, col. 111. 76. În același an, episcopul Eutimie a ridicat Biserica Mântuitorului Milostiv în spatele altarului Sfintei Sofia, - Karamzin ibidd. 77. Purtători de mir în curte și 78. Nikola pe strada Legoschaya, - Karamzin la volumul VII nota 383, col. 60 fin.. 79. În 1520 biserica sfântă Sf. Clement de pe strada Ivorovaya, - Karamzin la volumul VII nota 383, col. 62. 80. În 1521 Biserica lui Ilie din Mănăstirea Nikolin, în vestibul, - Karamzin la volumul VII nota 383, col. 62. 81. În 1524 actualizat vineri la Piață, – Karamzin ibidd. 82. În 1525 Biserica Sf. Treime de pe Kolomtsy, - Karamzin ibidd. 83. În 1526 biserica sfântă Sf. Filip de pe strada Nutnaya (piatră?), - Karamzin ibidd. fin.. 84. În 1527 Biserica Semnului a fost remodelată, - Karamzin ibid., col. 63 începe. 85. Despre Adormirea Kolmovo, 85*. Două capele la Nikola’s pe Dvorishche, - Karamzin ibid., col. 63, 86. Evanghelistul Luca despre Lubyanka, – ibid.. 88. Concepție. Ambele sunt pe strada Pavlova, - Karamzin ibid., col. 63 fin.. 89. În 1535, o minunată biserică (octogonală) a fost ridicată în Mănăstirea Khutyn, - Colecția de Cronici VI, 296. Ca și biserica din satul Ubory-Spasskoye, districtul Zvenigorod, a cărei imagine se află în cartea arhimandritului Leonid: „Moscova districtul Zvenigorod”? 90. În 1553 a pus o biserică peste mormântul lui Nikolai Kachanov, - Karamzin la volumul VIII nota 587, col. 79. (Parțial bazat pe Istoria Principatului Pskov, Mitropolitul Eugen, III, 134, unde nu există citări, parțial bazat pe 1 Letopiseț din Pskov, care se află în Culegerea Cronicilor în volumul IV). 1. În 1310 a fost înființată Biserica Fecioarei Maria de pe Munte - 1 Pskovskaya (la Mitropolitul Eugen: Nașterea Fecioarei Maria peste râul Pskova din Kstova, lângă Biserica Petru și Pavel, p. 135). 2. În 1339 a fost înființată Biserica Arhanghelilor Mihail și Gavril - 1 Pskov. 3. În 1365, a fost fondată Biserica Treimii (o catedrală în locul celei de piatră) și a durat trei ani pentru a fi finalizată - 1 Pskov. 4. În 1370 Biserica Sf. Gheorghe de pe Mlaștină, - 1 Pskovskaya. 5. În 1373 biserica Sf. Vlasia, - 1 Pskovskaya (la Mitropolitul Eugen: mutată din piață în alt loc din Zidul Domantovei). 6. În 1373 Biserica „Sf. Timotei, Principe Domant” - 1 Pskov. 7. În 1377 „Vasilei pe Gorka a semnat” (piatră?), – 1 Pskovskaya. În 1383 au fost întemeiate trei biserici: 8. Cosmas și Damian pe Muntele Gremyachaya, 10. Duh Sfânt (cu Mitropolitul Eugen: în Zidul Domantovei), - 1 Pskov. 11. Mântuitor de focul vechi, și 12. Înălțări la curtea prințului, - 1 Pskovskaya. 13. În 1385 Biserica Sfânta Teodora din spatele Zidului, - 1 Pskovskaya. 14. În 1388 s-a înființat Biserica Sfânta Naștere (la Mitropolitul Eugen: al lui Hristos) în spatele Zidului (la Mitropolitul Eugen: în Zidul Domantovei), - 1 Pskov. 15. În 1389, un pridvor de piatră a fost ridicat la Sf. Vlasiya la Torg, - 1 Pskovskaya. 16. În 1391 a avut loc Învierea în spatele Zidului Domantovei, 1 Pskovskaya. 17. În 1397 Biserica Sf. Bobotează (piatră?), – 1 Pskovskaya. 18. În 1398 Pokrovskaya în Zidul Domantovei. 19. În 1415, Sofia în zidul Domantului. 20. În 1415 Sofia, Credință, Speranță și Iubire. 21. În 1415, Vasile cel Mare pe Gorka la Poarta Petrovsky. 22. În 1438 Schimbarea la Față la Focul Vechi. 23. In 1438 Sf. Afanas Ia in Zidul Domantovei. 24. În 1446 Bogoslovskaya la curtea mănăstirii Snetogorsk. 25. În 1446 Laude Maicii Domnului de la Polonische pe Dealul Romanova. 26. In 1483 Sf. Afanas ia. 27. În anul 1493 Sfântul Sf. Mare Mucenic Gheorghe din Mlaștină. 28. In 1494 Sf. Georgiy din Vzvoz. 29. În 1495 Varlaam Khutynsky. 30. În 1508 Alekseevskaya în spatele zidului Domantova. Reconstruită în 1518. 31. În 1527 Varlaam Khutynsky pe piață. 32. În 1534 Dmitri Vskaya de pe câmp. 33. În 1537 Odigitrievskaya la Complexul Pechersky. 34. În 1546 Ştefan Arhidiaconul în Mănăstirea Mirozhsky. 35. În 1546 femei purtătoare de mir pe Skudelnica. 36. În 1547 Ioanno-Bogoslovskaya pe Milyavitsa. 37. În 1548 Mare Mucenic Gheorghe în Zidul Domantovei. În regiunea Novgorod-Pskov. În 1371 a fost ridicată Biserica Sf. la Ruse. Nikola, - 1 Novgorodskaya. În 1371 a finalizat biserica Sf. Nikola „la Vopoka”, - 1 Pskovskaya, adică în Opoka? (Da, vezi Dicționarul geografic Semenova „Opoki”, III, 658, col. 1). În 1403, negustorii din Novgorod au ridicat biserica martirilor Boris și Gleb în Ruse - Cronica Nikon IV, 308. În Torzhok în 1364, vezi Tver și regiunea Tver. În Mănăstirea Kirillo-Belozersky a început în 1496, - Istoria Ierarhiei IV, 390 (lucrarea cu piatră a costat 250 de ruble). În Tver și regiunea Tver. 1. În 1285, prințul Mihail și mama sa Oksinya au întemeiat biserica de piatră a lui Cosma și Damian din Tver și i-au dat numele de Sfânta Schimbare la Față, - Cronica Laurențiană sub 1285. În 1399, catedrala a fost reînnoită - Cronica Nikon IV, 283 (detalii). 2. În 1322 Biserica Sf. a fost finalizată în Tver. Theodora, creată de starețul unui anume Ivan Tsaregorodets, – Cronica Nikon III, 127 fin.. În 1364, Biserica Schimbarea la Față a fost ridicată în Torzhok, - 1 Novgorod. (Pe atunci Torzhok era încă Novgorod). ↓ În 1398 în Orașul Nou din Tver (Staritsa, deoarece pe Volga și Starița. În L’art russe a lui Stroganov, foaia XI, fațada Catedralei Starița 1558) biserica Arhanghelului Mihail, - Cronica Nikon IV, 278 început. În 2 Sophia sub 1396. În 1403 în orașul Tver Biserica Sf. Nicolae, - Cronica Nikon IV, 307. Vezi Borzakovsky, pagina 32 sub fin.. 3. În 1404 Biserica Adormirea Maicii Domnului a fost fondată la Tver, - Cronica Nikon IV, 312, 316 început. În 1403 în Opoki Biserica Sf. Nicolae, - Borzakovsky, Istoria Principatului Tver, p. 39. 4. și 5. Bisericile din Tver: Sfântul Dimitrie și Introducere, pe care în 1352. s-au ridicat cruci aurite - Cronica Nikon III, 203, erau din piatră? Rostov – Vologda – Suzdal – Nijni Novgorod – Ryazan. Catedrala din Rostov a fost reconstruită, vezi Partea I, Partea 2. Imaginea actualei Catedrale din Rostov din L’art russe a lui Stroganov, foaia VII. În mănăstirea Borisoglebsky de pe Ustye, lângă Rostov, au fost construite biserici (toate din piatră) între anii 1522 și 1542, vezi Buletinul Societății de Artă Veche Rusă din 1874. cărțile 1–3, Amestecul început, cu desene. În 1351 a fost construită o biserică de piatră în Nijni Novgorod (nu se spune care), - Nikon Chronicle III, 198 (înainte de Magnusha spirituală). Catedrala Schimbarea la Față, vezi Antichități Macarius Nijni Novgorod p. 2, 67. (Aici și despre Catedrala Arhanghelului. O fotografie de la biserica construită de Mitropolitul Alexei în Mănăstirea Buna Vestire din Nijni Novgorod ibid. între pp. 168 și 169, arhitectură deosebită, remarcabilă). Biserica Mijlocirii (Serghie de Radonezh) din Balakhna, secolul al XVI-lea. vezi Macarius Nijni Novgorod Antichități, p. 283. În satul Paltse, districtul Nijni Novgorod, Biserica Kuzmodemyansk de la sfârșitul secolului al XVI-lea. (remarcabil, chiar de la bază există o boltă în șold, înălțimea este de 3 brazi), - Makaria ibid. pagina 307 fin.. În satul Krasnoye, raionul Kostroma, 1592, vezi protopop Belyaev Descrierea statistică a catedralelor și bisericilor diecezei Kostroma, Sankt Petersburg, 1863, nr. 20. Vechi, fără an indicat: 1. catedrală rece din Kostroma, construită în secolul al XIII-lea, remodelată, dar mai târziu, remodelată; 2. în fosta mănăstire Zaozerny Avramievo, raionul Galich (nr. 92); 3. în Kineshma, Cimitirul Întâlnirii (nr. 8); 4. în satul Lavrentyevsky, raionul Chukhloma (nr. 28); 5. în satul raionul Vysoko Soligalichsky (nr. 19); 6. în satul Învierea de pe Vocha, raionul Soligalichsky (nr. 31); 7. în satul Neyskoye, raionul Kologriv (nr. 9). An necunoscut: a. raionul Kostroma (nr. 10, 21, 25, 27, 38, 66, 70, 72, 74–77, 82); b. în Galich (nr. 4 și 8); raionul V. Galich (nr. 93); orașul districtul Kineshma (nr. 32, 46, 55, 71, 72); d. în Nerekhta (nr. 2, 7); e. districtul Nerekhtsky (nr. 32, 48, 55, 61, 123, 136); şi. districtul Yuryevets (nr. 42); h. cartierul Buysky (nr. 5); Şi. în Chukhloma (nr. 2); i. raionul Soligalichsky (nr. 13, 18, 39); satul din districtul Kologrivsky (nr. 26); l. Districtul Makaryevsky (nr. 13, 26, 44, 61). În 1481 a fost construită Biserica Mântuitorului în mănăstirea de pe Kamenny (pe Lacul Kubenskoye), - Istoria Borzakovsky a Principatului Tver p. 33. O biserică de piatră a fost ctitorită în Mănăstirea Suzdal Euthymius în 1352, - Istoria Ierarhiei IV, 98. Despre bisericile de piatră din Ryazan în secolul al XV-lea, - Istoria Ilovaisky a Principatului Ryazan p. 253 (au fost puține biserici; care nu sunt indicate). Despre bisericile din Suzdal de Anania Fedorov din Vremnik, cartea 22 (XXII): vârfurile bisericii catedrale au fost refăcute în 1528, - pag. 44 fin.. Mitropolitul Hilarion a distrus corurile din catedrală și a mărit ferestrele, - pag. 49 (Nu despre alte biserici?). Planul catedralei în colecția de hărți, planuri și desene pentru Lucrările Primului Congres, fișa XXIII. Imagine în L'art russe a lui Stroganov, foaia VIII. Daniil Romanovich a creat la Drogichin (pe Bug, sub Brest-Litovsk) Biserica Sfintei Frumoase Născătoare de Dumnezeu (după invazia tătarilor), - Ipatskaya p. 524. De asemenea, l-a creat pe Danilo Romanovici în Dealul bisericii: Sfântul Ioan Gură de Aur roșu și stuc, - Ipatskaya p. 558 sub fin. (descriere). Marea Născătoare de Dumnezeu, – ibid. 560 începe. Cosma și Damian, – ibid. 559. Vladimir Vasilkovici a creat Biserica Sf. Gheorghe din Lyubomlya (60 verste nord-vest de Vladimir Volynsky), - Ipatskaya p. 609. Imagini (desene) ale bisericilor din secolele XIII-XVI. Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Zvenigorod în Antichitatea Rusă de Snegirev și Martynov, caiet III. Dunga care împarte lizenele în două câmpuri reprezintă trei linii de țesut. Benzile de deasupra ușilor și deasupra ferestrelor, cu pline. Biserica Înălțarea Domnului din satul Kolomenskoye, ibid. caietul III. Vezi mai sus, p. 394, nr. 49. În formă de turn cu vârful în șold; vârf pe multe butoaie. Biserica Nașterea Maicii Domnului de pe Stary Simonovo, 1509, ibid. caietul V. Sub acoperiș sunt sobe semicirculare; dunga care separă lizenele este triplă. Bisericile Vvedenskaya și Pyatnitskaya din Trinity Posad, ibid. caietul VI. Biserica Maicii Domnului Grebnevskaya din Moscova, ibid. caietul VII. Dunga care separă lizenele este foarte simplă. Biserica Minunea Arhanghelului Mihail din Mănăstirea Miracle, ibid. caietul VIII, 1501–1504. Sobe semicirculare sub acoperiș. Stâlpii nu sunt suspendați de dedesubt la banda care separă lizenele, ci sunt așezați pe aceasta. Dunga este simplă (separând lizenele). Catedrala din satul Mikulino Gorodishche, provincia Tver, secolul XIV, ibid. caietul XI. Sobe semicirculare. Nu există dungi care separă lizenele. Biserica mănăstirii desființate Snovidsky de lângă Vladimir, ibid. caietul XIV. Trebuie să fi fost nu mai devreme de sfârșitul secolului al XVI-lea. Streașina de sub acoperiș este foarte vestică. ↓ Catedrala din orașul Starița, începută în 1558. și încheiată în 1561, ibid. caietul XIV, în L’art russe a lui Stroganov, foaia XI. Cinci cupole sunt vestibule octogonale cu vârfuri în șold; de jur împrejurul bisericii este un pridvor imens. bisericile din Novgorod-Pskov. Biserica Sf. Nicolae de pe Lipne, construită în 1292. În Cercetările arheologice asupra monumentelor a lui Filimonov. Biserica Schimbarea la Față de pe strada Ilinaya, construită în 1374. În Colecția de hărți, planuri și desene pentru Lucrările Congresului I Arheologic, fișa IX. Există o biserică din Pskov din secolul al XIII-lea. în Niva 1878 nr 35. Ivan Botezătorul pe Opoki, anul curent 1453. Secțiunea a doua. Cel mai divin serviciu. Ordine și regulamente de cult public. Istoria închinării publice de la începutul său până la adoptarea noastră a creștinismului, așa cum am prezentat-o ​​pe scurt în volumul 1, a fost după cum urmează. ↓ În primele zile ale creștinismului, fiecărei biserici private în sensul episcopiei îi era permis să-și creeze și să-și mențină propriile rituri de cult: la apariția mănăstirilor, fiecăreia dintre acestea din urmă i-a fost dat să-și creeze și să-și mențină propriile rituri de cult, cu excepția ritului liturghiei. Ca urmare, în cele mai vechi și mai vechi timpuri a existat o mare diversitate în ceea ce privește riturile de închinare. În locul diversității originare, uniformitatea a început să se stabilească treptat, astfel încât bisericile din districtele administrative inferioare au început să adopte rangurile și statutele districtelor superioare (episcopiile mitropoliilor lor, mitropoliile patriarhiilor lor) și că mănăstirile obișnuite au început să adopte rangurile și statutele celor mai remarcabile, cele mai cunoscute mănăstiri. Uniformitatea stabilită treptat nu era așa în sensul propriu și apropiat al cuvântului. În anumite localități, au intrat în uz general ranguri și reglementări autoritare bine-cunoscute; dar de vreme ce, în același timp, fiecare biserică care le-a primit rămânea liberă în privința particularităților lor, care se puteau schimba, completa și reduce pe baza rangurilor și statutelor celor locale, foste și, în general, a oricăror alte ranguri și carte de care dispunea: atunci uniformitatea era așa doar în general, cu o diversitate mai mult sau mai puțin semnificativă în particularități. Pe de altă parte, rândurile și reglementările care au intrat în uz general, menținând diversitatea în particularități, au avut, pe de altă parte, o mișcare înainte, și anume, ele nu au rămas pentru totdeauna în forma și volumul în raport cu generalul în care au apărut inițial, ci de-a lungul timpului s-au extins și s-au format în general. Am acceptat creștinismul de la greci într-o perioadă în care în Patriarhia Constantinopolului, care era pentru noi propriul nostru izvor de ranguri și reglementări, s-a stabilit uniformitate între unul și altul, deși încă nu complet complet. Ca urmare a acestui fapt, încă de la începutul creștinismului, am avut o uniformitate de ranguri și reglementări, deși nici nu complet complet. Dar, în același timp, varietatea specială de ranguri și reglementări uniforme (în general) care existau printre greci a fost reprodusă și printre noi, fiind transferate din manuscrisele grecești în manuscrisele noastre slave. De aceea, istoria ulterioară a gradelor și statutelor noastre ar trebui să constea în faptul că redăm schimbarea treptată atât în ​​sensul expansiunii, cât și în educația generală care a avut loc cu ele în Grecia. Dar, de fapt, a constat în mai mult decât atât. În legătură cu vecernia și slujbele publice de dimineață sau cu slujbele vecerniei și utreniei, grecii Patriarhiei Constantinopolului au avut cazul extraordinar că propriile lor hărți și rânduri ale acestor slujbe, care intraseră în uz general, au fost apoi înlocuite cu hrisovul și rândurile altora, împrumutate de la o altă patriarhie (Ierusalim). În urma grecilor Patriarhiei Constantinopolului, această adoptare a noii hărți și a noilor trepte a serviciilor mai sus menționate a avut loc și aici, în Rusia. Ne întoarcem la riturile liturghiei noastre pentru timpul pe care îl analizăm 653. Istoria formării treptate a ordinului liturgic în Grecia nu există deloc, ca atare, și nu poate fi reprodusă decât din manuscrisele supraviețuitoare ale liturgiilor înseși. La fel, nu există nicio istorie a împrumutării treptate de la greci de către noi - rușii (direct sau prin bulgari și sârbi) a ceea ce au adăugat și au schimbat de-a lungul timpului în ceea ce privește ordinea liturghiei, precum și ceea ce am adăugat noi înșine - și aici, ca și acolo, singura sursă de informare sunt manuscrisele supraviețuitoare ale liturgiilor înseși. Din perioada pre-mongolă s-au păstrat până în prezent două cărți de serviciu, adoptate de călugărul Antonie al Romei și Varlaam din Khutyn și datând de la sfârșitul secolului al XII-lea. În aceste două misale avem liturghii în aceeași ediție, care, deși sunt identice în ambele liste, prezintă doar unele diferențe în ele cu privire la particularitățile 654. Trebuie să ne gândim că această ediție a liturghiei Antonie-Varlaam, ca să o numim așa, a fost, dacă nu singura, atunci ediția predominant răspândită a acestora în perioada pre-mongolă a rămas în perioada premongolă, ca și după mongolii. ediție până la Mitropolitul Cyprian, care și-a prezentat noua ediție alături de noi. Această presupunere se bazează pe faptul că în listele ulterioare ale liturghiei (în misalele de mai târziu) găsim, împreună cu ediția cipriană a acesteia din urmă, doar o singură ediție a noastră. Cu toate acestea, din moment ce listele ulterioare ale liturghiei, pe de o parte, sunt cunoscute (i.e. de fapt, până acum a fost scoasă la lumină o sumă destul de suficientă, dar pe de altă parte, nu se poate spune că suma este uriașă: atunci ipoteza nu poate fi considerată fermă într-o manieră complet necondiționată. În ceea ce privește diferența dintre listele individuale ale aceleiași ediții în special, această diferență este foarte mare: este dificil să găsești două liste care să fie complet asemănătoare una cu cealaltă. Referitor la originea deosebirilor, trebuie să ne gândim că ele nu numai că ne-au fost transferate direct la noi deja pregătite, fiind frați din manuscrisele slave bulgare și sârbe sau prin traducerea proprie din manuscrisele grecești în sine, ci că au fost, într-o măsură mai mare sau mai mică, produse de propriii noștri cărturari de cărți liturgice, care, ca și redactorii greci, s-au arogat drept de a se aroga redactorii lor. Mitropolitul Cyprian ne-a prezentat așa-numita carte de serviciu Filofeevsky. În Grecia, nu se știe – de către cine și unde – probabil că se poate crede că pe Athos, cel târziu în a doua jumătate a secolului al XIII-lea 655, a apărut o redactare a liturghiei, în care acestea sunt simplificate (și, ca să spunem așa, consolidate) prin ordinea lor deliberată (διατάξις) și care a reprezentat țara noastră o perioadă nouă, care a existat pre-roșu în pre-gol. În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, Patriarhul Filoteu al Constantinopolului (care a ocupat scaunul în anii 1354 și 1855 și din nou între 1364 și 1376) a luat această ediție în forma în care a fost folosită în vremea lui pe Muntele Athos și, după ce a adus-o într-o mai mare sau mai puțin acord cu biserica contemporană a Patriarhiei, a introdus în obiceiurile ei ale bisericii patriarhale contemporane. din urmă 656. Misalul grecesc, editat de Patriarhul Filoteu și tradus de Mitropolitul Ciprian pentru Biserica Rusă în limba slavă 657. După ce a tradus cartea de slujbă a lui Filotheus, Mitropolitul Ciprian nu a făcut eforturi pentru a o introduce oficial în uz general printre noi în locul cărților de slujbă anterioare, ci a lăsat-o să se răspândească de la sine. Odată cu existența scrierii în manuscrise a cărților, și nu a tipăririi, 658 a fost imposibil să-i forțezi pe toți proprietarii misalelor anterioare să le înlocuiască cu altele noi, deoarece din cauza costului ridicat al manuscriselor, acest lucru a fost imposibil pentru mulți și, cel mai important, și în orice caz, manuscrisele nu puteau fi produse decât extrem de lent și nu imediat în câte erau necesare. Astfel, cartea de serviciu a lui Filofeev sau, potrivit traducătorului, Kiprianov nu s-a putut răspândi printre noi decât cu un gradualism foarte lent. Dar chiar și în același timp, nu ar trebui să se gândească la cărțile de servicii existente anterior în așa fel încât odată cu apariția unei noi cărți de servicii, proliferarea lor ulterioară să înceteze complet. Dacă cărturarii cărților liturgice, satisfacând cererea de noi cărți de serviciu, ar fi dorit în mod deliberat să scrie liste numai din cartea de serviciu Filofeev-Kiprianov, atunci nu ar fi avut ocazia să facă acest lucru din cauza imposibilității atât de mulți dintre ei să obțină originalul dorit. Dar o astfel de intenționalitate nu poate fi asumată deloc, ci trebuie să presupunem că, chiar și după apariția cărții de serviciu Filofeev-Kiprianov în țara noastră, scriitorii de carte, fără să-i pese deloc de acesta din urmă într-o manieră intenționată, au copiat noi liste pur și simplu din originalele pe care le aveau la îndemână, adică, cu alte cuvinte, odată cu distribuirea cărților de serviciu noi și a cărților de serviciu, au continuat listele de servicii noi și listele de cărți. cele vechi (anterioare). Și astfel, chestiunea să fie prezentată în așa fel încât mitropolitul Ciprian a introdus printre noi cartea de slujbă Filofeev - încât această carte de slujbă a început să se răspândească printre noi după el, dar să nu înlocuiască deloc cărțile de slujbă care existau înaintea lui din uz. Așa că odată cu apariția sa, riturile liturghiei au început să existe în două ediții. În același timp, există toate posibilitățile de a accepta un anume ceva în ceea ce privește sfera de distribuție a misalului lui Ciprian, și anume, cu toată probabilitatea ar trebui să presupunem că episcopii și cele mai nobile mănăstiri au avut grijă în primul rând să-l împrumute de la mitropolit și de la mitropolii, și că astfel, în general, s-a răspândit mai ales la biserică, ca să spunem așa. Cyprian ne-a prezentat cartea de servicii Filofeev nu sub mai multe forme, ci într-o formă specifică. Având grijă în mod deliberat că cartea de serviciu a fost copiată de către cărturari fără nicio modificare, el i-a avertizat cu îndârjire în acest sens în anexele la listele sale 659. Cu toate acestea, ediția sa a liturghiei a fost diversificată în listele cu privire la detalii în aceeași măsură ca și ediția anterioară, premongolă 660. căreia ediția greacă a fost supusă în original și că în parte este opera scriitorilor noștri de carte ruși. Deci, în perioada pe care o luăm în considerare, riturile liturghiei au existat în două ediții - premongolă și cipriană, iar ambele ediții au reprezentat în listele lor individuale o varietate foarte mare în ceea ce privește particularitățile. Dar acestor două ediții trebuie adăugată o a treia, mixtă, și anume, constând din combinarea într-una singură de către scriitorii noștri de carte a două ediții anterioare (actuale) 661. Neputând și neputând întreprinde personal cercetări asupra liturgiilor care erau în uz în țara noastră la momentul pe care îl luăm în considerare, pe baza manuscriselor care datează din acest timp, vom folosi lucrarea specială a lui Odintsov „Ordinul Cultului Public și Privat în Rusia Antică până în secolul al XVI-lea” (Sankt. Petersburg, 1881) pentru a raporta asupra lor. Vom da această relatare despre ediția premongolă sau inițială a liturgiilor prin extrase directe din cartea 662 a domnului Odintsov. Numai că vom ocoli în extrase numărul de prosfore (de fapt particule) de pe proskomedia, ceea ce vom spune de la noi înșine. Dar, din moment ce este incomod să interferezi cu discursul tău cu al altcuiva, vom spune acum ceea ce este indicat nu în locul potrivit, ci după extrasele 663. „Înainte de liturghia lui Hrisostom din secolul al XIII-lea, ca și în secolul al XII-lea, preotul a citit trei rugăciuni: primele două erau aceleași ca în secolul precedent, iar a treia era diferită de ele 664. Apoi, fără nicio rugăciune, au urmat veșmintele clerului, iar proscomedia a început. Atenția principală, ca și instrucțiunile din secolul precedent s-au concentrat mai întâi asupra acestui secol, precum și toate instrucțiunile în secolul precedent. retragerea mielului s-a săvârșit cu rostirea acelorași cuvinte care se rostesc în vremea aceasta și în vremea prezentă, cu deosebirea însă că înainte de a tăia prosfora preotul a citit o rugăciune: „Te laud, Doamne, că m-ai învrednicit să primesc trupul sfânt”..., după care, botezându-l pe Hristos, ne aducem aminte la prosfora noastră: Cina cea de taină, în numele Tatălui și al Fiului.” Când mielul era în poziție, preotul a spus: „Mielul lui Dumnezeu este pus, îndepărtați păcatele lumii întregi, acum și pururea.”... Nu a fost găurire a mielului. Cu detalii deosebite și diferențe semnificative față de succesiunea actuală a liturghiei, misalele secolului al XIII-lea descriu influența apei și a vinului în pahar. Potrivit acestor cărți de slujbă, turnând vin și apă în pahar, preotul a spus: „Unirea Duhului Sfânt”; apoi, arătând spre pahar, a mai spus: „Unul dintre războinici I-a străpuns coastele... și, după ce a văzut și a mărturisit și cu adevărat este mărturia Lui, căci trei mărturisesc: duh, sânge și apă, trei sunt una: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, acum și pururea.”... „Când acoperea patena, preotul spunea: „Domnul domnește”..., iar când acoperea paharul: „Casa Ta se cuvine sfințenia”; nu exista o acoperire generală a darurilor. „Proskomedia s-a încheiat la fel ca în secolul precedent, adică cu o rugăciune pentru darurile oferite; nu a fost nici un concediu pentru proskomedia și nici rugăciuni înainte de liturghie. „Ordinea liturghiei însăși la vremea respectivă era diferită de ordinea ei din secolele precedente și prezentă, în primul rând, în citirea rugăciunilor antifonale. Aceste rugăciuni au fost citite astfel: rugăciunea primului antifon era citită înainte de proclamarea marii ectenii, rugăciunea celui de-al doilea antifon - înaintea primei ectenii mici și rugăciunea - înaintea celei de-a treia ectenii mici, astfel încât rugăciunea a doua a aprinsă antifona ei în timpul celei de-a treia. a fost citit. „Nu a existat nicio binecuvântare a locului înalt și nicio rugăciune înainte de a citi Evanghelia. „Din trăsăturile ulterioare ale rânduielii liturghiei lui Hrisostom din secolul al XIII-lea, este remarcabilă descrierea marii intrări. După mărturia unor monumente liturgice ale vremii pe care le avem în vedere, în acest moment al slujbei s-a citit psalmul al 50-lea, care a fost citit în secolul precedent la Liturghia mai înainte sfințită, după care mărturisirea, spălarea mâinilor și altele după mărturie, după spălarea mâinilor, după care s-a sfințit. precedat transferul sfintelor daruri, s-a săvârșit marea intrare și după aceasta rugăciunea de citire imediată: „Împăratul Ceresc” și după aceasta, ca și în vremurile precedente, a avut loc o slujbă îndelungată a celui mai mare din cler. simbol al credinței, preotul, ridicând văzduhul, a citit și simbolul credinței sau, dacă o știa pe de rost, rugăciunea descoperirii darurilor: „Doamne Dumnezeul nostru, arată-ne în acest al doilea altar”..., apoi a citit-o. „În timpul sfințirii darurilor, ca în secolul al XII-lea, nu s-au rostit cuvintele „Doamne, ca Preasfântul Tău Duh”; în timp ce cânta „Tatăl nostru” în cor, preotul trebuia să ridice mâinile și să citească aceeași rugăciune la altar. „Comuniunea clerului în secolul al XIII-lea în timpul liturghiei lui Hrisostom a avut loc cu unele particularități față de secolul precedent. Influența căldurii în potir s-a produs odată cu rostirea cuvintelor: „Va cădea ca ploaia pe lână și ca o picătură pe pământ”. Înainte de împărtășire, pe lângă rugăciunea recitată în secolul precedent, preotul a citit și rugăciunea: „Doamne, știu că sunt vrednic, dar vino sub acoperișul meu”. apoi, sărutându-l pe diacon și botezându-se, a zis: „Cum să Te câștig, Doamne.”... La primirea Sfintei Împărtășanțe, preotul mai mic, dându-i bătrânului împărtășania, a zis: „Să ne rugăm Domnului: în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”, iar celui ce primește împărtășania: „Paharul mântuirii”. După împărtășanie, dacă erau mulți împărtășitori, clerul se săruta în timp ce spunea cuvintele: „pace în Hristos”, și citea rugăciunea: „Cred, Doamne și mărturisesc”, iar când un singur preot și diacon s-au împărtășit, diaconul, la primirea darurilor, a spus: „pace în Hristos”, iar preotul le-a răspuns direct: „amândoi și diaconul” după aceea, după aceea, amândoi și diaconul a citit: rugăciuni, dintre care una este aceeași care s-a citit după împărtășire în secolul al XII-lea, iar cealaltă: „Trup și sânge, am primit deja”... „După împărtășirea directă, cu sau fără tămâie a sfintelor daruri, a urmat exclamația: „Cu frica de Dumnezeu.”... Clerul a răspuns: „În Hristos Împăratul, Dumnezeul nostru”, iar preotul, întorcându-se cu paharul de la porțile împărătești la tron, a zis chiar în vremea aceea: „Trecând din putere în tărie, noi lăudăm acum și păcătoșii... „Nu s-a auzit niciun strigăt: „Mântuiește, Doamne, poporul Tău”. Rugăciunea de mulțumire, citită în prezent de clerici imediat după împărtășire, a fost citită după transferul sfintelor daruri de pe altar pe altar. „Liturghia la vremea pe care o luăm în considerare fie s-a încheiat cu rugăciunea „binecuvântând veșmintele”: „Doamne, Dumnezeul nostru, primește rugăciunea noastră duioasă”, fie în felul acesta: după rugăciunea din spatele amvonului, diaconul a exclamat: „Să ne rugăm Domnului”, preotul: „Binecuvântarea Domnului este peste tine”, am citit, după care am citit, am intrat în altar, și am citit antidoron. rugăciunea: „Încheierea serviciului secret divin”... și rugăciunea obișnuită „pentru consumul de daruri”. „Celelalte două liturghii ale lui Vasile cel Mare și Darurile mai înainte sfințite, păstrând în același timp trăsăturile liturghiei lui Hrisostom în părți comune cu aceasta, reprezentau în sine puține trăsături la momentul pe care îl luăm în considerare. „În liturghia lui Vasile cel Mare, la proskomedia de deasupra cădelniței, s-a citit o rugăciune, care este în liturghia greacă a Apostolului Iacov și este înscrisă în ea „rugăciunea de tămâie la intrarea poporului”: „Doamne, primitorul darurilor lui Abel”... „În însăși liturghia lui Vasile cel Mare s-au cântat antifoanele: 1) „Bine este să te spovedim Domnului”..., 2) „Domnul domnește, îmbrăcat cu frumusețe”... și 3) „Veniți, să ne bucurăm de Domnul”... „La binecuvântarea darurilor, ca și în secolul precedent, nu au existat cuvinte: „Transmis de Duhul Tău Sfânt”, și s-a mai citit o altă rugăciune în spatele amvonului. „Ordinea săvârșirii Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite, în comparație cu rânduiala aceleiași slujbe din secolul precedent, prezenta o singură trăsătură, și anume, după rugăciunea: „Despre tainele inefabile și nevăzute, Doamne”, se spune: „Și preotul se va pleca și va descoperi darurile sfinte” 667. „Din trăsăturile ordinului săvârșirii Liturghiei lui Hrisostom în secolul al XIV-lea conform ediției veche 668, pe care nu le-am întâlnit în secolele precedente, în timpul în care ne gândim, în primul rând, ne atrage atenția asupra apariției rugăciunilor de intrare, adică rugăciuni care trebuiau citite de către preot la intrarea în biserică la intrarea în biserică. rugăciunile citite de preot înainte de liturghie în timpul precedent, găsim aici o serie întreagă de rugăciuni care ulterior, umplute din ce în ce mai mult, au constituit o anumită parte a slujbei, care trebuie neapărat să precedă liturghia. ne-au supraviețuit din secolul al XIV-lea și, mai mult, erau combinate cu rugăciunile prescrise a fi citite înaintea liturghiei din timpul precedent. Potrivit uneia dintre aceste cărți de slujbă, preotul, intrând în biserică, trebuia să citească: „Bucură-te, ușa lui Dumnezeu” și „Ușa de nepătruns, însemnată pe ascuns, binecuvântată Născătoare de Dumnezeu”; Ajuns la ușile împărătești: „Spre chipul tău cel mai curat”, și intrând în altar a trebuit să citească Psalmii 14 și 20, Trisagionul și Tatăl nostru, „Doamne miluiește-ne pe noi”, Slavă și acum, „Izvorul milostivirii”, și troparia sfântului zilnic și bisericii. A urmat imediat spălarea mâinilor cu cântarea Psalmului 50 și citirea acelorași trei rugăciuni care trebuiau citite mai întâi de preot înainte de liturghia din secolul al XII-lea. Potrivit unei alte cărți de slujbă, înainte de liturghie, preotul trebuia să citească: „Către chipul Tău cel preacurat”, „Ușa de nepătruns”, Psalmii 14, 22 și 50, Trisagionul și Tatăl nostru, „Miluiește-ne pe noi, Doamne”, și rugăciunile: „Doamne, dă jos mâna Ta” și „Doamne Dumnezeule, nu vrei moartea ca păcătos.” În plus, în rugăciunile citite înainte de liturghie, aflăm că în secol avem în vedere încă o trăsătură, care, de asemenea, nu era universală, și anume, după două rugăciuni citite anterior: „Doamne, Doamne Atotputernic, nu vreau să mor ca păcătos” și „Doamne, Doamne Dumnezeul nostru, acum vrem să începem cea mai groaznică și minunată taină”, preotul, care a citit a treia rugăciune: Doamne, care ne-ai dat intrarea în Sfânta Sfintelor” și, după ce a citit-o, s-a închinat de trei ori la tron, citind: „Regelui Ceresc” 669. „La învestirea unui preot în secol avem în vedere, ca și în cele anterioare, nu era nevoie de rugăciuni și doar în unele locuri din Biserica Rusă s-a obișnuit să se citească rugăciunea cu această ocazie: „Mă rog Ție, Doamne, ia-mi fărădelegile de la mine”. „Înainte de a săvârși proskomedia în secolul pe care îl luăm în considerare, era obiceiul să se spele pe mâinile preotului cu citirea cuvintelor din Psalmul 25: „Judecă-mă, Doamne, că am umblat în bunătate” și, înclinându-te înaintea altarului, să citești rugăciunea „Împăratului Cerurilor”. Printre caracteristicile particulare ale procedurii de efectuare a proskomediei, trebuie remarcat faptul că, în loc de rugăciunea anterioară înainte de pregătirea mielului: „Te laud, Doamne, că m-ai învrednicit să primesc Sfântul Trup”, rugăciunea a fost citită, însă în unele locuri ale Bisericii Ruse: „Acceptă, Părinte Ceresc, această jertfă, Dumnezeu, este însuși Mielul nostru”: fără vină.” Exista și un obicei la vremea pe care o luăm în considerare în unele locuri ale Bisericii Ruse de a citi această ultimă rugăciune la sfârșitul proskomediei înainte de acoperirea darurilor, așa cum arată însăși inscripția ei, găsită într-una din cărțile noastre de slujire ale secolului în discuție: „rugăciune pentru acoperirea darurilor”. „După săvârșirea proskomediei, ca și în secolul precedent, s-a cerut cădelnirea; dar pe lângă aceasta, la vremea pe care o luăm în considerare, s-a mai făcut și o altă acțiune, și anume, binecuvântarea darurilor cu cădelnița cu rostirea cuvintelor: „Să ne rugăm pentru darurile cinstite aduse Domnului Dumnezeului nostru”, după care s-a citit obișnuita rugăciune: „Dumnezeu...”. citirea rugăciunii a fost urmată de acoperirea darurilor În acest moment de închinare din secolul în care avem în vedere, odată cu practica vremurilor vechi, s-a produs și o oarecare schimbare, care a constat în faptul că cuvintele anterioare pronunțate la acoperirea darurilor cu patroni erau alăturate de cuvinte la acoperirea lor cu aer și la așezarea unui asterisc, astfel încât înfățișarea generală a cadourilor este la așezarea cadouă. asterisc, preotul a spus: „Copertina Duhului Sfânt, acum și pururea”, când acoperea patena: „Domnul întronat, îmbrăcat cu frumusețe”, în timp ce la acoperământul paharului: „Domnul S-a îmbrăcat cu putere și s-a încins”, iar la acoperământul ambelor: „Sfințenia se cuvine casei Tale”. În unele misale, în timpul ultimelor cuvinte, este necesar să tămâie darurile, iar în altele, să le binecuvânteze. Înainte de începerea liturghiei s-a citit o singură rugăciune: „Către Împăratul Ceresc”, și nu peste tot, după cum se poate concluziona din numărul mic de monumente în care se găsește. În ceea ce privește cererea diaconului de binecuvântare de la preot înainte de începerea liturghiei, diferă diferite cărți de slujbă: „și preotul și diaconul se vor închina de trei ori înainte de sfânta masă și diaconul va spune: Doamne, binecuvântează și preotul binecuvântează”, se spune în unele cărți de slujbă; „Și ei sărută tronul”, citim în alte cărți de slujbă, „spunând: este timpul să săvârșim Liturghia Domnului, binecuvântați pe Tatăl și ei spun pocăință” (probabil Psalmul 50); În cele din urmă, în cărțile de slujbă din categoria a treia, la finalul proskomediei, citim: „Amândoi (preotul și diaconul) se vor închina de trei ori înainte de masă, iar diaconul, de asemenea, va ridica o binecuvântare de la preot și va spune: Binecuvântează, Vladyka”. „În însăși ritul liturghiei lui Hrisostom existau următoarele trăsături: „Momentul lecturii rugăciunilor antifonale a fost dublu: potrivit unora dintre cărțile de slujbă, acestea au fost citite în același timp cu care se citesc acum, iar după altele - în același mod pe care am indicat-o deja în secolul al XIII-lea când discutam acest subiect. „Cântecul „Sfânt Dumnezeu” a fost cântat doar o ultimă dată în altar, iar restul ori în cor. „Rugăciunea locului înalt, care a apărut în practica liturgică a Bisericii Ruse, după cum se poate judeca pe baza monumentelor liturgice care ne-au supraviețuit, abia în secolul ΧΙ V a fost citită oarecum diferit de cea actuală și a fost precedată de lectura de către preot a rugăciunii: „Către Regele Ceresc”. „Nu s-a citit rugăciunea dinaintea Evangheliei: „Trăiește în inimile noastre”, dar în locul ei, în unele locuri ale Bisericii Ruse, s-a citit o altă rugăciune: „Pentru aceste cuvinte, de dragul sfinților, dă-mi iertare, Doamne”. „Pentru odihna morților, la ectenia specială, s-a citit o singură cerere, după care s-a cântat „Doamne miluiește-te” de patruzeci de ori. „Înainte de a transfera sfintele daruri de pe altar la tron, „umbland pe lângă daruri”, se citea rugăciunea: „Binefăcătorul întregii făpturi, Făcătorul tuturor lucrurilor”, aceeași care în secolul al XII-lea se citea pentru cei care intrau în biserică; iar după transferul darurilor, care era precedată de spălare și care se săvârșește în timp ce se citea Psalmul 50: dătătoare de viață, dătătoare de bine”, aflată în liturghia Sfântului Iacov, sau, în timp ce ardea darurile, preotul spunea doar: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor” și a citit rugăciunea: „Împărătului Cerurilor”. „După exclamația: „Să ne iubim unii pe alții”, preotul, la fel ca și în perioada anterioară, a spus versetul de răspuns: „Tată și Fiu și Duh Sfânt”, iar în timp ce cânta simbolul credinței, preotul, ridicând mâinile, a citit rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, creator și dătător de iubire”. Această rugăciune în breviarele secolului al XIV-lea, în conformitate cu copiile grecești, este inscripționată: „rugăciune pentru iubire, care este pace”. „După rugăciune, însă, nu peste tot, după cum putem concluziona din lipsa monumentelor liturgice, s-a citit rugăciunea „descoperirii darurilor”, aceeași care a fost citită în secolul precedent. În unele locuri ale Bisericii Ruse, descoperirea darurilor, tot în conformitate cu practica vremurilor trecute, se făcea atunci când preotul rostia, în timpul diaconului, cuvintele: „Fiul bunului”: „Sfinte Dumnezeule”. „Urmărirea ulterioară a Liturghiei lui Hrisostom, conform ediției sale vechi, este complet în concordanță cu cea din secolul al XIII-lea, cu excepția câtorva diferențe în rugăciunile din timpul împărtășirii clerului, și anume, pe lângă rugăciunile citite în secolele precedente, era necesar să se citească fie o scurtă mărturisire: „Cred în Tine, Domnul, Fiul lui Dumnezeu, în plus, pentru tine”, „Zarie” „eu, Doamne Iisuse Hristos, Fiul lui Dumnezeu, izbăvitorul neamului omenesc”, o rugăciune care nu se regăsește în cărțile de slujire din vremurile anterioare: „Doamne, iată, voi lua trupul și sângele Tău” sau în cele din urmă, pe lângă alte rugăciuni, „Cinele Tale secrete”. Când Sf. darurile în potir după împărtășanie, clerul trebuia să citească următoarele trei rugăciuni: „Trup și sânge, am primit, Sfinte Stăpâne”..., „Trupul Tău cel sfânt, Doamne, fii în viața mea veșnică” și „Fii cu mine, Doamne, spre iertarea păcatelor”; dintre acestea, ultimele două sunt aceleași care au fost citite la împărtășirea clerului din secolele precedente. Influența căldurii în potir la momentul pe care îl analizăm nu era un obicei deosebit de răspândit în Biserica Rusă, după cum putem concluziona pe baza singularității monumentului care mărturisește existența acestuia. Preotul a spus doar: „Umplerea Duhului Sfânt”. „Liturghia lui Hrisostom s-a încheiat în secolul al XIV-lea în același mod ca și în secolul precedent, cu diferența însă că la sfârșitul ei la acea vreme s-a citit o rugăciune specială, pe care nu am văzut-o în cărțile de slujire din vremurile trecute, și anume, conform consumului de daruri, trebuia să citească: „Acum ne-ai lăsat să plece” și „înclinați-vă.” către pământ, ne rugăm păcătoșilor, cerând iertarea păcatelor”... „Toate aceste trăsături ale ediției antice a liturghiei lui Hrisostom din secolul al XIV-lea au existat în mod necesar în liturghia lui Vasile cel Mare în acele părți ale acesteia din urmă în care este literalmente asemănătoare cu prima. Dar, pe lângă aceste trăsături generale, liturghia lui Vasile cel Mare a avut propriile sale în secolul al XIV-lea, dintre care unele au fost aceleași, în secolele anterioare, și altele nu au avut loc în secolele anterioare. Prima include: citirea unei rugăciuni speciale peste cădelniță: „Doamne, Dumnezeul nostru, care acceptă darurile lui Abel”, absența cuvintelor la binecuvântarea darurilor: „Prin jertfă prin Duhul Tău Sfânt” și, în final, citirea unei rugăciuni diferite de rugăciunea amvonului actual: „Doamne, Doamne, care ai făcut slava noastră slavă. tovarăș”; celui de-al doilea: citirea a două rugăciuni asupra darurilor pregătite: „Doamne Iisuse, Pâinea cea vie” și „Doamne Suveran, dătătoare de viață, Dătătorule bun” și citirea unei rugăciuni speciale a trisagiunii: „Sfânt al sfintelor, Dumnezeul nostru, odihnește-te singur pe cel sfânt”. „Din o examinare detaliată a trăsăturilor liturghiei lui Ioan Gură de Aur și Vasile cel Mare conform edițiilor lor străvechi”, conchide autorul, „se poate observa clar că în aceste liturghii, în comparație cu ordinul din prezent, a existat o lipsă totală de: rugăciuni la învestirea diaconului și preotului în haine sacre, rugăciunile dinaintea liturghiei, chiar începutul rugăciunii: cu excepția liturghiei. „Regele Ceresc”, care trebuia să citească exclamația: „Doamne, mântuiește pe evlavioși”, rugăciunile înaintea Evangheliei: „Priviți în inimile noastre”, de trei ori preotul a citit cântecul heruvic în cor, iar pomenirea prințului, a episcopului și a celor prezenți la intrarea mare nu a avut loc, de asemenea, la punerea troarului intrarea: „Nobile Iosif”, „În mormântul trupesc” și „Ca un purtător de viață”, precum și cuvintele psalmului: „Te rog, Doamne”, proclamația preotului: „Te voi iubi, Doamne, cetatea mea”, imediat după exclamația: „Să Te iubim, prietene”. prieten”, rugăciunea: „Doamne, ca Preasfântul Tău Duh” și versurile Psalmului 50 citite împreună cu ea, precum și pomenirea de către preotul diaconului după binecuvântarea darurilor, citirea la omisiunea Sf. daruri în potir cu cântări: „Văzând Învierea lui Hristos”, „Sfințit, sfânt, noul Ierusalim” și „O, mare și prea sfânt Paște, Hristoase”, exclamația: „Mântuiește, Doamne, poporul Tău” și, în cele din urmă, nu s-au citit rugăciuni în momentul de față când clerul a fost expus” 670. Neputând să facem acum [din cartea lui Odintsov] cu privire la listele misalului lui Ciprian, în legătură cu acesta din urmă ne vom limita doar la faptul că, conform îndrumării Descrierii manuscriselor sinodale ale lui Gorski și Nevostruev, vom indica trăsăturile liturgiilor așa cum sunt citite în ea însăși. Caracteristicile liturghiei lui Ioan Gură de Aur sunt următoarele: Dintre rugăciunile de intrare, există doar una: „Doamne, dă jos mâna Ta”; la îmbrăcăminte, îmbrăcând epitrahelionul, preotul zice: „Mâncând pe Iisus și legandu-l”...; nu se menționează spălarea mâinilor înaintea proskomedia; (după scoaterea sfântului miel din prosforă, s-a remarcat: „dacă prosfura nu este caldă, o întoarce prosternată; .. dacă... prosfura ar fi caldă, sfântul miel nu o întoarce prosternată, ca și cum să nu rateze apa, întins pe sfântul platou, dar ca semn de transfer și de a se găuri chiar și atunci înaintea ei, deși se găsește mare și înaintea ei. sfânt, ridică capacul mic și întoarce mielul cu fața și așa ridică-l pe cap”); despre prosforele de la proskomedia nu se vorbește destul de clar, așa că rămâne loc pentru întrebarea numărului lor, care este discutată mai jos; exclamația: „Doamne, mântuiește pe evlavioși” este omisă și nu este menționată, iar rugăciunea dinaintea Evangheliei: „Strălucește în inimile noastre, iubitoare de oameni”; (când se arată locul unde trebuie să stea preotul când diaconul iese la amvon pentru a citi Evanghelia, se notează: „dacă nu este loc (la sfânta masă) de dragul altarului și el (să stea) înaintea sfintei mese”); cele două ectenii pentru credincioși sunt împărțite astfel încât prima conține primele trei cereri ale primei liturghii la începutul liturghiei, iar a doua le conține pe cele trei la sfârșit, după cererea pentru regi; în timpul transferului sfintelor daruri, preotul spune doar: „Domnul Dumnezeu să vă pomenească de toți în împărăția Sa”, dar nu își amintește pe nimeni pe nume (aerul în timpul acestui transfer este așezat pe rama de gumă a diaconului, și nu în stânga); după transferul sfintelor daruri, „coborând felonul preotului și ducându-și mâinile în formă de cruce la piept, el și-a plecat capul înaintea sfintei mese și a zis: Binecuvântați, sfinților, și diaconul, a plecat capul înaintea preotului, a zis: Duhul Sfânt va veni peste voi și puterea Celui Preaînalt vă va umbri”; (se face observația că în timp ce cântă „Tată și Fiu” este suficient să săruți o masă sfântă, după exemplul marii Biserici din Constantinopol, dar se cere și sărutarea darurilor sfinte); în timpul vestirii diaconului: „Să ne facem buni”, preotul „înălță puțin câte puțin văzduhul de la sfinți, ridicându-l și zicând: Sfinte Dumnezeule, sfinte puternice, sfinte nemuritoare, miluiește-ne pe noi”; Înainte de împărtășire, celebratorii rostesc aceleași rugăciuni ca și acum (numai mai scurte?), dar care parte din trupul lui Hristos trebuie împărtășită, care să fie pusă în Duhul Sfânt? potir, nespus; când se adaugă particule de Sf. nu se pun versuri în potir la împărtășire; la demitere, în loc de „Slavă Ție, Dumnezeule”, preotul exclamă: „Prin rugăciunile preacuratei Mamei Tale și ale tuturor sfinților Tăi, Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi, amin”; la capătul dintre tropare nu se menționează troparul lui Ioan Gură de Aur 671. Liturghia lui Vasile cel Mare conține trăsături: ecteniile care preced „rugăciunile credincioșilor” sunt ambele exact aceleași și au forma unor mici ectenii; înainte de sfinţirea sfintelor daruri nu se pomeneşte despre rugăciunea: „Doamne, ca Preasfântul Tău Duh”, iar în binecuvântarea sfintelor daruri nu sunt cuvinte: „transmis de Sfântul Tău Duh”; influența căldurii nu este menționată; Slujba se încheie cu rugăciunea „totdeauna sfântă”. Liturghia darurilor mai înainte sfințite conține următoarele caracteristici: la sfârșitul paremiei, preotul, stând în fața sfintei mese, cu fața spre răsărit, cu cădelnița în mână, marchează cădelnița în formă de cruce pe sfânta masă și proclamă cu voce tare: „lumina lui Hristos ne luminează pe toți”; „Să se îndrepte rugăciunea mea” este poruncit să fie cântat de preotul 672. În ceea ce privește numărul de particule și numărul de prosforă de pe prosforă, pe care considerăm că este necesar să le spunem în mod deliberat, cărțile de slujbă ale Sfântului Antonie Romanul și ale Sfântului Varlaam din Khutyn ne lasă într-o nesiguranță deplină, pentru prima dintre ele, după prosfore vorbesc despre prosfore, după prosfore. într-o manieră mută, care va fi prosforă prosforizată de preot, iar al doilea nu spune absolut nimic despre această prosforă ulterioară. În perioada de la invazia mongolă până la mitropolitul Ciprian, cunoaștem cinci cărți de serviciu. În aceste cărți de slujbă constatăm că nu vorbesc despre numărul prosforelor: într-una, datând din secolul al XIII-lea, sunt aceleași discursuri înăbușite despre proskomisana ulterioară după acțiuni asupra prosforei de miel, ca în cartea de slujbă a Sfântului Antonie Romanul: „aceeași proskumisane” 673; în celelalte patru - discursuri despre scoaterea de particule, fără a indica numărul de prosfore, și tocmai - într-una, datând din secolul al XIV-lea, două particule: în cinstea sfintei zilei și a tuturor sfinților și pentru cei morți, pentru care s-a cântat liturghia 674: într-unul, datând din aceeași părticică, în secolul al XIV-lea, în cinstea celor trei particule vii: a carui sanatate s-a cantat liturghia) si pentru morti 675; în două cărți de serviciu, dintre care una datează din secolul al XIII-lea, iar cealaltă din secolul al XIV-lea, sunt patru particule: în cinstea Maicii Domnului, în cinstea Sfântului (ziua), despre sănătate și pentru odihna anului 676. Cartea de serviciu a lui Ciprian vorbește nu numai despre particule, ci și despre prosfora din care sunt luate. Se ordonă scoaterea particulelor: în cinstea Maicii Domnului, în cinstea lui Ioan Botezătorul și a altor sfinți, pentru cei vii și pentru cei morți. În ceea ce privește numărul prosforelor din care se prelevează particule, cartea de slujbă permite o oarecare incertitudine în acest sens: din a doua prosforă după cea a mielului, preotului i se poruncește să scoată o particule în cinstea Maicii Domnului; din a treia prosforă - particule în cinstea Boteztorului și a altor sfinți; din „cealaltă” prosforă, adică a patra, - o particulă pentru întreaga episcopie și pentru episcopul local, iar apoi se prescrie în continuare: „același (preot) primește aceeași prosfura” pentru regi și alți oameni vii, „și iarăși primirea prosforei” ia pentru morți. „Pachete de prosfuru” nedefinite pot fi înțelese: fie în ambele cazuri despre aceeași prosforă anterioară, fie în ambele cazuri despre două prosfore speciale, fie, în final, într-un caz despre două prosfore speciale, iar în celălalt despre aceeași. Astfel, în misalul ciprian pot fi fie patru prosfore (una pentru toți vii și pentru morți), fie cinci prosfore (una pentru toți vii și una pentru morți) sau șase (două pentru vii și una pentru morți). Deoarece pare incredibil să presupunem că mitropolitul Ciprian avea șase prosfore, trebuie să înțelegem că avea fie cinci prosfore, fie patru prosfore. El înțelege de obicei cele cinci prosfore, referindu-se la primul „pachet” la a patra prosforă precedentă, iar al doilea „pachet” ca referindu-se la a cincea prosforă specială. Dar este mult mai probabil să însemne nu cinci prosforie, ci patru prosforii, înțelegând ambele „pachete” ale „cealaltă” sau a patra prosforă premergătoare primei dintre ele. Ritul proskomediei Patriarhului Filoteu, tradus de Mitropolitul Ciprian, a fost ritul Bisericii Patriarhale din Constantinopol. Dar în aceasta din urmă au fost folosite patru prosfore la proskomedia și nu cinci prosfore, cel puțin până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea 677. Foarte curând după mitropolitul Ciprian, și poate chiar în timpul vieții sale, a apărut printre noi o cinci prosforă, care atribuie două prosfore speciale pentru vii și pentru morți, 678 care pot fi înțelese fie ca o inovație independentă a unor primate (reprezentanți) ai bisericii noastre, care au constatat că este mai decent să scoatem din vii și cele două prosfore speciale, fie ca prosfore speciale pentru cei vii. printr-un exemplu Sfântul Munte: pe Athos pe vremea Patriarhului Filoteu nu exista o patru prosforie, cum este cazul în Biserica Patriarhală din Constantinopol, ci o cinci prosforie, și tocmai aceeași pe care o găsim aici 679. La scurt timp după cele cinci prosforii, am avut și o prosforie cu șase, din care s-a ordonat o prosforie specială, din care s-a înlăturat două partide. pentru episcop cu toate persoanele consacrate, celălalt pentru regi, prinți și toți creștinii 680. Întrucât în Grecia nu au trecut de cinci prosfore 681, este deja evident că a fost propria noastră inovație; după toate probabilitățile ar trebui explicat în așa fel încât cele două „pachete” vagi ale cărții de serviciu a lui Kiprianov au fost înțelese ca însemnând două prosfore speciale. În fine, dacă credeți dovezile existente, atunci în secolul al XV-lea a apărut printre noi semiprosfora, prin împărțirea celei de-a doua prosfore pentru cei vii în încă două, și anume, prin numirea unei prosfore speciale pentru regi 682. Dacă ne bazăm pe acuratețea dovezilor, va urma că, în domeniul bisericii, am adoptat titlul de regi suveranilor noștri mult mai devreme decât ei înșiși l-au dobândit în mod oficial pentru ei înșiși, iar problema trebuie explicată în așa fel încât fie biserica însăși a vrut să înrădăcineze direct în societate viziunea suveranilor ca regi, succesori ai suveranilor, suveranilor bizantini, adică suveranilor bizantini. a vrut să realizeze acest lucru prin biserică 683. Instrucțiunile particulare ale Sinodului Stoglavy referitoare la riturile liturghiei sunt că, în raport cu ceea ce este proclamat cu voce tare la acesta din urmă, stabilește în unele cazuri lectura corectă, așa cum a constatat la rândul său. Aceste instrucțiuni sunt următoarele: în prima sau mare ectenie, „Să ne rugăm Domnului în pace”, nu vorbim „despre arhiepiscopul nostru numit după el și despre onorabilul său prezbiteriu, așa cum se spunea până acum la Moscova („aici”), ci „despre arhiepiscopul nostru care poartă numele lui, onorabilul său presbiteriu și despre Hristos diaconul”684. În cel de-al optulea membru al crezului, nu spuneți: „și în Duhul Sfânt, Domnul adevărat și dătător de viață”, ci fie fără „adevărat” spuneți: „Domnul dătător de viață”, fie fără „Domnul” spuneți: „adevărat și dătător de viață” 685. În proclamația: „Întâi adu-ți aminte, Doamne”, trebuie să spui: „Dă-i” sau „Dă-i”, dar nu „Tu i-ai dat” sau „Dă-i”, așa cum spun unii din propria lor voie 686 . În ectenia: „După ce v-ați amintit de toate lucrurile sfinte”, trebuie să spuneți: „Unitatea (acum: Unirea) credinței și împărtășirea Duhului Sfânt, după ce v-ați cerut (pentru) voi și unul pe altul”, și nu „a cerut de la Hristos (pentru) voi înșivă”, adică fără a adăuga după „a cerut” cuvântul: de la Hristos 687. În ectenia: „Am primit iertare”, ar trebui să spună: „Am cerut ca toată ziua să fie împlinită”, iarăși fără a adăuga cuvântul: de la Hristos 688. În instrucțiunile sale privind lecturile corecte, consiliul s-a bazat, așa cum îl face cunoscut, pe traduceri de încredere 689, adică pe cele mai autorizate liste de misale. În prima sa rețetă, el indică de fapt lectura incorectă în locul celei corecte; dar în unele cărți de serviciu cu autoritate, precum cea a lui Cyprian, găsim de fapt lectura pe care consiliul o acceptă ca fiind corectă. Cât despre cel de-al 8-lea membru al Crezului, în fața Consiliului celor o sută de capete găsim de fapt acele lecturi care indică, adică fie Domnul fără adevărat, fie adevărat fără Domnul 690. (Instrucțiunile lui Stoglav cu privire la proskomedia, - p. 57, 87, 92, 174, capitolul 41, § 11. Preoții nu scot particule din prosfora slujită de creștini, lăsând prosfora să vorbească peste ele - p. 57 fin.. Numărul de prosforă vag este considerat atunci, dar atunci este vag dacă fiecare prosforă este considerată un prosfor. şapte. Despre săvârșirea liturghiei, capitolele 8, 9. Începutul liturghiei, - pag. 88 sqq. „Tatăl și Fiul” trebuie cântat, nu citit – pagina 73 fin.. Despre slujba cinei catedralei - pag. 198. Despre clopotul pentru liturghie în timpul timpului - pagina 50 începutul, 83, 416, capitolul 7. Despre ușile regale. Deschideți ușile împărătești: în vacanță după orele, apoi nu se deschid niciodată, doar pentru ieșire și pentru ieșire și pentru sărutarea Evangheliei și pentru sfintele taine și pentru a se umple buzele - pp. 97 și 98. Despre manșeta de la ușile regale. La liturghie, după dezlegarea orelor, se deschide până la transferul darurilor - p. 93 fin., 97). Pe lângă instrucțiunile particulare referitoare la riturile liturghiei făcute de Sinodul Stoglavy, avem astfel de instrucțiuni cu privire la acestea din vremuri anterioare. Vom expune aici împreună toate instrucțiunile noastre cunoscute. Întrucât nu sunt atât de multe încât să fie imposibil de înțeles fără sistematizare, le vom prezenta în ordine nu sistematic, după conținut, ci cronologic, după momentul apariției. Mitropolitul Chiril al III-lea în actele Catedralei Vladimir din 1274. scrie: „În hotarele Novgorodului, s-au găsit diaconi mâncând miei divini și au creat procurmizarea foștilor preoți, iar apoi preotul care a venit după proscurmisat; și uitând regulile spuse în Frugia 55: „Nu intrați înaintea altarului ca pros a hocon de altar. preot înainte.” episcop"; Sinodul de la Niceea canon 18, este scris: „Auzind un discurs despre anumiți diaconi precum fostul episcop care țin de mulțumire (Euharistie), poruncim diaconului să se împărtășească de aici încolo”; Vom urma același sfânt sinod, de acum înainte nu poruncim diaconului să scoată mielul, nici preotului; Dacă face cineva aceasta după (împotriva?) poruncii noastre, episcopul acelui loc va izbucni de indignare; dacă știe (episcopul), dacă nu știe (cineva o face din neștiință), i se va ierta; Dacă nu vă supuneți și nu vorbiți sfidător, atunci toată lumea va fi răsturnată; Dacă oamenii încep să răspândească zvonuri, vor fi blestemați” 691. În ceea ce privește limitele Novgorodului, care sunt constant indicate în actele conciliului din 1274, am spus deja mai sus că, după toate probabilitățile, aici ar trebui să vedem o modificare a textului original al actelor conciliului, făcută de Arhiepiscopul de Novgorod când a promulgat actele în eparhia sa, prima jumătate a volumului 7–7, pp. Că textul adevărat al actelor conciliului vorbea nu numai despre granițele Novgorodului, acest lucru se poate vedea din cuvintele citite în ediția Novgorod cunoscută nouă: „prin indignarea episcopului acelui loc, să izbucnească”. Obiceiul ca diaconii să ia mielul ne-a venit din Grecia, alături de obiceiul preoților să-l ia, ca rămășiță a obiceiului care exista inițial în biserică 692. Catedrala este foarte strict înarmată împotriva obiceiului pentru că înțelege regulile conciliare pe care le citează ca vorbind împotriva ei, când de fapt nu vorbesc despre ea (de fapt, regulile nu vorbesc despre pregătire și nu vorbesc despre ea). prosforă pentru liturghia din ea, dar despre altar și Euharistie deja sfințită). Când mitropolitul spune că la noi s-a luat mielul și diaconii au făcut mai întâi proskomisa, apoi au venit preoții și proskomisa, atunci vorbirea lui nu ne rămâne în întregime clară. Poate că ar trebui înțeles în așa fel că diaconii făceau proskomisia și că preoții care veneau după ei scoteau particule pentru cei vii și pentru cei morți, pentru cine voiau (ca în obiceiul săvârșirii proskomisei, preoții aveau voie să facă acest din urmă diaconi) 693 . În răspunsurile Consiliului Patriarhal de la Constantinopol la întrebările episcopului Teognost de Sarai, propuse în 1276, găsim următoarele întrebări și răspunsuri: "Întrebare. Dacă sunt mulți preoți și diaconi, este potrivit ca starețul să proskomeze sau nu? Răspuns. Dacă există un stareț cel mai mare, atunci trimiteți un diacon; și dacă un episcop va fi cu ei la slujbă, să proscomeze totul." Întrebare. Sunt doi miei vrednici de servit? [ Răspunde. Nu numai că suntem unul, ci și doi și trei, multora li se va întâmpla să fim preoți; dar când este o jertfă sfântă, să o ia un miel mare și prin acea jertfă toți sunt sfințiți. Întrebare. Dacă sfântul se întâmplă să slujească liturghia, și nu există diacon și sunt mulți preoți, este corect să-l slujim? Răspuns. Dacă este nevoie și nu este diacon, să cânte de la preot. (Întrebarea ciudată a lui Teognost din Sarai: este posibil să slujești un episcop fără un diacon. Cum să înțelegi că un episcop nu ar putea avea un diacon? În greacă, chiar πολλακις). Întrebare. Dacă sunt mulți preoți împreună și nu este nici un diacon printre ei, este vrednic să-i slujim? Răspuns. Vrednic; Singurul care poate vorbi din ele este o octenație, stând în altare și nu plecând. Întrebare. Dacă presbiterul uită să toarne vin sau apă în potir și își amintește în timpul slujbei, ar trebui să înceapă din nou sau să cânte la rând? Răspuns. Da, când vă amintiți și turnați vin și apă și efectuați serviciul: nu începeți din nou. Întrebare. Este potrivit, după sfințirea unei mese, să o duci din loc în loc și să litorgisezi pe ea? Răspuns. Este indicat să mănânci oricând ai nevoie. Oamenii care merg nu au loc de odihnă; dar ai grijă cu frică și cutremur: pune-l într-un loc curat și servește-l pe el. Întrebare. Dacă un șoarece începe să devină miel, este demn să-i servească sau nu? Răspuns. Merită, rămâne cel puțin o pătrime din el și, astfel, servește. Întrebare. Este potrivit să se servească cu stafilie uscată sau nu? Răspuns. Dacă nu există vin în care să nu fie pământ, atunci îndoiți un nou stafil și serviți, nu uscat; Dacă trebuie să slujești, ai păcat de la Dumnezeu”] 694. [Mitropolitul Ciprian, în răspunsurile sale către starețul Atanasie, abordează, printre altele, aceeași problemă despre care vorbește Sinodul Vladimir din 1274, și anume efectuarea proskomedia de către diaconi, și o rezolvă negativ: „un diacon nu poate proskomedia: un slujitor este preot, nu semeni”. Aici se referă în mod evident la obiceiul existent de a sluji Liturghia și nu scrie despre vin: „Chiar dacă slujiți Dumnezeiasca Liturghie în afară de vin, este mare nelegiuire: căci, vorbind, Domnul nostru Iisus Hristos primește paharul din rodul viței și, binecuvântat și sfințit, dă sfântului Său ucenic și Apostol, pentru că nu bei nimic altceva decât râul, dacă nu bei nimic altceva. slujiți vinul, vrăjmașul este porunca Domnului: căci din partea Domnului curgea sânge și apă, de aceea noi, turnând vin și apă, slujim”. Într-una din învățăturile sfinte ale secolelor XV-XVI. găsim o interdicție asemănătoare; „Da, pentru ca oamenii să nu slujească liturghia fără vin și să nu amestece nimic cu vin, nici miere, nici kvas, ci apă; și oricine încearcă să slujească așa fără vin, sau oricine îl amestecă, și eu îl voi excomunica din preoție, iar de la Dumnezeu curtea este inexorabilă să accepte așa ceva, iar în secolele viitoare este un chin nesfârșit, chiar dacă este înfricoșător.” În aceleași răspunsuri lui Atanasie, Mitropolitul Ciprian dă și următoarele instrucțiuni: „Proskura sunt cruci, sau dora, există o oarecare diferență în asta; chiar dacă există cruci pe o dora, proskura dora este demnă de a fi, de dragul mielului”. - În slujba sfântă, la împărțirea datoriilor, nu spune ceva, dar acoperind și arătat, face slujba. Chiar dacă mielul rămâne, atunci se va păstra din nou, nu va crește niciodată, în acea biserică sau în alta, nu este nicio promisiune în cea de Joia Mare să scoată mielul din cursă, și apoi să-l țină demult”] 695. [De la începutul secolului al XV-lea. (după 1410) este cunoscut un decret special al lui Ioan Arhiepiscopul de Novgorod - „un decret privind procurarea sfinților trei mărturisitori din Guria, Samon și Aviv”, denunțarea răpitorilor prin prosforă. „Aud aici”, le scrie Arhiepiscopul țăranilor din Sofia, că mergeți la cruce despre distrugeri mari și despre cele mici; altfel nu acționați conform legii lui Dumnezeu. Aici Dumnezeu ne-a dat un semn de la Sfântul Mărturisitor; Guria, Samona și Aviv diaconul 696; altfel, prin harul lui Dumnezeu, există dreptul de a conduce, dar de vina pentru executare. Și am trimis o icoană vouă, sfinților, mărturisitori la biserica lui Dumnezeu. Iar ce te duci la cruce, altfel îți luăm, dar mergi la semnul sfinților lui Dumnezeu, preotul să slujească Sfânta Liturghie, și scrie numele lui Dumnezeu pe pâine și dă-l oricui vine la numele lui Dumnezeu, are dreptate; Și cine nu merge la pâine, va fi vinovat fără judecata lui Dumnezeu și fără lucruri lumești. Altfel, despre moartea noastră și despre a ta scrie că ei profită de noi. Și această scrisoare ți-a fost dată pentru a fi folosită; iar cine nu va asculta această scrisoare va fi condamnat și executat fără judecată. Dar tu, preote, nu lăsa pâinea lui Dumnezeu să meargă la tovărășie și nu ne supune cuvântului. Și vă binecuvântez pe voi, pe preoți și pe toți creștinii." - La acest document a fost atașat următorul decret despre "proskurmisaniya": "Ori de câte ori cineva este furat ceva sau cineva greșește, îi ordonați preotesei Proskura să coace o cruce și ordonați să fie imaginate patru cruci pe ea. Iar preoteasa, intrând în biserică, rostește mai întâi rugăciunea Sfântului mărturisitor; iar alta: intrând în biserică, înaintea icoanei sfântului mărturisitor, cântaţi o slujbă de rugăciune; iar al treilea: iar la proscomidie, spune, ascultând pe prosphira, această rugăciune: „Rugați-vă, sfinți mărturisitori ai lui Dumnezeu, Gurie, Samona și Aviv diaconul, ca prin mila lui Dumnezeu au întors fecioara în cetatea lor Edes, iar acum sfinții trei mărturisitori, Gurie, Samone și Avivo, și cei ce vin cu Avraam și Avidan pentru voi, cu Avidan și Avraam, să faceți minunea voastră. credință, ajută-l pe distrugător, demască-i pe vinovați, închide gâtul celor răutăcioși. Isaac - leagă V17;: Iacov - și blochează-le cărările și întunecă-le din toate părțile, pentru ca cărările lor să se târască și îngerul Domnului să-i alunge." De asemenea, Doamne, miluiește-te 12. Și apoi, scoate prima cruce, spune: "Întregul nume al lui Dumnezeu este scris pe pâine, prin rugăciunile sfinților lui Dumnezeu, cinste și mărturisirea Sf. Guryu"; afară, verbul: „în cinstea și slava Sfântului Samon” și a treia cruce este viimaa, gaagoli: „în cinstea și slava Sfântului Aviv diaconul” și a patra cruce a fost scoasă, să zicem, amintindu-ți pe nume, pe cine mănânci, vinovat pentru mustrare”] 697. [În scrisoarea sa către pskoviți (12 august 1419), Mitropolitul Fotie stabilește în detaliu rânduiala de pregătire a Sf. miei pentru liturghiile presfințite; Aceasta dintre părțile esențiale ale hărții sau decretului de slujire a celor preasfințiți este expusă, notează un cercetător special, aparent pentru prima dată, deoarece pare a fi o chestiune complet nouă și necunoscută] 698. [În întrebările și răspunsurile canonice, aparținând unei persoane necunoscute și datând nu mai târziu de secolul al XV-lea, se citesc următoarele întrebări și răspunsuri: 1) Nefiind asistat la utrenie, ați cântat liturghie? Chiar dacă ai nevoie, poți să-l cânți și să te înclini în fața tuturor. 2) Oricine dorește să meargă la liturghie sub Evanghelie. La fel, dacă un diacon îl cinstește pe Sf. Evanghelia este pe cale de ieșire, altfel atunci pleacă. 3) Si slujind preotului la Sf. litorghie, si curvie, ce este ofitemia? Și a fost lipsit de preoție în aceeași vară și din apropierea prietenului său. 4) În ziua Bunei Vestiri, trebuie scos mielul pentru depozitare? Uneori este o săptămână, alteori este scos, dar uneori nu există. 5) Dacă uiți să dai mielului ceva de băut, ar trebui să-i servești? De dragul nevoii, slujiți, și nu de dragul nevoii, nu slujiți; iar el însuși nu va sluji ca preot timp de 6 săptămâni, usca și mănâncă. 6) Dacă preotul uită să toarne vinul în oală? Și nu slujește un an și mănâncă și mănâncă uscat. 7) Ar trebui să dai mielului ceva de băut, punând o parte din el în oală? Ino investi. 8) La ce poate fi folosit vinul? Ino sa nu servesc. 9) Ar trebui să scoatem pâinea Maicii Domnului din proskura? Scoate-o. 10) Ar trebui să servească drept trei proscura? De dragul nevoii, a sluji. 11) După spălare, să scoți pâinea Maicii Domnului? De dragul ei, scoate-l. 12) De ce ar trebui să-mi sângereze fundul din nas, să-i cânt? Altfel, nu-i cânta liturghie; La fel, fie o firimitură va apărea în gură, fie un păr, altfel nu vei cânta liturghie; iar dacă se întâmplă de nevoie, atunci cântă. 13) Sunt apostolii 3 la masa de onoare? Două esență trădată de la Sfântul Părinte - până la zi și Preacurată, sau până la zi și Sfânt, ori pentru odihnă; conform hărţii, după cum este scris, doar două sunt onorate] 699. (Care era starea liturghiei sub Macarie? Această întrebare nu are loc. Dacă ar avea cărțile de slujbă ale lui Macarie, ar ști cum erau liturghiile lui, dar în alte locuri erau diferite. În general, diversitate). (Liturghia episcopală din secolul al XVI-lea, - Manuscris sinodal nr. 366. - Carta slujirii ierarhului și privind stabilirea gradului preotesc, - Makarievski Chet-Minea, sub 31 august, foaia 1486 ver., în Indexul părintelui Iosif col. 479). (Pentru unele modificări neautorizate în liturghie, vezi Menaions sinodale Makarievsky nr. 183, august, foaia 524). (Dora, Dornaya prosphora - prosfora din care se scoate mielul - Izvestia Akademii vol. VII, p. 266 început, 270). (Proskury misati (proskumisati). Misati – missa latină? Serviți masa la prosforă?). (Liturghia celor preasfințiți este asimilată în inscripția lui Epifanie al Ciprului, manuscrisul lui Grigorovici după Descrierea lui Viktorov, p. 27). (Cum se săvârșește liturghia conciliar de mai mulți preoți - Manuscrisul sinodal nr. 850, fila 267 ver. sqq (în mănăstire, există trăsături deosebite). Există și diferite statute (fila 282 despre ungerea cu ulei dintr-o lampă). (Litorgia ar trebui să fie celebrată la ceasul al treilea; la ora 3 porțile cerului sunt deschise de către îngerul purtător de daruri. Dacă cineva întârzie la litorgie, atunci îngerii purtători de dar vor lua daruri de cinste și vor aștepta dimineața până la ora 3, iar apoi jurământul va face jurământul, chiar și din jurământ. Lavra Golden Chap, nr. 11, Învățătura dreptei credințe este benefică sufletului, fila 40, spate - 41). Ne îndreptăm către alte servicii publice. În ce formă am acceptat aceste slujbe concomitent cu adoptarea creștinismului și în ce stare se aflau la început în țara noastră, aceasta este acoperită în întunericul incertitudinii complete, care poate fi oarecum spulberată doar prin presupuneri – ceea ce am făcut în primul volum; iar apoi, prin Mănăstirea Pecersk, hrisovul 700 al slujbelor noastre, Studianul, în ediția sa aparținând Patriarhului Constantinopolului Alexei, a intrat în uz general printre noi. Istoria ulterioară a acestor slujbe în Rusia este că Carta Studian a rămas la noi ca o carte general acceptată până în a doua jumătate a secolului al XIV-lea și că din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, simultan cu cartea de slujire a Sfântului Filoteu, a început să o înlocuiască și apoi a înlocuit complet Carta Ierusalimului (de fapt Savvinsky, care a ieșit din mănăstirea Sfințită). Constantinopol, unde a fost adoptată în locul propriilor noastre hărți în prima jumătate a secolului al XIII-lea. Carta Studio, așa cum am spus în volumul 1, nu era o carte independentă, ci era aceeași Carta din Ierusalim a Sf. Savva cel Sfințit, supusă doar unor modificări de către călugărul Teodor Studitul, care a introdus-o în Mănăstirea Studio. Și, prin urmare, diferențele sale față de Carta de la Ierusalim în raport cu însăși riturile slujbelor sunt foarte nesemnificative și pot fi echivalate cu diferențele dintre două ediții ale aceleiași carte) 701. Diferențele sale semnificative față de Regula Ierusalimului nu priveau ritul slujbelor, ci modul și timpul săvârșirii lor - ele constau în faptul că, deși conform Regulii Ierusalimului, privegherile toată noaptea sunt stabilite pentru duminica și pentru sărbătorile Domnului, călugărul Teodor, de asemenea, pentru aceste zile, ca și pentru toate celelalte, numește Vecernia și Utrenia pentru a fi săvârșite în orele obișnuite, în care să fie oficiate și oficiate la Ierusalim. liturghia se cântă numai în Miercurea și Vinerea primelor șase săptămâni din Postul Mare și Luni - Miercuri a ultimei săptămâni sau Sfânt, Monahul Teodor desemnează să o cânte în Miercurea și Vinerea Săptămânii Grasime a Brânzei, în toate zilele de post consecutive (Luni-Vineri) ale primelor șase săptămâni și în aceleași zile din Săptămâna Mare, cu excepția zilelor Mare și a postului din Săptămâna Mare. Joia Mare sau cu adăugarea lunii-miercuri din Great Heel 702. Listele Cartei Studite 703 care au supraviețuit până în zilele noastre diferă unele de altele prin diferențe deosebite 704, adică mărturisesc că, în raport cu serviciile noastre, aceste diferențe particulare au avut același loc ca și în raport cu liturghiile. Și aici, la fel ca în timpul nostru acolo, diferențele ar trebui să fie derivate în principal de la greci, dar parțial ar trebui să fie asimilate de noi înșine. Pe lângă Regula Studite, ne-au mai fost transferate și alte reguli de cult 705: dintre aceste alte reguli, cele care au fost date în folosință numai în mod privat, în unele mănăstiri individuale, sau nici măcar nu au fost date în folosință, ci au rămas pur și simplu în manuscrise, iar Regula Studite a putut fi completată cu noi, sau supusă unor modificări pe baza acestora. La Constantinopol și patriarhia sa, conform mărturiei lui Simeon al Tesalonicului, Carta Ierusalimului a fost adoptată în locul cartelor sale locale în jurul primei jumătăți a secolului al XIII-lea 706. De la Constantinopol în primul sfert al secolului al XIV-lea, sârbii 707 au împrumutat carta, iar la sfârșitul secolului al XV-lea am împrumutat-o ​​și începutul secolului al XIV-lea. În listele hărții păstrate din secolele XIV-XV se regăsesc trei traduceri speciale ale acesteia, reprezentând trei ediții speciale 708. Una dintre traduceri trebuie luată drept traducerea sârbească ce ne-a fost transferată 709, care transfer, după cum probabil se poate crede, a fost opera mitropolitului Ciprian; o altă traducere a fost făcută la Constantinopol în 1401. călugărul nostru rus Atanasie, în care îl văd de obicei pe faimosul Atanasie din Vysotsky 710; a treia traducere, tot rusă, aparține unei persoane necunoscute. Poate părea ciudat și nu în totalitate clar că noi, rușii, ne-am despărțit prea mult timp de grecii Patriarhiei Constantinopolului în ceea ce privește statutul, adică prea mult timp nu ne-am obosit să introducem statutul Ierusalimului, urmând exemplul lor. Această ciudățenie, după toate probabilitățile, ar trebui explicată prin faptul că diferența dintre statutele lui Studite și Ierusalim, nefiind deosebit de semnificativă, nu a fost izbitor de sesizabilă și că din acest motiv nu a atras atenția strămoșilor noștri mult timp. Înțelegerea dintre noi și greci în unele dintre acele puncte de diferențe care au fost sesizabile, care diferență erau zilele anuale de săvârșire a Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite, așa cum am văzut mai sus, a început foarte devreme. Așa cum noul misal a început să fie introdus printre noi din vremea Mitropolitului Ciprian, nu prin orice instrucțiuni oficiale din partea autorităților bisericești, ci numai prin asimilare voluntară, tot așa și noua carte a fost introdusă numai în același mod. Noua carte de servicii, fiind introdusă pentru uzul nostru, în perioada pe care o luăm în considerare nu a înlocuit-o deloc pe cea veche, care a continuat să rămână tot timpul împreună cu ea. La fel, noua carte nu a înlocuit-o pe cea veche. Cu toate acestea, trebuie să ne gândim că vechea carte a ieșit din uz mai repede decât vechea carte de servicii. Cât despre acesta din urmă, după introducerea noului misal, nu numai acele manuscrise care fuseseră scrise înainte au continuat să fie folosite, dar au continuat să fie scrise altele noi; Spre deosebire de noile manuscrise ale vechii hărți, se pare că s-a scris foarte puțin despre introducerea noii hărți. Cu toate acestea, ne bazăm presupunerile doar pe manuscrisele supraviețuitoare, iar chestiunea poate fi complet întâmplătoare. Carta de la Ierusalim, așa cum spuneam, a fost introdusă în țara noastră în trei ediții. Și, prin urmare, a fost introdus în țara noastră cu triplă diversitate în raport cu detaliile. Nu putem spune câtă diversitate au prezentat editorii în atitudinea lor față de detalii; și în egală măsură nu putem spune mai departe ce s-a întâmplat cu aceste ediții: dacă a fost așa că au fost distribuite de toți trei împreună sau că una dintre ele a avut prioritate față de celelalte două. Dacă acesta din urmă, atunci, în orice caz, nu există nicio îndoială că o ediție nu a menținut uniformitatea, ci și diversificată, în fiecare manuscris individual reprezentând o ediție privată specială (introduceri din alte ediții și din Carta Studioului). Descriptorii manuscriselor Bibliotecii sinodale fac următoarea remarcă cu privire la modificările la care a suferit originalul grecesc al Cartei de la Ierusalim în traducerea slavă. „Deoarece carta atribuită călugărului Sava includea multe capitole din Markov 711 și, de asemenea, multe capitole din Nikon Muntenegrul, iar acestea din urmă au fost incluse în aceeași traducere care a existat mai devreme în limba slavă: este evident că Carta Savvin în componența sa inițială nu era atât de extinsă și că aplicații semnificative la ea au fost deja făcute în bisericile slave; „Acest lucru”, concluzionează descriptorii, „explicează parțial diversitatea conținutului cartei în diferite liste” 712. Principala diferență dintre Regula Ierusalimului și Regula Studitului, așa cum am spus, trebuie considerată a fi că în prima liturghie preasfințită se alocă un număr diferit, mai puțin de zile ale anului decât în cea din urmă, și că duminica și marile sărbători, în locul Vecerniei și Utreniei obișnuite, sunt stabilite privegheri de toată noaptea (conform ediției actuale a Rulei adoptate sau obligatorii). se numesc privegheri de toată noaptea pe tot parcursul anului 68, – capitolul 6, cfr în Descrierea manuscriselor sinodale nr. 383, fila 10, lista hrisovului secolului al XIV-lea, unde se atribuie acelaşi număr). În raport cu aceste diferențe față de Carta Studite, nu am acceptat pe deplin Carta Ierusalimului: în ceea ce privește zilele de săvârșire a liturghiei preasfințite, din Carta ei, prin adoptare, am adoptat exact practica pe care o prescrie; Cât despre privegherile de toată noaptea, ele nu au fost introduse printre noi ca o chestiune obligatorie, ci au devenit o chestiune arbitrară, astfel că în raport cu vecernia și utrenia festivă, chestiunea a apărut în așa formă, încât încăperea a fost lăsată liberă alegere între una și alta prin statutul 713. Vorbim despre statutele Studite și Ierusalim, ca fiind cele care erau de uz comun între noi. Cu toate acestea, există întrebări cu privire la limitarea acestei utilizări generale în sensul prestării complete sau incomplete a serviciilor pe acestea. Statutele și Statutele Ierusalimului sunt statute monahale și, ca atare, oferă servicii și prescriu îndeplinirea lor în cantitatea monahală a acestuia din urmă. Între timp, nu toate slujbele monahale erau obligatorii pentru bisericile laice, prin care înțelegem cele catedrale-episcopale. Alcătuirea slujbelor publice zilnice, pe care Biserica Creștină le-a instituit ca atare și care s-a întâmplat chiar înainte de apariția mănăstirilor în ea, a constat în trei slujbe separate: Utrenie, Liturghie și Vecernie (ceea ce urmează: Vecernia, Utrenia, Liturghia). Călugării, după ce au apărut, pe lângă aceste trei slujbe, au introdus noi slujbe în mănăstirile lor și anume, orele de 1 - 9, Vecernie și Oficiul Miezului Nopții. Atâta vreme cât bisericile seculare aveau propriile hrisovice pentru slujbele noastre, separate de mănăstiri (care în Rusia, după cum spuneam, au durat probabil nu mai puțin decât până la sfârșitul perioadei premongole), slujbele monahale nu puteau fi deloc obligatorii pentru ele. (Deși, pe de altă parte, așa cum ar trebui să implice în mod natural, acestea nu au fost interzise în mod pozitiv). Dar ce s-a întâmplat în acest sens când bisericile parohiale au adoptat regulamentele monahale: au început să facă conform acestor regulamente doar acele slujbe pe care le aveau în comun cu mănăstirile, sau au acceptat toate slujbele monahale ca fiind obligatorii pentru ele? O altă întrebare se referă la îndeplinirea integrală sau incompletă în bisericile parohiale, conform hărților monahale, a acelor slujbe pe care ele, bisericile, le aveau în comun cu mănăstirile. Utrenia și vecernia proprii ale bisericilor seculare au avut o anvergură mai scurtă decât aceleași slujbe din mănăstiri, și tocmai - în ceea ce privește bisericile catedrale-episcopale, utrenia lor nu avea ultima parte a utreniei actuale, care constituie canonul, pentru canoane, reprezentând un cântat de rugăciune special atașat utreniei, au fost introduse ca utrenie ca și surplusul bisericii ca și utreniei menționate de aceleași slujbe. mai sus; iar în ceea ce privește bisericile parohiale, utrenia lor nu avea aceleași canoane, lecturile de kathisme cu excepția postului, iar vecernia, se pare, nu aveau litiuri festive 714. În ce măsură au fost adoptate utrenia și vecernia mănăstirii de către bisericile maritime – fără acele părți pe care nu le aveau înainte sau cu aceste părți? Nu suntem în măsură să răspundem la întrebările puse acum într-o manieră complet satisfăcătoare; Cert este însă că la noi, ca și în Grecia 715, nu întregul număr al slujbelor monahale a fost adoptat neapărat de către bisericile mirene și că Vecernia și Utrenia au fost săvârșite în bisericile laice nu în deplina lor calitate monahală. În ceea ce privește numărul slujbelor, din actele Catedralei Stoglavy reiese că orele dinainte de liturghie nu se citeau în toate bisericile. Catedrala prescrie: „și înainte de liturghie, în bisericile catedrale și în toate bisericile ar fi un ceas anunțat la ce oră trebuie să facă preotul proskuromisa” 716. Într-o altă instrucțiune a ei cu privire la ceas, catedrala face cunoscut că în Novgorod și Moscova obiceiul de a le citi era mai universal, dacă nu, în general, a presupus că, dacă nu, în general, era un motiv mai semnificativ să se presupună, 717. răspândită în bisericile laice. În ceea ce privește măsura în care vecernia și utrenia monahală au fost săvârșite în bisericile seculare, reiese clar din actele Consiliului Stoglavy: în primul rând, că la Moscova, sau, după cum pare mai probabil să înțelegem sinodul, în toată Rusia nu exista un obicei de a cânta litiul, - în al doilea rând, că aici nu a existat un obicei de a cânta psalmi, numele „Domnului” și „Lauda”: „Pe râurile Babilonului” la vremea prescrisă pentru ei de cartă. În ceea ce privește litia, citim într-una dintre întrebările țarului adresate catedralei: „Statul spune: sâmbătă seara, de asemenea, de sărbătoarea lui Hristos și a Maicii Domnului și a sfinților, se cântă deliberat litey, iar în toate zilele pentru odihna odihnei se cântă litey după utrenie și vecernie, aici nu se fac utrenie și vecernie” 718. În ceea ce privește psalmii, citim întrebarea regelui adresată sinodului: „În hrisov este scris să cântăm săptămânal de la Înălțarea Sfintei Cruci până la săptămânile de brânză: „Lăudați numele Domnului” și „Mărturisiți pe Domnul”, iar al treilea psalm „Pe râul Babiloniei este de trei ori de trei ori a anului și a sugarului” mâncare crudă: de aceea nu cântă aici de dragul vinovăției?” 719. O expresie nu complet definită: „aici (aici)” poate fi înțeles fie despre Moscova, fie despre toată Rusia (aici - în țara noastră); aceasta din urmă este mult mai probabilă, pentru că, dacă nu ar îndeplini carta la Moscova, dar ar fi îndeplinit-o la Novgorod, atunci țarul nu ar omite să sublinieze acest lucru, așa cum face și în alte cazuri. În ceea ce privește canoanele, avem mărturia mitropolitului Fotie, din care reiese că la vremea lui, cel puțin, acestea erau deja promulgate în bisericile laice. Într-unul dintre mesajele sale către Pskov, el dă un răspuns la o întrebare perplexă cu privire la cântarea lor, care i-a fost adresată în mod special de preoții mireni 720. Astfel, din cele spuse, reiese că înainte de timpul Sinodului celor o sută de capete, hrisovul monahal nu se ducea la îndeplinire în bisericile noastre seculare în întregime în raport cu numărul slujbelor și volumul lor, ci că această lacună era nesemnificativă. Este necesar, totuși, să se facă distincția între ceea ce a fost considerat ca fiind dator și ceea ce s-a întâmplat de fapt. Despre acesta din urmă vom vorbi mai jos. [Slujbele publice includ binecuvântarea apei în ajunul Bobotezei și 1 august. Despre slujba divină din aceste zile, vezi I. D. Mansvetov Mitropolitul Ciprian în activitatea sa liturgică, M. 1882, pp. 52–53 și Carta Bisericii (Typik), M. 1885, pp. 1612–115, pp. 238, 416–417; A. A. Dmitrievsky Slujba divină în Biserica Rusă în secolul al XVI-lea, Kazan 1884, p. 188–189]. [În timpul dinaintea Consiliului celor Sute de Capete, avem următoarele instrucțiuni cu privire la serviciile noastre]. [În răspunsurile Consiliului Patriarhal de la Constantinopol la întrebările episcopului Teognost de Sarai, propuse în 1276, găsim următoarele întrebări și răspunsuri: „Întrebat. În zilele Kia și în anii de cinste sfântul să primească Evanghelia? Răspuns. De patru ori vara, în Săptămâna Sfântă, în Sfânta Evanghelie, în Joia Sfintei și în prima Evanghelie a Răsăritului. vecernie, iar în prima zi a lunii septembrie, când mergi cu starețul în marile sărbători, nu este nevoie să le cinstiți - Întrebare Sfinții Părinți să fie slujbe în acele zile, atunci nu se cântă nici slujba de Post, nici slujba de vară, dar la ora 9 nu se cântă vecernia. [Mitropolitul Ciprian, în învățătura sa din 1395 către clerul din Novgorod, rezolvă întrebarea care i-a fost propusă cu privire la timpul săvârșirii Liturghiei lui Vasile cel Mare: „Slujba Sfântului Vasile cel Mare începe în a doua săptămâni ale Postului Mare, iar în săptămâna lui Hrisostom, în săptămâna lui Hrisostom, este și slujba de culegere a lui Hrisostom, înaintea slujbei de cinste, precum și înainte de slujba de cinste a lui Hrisostom, înainte de slujba de cinste, împărțită. slujba lui Hrisostom și din a doua săptămână a Postului Mare în fiecare săptămână a Sfântului Vasile Mare, se slujește și în canonul Nașterii Domnului, iar la canonul botezului Sfântului Vasile cel Mare se face slujbă de multe cinste pentru împărțirea Marelui Vasile și în ziua sărbătorii lui nu se face slujbă numai cu vecerul din 27 septembrie; 1417. Clerului din Pskov citim 722: „Și ce scrieți, fiilor, că Întâlnirea Domnului nostru Iisus Hristos, sau Găsirea venerabilului cap al lui Ioan Botezătorul, va avea loc miercuri sau în urma săptămînilor de cruditate: altfel, în acele zile, după hrisovul dumnezeiesc, liturghia despre sărbătoarea lui Ioan Doamnei s-a povestit despre Sfânta Vestire. Preasfânta Maica Domnului, chiar în Vinerea Mare: o altă liturghie a Sfântului Gură de Aur, tot în Săptămâna colorată, și luni și marți și miercuri Și într-o altă scrisoare 2 ani mai târziu (din 12 august 1419), mitropolitul Fotie le-a scris: „Și miercurea și în Vinerea Brânzei, nu am mai întors în Săptămâna lui Constantin, nici mai jos, în Muntele Hotărâm; nu ne-am întors în aceste zile, ne-am hotărât miercuri și vineri din Săptămâna Brânzei, mai jos de liturghia săvârșită, mai jos de cea mai înainte sfințită; asemănător și mai ales pe călcâiul cel mare al răstignirii lui Hristos nu s-a săvârșit nici liturghia, nici slujba presfințită.”... Aici el dă instrucțiuni detaliate despre modul de desfășurare a slujbei, „dacă ajunul Nașterii lui Hristos sau Bobotează are loc sâmbăta sau în săptămână”] 723. [„În Sâmbăta Mare, seara”, scria Mitropolitul Ciprian în 1395 într-o învățătură adresată clerilor din Novgorod, „nu există nicio modalitate de a-l duce pe Mefimon”. Mitropolitul Fotie a scris despre aceasta clerului din Pskov la 23 septembrie 1417: „Și de ce, fiilor mei, scrieți despre Mefimon, ce să cântați în Sâmbăta Mare: altfel, potrivit hărții, Mefimon nu se cântă în biserici în Joia Mare seara și în Vinerea Mare, iar în noaptea Vecerniei, Sâmbăta Mare, ci în chilia Vecerniei și Sâmbăta Mare, ci în sâmbăta Mare, în noaptea vecerniei, în sâmbăta Mare. Faptele Apostolilor se citesc în biserici toată noaptea, iar canoanele funerare ale Mântuitorului și lecturile”] 724. [Cu privire la ridicarea Crucii Domnului, a cărei întrebare a fost pusă de episcopul Theognost în 1276, găsim următoarele instrucțiuni de la Mitropolitul Ciprian și Fotie. Primul, în învățătura sa din 1395 către clerul din Novgorod, scrie: „Și pentru ridicarea cinstitei Cruci în fiecare biserică, în toată țara în care locuiesc creștinii, ridicați crucea, chiar dacă există un singur preot, pentru slava cinstitei și dătătoare de viață.” „Și crucea”, scrie Mitropolitul Fotie clerului din Pskov, o ridică mai întâi la răsărit, în 4 țări, apoi ridică al cincilea pachet la răsărit și, vorbind despre fiecare ridicare, despre Ortodoxie, „Doamne miluiește-te”, 100”] 725. [Printre răspunsurile Mitropolitului Ciprian către starețul Atanasie găsim unul despre unde să citiți apostolul și Evanghelia în cazul în care ora este urmată de liturghie și când nu se presupune: „Ori de câte ori va fi o liturghie de peti, orele fraților din pronaos cântă, iar apostolul și evanghelia nu se citesc în mijlocul evangheliei; fără liturghie se cântă orele, apoi apostolul este în mijlocul bisericii de cinste, iar Evanghelia este pe tronul sfânt”. - Aici citim: "Voi întrebați: cum sunt cinstiți îngerii din Joia Mare și unde? Și fiți conștienți de acest lucru, căci pe sfântul tron ​​toți îngerii sunt cinstiți, de la primul până la ultimul, dar preotul este îmbrăcat în toate veșmintele sale." - M-ai întrebat despre rugăciunile de seară și de dimineață: câte sunt? la Vecernie sunt 6 rugăciuni, iar a 7-a este zi liberă, iar a 8-a după săvârșirea Vecerniei și după proclamare; iar la Utrenie sunt 11 rugăciuni și a 12-a rugăciune după „Lăudați pe Domnul din cer”, la închinare” 726. În mesajul mitropolitului Fotie din 12 august 1419 către clerul din Pskov, citim instrucțiuni: despre cântatul „Dumnezeu Domnul ni s-a arătat” la Utrenie, despre sărbătorirea zilei de 30 ianuarie celor trei sfinți Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur și Grigore Teologul - „nu fi leneș să sărbătorești în orice fel această sărbătoare”. și o împodobesc cu laude solemne și privegheri de laudă toată noaptea” și regulamentele despre cântarea canoanelor] 727. [În întrebările-răspunsuri canonice, aparținând unei persoane necunoscute și datând nu mai târziu de secolul al XV-lea, se citesc următoarele întrebări-răspunsuri: 1) preotului fără stihorion într-un singur felon, se cântă Vecernia sau Utrenia? Petit. 2) Cânți pentru tine însuți în timp ce mergi pe cal? Petit. 3) Ce s-a întâmplat la biserică, la utrenie, dar acasă când cântai? Ino peti] 728 . (Consiliul 100-Glavny, în legătură cu slujbele divine, a căutat să obțină în instrucțiunile sale: ca toate slujbele bisericii, generale și private, să fie îndeplinite în întregime și strict conform regulilor; să fie îndeplinite corect; ca închinarea publică să aibă loc într-o manieră ordonată, în sensul ordinii îndeplinirii ei de către cei care cântă, și acele rânduri în sensul prezenței textului; cărţile liturgice a fost eliberată de cele cuprinse în el, pentru ca aceste cărţi liturgice să fie cât mai corecte în pregătirea lor de către cărturari, astfel încât să se stabilească uniformitatea şi corectitudinea în riturile bisericeşti; (Instrucțiuni ale Consiliului Stoglavy: a) referitor la permisivitate: a cânta utrenie toată ziua, după utrenie se fac rugăciuni pentru sănătatea regelui și a orelor, iar liturghia ori de câte ori este posibil și potrivit - pp. 81 și 82 fin., cfr pp. 130, 197 (la mănăstiri), 200. Țarul a spus: „Acum vedem și auzim, pe lângă carta divină, multe rituri bisericești nu sunt îndeplinite pe deplin, nu conform regulilor sacre și nu conform carții,” - pagina 50 începând. Răspunsul general: „să slujească dumnezeiasca liturghie și alte cântări bisericești în deplin și după rânduiala tuturor, după tradiția sfinților apostoli și sfinților părinți, după hrisovul dumnezeiesc și după pravila sfântă, fără a preface nimic,” - pp. 78, 81. b) privind corectitudinea instrucțiunilor referitoare la toate serviciile: Despre hainele bisericii. Înaintea catedralei, preoții cântau Utrenia și Vecernia fără veșminte, purtând doar stole; au mai săvârșit botezuri, căsătorii, îngropați prunci, au cântat rugăciuni și slujbe de pomenire - pag. 66. Definiție: botezați copii, căsătoriți nunți, binecuvântați apă în ajunul Bobotezei și Bobotează și la Originea cinstitei Cruci în întreg gradul preoțesc; Vecernia și slujbele de recviem și oficiile de vecernie și de la miezul nopții și slujbele de rugăciune care se cântă în stole și veșminte, cu excepția mănăstirilor, care au reguli proprii - pag. 101 fin.. Despre ușile regale. Ușile regale nu se deschid niciodată, cu excepția începutului și a ieșirii și a vacanței - pagina 96 fin.. Despre vălurile de pe tron, pagina 93. Altar, altar și tron. Nu aduceți nimic în altar sau în altar în afară de lumânări, tămâie, vin de serviciu, prosforă, mărar și cărți; nu așezați nimic pe tron ​​sau pe altar decât evanghelia, crucea, vasele, învelișurile și aerurile. Oamenii obișnuiți și cei doi căsătoriți nu ar trebui să intre în altar - pagina 99. c) În ceea ce privește decorul: pentru ca preoții să se pregătească în mod corespunzător pentru slujbă - p. 368 fin., îmbătat cu o zi înainte, nu sluji dimineaţa; pentru ca preoții să nu slujească beți și în timpul slujbei să nu înjure și să nu se bată - pag. 66 început, 81, 128 729; pentru ca clericii din coruri să nu citească și să cânte de două ori de trei ori - p. 65 fin., 105, 107; pentru cei care se roagă să stea liniștiți și să nu vorbească - pp. 65, 106, 156 fin.; nu stăteau în tafyas și pălării, - pagina 65. În timpurile străvechi, stăteam în biserică în pălării, - Karamzin II, nota 126 (prinți în glugă). d) referitor la textul cărților liturgice: nu insistă asupra uniformității perfecte a lecturii, atunci există o singură forță, p. 94 fin., 96 început. d) referitor la cărţi. Țarul a spus că scribii scriu din traduceri necorectate (eșantioane, copii), dar după ce le-au scris nu le corectează - pag. 52 fin.. Mier. p. 124). Despre „God Establish” – pagina 194. La vecernia de duminică și de sărbătoare „Sfinte Slave” și la aceeași utrenie, trebuie să se cânte, nu să se citească Doxologia – pag. 73. Despre Marea Doxologie și după ea - Capitolul 41, § 29. Doxologie și haos de cântat la adunări - pagina 105. În „Este bine să te mărturisești” trebuie să spui: proclamă dimineața mila și adevărul tău pentru fiecare noapte, și nu pentru fiecare zi sau pentru fiecare dată - p. 95). (Alături de diferențele notate mai sus în slujba divină față de cea actuală, constând în diferența și lipsa rugăciunilor și exclamațiilor de rugăciune, în lipsa sau excesul acțiunilor rituale, trebuie subînțeles și o diferență importantă, constând într-o interpretare vocală diferită a ceea ce este prezent în mod egal atât în cărțile de slujire antice, cât și în cea de față. Această ultimă diferență se extinde acum la toate serviciile, publice și private. în toate slujbele, publice și private, cântatul este folosit în unele cazuri în care în antichitate se folosea citirea sau, mai precis, vorbirea, aceste cazuri sunt: în legătură cu toate slujbele - apeluri la rugăciune în ectenii: „Doamne miluiește” și „Doamne dă” în legătură cu liturghie – „Cred” și „Tatăl nostru”. În biserică, ca și în viața obișnuită, se cânta ceea ce era de fapt destinat cântării - cântece și poezii sacre (poezii sacre), iar tot ceea ce este indicat acum nu este în niciun fel una sau alta: apelurile la rugăciune indicate sunt tocmai apeluri la rugăciune, „Tatăl nostru” este o rugăciune, „Cred” este o mărturisire de credință. Cu toate acestea în minte, lucrul corect de făcut este ca cititorul sau primatul să proclame printr-un discurs (rugăciune), iar toți cei prezenți în biserică repetă după el cu un discurs (același). „Cred” și „Tatăl nostru” nu sunt cântate printre greci până în ziua de azi, ci sunt proclamate (citesc) de către rectorii bisericilor sau bătrânii celor prezenți în ele și repetate după ele de către oameni (așa cum procedăm cu rugăciunea de sacrament: „Cred, Doamne”). „Doamne miluiește” și „Doamne dăruiește” Grecii acum cântă deja (poate, nu în întregime duși cu succes de exemplul nostru), dar nu au făcut acest lucru deloc la mijlocul secolului al XVII-lea: Arsenii Sukhanov mărturisește în repetate rânduri în proscinitarul său că printre ei „oamenii spun: „Doamne miluiește” și „Domnul să ai milă” și „Domnul să ai milă” dăruiește” nu se cântă nicăieri, mai puțin în sărbători (viziunea Moscovei!), dar toată lumea (întotdeauna) o spune în conversație” 730. Când a devenit obiceiul nostru să cântăm „Doamne, ai milă” și „Doamne dăruiește”, nu avem informații pozitive, dar ne gândim cu încredere că nu în perioada pre-mongolă, ci după 731 . În ceea ce privește „Cred” și „Tatăl nostru” avem informația pozitivă că obiceiul de a le cânta a apărut inițial la Pskov în prima jumătate a secolului al XVI-lea și că Novgorod și Moscova l-au adoptat de la Pskov cândva după începutul celei de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea. (Găsim informații de la Zinovy ​​Otensky în „Mărturia sa de adevăr”, care a fost scrisă în 1566. Unul dintre interlocutorii lui Zinovy, cu care ține dezbateri și discursuri în cartea sa, Zakharia Shcechkin, i-a spus că la Pskov cântă „Tatăl nostru” la liturghie și vor cânta „Cred”, și l-a întrebat de ce nu cântă în Novgorod. Din faptul că la Pskov cântau „Tatăl nostru” și urmau să cânte „Cred”, este clar că primul obicei a apărut nu cu mult timp înainte. Ceea ce nu a fost cântat la Novgorod este clar de întrebarea lui Zaharia. Și ceea ce nu s-a cântat la Moscova, aceasta trebuie concluzionată din răspunsul lui Zinovy: el se răzvrătește atât de aspru împotriva obiceiului de a cânta „Cred” și „Tată”, pe care nu și-ar fi permis niciodată să facă dacă ar fi fost deja un obicei de la Moscova - manuscrisul MDA nr. 61, p. 813 sqq) 732. (În ceea ce privește săvârșirea slujbei dumnezeiești, pentru a o grăbi, am introdus cel mai revoltător obicei de a cânta deodată în ambele coruri și de a citi deodată pe mai multe voci - în 5, 6 și chiar mai mult. Împotriva acestui obicei, mitropolitul Fotie a scris în zadar într-una din scrisorile sale către Pskov (în aceeași în care despre cele trei cântări ale lui sau despre canoanele: 3). se întâmplă, și un preot cântă un canon, iar un alt preot cântă un alt canon, iar un al treilea preot cântă un al treilea canon: și nu știm de unde a venit un asemenea obicei și tradiție, deși este nepotrivit și ca de capră, de aceea își cântă canonul cu glasul său, dar cu altă voce, cu altă voce, și asta e colov nerușinat.”1. în zadar și-a făcut decretul Catedrala Stoglavyi, - Catedrala Stoglavyi, capitolul 16, a doua jumătate, ediția Kazan p. 105 sqq). (Sfințirea Catedralei Adormirea Maicii Domnului din Moscova, 12 august 1479, a dat naștere la dezbateri aprinse între marele duce Ivan al III-lea Vasilevici și mitropolitul Gerontius despre cum să meargă cu procesiunea în timpul sfințirii bisericii - împotriva soarelui sau în direcția soarelui. După sfințirea sfințirii, unii catedrali, mitropolitul Dukeral, l-a încarcat despre marele mitropolit. acesta din urmă a procedat greșit, plimbându-se prin biserică cu cruci nu în direcția soarelui, convins de fermecați necunoscuți că Mitropolitul a procedat într-adevăr greșit, a fost supărat pe el, spunând că, de dragul unor astfel de erori, soarele vine sau nu după soare, dar au fost multe dispute. [Întrebarea „cântecului aleluia” a stârnit, de asemenea, multe controverse și discursuri]. (Cântarea sau proclamarea cântecului „Aleluia” a trecut împreună cu cartea psalmilor de la închinarea evreiască la închinarea creștină, fără îndoială, încă de la prima dată a existenței creștinismului, căci, conform instrucțiunilor lui Ioan Teologul în apocalipsă (19:1-6), biserica cerească a Noului Testament (Cuvântul slavei din Noul Testament, cu același cuvânt glorios). aleluia este forma greacă - ἀλληλούϊα propria ei formă ebraică este: galeluia sau cu semivocala e galluia. Cuvântul înseamnă: laudă, slăvește pe Dumnezeu este compus din două cuvinte: galelu sau gallu - laudă, slăvește, din galal - laudă, slavă, și Iya (laudă, slavă) ; 734. La evrei, cântecul aleluiei era un cântec de bucurie și de triumf, motiv pentru care se cânta mai ales în sărbătoarea Paștilor (psalmii 113–118, care au în inscripția lor: aleluia, au fost cântați în sărbătoarea Paștelui; ei acceptă că Mântuitorul, după ce a sărbătorit Paștele Vechiului Testament și a sărbătorit Paștele Vechiului Testament și a sărbătorit cu cel suferind al Noului Testament, a trecut cu Cina cea de Taină a Muntelui suferinzilor din Noul Testament. „care a fost cântat”, Matei 26:30, Marcu 14:26, și anume cântarea aleluiei). În biserica creștină occidentală sau romană, cântecul aleluiei și-a păstrat sensul evreiesc ca cântec de bucurie și de triumf; de ce a devenit acolo un obicei să nu-l proclamăm în Postul Mare și la liturgiile de înmormântare cu alte slujbe de înmormântare (ci să o proclamăm cu voce tare în ziua de Paști și în timpul Rusaliilor) 735. Dimpotrivă, în Biserica Răsăriteană, greacă, cântarea aleluiei a căpătat în primul rând sensul unui cânt de ispășire și pocăință, amintind de a doua venire a Domnului pentru judecata drepților și a păcătoșilor și că păcătoșii ar trebui să încerce să evite osândirea prin pocăință 736; de ce în Biserica Greacă se cântă pe tot parcursul anului, dar mai ales în Postul Mare, precum și la slujbele de înmormântare. În ceea ce privește cele două modalități de proclamare a cântecului aleluiei - triplicat și dublarea, până de curând am acceptat că singura modalitate de a proclama un cântec în rândul grecilor, încă din cele mai vechi timpuri, era triplicatul, iar că dublarea este o noutate arbitrară, fie rusă, fie sârbă a noastră. Dar, conform ultimelor informații arheologice, se dovedește că nu este așa, și anume că dublarea este la fel de veche la greci ca și triplicitatea și că ambele metode de proclamare a unui cântec au fost folosite în comun sau în același mod de către ei până în vremuri mai târziu. Cum a fost cu această dualitate a modului de proclamare a cântecului - este așa că triplicitatea și dublarea au început să fie folosite în același timp, sau că înainte (mai întâi) una dintre ele, și apoi pe cealaltă, și dacă presupunem al doilea caz, atunci care este relativ mai vechi sau mai original: nu putem răspunde la aceste întrebări din lipsa datelor pozitive. Cele mai vechi dovezi cunoscute de noi despre metoda de proclamare a unui cântec, datând de la sfârșitul secolului al V-lea – jumătate a secolului al IX-lea, vorbește despre triplarea anului 737, iar acest lucru pare să ne dă dreptul să-l considerăm mai vechi decât dublarea. Dar, pe de altă parte, nu este deloc imposibil să avem de-a face aici cu un simplu accident, adică că în ceea ce privește dublitatea cântecului aleluiei să existe tot atâtea dovezi străvechi cât despre triplicitate, dar numai până acum ne rămâne necunoscută. Oricum ar fi, începând din prima jumătate a secolului al XI-lea, avem o serie de dovezi că grecii, alături de triplicitatea cântecului aleluiei, au folosit și dublarea, cu alte cuvinte, că au folosit ambele forme de exclamare simultan și în comun - atât triplarea cât și dublarea. Prima dovadă a utilizării de către greci a aleluiei speciale împreună și concomitent cu trebuba se găsește în așa-numita Carta Studită a Patriarhului Constantinopolului Alexei, care a ocupat scaunul din 1025 până în 1043. și a cărei carta, fiind transferată din Grecia în Rusia prin eforturile venerabilului nostru Pecher Therdos 7, a devenit. Patriarhul Alexei este urmat de Nikon Muntenegrunul, care a trăit în a doua jumătate a aceluiași secol al XI-lea, în care, alături de porunca de a tripla cântecul aleluiei, găsim o poruncă de a-l dubla în primul cuvânt al Tacticonului său 739. Apoi, în Mitropolitul Ciprian, în Psaltirea urmată, care a supraviețuit ca și intensificarea aleluiei 740, a supraviețuit până la această zi. mod de a proclama cântecul 741. Întrucât știm în mod pozitiv că dublarea aleluiei era un obicei grecesc care exista împreună cu triplicitatea, presupunerea că Ciprian ne-a adus noutatea sârbească este, desigur, neîntemeiată. Dar dintr-o comparație a lui Ciprian, în al cărui psaltire găsim o aleluia dublă, cu succesorul său Fotie, care în scrisoarea sa către Pskov poruncește să se tripleze aleluia, rezultă o altă concluzie, și anume că, pe vremea celor doi mitropoliți ai noștri, cântecul dublu era obiceiul predominant asupra lui Athos, din care Ciprian era călugăr, iar obiceiul cel puțin în restul grelei era cântecul dublu. acea parte a acestui rest al Greciei, căreia i-a aparținut Photius de origine, adică Peloponezul. – La mică distanță de Ciprian († 1406) găsim o instrucțiune de dublare a cântecului aleluiei în unele cazuri de către Simeon al Tesalonicului († 1429) 742. Că aleluia specială a trecut de la greci nu numai la noi - ruși, ci și la bulgari și sârbi, acest lucru trebuie asumat de la sine și, în orice caz, acest lucru este evidențiat în mod pozitiv de cărțile liturgice bulgare și sârbe 743. Și că în Rusia aleluia specială nu a fost doar o trăsătură a Moscovei, ci până mai târziu, această dovadă a fost folosită și în Kyiv sau în sudul Kievului. cărți. Cărțile liturgice de la Kiev ne oferă, de asemenea, ocazia să indicăm momentul în care printre greci aleluia cu trei trepte a devenit decisiv dominantă asupra celei auguste sau dominante. În Breviarul Sryatinsky al lui Gideon Boloban, 1606. singura modalitate de a proclama un cântec este de a-l dubla sau aprofunda. Și de vreme ce Ghedeon Boloban și-a pregătit misalul pentru tipărire, corectându-l voit după listele grecești, cerute voit autorităților elene (de la Patriarhul Alexandriei Meletius Pigas când acesta din urmă era locum tenens al Scaunului Patriarhal al Constantinopolului): este limpede că în vremea lui aleluia în trei părți nu avea încă peste ce decisiv dintre aleluia grecească47. tocmai a fost spus, rezultă că aleluia cu trei buze a primit o predominanță decisivă în rândul grecilor asupra celei auguste sau a devenit dominantă între ei în jumătatea de secol de la tipărirea misalului său de către Ghedeon până la întreprinderea de către Nikon a corectării cărților, cu alte cuvinte, în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Cu toate acestea, chiar și până la momentul corectării cărților de către Nikonov, așa cum aflăm din Proskinitary lui Arseni Sukhanov, aleluia cu trei trepte devenise doar dominantă și predominantă printre greci și era recunoscută de autoritățile bisericești ca trebuind să fie folosită exclusiv, dar de fapt nu era încă folosită exclusiv: aleluia (și cu vocea autorităților bisericești pentru asta, un lucru, așa i-a spus Patriarhul Alexandriei ca răspuns la întrebarea lui) alții continuă să o dubleze 745. Astfel, istoria metodei de proclamare a cântecului aleluiei în rândul grecilor a fost că într-un timp străvechi necunoscut nouă, până la sfârșitul secolului al V-lea, ei au stabilit fie simultan, fie unul după altul, două metode de proclamare - triangularea și agravarea (presupunând acest ultim caz referitor la timp, triangularea ar trebui recunoscută de bătrâni). - Că aceste două metode au existat împreună de foarte mult timp, nu mai puțin decât până la începutul secolului al XVII-lea (una era folosită de unii, cealaltă de alții, iar de alții, poate, era indiferentă la una sau alta) și că în prima jumătate a secolului al XVII-lea a devenit decisiv dominant între ele, pentru ca apoi să fie singurul 746, 747 fiu în trei exemplare. Pentru noi, rușii, metoda de proclamare a cântecului de aleluia ar trebui să aibă aceeași istorie ca cea a grecilor, adică pentru ca în același timp cu ei (foarte mult timp) să folosim sau să acceptăm ambele metode de proclamare a cântecului - triangularea și agravarea, iar apoi, după ele, am rămas folosind prima. Dar am dezvoltat o viziune specială asupra obiceiurilor bisericești, care nu permitea ca orice obicei să existe în două forme și conform căreia existența oricărui obicei în două forme însemna că o formă a acestuia era corectă și ortodoxă, iar cealaltă era incorectă și eretică. Drept urmare, s-a ridicat în noi întrebarea: care dintre cele două moduri de a proclama cântarea aleluiei este corectă și ortodoxă și care este incorectă și eretică. Dacă s-ar întâmpla ca întrebarea să fie hotărâtă în favoarea trinității, atunci noi (întâmplător) am rămâne de acord cu grecii în ceea ce privește cântecul aleluiei; dar s-a întâmplat să se hotărască în favoarea dualității și ne-am despărțit de ei în ceea ce privește cântecul. Întrebarea cum să proclamăm cântecul aleluiei a fost ridicată pentru prima dată în Pskov 748 în timpul domniei mitropolitului Fotie. Referitor la modul în care a apărut dezacordul în proclamarea cântecului aleluiei la Pskov, care a dat naștere la întrebarea sau i-a forțat pe pskoviți să o ridice pe aceasta din urmă, cu o probabilitate foarte mare ar trebui să ne gândim că înainte de predecesorul lui Fotiev, Ciprian, pskoviții au transcris cu toții uniform cântecul aleluiei, dar probabil că au primit de la următorul cântec sau ciprian. psaltirea, pe care Mitropolitul I-am dat osteneala sa i-o trimit cand am aflat ca nu aveau pravila bisericeasca potrivita 749, iar la ei s-a dus cantarea dubla. Oricum ar fi, Fotie, într-o solie către Pskov din 19 august 1419, le-a răspuns pskoviților la întrebarea pe care i-au adresat-o despre proclamarea cântării aleluiei, ca acesta să fie triplicat sau spus de trei ori de trei ori (trila aleluia să fie rostită de trei ori cu Slavă Ție, Dumnezeule) 750. Nu se poate să nu regrete că Fotie, dorind să dea pskoviților un răspuns care să-i liniștească și să-i mulțumească, prin aceasta a părut din neatenție să sancționeze și să recunoască viziunea noastră greșită rusească asupra subiectului. Pskoviții, întrebându-l pe Fotie care dintre cele două exclamații ale cântecului trebuie folosit, au înțeles: care dintre cele două exclamații ale cântării trebuie recunoscută drept corectă și ortodoxă și care incorectă, eretică. Mitropolitul Fotie nu s-a gândit deloc să spună că una dintre cele două proclamații este corectă și ortodoxă, cealaltă incorectă și eretică, dar a înțeles problema pskoviților în așa fel încât, în proclamarea cântării, ei vor să adere la uniformitate și, prin urmare, satisfăcându-și dorința, prescrie pentru utilizare uniformă una dintre cele două (pentru metode la fel de corecte și metode egale de proclamă, fie în mod corect, fie în mod egal). amândoi sau unul dintre ei este folosit este tot la fel, iar în acest din urmă caz ceea ce este corect nu încetează niciodată să fie corect): dar, desigur, el a fost înțeles de pskoviți în felul lor. Dacă Fotie, în loc să prescrie cu siguranță pskoviților una dintre cele două modalități la fel de corecte și ortodoxe de a proclama un cântec, le-ar fi lăsat să facă o alegere, spunând direct că ambele metode sunt la fel de corecte și ortodoxe: atunci acest lucru ar fi putut elimina disputele noastre despre aleluia și am fi învățat mai târziu, desigur, uniformitatea, caracterul grecesc. nu l-am învățat înaintea grecilor, adică, deși nu s-ar fi întâmplat un asemenea accident, încât între noi, înaintea grecilor, să se fi stabilit aceeași uniformitate în ceea ce privește proclamarea cântărilor, care s-a stabilit apoi printre ei). Totuși, este mai mult decât probabil că propria noastră viziune asupra obiceiurilor bisericești ar fi triumfat asupra autorității Mitropolitului Fotie și că, în ciuda afirmației sale clare că ambele modalități de proclamare a cântării aleluiei sunt la fel de corecte și ortodoxe, în cele din urmă, învățătura că o singură metodă de proclamare ar fi corectă și ortodoxă, iar aici cealaltă este incorectă. După decretul lui Fotiev și pe baza acestuia, la Pskov a fost înființat un trio uniform al cântecului aleluia. Dar 35 de ani mai târziu, din decretul lui Fotiev, un apărător al cântecului dublu a apărut printre pskoviți. Acesta a fost un anume călugăr Atanasie, care a călătorit în Orient și este, după toate probabilitățile, una și aceeași persoană cu acel ieromonah Tver Atanasie, care, conform documentelor manuscrise, este cunoscut ca un om care a trăit mai mult sau mai puțin în Răsărit, și anume pe Athos 751. După ce a întemeiat o mănăstire în regiunea Pskov, unde nu există și nu se știe în prezent (S). 752 a introdus în ea obiceiul de a dubla cântecul aleluiei, pe care îl învățase pe Athos, întrucât era dominant acolo și era acceptat de el, spre deosebire de pskoviți, ca singurul mod corect și ortodox de a proclama cântecul. Când pskoviții au aflat despre inovatorul care a apărut printre ei, au devenit foarte îngrijorați și au început să-l ocărească cu cruzime. Un pskovit necunoscut, care aparținea numărului de admiratori zeloși ai vieții monahale stricte a lui Atanasie, i-a scris mai multe scrisori în care îl îndemna cu tărie să abandoneze dublitatea, ca o erezie, recent împrumutată de greci de la latini, și cu sârguință, cu ajutorul dovezilor adunate cu grijă, i-a dovedit și singurul mod corect de a-i proclama orthodox. triplicitatea 753 . Atanasie, citând exemplul lui Athos, Patriarhul Iosif al Constantinopolului și tuturor patriarhilor ecumenici 754, a rămas neclintit. Că pe Athos Athanasius a găsit, dacă nu exclusiv dominant, atunci predominant obiceiul de a dubla cântecul aleluiei, acest lucru este foarte posibil, căci avem date ulterioare care ne fac cu adevărat să presupunem că dublarea, dacă nu exclusiv dominantă, atunci a predominat acolo; Se poate chiar ca Atanasie să întâlnească călugări pe Athos care, în concepțiile lor teologice erau la fel ca strămoșii noștri, adică nu mai înalți decât ei, să condamne cu tărie triplicitatea, dar ca Patriarhul Iosif să-i spună că cântecul Aliluiei trebuie dublat este cu totul incredibil: patriarhul nu putea decât să-i spună că dublarea athonită este la fel de acceptabilă și triplicitatea oricărui. răspunsul patriarhului la el ar fi putut fi înțeles greșit de ei. Oricum ar fi, Atanasie s-a pronunțat împotriva triplării pskoviților pentru dublarea sa, citând pe Athos și pe Patriarhul Iosif. Era un om foarte respectat, un ascet deșertic și constructorul propriei mănăstiri cenobitice, așa că pskoviții nu l-au putut bănui că minte despre greci sau că referirea lui la ei reprezenta vreo neînțelegere. Dar, desigur, ei nu se puteau gândi la mitropolitul Fotie, ale cărui instrucțiuni despre cântarea aleluiei au fost înțelese de ei în așa fel încât singura modalitate corectă și potrivită de a-l proclama era trinitatea, le-a prescris o altă metodă de proclamare, și nu cea care era pe vremea lui printre greci. Astfel, referirea lui Atanasie la greci în apărarea dublității cântării aleluiei trebuie să fi fost înțeleasă de pskoviți ca însemnând că grecii, după mitropolitul Fotie, au adoptat o noutate în ceea ce privește proclamarea cântării aleluiei. A rămas, așadar, să rezolvăm doar întrebarea: de unde ar putea grecii să ia noutatea? În perioada dintre mitropolitul Fotie și discursul lui Atanasie împotriva pskovienilor, cu afirmația sa că grecii erau dublu cântecul aleluiei, a avut loc Sinodul de la Florența (1438–39), la care grecii au acceptat o unire cu papa: cum ar putea pskovenii să nu creadă că acest sinod și uniunea ar fi fost de vină pe cei din urmă greci pentru romanul sau grecii cei din urmă. de la latini? Adevărat, ei știau că patriarhul Iosif, la care se referea Atanasie, nu s-a întors din conciliu la Constantinopol pentru a putea introduce acolo inovații latine, ci a murit chiar la conciliul (despre care ei înșiși au vorbit direct în disputele cu Atanasie); dar, negăsind o altă sursă de la care grecii ar fi putut împrumuta noutatea și, în același timp, neîndoindu-se deloc că era vorba de o noutate, probabil că și-au imaginat chestiunea în așa fel încât Iosif a început să împrumute noutăți de la latini chiar înainte de conciliu și înainte de adoptarea unei uniuni formale cu ei. Într-un fel sau altul, pskoviții au răspuns hotărâți și pe tonul cel mai dur apărătorului cântării dublei aleluiei, care se referea la patriarhul Iosif al Constantinopolului și la monahii athoniți, că se referea la oameni care deja s-au stricat în privința credinței și s-au îndepărtat de adevăr (respins). Patriarhul Iosif, - au spus pskoviții lui Afanasy, - împreună cu mitropolitul rus Isidor și cu Papa Romei în acești ani („în acești ani”) a ținut cel de-al 8-lea sinod (ecumenic) în orașul friazhian Florența, care nu ar fi trebuit deloc să fie, și pentru aceasta patriarhul a primit curând răzbunare de la judecata dreaptă a lui Dumnezeu, nu s-a întors la masa lui; Acest consiliu a fost începutul distrugerii pământului grecesc, pentru că la el grecii s-au întors de la adevăr spre distrugerea lor. Și de ce citați cuvintele Scripturii: „Căci din Sion va ieși legea și cuvântul Domnului din Ierusalim”, atunci aceste cuvinte se referă la apostoli și urmașii lor - sfinții patriarhi; acum trebuie să ne așteptăm de la Ierusalim doar la Antihrist cu învățătura lui distructivă; v-ați stricat din țara greacă, dar nu s-a cuvenit să primiți învățătura nouă și să credeți pe grecii stricați, ci s-a cuvenit să credeți pe sfinții părinți și pe Cirus Mitropolitul Fotie, care ne-a scris în casa Sfintei Treimi din Pskov (adică despre cum să sune cântarea lui Aliluia). Oamenii din Pskov l-au declarat eretic pe Afanasie. Apoi, acesta din urmă a depus o plângere împotriva pskoviților arhiepiscopului Euthymius de Novgorod (al doilea, Vyazhitsky, care a ocupat scaunul din 1434 până în 1458). Însă răspunsul arhiepiscopului, care încă avea o viziune corectă asupra subiectului și recunoștea ca fiind la fel de corecte și ortodoxe atât una, cât și alta modalitate de a proclama cântecul, nu l-a protejat de detractorii săi 755. Atunci Arhiepiscopul Atanasie a adresat o plângere mitropolitului Iona 756. Mitropolitul, fără a soluționa disputa, a scris doar despre meritul litigiului P. „nu ar exista neînțelegeri între ei în bisericile lui Dumnezeu și în credința creștină ortodoxă” 757. Neavând timp să învingă încăpățânarea lui Afanasiev, pskoviții au încheiat chestiunea scriind un decret sau, parcă, o sentință, care le spune să tripleze aleluia cântarea în cinstea celor trei persoane, așa cum este scrisă în cinstea Hologiei, cântarea în cinstea Treimii. adică în apocalipsa lui Ioan Teologul, și care spune că oricine dublează cântarea desparte Duhul Sfânt de Tatăl și de Fiu și așa cântă păcatului său și osândirii 758. Astfel, întâmpinată de pskoviți la prima apariție printre ei după mitropolitul Fotie, extrema aleluia a început apoi să dobândească, încetul cu încetul, apărători printre ei, astfel încât, după încă 35 de ani de la campania lor împotriva ei în persoana lui Atanasie, au apărut dispute între ei în privința ei 759. Atunci unul dintre apărătorii treluiei speciale a hotărât să-l aducă prin intermediul treluiului special al treluia. viața unuia dintre sfinții din Pskov și prin alcătuirea revelațiilor supranaturale pentru el însuși - ne referim la viața călugărului Euphrosynus din Pskov, adică prima viață a necunoscutului, care mai târziu a fost reelaborată literar și refăcută parțial de preotul Vasily 760 și viziunea Maicii Domnului către autorul vieții. Această viață a lui Euphrosynus nu este altceva decât o falsificare sau un fals, care a apărut în așa fel încât date din Istoria călugărului Atanasie, despre care am vorbit mai sus, au fost transferate lui Euphrosynus. În sine, fără niciun indiciu pozitiv, viața ar trebui luată drept ficțiune. În tinerețea lui Euphrosinova, spune autorul vieții, la Pskov au existat dispute despre cântecul Aliluiei; Aceste dispute au stârnit în Euphrosyne dorința de a afla adevărul despre cântecul nostru, adică de a-l tripla sau de a-l dubla, și de a afla adevărul a mers la Constantinopol la Patriarhul Ecumenic 761. Dar tinerețea lui Everosin cade tocmai în timpul domniei Mitropolitului Fotie 762. De ce ar merge la patriarhul Constantinopol, 762. Reprezentantul patriarhului era un grec ca el și când, fără să meargă la Constantinopol, el (Euphrosynus) a putut obține răspunsul pe care și-l dorea de la mitropolit? De ce naiba ar merge la Constantinopol să-l vadă pe patriarh, când oamenii din Pskov s-au îndreptat către mitropolit chiar cu această întrebare și au primit un răspuns direct de la el? În general, ar fi cu totul incredibil și cu totul de nesuportat să presupunem că, în timpul domniei Mitropolitului Fotie, Eufrosina sau oricine altcineva ar adresa noastră sau orice altă întrebare bisericească și liturgică în afară de Mitropolit Patriarhului, deoarece acest ocol al Mitropolitului ar fi cu totul de neînțeles și nu ar putea fi explicat în niciun fel. Oricum ar fi, faptul de ficțiune și falsificarea vieții lui Evfrosinov ar trebui recunoscut ca un fapt pozitiv. Apărătorul necunoscut al cântării aleluiei avea la îndemână scrisori ale unui pskovit necunoscut către călugărul Atanasie și, în general, toate documentele referitoare la disputa dintre acesta din urmă cu pskoviții despre cântarea aleluiei. Scrisorile transmit asigurările lui Atanasie că a fost instruit să dubleze cântecul aleluiei de la Patriarhul Constantinopolului Iosif, în general de la patriarhii ecumenici și despre Athos 763. Aceste asigurări nu sunt deloc numite false în scrisorile lui Pskov; ei elimină doar referirea lui Atanasie la greci spunând că nu ar trebui să-i asculti pe cei din urmă, deoarece recent se presupune că s-au îndepărtat de adevăr și s-au infectat cu erezii. Însă apărătorul dublei aleluiei a fost suficient de educat pentru a vedea inconsecvența acestei eliminări: de la Sinodul de la Florența, la care grecii au putut și, potrivit autorului scrisorilor, s-au infectat efectiv cu erezii, Patriarhul Iosif nu s-a mai întors (cum se spune în scrisorile însele). În consecință, era clar că Atanasie l-a văzut pe Iosif și se presupune că a fost învățat de la el să dubleze cântecul aleluiei chiar înainte de Sinodul de la Florența, altfel - chiar și în vremuri bune, în timpul inviolabilității Ortodoxiei sale. Astfel, apărătorul cântecului dublu și-ar putea forma o credință sinceră că Atanasie a fost învățat de Patriarhul Iosif să dubleze cântecul aleluiei, cu recunoașterea, este subînțeles, a triplicarii cântecului ca un obicei incorect și neortodox, sau o credință sinceră că grecii, înainte de deteriorarea Ortodoxiei lor de către Sinodul din Florența, ar putea să formeze un fiu sincer, aleluia, și, prin urmare, să formeze un fiu sincer. convingerea că trebuie să fie două cântece. Cu această convingere sinceră, apărătorul nostru al cântecului dublu s-a hotărât să inventeze viața monahului Eupherosynus și să compună cu îndrăzneală aparițiile lui Euphrosynus și a Maicii Domnului pentru sine (justificându-se în interior, desigur, prin faptul că se hotărâse să mintă pentru a aduce triumful unei cauze drepte). Desigur, nu aveau nicio amintire despre călugărul Atanasie, care la un moment dat a fost proclamat eretic de către pskoviți, așa că a se referi la el în apărarea unei aleluiei pur ar însemna a se referi la o persoană care nu avea nicio autoritate în ochii pskoviților și al cărei nume era un cuvânt gol pentru ei. Dar călugărul Euphrosynus a fost un ascet celebru, care a întemeiat o mănăstire strict comunală și a crescut ucenici care au întemeiat mai multe mănăstiri similare; într-un cuvânt, el era pentru regiunea Pskov aproape la fel cu călugărul Serghie de Radonezh pentru regiunea Moscova. Nu ar fi putut exista o referire mai autorizată decât la el pentru pskoviți. Și așa, vrând să ofere aleluiei deosebite un triumf asupra trebubei prin cea mai mare autoritate care poate fi invocată în fața pskoviților, apărătorul nostru al aleluiei speciale, punând pe Euphrosynus în locul lui Atanasie, a scris despre el că a plecat la Constantinopol să afle adevărul despre aleluia, că a fost învățat cu Iosif să o dubleze despre aleluia, că a fost învățat de către Patriar să o dubleze. Pskoviți și parcă, fără să aibă timp să-i învețe pe cei din urmă adevărul, a fost declarat eretic de ei în orbirea lor. Această lucrare sau această compoziție a vieții lui Evfrosinov se dezvăluie în mod clar din compararea ei cu scrisorile unui pskovit necunoscut către călugărul Atanasie, pe baza cărora, împreună cu alte documente, a fost compusă. În termeni generali, povestea călugărului Euphrosynus este complet aceeași cu povestea călugărului Atanasie, deoarece acesta din urmă este indicat în scrisorile către Atanasie de la un pskovit necunoscut. Euphrosynus a plecat spre Răsărit și acolo a învățat să dubleze cântecul aleluiei; la întoarcerea din Răsărit, și-a întemeiat mănăstirea, în care a introdus cântecul dublu; Pskoviții s-au răzvrătit împotriva lui pentru aceasta și, neavând timp să-l oblige să abandoneze cântecul dublu, l-au proclamat eretic: același lucru este valabil și pentru Atanasie. Două povești complet identice au loc în același timp: Euphrosynus s-a certat cu pskoviții în timpul domniei arhiepiscopului Novgorod Evfimy Vyazhitsky, care a ocupat scaunul din 1434 până în 1458; Atanasie s-a certat cu ei (după cum se poate vedea din scrisorile unui pskovit necunoscut către el) la câțiva ani după Sinodul de la Florența, care a avut loc în 1438–39 și la foarte puțin timp după capturarea Constantinopolului de către turci, care a avut loc în 1453. Nu cumva această simultaneitate completă a două complet identice povești ar trebui să fie împărțite într-o singură persoană dintr-o singură poveste, care ar trebui să fie împărțite într-o singură persoană dintr-o singură poveste. cu cine s-a întâmplat de fapt, este transferat unei alte persoane ca o ficțiune? Dar avem o trăsătură specială comună ambelor povești care, în sfârșit, ne convinge de acest lucru. Conform vieții, în fruntea pskoviților care s-au răzvrătit împotriva lui Euphrosynus pentru aleluia specială, se afla liderul lui Iov, care conducea toate treburile spirituale și civile în Pskov și a fost poreclit de către pskoviți stâlpul, pe care Euphrosynus l-a numit stâlpul viermelui de sânge și pe care autorul lui Iuda și-a numit trădarea preoției pentru abdicarea vieții sale. a doua căsătorie. Din scrisorile unui pskovit necunoscut către Afanasy, știm că Iov a fost cel care a fost în fruntea pskoviților care s-a răzvrătit împotriva acestuia din urmă și că el, Afanasy, l-a numit Bloodworm și Iuda 764. Se pare că există o diferență deosebită semnificativă între istoria lui Euphrosynus și istoria lui Athanasynus: se referă numai la viața lui Euphrosynus, conform lui Euphrosynus. numai Patriarhului Iosif, iar Atanasie, conform scrisorilor către el de la un Pskovit necunoscut, s-au referit și la Athos. Dar de ce autorul vieții tăce despre Athos în relație cu Euphrosynus este complet de înțeles: în carta sa monahală, Euphrosynus arată clar cu o ocazie că nu a fost la Athos 765. Deci, nu poate exista nicio îndoială că viața lui Euphrosynus nu este altceva decât o ficțiune, care a apărut în așa fel încât povestea călugărului Atanasie i-a fost transferată. Am spus că autorul vieții a folosit nu numai scrisori de la un locuitor necunoscut din Pskov către Afanasi, ci și alte documente. În anexa vieții se află o scrisoare către clerul din Pskov sub numele de Euphrosyne („Domnul nostru preotul adunării Sfintei Treimi și alții, întregul rang preotesc”, foile 112-117 ver.), în care autorul îl certa cu tărie pe Iov, numindu-l stâlpul lui Hristos și viermele de sânge a lui Iuda Iuda foaia 116 greșeală grosieră: „notat de Hristos și ecouri”), și în care dovedește pe larg că consideră că este de datoria lui să nu-i asculte pe ei - pe pskoviți, ci pe biserica catedrală. Întrucât Euphrosynus nu a avut nevoie să scrie clerului din Pskov, iar viața lui nu spune că a scris, deoarece din scrisorile unui pskovit necunoscut către Atanasie știm că a scris mesaje defăimătoare către clerul din Pskov, blestemând în ei mai ales pe Iov 766. și întrucât în ​​mesajul, asimilat de Euphrosynus, există literalmente ceea ce, după Pskovich, Atanasie a scris 767: atunci nu avem nicio îndoială că solia nu îi aparține lui Euphrosynus, ci acestuia din urmă. Din nefericire, epistola este citită într-o formă neterminată (este întreruptă la mijlocul propoziției), motivul pentru care incompletitudinea, după toate probabilitățile, este că mai târziu în epistolă s-a spus ceva care nu i-ar merge deloc lui Euphrosynus, de exemplu, că Atanasie s-a referit în continuare la Athos 768. – Am spus mai sus că autorul scrisorii lui Amithanas avea la îndemână răspunsul lui Amithanas. Euthymius lui Atanasie și doar reface pe al doilea dintre ele (asimilând pe primul lui Euphrosyne). Iată care sunt motivele presupunerii noastre. Oamenii din Pskov sunt reprezentați în viața lor ca răzvrătiți împotriva lui Euphrosynus pentru o aleluia specială, când acesta ridicase deja o mănăstire și când în mănăstire exista deja un stareț. Dar însuși autorul vieții spune că primul stareț a fost instalat în mănăstire de către Arhiepiscopul Ioan, pagina 51, ver., ceea ce este evident o greșeală de tipar în loc de: Iona, iar Iona a fost urmașul lui Eutimie. Această contradicție a autorului față de sine nu poate fi explicată decât în ​​așa fel încât să vorbească despre numirea unui stareț pe baza scrisorii de instalare a acestuia din urmă, în care apărea numele arhiepiscopului Iona, iar în mesaje a păstrat numele arhiepiscopului care apărea în ele, adică nu a transferat numele lui Euthymius în numele lui Iona 769. Dar pentru apărătorul nostru al aleluiei speciale, principalul lucru nu a fost să compună viața monahului Euphrosynus, ci să compună înfățișarea Maicii Domnului față de sine, pentru care viața monahului Euphrosynus nu era decât un motiv și un pretext vizibil. Aleluia specială conține marea taină a învierii lui Hristos; acest secret a rămas ascuns pentru patriarhii și profeții Vechiului Testament și, în egală măsură, a rămas ascuns pentru întreaga oaste de oameni sfinți din Noul Testament, astfel încât nici un singur sinod ecumenic nu a putut sau a îndrăznit să-l dezvăluie; Însuși Sfântul Eufrosin, care din tinerețe s-a dedicat dezvăluirii misterului, a murit în necunoaștere a ei, întrucât la Constantinopol i s-a poruncit doar să dubleze aleluia, dar nu au putut spune nimic despre sensul ei: și în cele din urmă, prin rugăciunile monahului Eufrosin, Maica Domnului i s-a arătat scriitorului aleluia vieții ascunse tainei lui Dumnezeu. Un instrument atât de mare și, ca să spunem așa, universal în raport cu marele mister al aleluiei profunde a fost destinat să servească drept un umil Pskovit care și-a ascuns numele! Și dacă acest modest Pskovit nu s-ar fi hotărât să scrie viața lui Euphrosynus, atunci marele secret al aleluiei speciale ar putea rămâne totuși un secret pentru biserică 770. Întrebarea de unde și-a luat scriitorul învățătura că aleluia specială conține misterul învierii lui Hristos poate fi răspunsă cu două presupuneri - sau că i-a fost sugerată de stichera slujirii Sfântului Gheorghe, în care, după proclamarea aleluiei în sine (de trei ori), în loc de: Slavă Ție, o, Hristoase, se adaugă viața: „Hristoase, slavă dăruitoare”. „Slavă Ție, Hristoase binefăcătorul”, „Slavă Hristosului înviat” 771, sau că a luat-o (învățătura) de la latini, care de fapt proclamă cântarea Aleluia în cinstea lui Hristos cel înviat. Poate că prima presupunere este mai probabilă, dar a doua nu este deloc incredibilă: datorită graniței regiunii Pskov cu țara latină, autorul ar putea fi familiarizat cu învățăturile latinilor și el însuși sugerează în mod direct această familiaritate 772. Viața Sfântului Eufrosin, compusă dintr-un zelot necunoscut pentru aleluia specială, nu a atins scopul imediat pentru care a fost concepută - nu a adus triumful aleluiei speciale asupra trebubei din Pskov și din regiunea Pskov 773; dar a atins un alt scop, mult mai important, pentru care nu a fost proiectat: pe baza lui 774 Sinodul celor o sută de capete a condamnat: în toată țara rusă să se cânte aleluia, dar afluentul să fie lăsat ca erezia latină (cap. 42). Mitropolitul Macarie este supus unor reproșuri puternice și crude pentru definiția sa de aleluia specială, făcută pe baza unei surse atât de proaste precum viața lui Euphrosyno. Dar suntem de părere hotărâtoare că o parte semnificativă și mare din vina ar trebui înlăturată de la Mitropolitul Macarie și pusă asupra călugărului Maxim Grecul. Ne gândim cu deplină încredere că Macarie și-a făcut definiția unei aleluie speciale nu atât pe baza vieții lui Euphrosinov, cât pe baza cuvântului lui Maximov celor care îndrăznesc să spună aleluia prin tradițiile bisericești 775, și că dacă el, referindu-se la viață, nu se referă la cuvânt, este pentru că Maxim grecul și toți grecii nu au nici un autor al acelui timp al grecilor. timp. Dependența definiției Catedralei Stoglavy de cuvântul lui Maximov este complet clară. Sinodul, în definiția sa, susține că aleluia înseamnă în rusă: slavă Ție, Dumnezeule: dar exact asta spune Maxim în cuvântul său. Conciliul afirmă că aleluia în trei direcții este o erezie latină; dar exact asta spune Maxim în același cuvânt. Înainte de mitropolitul Macarie, noi în Rusia aveam sau mai aveam, așa cum era atunci la greci, folosirea simultană a aleluiei în trei mușcături și extreme 776. Mitropolitul Macarie, căruia îi păsa în general să stabilească uniformitatea în închinarea noastră și în legătură cu cântecul aleluiei, stătea deja din punctul de vedere rusesc de a considera orice fel de proclamare a cuvântului său corect și a fost convins „în mod corect” Orthodox. că la acea vreme grecii aveau o utilizare generală uniformă a aleluiei speciale și că era la noi împreună cu aleluia specială, aleluia cu trei cărți este o erezie latină: și el a hotărât asupra definiției sale, intenționând să aducă Biserica Rusă în acord cu Biserica Greacă și, gândindu-se la aceasta din urmă, că așa era în vremurile străvechi, „în vremurile sale bune, „în vremurile sale bune”. atunci nu se putea gândi decât la Biserica Greacă că aleluia extremă a fost folosită întotdeauna în ea Aleluia). Ce să cred despre însuși cuvântul lui Maxim către cei care îndrăznesc să spună aleluia prin tradițiile bisericești? Maxim a fost un înflăcărat campion al adevărului, ca vechii profeți, cărora, nu fără motiv, s-a echivalat. Dar soarele nu este lipsit de pete, iar cuvântul nostru trebuie să fie considerat nimic mai mult decât un mic punct pe memoria lui Maxim, în general, foarte strălucitoare. Un înflăcărat campion al adevărului, de data aceasta i-a fost în mod deliberat infidel. În discursul său, el vorbește despre aleluia specială ca și cum pe vremea lui ar fi fost în uz uniform comun printre greci; dar acest lucru nu este adevărat: poate că pe vremea lui aleluia în trei părți nu devenise încă decisiv dominantă, așa cum a făcut un secol mai târziu, dar nu există nicio îndoială că era printre ele cel puțin în aceeași întrebuințare ca aleluia extremă 777. El afirmă în cuvânt că „orice avem: slavă Ție, Dumnezeule, adică iudeii au”: halleluja; dar că știa adevăratul sens al cuvântului aleluia, pentru aceasta avem dovada pozitivă 778. El afirmă în cuvânt că aleluia triplă este un obicei al Bisericii Romane; dar că, trăind atât de mult timp în Italia, nu știa cum se proclamă cântarea aleluiei în Biserica romană și că nu se poate spune deloc despre Biserica romană că obiceiul ei este să tripleze cântarea, acest lucru este imposibil de presupus 779. El afirmă în cuvânt că dublitatea cântării aleluiei din psalmi a fost învățată de la Sf. Ignar angel, de la Dumnezeu. îndoială că denaturează legendele despre învățătura îngerilor lui Ignatie, Purtătorul de Dumnezeu, la cântarea antifonală sau în două coruri a psalmului nu din ignoranță, ci intenționat (sau dă deliberat preferință legendelor apocrife față de legendele de încredere). Dar cum s-a putut întâmpla ca Maxim să scrie un cuvânt care i-a întunecat atât de mult memoria? Referitor la aceasta, este necesar, sau cel puțin cel mai probabil, să ne gândim la următoarele. La Moscova pe vremea lui Maximovo, aleluia extremă, dacă nu în uz general, era cel puțin în uz în sfera superioară, curții 780; un foarte demnitar campion al aleluiei speciale l-a invitat pe Maxim să-l slujească cu condeiul, iar el, sperând să realizeze prin demnitar ceea ce căuta în raport cu el însuși (plecare în patrie sau, cel puțin, eliberare de închisoare și excomunicare bisericească), și a avut slăbiciunea să fie de acord 781... [Discursuri speciale ar trebui să fie dedicate chestiunii „punerea degetului 1) pentru semnul crucii și 2) pentru binecuvântare.”]. 1) Obiceiul de a înfățișa pe sine semnul crucii datează din cele mai vechi timpuri printre creștini. Deja Tertulian în vremea lui, adică în ultimul sfert al secolului al II-lea - primul sfert al secolului al III-lea, vorbește despre ea ca un obicei acceptat și general 782, iar Vasile cel Mare îl încadrează direct și pozitiv printre tradițiile apostolice 783. Obiceiul are propria sa istorie nu numai în legătură cu îndoirea degetelor, ci și cu partea corpului pe care se înfățișează crucea și cu metoda de înfățișare a crucii. În prezent, înfățișăm o cruce pe partea superioară a corpului nostru în așa fel încât capetele ei să se afle pe frunte (frunte), piept inferior sau abdomen superior și pe umeri, cu alte cuvinte, îmbrățișează zona părților indicate ale corpului. Cel mai bun mod de a înfățișa o cruce în prezent este că, cu mâna îndoită, atingem fruntea, pieptul inferior sau burta superioară 784 și umerii, adică pe corp însuși desemnăm de fapt doar punctele de capăt ale crucii și trasăm liniile acesteia (longitudinale și transversale) cu mâna în aer. Multă vreme, ambele lucruri nu au fost la fel ca acum. În ceea ce privește partea corpului, crucea era înfățișată doar pe frunte. În ceea ce privește metoda de reprezentare, aceasta a fost desenată literalmente pe corp și anume, a fost înfățișată în așa fel încât să fie desenată o mână pe frunte sau de-a lungul frunții, mai întâi o linie longitudinală, apoi una transversală 785 . Să ne întoarcem la Istoria formării degetelor. ↓ În timpul primelor peste șapte secole, creștinii au înfățișat sau desenat o cruce asupra ei în principal cu un deget, dar uneori cu mai multe degete. Dintre mărturiile aduse la cunoștință până acum care vorbesc direct despre degete, toate mărturiile cu excepția uneia vorbesc la singular despre deget și una la plural despre degete. Despre desenarea crucii cu un deget, adică cu un deget, se spun: Ioan Gură de Aur, Epifanie al Ciprului, Fericitul Ieronim, Teodoret al Cirului, Sozomen, Grigore Dvoeslov, Ioan Moschus și Andrei Cretei; Chiril al Ierusalimului vorbește despre desenarea unei cruci cu degetele 786. Prin un deget, care a fost folosit pentru a desena crucii, ar trebui să înțelegem fie degetul arătător, fie, ceea ce este mai probabil, în primul rând degetul arătător, și parțial așa-numitul deget (degetul cel mai exterior opus degetului mic), adică să înțelegem problema într-un astfel de mod, dar în principal cu degetul arătător a fost desenat în mod parțial cu degetul încrucișat. (uneori cu alte) degete. Când desenați o cruce cu un deget, poate fi convenabil să folosiți ca atare doar un deget, sau degetul arătător sau degetul, prin urmare, putem însemna fie unul dintre ele, fie ambele în același timp. Deoarece desenarea unei cruci cu degetul arătător este mult mai convenabilă decât cu degetul, este probabil ca aceasta să fie înțeleasă în primul rând. Dar că grecii ar fi putut să deseneze o cruce cu un deget, nu pare incredibil să se gândească acest lucru pe baza dovezilor existente că au desenat o cruce nu printre greci 787 . – Ce și câte degete vrea să spună Chiril al Ierusalimului când vorbește despre desenarea crucii cu degetele, și nu cu degetul, rămâne necunoscut. Dar pentru ca el să înțeleagă cele trei degete actuale ale noastre, așa cum dorește să presupună Preasfințitul Macarie 788, acest lucru este foarte puțin probabil: o anumită formare de degete, cu semnificația simbolică dobândită prin aceasta, pentru al doilea și al treilea sferturi ale secolului I al V-lea, când a trăit Chiril al Ierusalimului († în 385 sau 386), este prea devreme și ar fi existat un motiv pentru el, dacă nu ar fi existat, atunci, prea devreme. dispar după el, în timp ce toate mărturiile cunoscute mai târziu, precum toate cele menționate mai sus, vorbesc despre un deget (și printre ele, mărturia lui Ioan Moschus vorbește despre un deget în mod specific în biserica din Ierusalim). Este mult mai probabil să însemne că Chiril al Ierusalimului are toate cele cinci degete sau acel cu cinci degete, altfel toate degetele, pe care latinii l-au păstrat din cele mai vechi timpuri până în anul 789 de mai târziu. Ca primat al Bisericii din Ierusalim, Sf. Chiril, desigur, vorbește despre constituția inelului care era dominantă în această biserică sub el; și de aceea, din singurele dovezi care îi aparțin despre multe degete, concluzia este că de ceva vreme aceste multe degete, prin care cel mai probabil ar trebui să se înțeleagă cinci degete sau toate degetele, a fost dominantă în Răsărit în întreaga biserică privată. Cele mai recente dovezi cunoscute în prezent despre un singur degete aparțin lui Andrei din Creta, care a murit în primul sfert al secolului al VIII-lea 790. La un secol după el, găsim un indiciu de la călugărul Teodor Studitul că în cursul acestui secol, în loc de un deget, au apărut un anumit număr de degete. Într-una dintre epigramele sale sau inscripțiile poetice pe cruce, el spune din crucea însăși: „Cine mă înfățișează (pe el însuși) și cumva cu doar (un) deget, pune imediat la fugă un demon ostil” 791. Dacă sub Teodor Studitul a existat un fel de imagine a crucii cu un deget, atunci este clar că imaginea, dar nu era cea mai reală și cea mai cunoscută imagine, era o imagine reală și acceptată. a se face cu mai multe degete. În același timp, însă, Teodor Studitul arată clar în cuvintele sale că, odată cu apariția degetelor multiple, degetele unice în timpul său nu au ieșit încă complet din uz. De la sfârșitul secolului al IX-lea încep dovezi din care aflăm în mod pozitiv că au existat mai multe degete, care au apărut la un moment dat înaintea lui Teodor Studitul și anume, aflăm că erau două degete. Dovezile degetelor duble, aparținând lui Petru de Damasc și datând din jumătatea secolului al XII-lea, sunt cunoscute de mult. Eminența Filaret a subliniat mărturia mitropolitului nestorian Ilie Geveri, datând de la sfârșitul secolului al IX-lea. Η. F. Kapterev a subliniat recent mărturiile celebrului scriitor iacobit din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, Grigore Abulfaraj sau Bar-Hebraeus, datând din prima jumătate a secolului al XI-lea, adică vorbind despre această primă jumătate a secolului al XI-lea 792, găsind dovezi în lucrările lui A.V. Gorsky, pe care socrul său S.K. Smirnov, care era rectorul Academiei, i-a dat să se uite la 793. Toate dovezile de mai sus puteau fi înțelese în așa fel încât vorbesc despre dominația dualismului într-un Răsărit - în Siria, iar în ceea ce privește Occidentul - Constantinopolul cu patriarhia sa, nu ne privează de dreptul de a presupune altfel 794. Dar există și dovezi care nu mai lasă nicio îndoială că dublu-degetul era folosit și la Constantinopol sau, cu alte cuvinte, că era omniprezent și comun în rândul grecilor. În 1170, împăratul Constantinopolului, Manuel Comnenos, a întreprins relații ecleziastice cu armenii în speranța reconcilierii lor cu Ortodoxia 795. Împăratul l-a trimis pe unul dintre cărturarii din Constantinopol, pe nume Theorian, la armeni pentru interviuri teologice. Acest Feorian a descris două dintre interviurile sale cu armenii, iar în descrierea unuia dintre interviuri găsim de la el dovezi că în vremea lui erau folosite două degete la Constantinopol. În descrierea celui de-al 2-lea interviu, el spune că la sfârșitul discursurilor, un preot sirian 796 s-a ridicat și i-a spus: "De ce înfățișați crucea cu două degete? Nu sunt degetele separate (unul de celălalt), la fel de speciale unul de celălalt, de aceea, în opinia dumneavoastră, cele două naturi ale lui Hristos sunt separate una de cealaltă?" - În continuare, Theorian îi transmite preotului răspunsul său și în răspunsul său confirmă că grecii din Constantinopol, al căror reprezentant era, au fost într-adevăr botezați cu două degete, numai că, vrând parcă în glumă să scape de întrebarea, pe care el însuși o notează, îi spune preotului că între greci două degete înseamnă nu două naturi complet diferite în Hristos7, ci ceva cu totul diferite 797. Motivația pentru adoptarea a două degete în loc de un deget ar trebui considerată a fi dorința de a exprima vizual mărturisirea a două naturi în Isus Hristos, spre deosebire de monofiziți, pentru care un deget a devenit un simbol al învățăturii lor despre natura unică a lui Isus Hristos 798. Nu este imposibil ca degetul dublu care a fost adoptat, adică format din degetele arătător și mijlociu mai mare, să fi fost împrumutat din iconografie sau să fi fost o reproducere a degetului dublu cu care au fost înfățișați pe icoane Mântuitorul și sfinții. Dar această dublă degetare iconografică, pe care o găsim pe icoane încă de la prima dată a apariției lor și incomparabil mai devreme decât a început să fie folosită pentru a înfățișa semnul crucii, nu a însemnat deloc această ultimă dublă degetare, pe care o vom spune în mod deliberat mai jos. Deci, de-a lungul secolului, de la începutul secolului al VIII-lea până la începutul secolului al IX-lea, semnul original al crucii cu un singur deget a fost înlocuit de greci cu 799 cu două degete. Dar dublarea cu degetele nu era o formă de a face semnul crucii, cu care grecii aveau să rămână atunci pentru totdeauna. De-a lungul secolului, care a îmbrățișat ultimul sfert al secolului al XII-lea și primele trei sferturi ale secolului al XIII-lea, în loc de două degete au intrat în uz trei degete, iar doar acesta din urmă a devenit formarea lor finală de degete. Al doilea interviu al lui Theorian cu armenii, în descrierea căruia se citește dovezi ale dominației sau folosirii degetelor cu două degete sub el la Constantinopol, a avut loc în 1172; dar în cunoscuta așa-numită Dezbatere a Panagiotei cu Azimite, care a fost scrisă după 1274 și înainte de 1282, găsim dovezi că în acest moment nu era cu două degete, ci cu trei degete, care era dominantă în Constantinopol sau nu mai era în uz acolo 800 . Care a fost motivul înlocuirii degetului dublu cu degetul triplu la greci, în acest sens nu avem nici instrucțiuni, nici indicii. Dar este necesar să ne gândim că motivul a fost simbolismul extins al degetelor. Înlocuind un deget inițial cu două degete, grecii au vrut să exprime cu două degete învățătura ortodoxă despre două naturi în Iisus Hristos, contrar monofiziților, care au început să îmbine cu un singur deget învățătura lor eretică despre o singură natură în Iisus Hristos; dar, în același timp, nicio importanță nu a fost acordată celorlalte trei degete. De-a lungul timpului, celor trei degete rămase li s-a dat semnificație simbolică, și anume, semnificația celor trei fețe ale Sf. Treime 801. Când s-a întâmplat aceasta din urmă, au putut constata că trei degete într-o formațiune cu două degete nu au exprimat într-o manieră satisfăcătoare Sfântul. Trinity și, prin urmare, a înlocuit 802 cu două degete cu trei degete. ↓ Bătrânii noștri credincioși, în modul lor cu două degete, îndoaie ultimele trei degete astfel încât degetul să-și sprijine pistolul pe pistoalele degetului mic, mijlociu și mic; dar această adăugare a trei degete este în mod evident artificială, 803 menită să atingă scopul astfel încât egalitatea și unitatea persoanelor sfântului să poată fi exprimate cât mai satisfăcător cu degetele. Treime. Deși nu li s-a atașat niciun sens simbolic celor trei degete, ele, desigur, trebuiau să se bazeze pe ele sau să fie poziționate în mod natural (cum era convenabil pentru ei); poziția sau aranjamentul lor natural este că degetul mijlociu mic și degetul mic sunt îndoiți spre palmă (nu strâns), iar degetul este plasat pe ele și este necesar să ne gândim că chiar în această formă au fost localizate în pliul antic cu două degete. Când cele trei degete au învățat semnificația simbolică a fețelor Sfintei Treimi, atunci s-a putut constata că acum aranjarea indicată a acestora înfățișează nesatisfăcător egalitatea și unitatea persoanelor Sf. Trinity și, prin urmare, în loc de două degete, s-ar putea adopta trei degete, în care dezavantajul indicat este complet eliminat. Scopul ar putea fi atins în două moduri: fie prin adoptarea a trei degete în loc de două degete, fie printr-un amendament la cele două degete în sine, și anume, prin introducerea a trei degete în el așa cum sunt situate în cele două degete de pe urmă 804. și cum sunt situate în degetul dublu actual al Vechilor Credincioși (adică, astfel încât degetul să își sprijine pistolul pe pistoalele degetului mic, mijlociu și mic). Aceasta din urmă nu s-a făcut, așa cum s-ar putea crede, pentru că acum aranjarea indicată a degetelor, așa cum am spus, nu este firească (forțată) și dificilă - că cu această aranjare este foarte incomod (penibilă) să puneți semnul crucii pe sine. În ceea ce privește degetele cu trei degete, ideea adoptării acesteia, după ce degetele cu două degete s-au dovedit a fi nesatisfăcătoare cu o schimbare a vederii degetelor (cu atribuirea unui sens simbolic la trei degete), ar fi trebuit să apară, ca să spunem așa, de la sine. Îndoiți-vă degetele împreună conform vechiului 805 (adică, astfel încât degetul să se sprijine pe degetul mijlociu mic) și așezați o cruce pe dvs.: degetele întinse, degetele arătător și mijlociu mari, se vor îndoi ușor, degetul le va sprijini și trei degete vor forma în mod natural 806. Deci, pe parcursul unui secol din ultimul sfert al secolului al XII-lea până în al treilea sfert al secolului al XIII-lea, în loc de două degete, grecii au intrat în uz cu trei degete, care au rămas cu ei pentru totdeauna 807. Noi, rușii, am împrumutat creștinismul de la greci în timp ce aceștia foloseau degetele cu două degete. Este de la sine înțeles că, împreună cu creștinismul, am învățat de la ei acest design cu două degete, și nu un alt aranjament al degetelor. Când grecii, în loc de două degete, au intrat în uz cu trei degete, acesta din urmă a început să se răspândească printre noi pentru a-l înlocui pe primul. Însă la noi nu s-a întâmplat ca înlocuirea să se fi produs sau să aibă loc efectiv. Dimpotrivă, în țara noastră constituția cu două degete a intrat în luptă cu cea cu trei degete, iar lupta s-a încheiat cu formarea semnului lăsată de greci câștigând formarea degetului pe care au adoptat-o. La fel ca în Grecia, trei degete nu a fost introdus în loc de două degete prin legislație formală sau ordine directe de la autoritățile bisericești, ci a intrat prin obicei; așa că la noi trebuia instalat în locul degetelor duble nu în primul, ci în al doilea mod. Dar împotriva a ceva care nu este sancționat direct de autoritatea bisericească, ci intră în uz prin obicei, până când capătă autoritatea de obligație prin recunoaștere universală și până când devine o tradiție inviolabilă datorită longevității, sunt posibile obiecții și proteste. Aceste obiecții și proteste au fost ridicate împotriva triplicității în Grecia, când a fost introdusă acolo sau a înlocuit dualitatea. Mai târziu, în secolul al XII-lea, grecii au început să confunde semnul cu două degete folosit în semnul crucii cu cel cu două degete cu care Iisus Hristos a fost înfățișat pe icoane și pe care El Însuși ar fi folosit 808 . Dar exemplul imaginar al lui Isus Hristos Însuși era prea obligatoriu pentru ca oamenii care acum priveau chestiunea în acest fel printre greci să nu vrea sau să încerce să-și ridice vocea în apărarea ei. Și chiar și-au ridicat vocea în așa fel încât au rostit un blestem asupra celor care nu se crucișează cu două degete, căci, după părerea lor, Hristos a fost botezat; celebrul nostru: „dacă cineva nu semnifică (var.: nu boteza) două degete, ca Hristos, să fie blestemat” reprezintă tocmai acest protest împotriva degetului cu trei degete, declarat în Grecia de apărătorii degetei cu două degete 809. Protestul, exprimat într-o formă atât de formidabilă, nu a încurcat pe nimeni dintre ei fără nicio acțiune. Dar transferat de la greci la noi, a căpătat de la noi doi susținători înfocați. Blestemul indică exemplul lui Hristos; pentru a verifica, s-au uitat la icoanele Mântuitorului, iar pe icoane au constatat de fapt că Mântuitorul este înfățișat pe ele cu un deget cu două degete (vezi mai jos p. 502). De fapt, dacă Mântuitorul era înfățișat pe icoane cu un semn cu două degete, atunci acest semn nu era un semn pentru binecuvântare, ci avea un alt înțeles (cum se discută mai jos), iar dacă era înfățișat cu un semn pentru binecuvântare, atunci semnul nu era cu două degete, ci doar atât de asemănător cu acesta, încât să fie confundat cu el (care este și mai jos p. 502). Dar printre noi, neavând cunoștințele cuvenite în materie, pliul cu două degete de pe icoanele Mântuitorului a fost confundat cu semnul degetului cu binecuvântare, iar semnul degetului cu binecuvântare, numai cele asemănătoare ca înfățișare cu degetul dublu, au fost confundate cu acesta din urmă. Și astfel, mărturia imaginară a icoanelor Mântuitorului în favoarea degetelor duble a dat blestemului sensul glasului adevărului pentru a câștiga apărători înfocați pentru degetele duble. Dar oamenii care au devenit apărători ai degetelor nu s-au oprit la ceea ce au acceptat de fapt drept adevăr. Istoria umanității este plină de exemple despre cum cei care vor să protejeze și să apere ceea ce acceptă ca adevăr nu au nicio dificultate să recurgă la minciuni. Acesta a fost cazul în cazul nostru. Pentru a-i blestema pe cei care nu sunt botezați cu două degete, a fost alcătuită o nouă mărturie în favoarea a două degete printr-o alterare binecunoscută a legendei lui Meletius din Antiohia 810. Oamenii care aflaseră de la greci sistemul cu trei degete, care era în general acceptat printre ei, au scris pe propriile instrucțiuni despre adăugarea a trei degete (așa-numitul sistem de apărare a două degete) avantaj de certitudinea imperfectă a instrucțiunilor, s-au grăbit să-l întoarcă în favoarea lor 811. Pe lângă aceste trei dovezi în favoarea degetelor duble, a existat un al patrulea - Petru din Damasc, despre care strămoșii noștri, desigur, nu știau că erau doar dovezi arheologice, care vorbeau despre un timp trecut. Astfel, în favoarea celor cu două degete, avem până la patru dovezi, iar în fruntea lor se află un blestem formidabil asupra celor care sunt botezați fără două degete, dar în favoarea celui cu trei degete, pe baza modificării cuvântului lui Theodorit, nu a existat o singură dovadă. Desigur, cu gura a mai mult de trei martori în favoarea cu două degete și cu o absență totală a martorilor în favoarea cu trei degete, disputa dintre cele două degete s-a soluționat în favoarea primului. După vechile noastre vederi despre obiceiurile bisericești, soluția la disputa despre două degete a avut pentru strămoșii noștri sensul că două degete este singurul adevărat și singurul ortodox, iar că trei degete este o noutate eretică. Văzând această noutate pseudo-eretică predominând în rândul grecilor, strămoșii noștri au hotărât că grecii de mai târziu au împrumutat-o ​​de la latini 812. Când ne-am format în sfârșit opinia mai sus menționată despre dublu și triplicat și când a fost adoptată chiar de reprezentanții autorităților bisericești, nu putem spune 813. Însă acești reprezentanți ai autorităților bisericești ne-au prescris degetul dublu, ca singurul semn adevărat și ortodox, pentru uz general, mai întâi în persoana Mitropolitului Daniel, iar apoi Soborul celor o sută de capete 814. Deci, aranjamentul cu trei degete care a fost adoptat în cele din urmă de greci nu a intrat în uz general printre noi și, în cele din urmă, a fost respins oficial. Dar să prezentam chestiunea în așa fel încât până pe vremea Patriarhului Nikon să ne rămână complet sau aproape complet necunoscută ar fi complet nefondat. Dimpotrivă, nu poate exista nicio îndoială că, răspândindu-se printre noi într-o măsură mai mult sau mai puțin semnificativă imediat după înființarea sa printre greci, ea a rămas constant printre noi în același grad semnificativ de prevalență până la Patriarhul Iosif. Mai mult, interdicțiile formale împotriva lui de către Mitropolitul Daniel și Consiliul Stoglavy nu au dus deloc la dispariția lui dintre noi. Blestemul asupra celor care nu se crucișează cu două degete, împrumutat de la greci, se regăsește neobișnuit de des în manuscrisele noastre, fiind repetat în ele și în mod corespunzător și nepotrivit. Desigur, dușmanii adevărați sunt supuși tunetului lui, și nu celor imaginari (căci altfel ar însemna să bat aerul cu un blestem degeaba); iar dacă se repetă neobișnuit de des, atunci este clar că numărul dușmanilor nu a fost atât de nesemnificativ încât să nu merite să le acordați atenție. Legenda lui Meletius din Antiohia a fost modificată în țara noastră astfel încât să servească drept dovadă în favoarea degetelor duble, desigur, cu un scop real; dar acest scop, evident, este lupta împotriva tripleților 815. Dacă aveam instrucțiuni scrise despre folosirea a trei degete în semnul crucii, care este așa-numitul cuvânt teodorit, atunci, desigur, aveam și oameni care conțineau această formare a degetelor. Eminența Sa Macarius a găsit într-o colecție Kirillo-Belozersky din secolul al XV-lea. articol: „Cum ar trebui să boteze (adică să fie botezat) cu mâna”, scris în apărarea 816 cu două degete. Acest articol vorbește direct și clar despre existența unor oameni printre noi care au aderat la trei degete și au apărat-o; iar dacă autorul articolului spune că acestea erau doar „plase”, adică. puţini, atunci se ştie că printre oamenii care se luptă pentru opinii, este o practică obişnuită să se reprezinte numărul apărătorilor unei opinii opuse ca fiind doar foarte mic. Fostul stareț al Treimii Artemy a vorbit, printre altele, despre hotărârea Catedralei Stoglavy cu privire la semnul crucii: „și la consiliu s-a vorbit despre acel semn al crucii, dar nu s-a realizat nimic”. Această trecere în revistă, interpretată așa și așa, înseamnă destul de clar și fără îndoială că la consiliu au dat ordin ca toți să fie botezați uniform cu două degete, dar că cu ordinul nu și-au atins deloc scopul, adică cei care au folosit trei degete chiar și după ordinul consiliului au rămas cu al lor. Artemy era de părere că nu era deloc necesar și nu ar fi trebuit să facă reglementări cu privire la utilizarea uniformă a formării degetelor, ci să lase fiecare să-și formeze degetele așa cum dorea, pentru că „nu este nimic în el”, adică. că în așezarea diferită a degetelor pentru semnul crucii nu este nicio importanță 817 - „înainte de acești oameni își puneau semnul pe frunte, dar acum, prin propria lor voință, își puneau cruci mari”, adică din moment ce în diferite momente și-au înfățișat semnul crucii pe ei înșiși în moduri diferite. Învinovățind consiliul pentru ceea ce el considera a fi un ordin deșar, Artemy a subliniat că această ordine deșartă încă nu și-a atins scopul. Astfel, dacă Consiliul celor o sută de capete cu prescripția sa pe dublură nu a reușit să realizeze ca toată lumea să-l accepte, atunci este clar că au existat oameni care nu au aderat la dublu-degete, altfel - cu trei degete; și dacă era posibil să sesizeze din vedere, uitându-se la îndoirea degetelor celor care se roagă (după cum a remarcat Artemy), că ordinul consiliului nu era valabil, atunci este clar că erau foarte puțini cei care țineau trei degete 818. Dovezi pozitive că după Sinodul celor o sută de capete am continuat să avem trei degete este conținută în viața venerabilului Alexandru (147†), care a fost scrisă de către Oshevenerabil (147†). călugăr al Mănăstirii Alexandru Teodosie în 1567. Scriitorul vieții povestește la încheierea acestui ultim despre viziunea călugărului Alexandru care i s-a întâmplat și spune: „M-am trezit din vedenie și n-am văzut pe nimeni, și mai ales am început să plâng și să plâng, pentru că aveam multe contradicții cu sfântul; și am luat (forma veche în loc de: am luat) ceea ce era deasupra mea, de parcă mi-ar fi fost gingia, dar mi-ar fi îndoit degetele. abia puteau să se miște în loc să se miște, și (în loc de: arici, - așa că) să-și imagineze semnul crucii pe față, în timp ce cele două degete inferioare îi ghemuiau spre mână” 819 ... Că pe vremea Patriarhului Nikon, după cele mai intense eforturi făcute în timpul patriarhiei lui Iosif, de a introduce două degete în uz general, erau încă în uzul celor trei degete. a depus mărturie la consiliul din 1656. 821. Și indiferent ce gândește cineva despre Nikon, nu pare deloc posibil să admitem că și-a permis să mintă fără ezitare în fața întregului consiliu și – din moment ce actul consiliului urma să fie publicat – în fața întregului pământ rusesc 822. Acum, mai sus am prezentat istoria sau soarta triplicatului în nordul Rusiei Moscovei. Trei degete s-au răspândit mai mult sau mai puțin semnificativ aici, dar din motive locale speciale, nu numai că nu a intrat în uz general aici, ci a fost și respins oficial. În Rusia de Sud-Vest sau Kiev, motive speciale moscovite nu au avut loc deloc: aici nu și-au format deloc o opinie despre grecii de mai târziu, ca și cum s-ar fi retras din puritatea ortodoxiei grecilor antici, ci, dimpotrivă, i-au privit constant ca păstrând invariabil această puritate a Ortodoxiei. Aparent, ar trebui să ne așteptăm că aici vom găsi în trei exemplare care intră în aceeași utilizare generală ca și printre greci înșiși. Între timp, de fapt, constatăm că în toate cărțile de predare locale, începând de la sfârșitul secolului al XVI-lea și până la jumătatea secolului al XVII-lea, nu este prescris pentru utilizare sistemul grecesc cu trei degete, ci sistemul cu două degete de la Moscova 823. Ce înseamnă aceasta și cum să-l înțelegem? Dacă în Rusia Kievană ei nu s-au îndoit deloc de puritatea ortodoxiei grecilor (și acesta este un fapt incontestabil și incontestabil, așa cum o evidențiază cărțile de învățătură din Kiev și istoria relațiilor dintre rușii de acolo și greci) și, în același timp, au vrut să adere la forma semnului, nu la cea greacă, ci la Moscova problema purității sau a impurității clare: nu avea legătură cu forma formei semnului - că o priveau de fapt indiferenți și că doar din anumite motive speciale au preferat să rămână la stilul Moscova. Aceste motive speciale trebuie văzute în faptul că rușii din Kiev au fost conduși la părerea eronată că formația cu trei degete era foarte nouă în rândul grecilor, apărând nu mai devreme de jumătatea secolului al XVI-lea și că nu doreau să sacrifice antichitatea unei asemenea noutăți. În jurul anului 1585, în Rusia Kieveană, a fost publicat cuvântul lui Maxim Grecul despre semnul crucii 824, care, după cum se știe, vorbește despre formarea cu două degete, și nu despre cea cu trei degete. Acest cuvânt i-a făcut pe oamenii de știință de la Kiev să creadă că triplicitatea a apărut în rândul grecilor nu mai devreme de jumătatea secolului al XVI-lea și acesta i-a determinat să ia partea dualității. Maximus era grec prin naștere și, dacă vorbește despre două degete, atunci concluzia clară din aceasta, se pare, a fost că trei degete a apărut printre greci după el. Această concluzie eronată a fost făcută de oamenii de știință de la Kiev, care au devenit astfel susținători ai dublu-degetării ca urmare a unei simple neînțelegeri. În cărțile de predare de la Kiev de la sfârșitul secolului al XVI-lea, au apărut instrucțiuni despre îndoirea degetelor pentru semnul crucii, iar toate instrucțiunile înainte de Peter Mogila prescriu două degete. Dar despre cum a fost în Rusia Kievană înainte și după apariția instrucțiunilor în realitate, adică cum a fost aici cu formarea degetului printre oameni sau printre oameni, avem dovezi care ne asigură că toată lumea a fost botezată aici cu trei degete și care ne dă cel puțin dreptul de a presupune că trei degete au fost dominante sau predominante aici 825. Cum să privim chiar acest cuvânt al lui Maxim, care avea o semnificație atât de importantă în raport cu Rusia Kieveană și, în același timp, a devenit o dovadă atât de autorizată în favoarea degetelor cu două degete în Rus moscovit 826? Dacă Maxim și-ar fi scris cuvântul cu scopul deliberat de a spune că cineva ar trebui să fie botezat cu două degete (cu care scop deliberat a scris cuvântul despre dublitatea cântecului aleluiei), sau chiar dacă ar fi scris cuvântul nu cu acest scop deliberat, ci s-ar fi exprimat exact în acest fel în raport cu forma sau imaginea formării degetelor: atunci, desigur, ar fi fost ceva absolut discutabil și nu ar fi fost de necontestat personal. de neînțeles pentru noi, a preferat semnificația de la Moscova a greacii atunci acceptată și folosită în mod obișnuit. Dar, în cuvântul lui Maxim, acest „ar trebui” nu este deloc prezent. Cuvântul a fost scris de el ca răspuns la cererea cuiva de a dezvălui puterea imaginii crucii sau obiceiul de a semna cu cruce și, fără a spune prescriptiv că degetele pentru semnul crucii trebuie îndoite într-un fel sau altul, el spune narativ că cutare și oarecare îndoire a degetelor pentru semnul crucii, și anume, cu două degete, cu altul,827. Discursul narativ, și nu prescriptiv, al lui Maxim poate fi înțeles în două moduri: fie că a preferat cu adevărat cu două degete decât cu trei degete, fie că pur și simplu nu l-a respins pe primul, ca obiceiul nostru rusesc. Dintre cele două explicații posibile pentru discursul lui Maximova, a doua, și nu prima, trebuie, fără îndoială, recunoscută ca fiind adevărata explicație. În ceea ce privește obiceiul supus modificării, care este metoda de îndoire a degetelor pentru semnul crucii, problema nu era în nicio dovadă arheologică (presupunând că o astfel de dovadă ar putea fi indicată lui Maxim în favoarea dublei degete), ci în autoritatea relativă a bisericilor care diferă între ele în ceea ce privește obiceiul: dar, desigur, nimeni nu va găsi posibil sau probabil să presupună că autoritatea rusă a fost recunoscută ca autoritate superioară a Bisericii grecești. Biserica. În ceea ce privește faptul că nu din propriul impuls, ci fiind chemat să vorbească despre semnul dominant de atunci în Rusia, Maxim vorbește despre acesta din urmă ca pe un semn pe care îl recunoaște: atunci, de fapt, nu este nimic ciudat sau de neînțeles în asta. Două degete este absolut la fel de ortodoxă ca și trei degete, iar în acest caz diferența noastră cu grecii privea un obicei care ține de numărul obiceiurilor indiferente 828 . Dar în raport cu obiceiurile indiferente, Biserica Rusă nu era deloc obligată să fie în deplin acord cu Biserica Greacă; aici era doar o chestiune de voință proprie a rușilor: dacă doreau să fie de acord cu grecii (consecința căreia dorință a fost corectarea lui Nikon), nimeni nu se amesteca cu ei, dar dacă nu voiau și voiau să-și mențină obiceiurile, grecii nu aveau dreptul să-și încalce libertatea în acest caz 829. Astfel, Maxim a trebuit să recunoască dreptul rușilor de a adera la obiceiul lor special de la greci în ceea ce privește formarea degetelor și, prin urmare, și să vorbească despre acest obicei, atunci când a fost chemat la el, ca un obicei care a fost recunoscut de ei. Este adevărat că se exprimă: prin contactul a trei degete mărturisim cutare și cutare, iar prin contactul cu două degete mărturisim cutare și cutare, dar nu se exprimă: voi, ruși, mărturisiți așa și așa. Dar într-un caz foarte particular și neînsemnat, în care Maxim vorbește despre semnul dominant al rușilor din vremea lui (întrebare adresată lui de vreo persoană privată), să se despartă de ei, ca grec, ar fi extrem de ciudat și nepotrivit. Conform concepțiilor Moscovei din acea vreme, una dintre cele două formațiuni de degete era neortodoxă; dar Maxim, desigur, nu a aderat la această concepție moscovină, ci la concepția reală că ambele forme erau la fel de ortodoxe și pentru el singura întrebare putea fi care obicei avea mai multă autoritate. Nu poate fi pus la îndoială și este de la sine înțeles că el a acceptat o mai mare autoritate pentru obiceiul Bisericii grecești: dar a recunoscut și dreptul Bisericii Ruse de a adera la obiceiul său și, prin urmare, chemat să vorbească despre acest obicei, vorbește despre el ca despre un obicei care este recunoscut de el. 2) Pentru binecuvântare. – La început, se pare, binecuvântarea a fost predată prin punerea binecuvântării de către persoana care își binecuvânta mâinile pe capul celui binecuvântat, iar dacă erau mulți binecuvântați, ridicând mâinile peste ei (cum a binecuvântat Iisus Hristos pe copii și cum, înălțându-se la cer, El a binecuvântat, Luca 19:13 - Matei 19:13; 24:50), fără a marca semnul crucii pe cap sau deasupra capetelor 830. Dar nu mai târziu de prima jumătate a secolului al IV-lea. A devenit un obicei de a preda o binecuvântare prin marcarea binecuvântării pe capul persoanei care este binecuvântată sau peste capul persoanei care este binecuvântată cu semnul crucii 831. Din timp până la începutul secolului al VII-lea. Avem dovezi că nu pentru a binecuvânta poporul, ci pentru a se proteja de primejdie, episcopii au desenat o cruce peste obiecte sau pe obiecte care amenințau pericolul, cu același deget cu care fiecare și-a desenat crucea pe ei înșiși 832. Este posibil ca atunci când binecuvântau poporul, episcopii au desenat inițial o cruce cu același deget. Dar apoi, nu mai târziu de începutul secolului al VII-lea, împiedicând cu aproximativ două secole apariția a două degete pentru semnul crucii, un anume anume mai multe degete au apărut printre episcopi pentru a binecuvânta poporul. Sofronius, Patriarhul Ierusalimului, care a murit între 634 - 644 833, vorbește despre aceasta mai multe degete. Mărturia lui Sofronius, exprimată într-un mod special, nu este în întregime clară, și anume, când se vorbește despre adăugarea degetelor: un deget cu un mijloc mic 834, el nu vorbește foarte clar despre metoda de adăugare a acestora. Mărturia lui Sofronievo, care nu este în întregime clară în această ultimă privință, ne este pe deplin explicată prin mărturia ulterioară a lui Ioan Skylitzes despre Patriarhul Constantinopolului Mihail Kerulariu. Skylitzes spune că la moartea patriarhului (în 1058), degetele mâinii sale drepte, încrucișate în cruce, ca de obicei pentru a binecuvânta la proclamarea păcii poporului, au rămas în această poziție 835, fără să se schimbe odată cu moartea trupului 836. Un deget în formă de cruce sau în formă de cruce, evident, este un deget încrucișat astfel încât degetul încrucișat era astfel încrucișat. sus (format) din ele. În consecință, Patriarhul Sofronie vorbește despre un deget în formă de cruce cu un deget mijlociu mic. Și, prin urmare, formația de degete în formă de cruce pentru binecuvântare, care a apărut în jurul sau nu mai târziu de începutul secolului al VII-lea, a fost o astfel de formațiune de degete în care trei degete: arătător, degetul mare mijlociu și degetul mic s-au extins și două degete: degetul și degetul mijlociu mic se sprijineau transversal unul pe celălalt, așa cum este acum cazul într-un deget nominal. Formația degetelor în formă de cruce a fost transformată într-una nominală în așa fel încât dintre cele două degete întinse - degetul arătător și cel mare mijlociu - al doilea să fie ușor îndoit. S-ar putea crede că inițial această schimbare a fost făcută nu cu gândul de a transforma formarea degetelor într-o nomenclatură, ci cu gândul de a o transforma într-o dublă sau dublă cruce și că abia atunci s-a văzut o nomenologie în cele două cruci cu degetul mic îndoit, al cărei sens a fost învățat de el. Când, după jumătatea secolului al XI-lea, după Patriarhul Mihail Cerulariu, formația degetelor cruciforme s-a transformat sau s-a transformat într-una nominală, în acest sens știm doar că transformarea a avut loc cu ceva înainte de jumătatea secolului al XVI-lea 837. În ceea ce privește așezarea degetului pentru binecuvântare, trebuie făcută o rezervă, totuși, ezită. Așa-numitul Cuvânt al lui Teodorit poruncește atât să fie botezat, cât și să binecuvânteze cu aceleași trei degete și avem un indiciu că era ca și cum preoții au binecuvântat de fapt cu trei degete și că, prin urmare, numai episcopii binecuvântați cu nume. Într-un psaltire de la sfârșitul secolului al XV-lea, aflat în Biblioteca Sinodală, este plasat: „Carta Sfinților Munți despre panagia pe drum”. În această carte scrie: „dacă nu este ponaj pe drum, atunci el ia pâinea în mâna dreaptă și spune: „Binecuvântat este Dumnezeu, care are milă și ne-a hrănit”, și poruncește să-și facă de trei ori mâna, ca un preot care face cruce”, și ținând pâinea în mână face semnul crucii cu ea 838. Că plierea degetelor în formă de cruce pentru binecuvântare, care a apărut printre greci nu mai târziu de prima jumătate a secolului al VII-lea, a trecut de la ei la noi - rușii - acest lucru nu poate fi supus niciunei îndoieli și este de la sine înțeles. Aproape toți mitropoliții noștri din perioada pre-mongolă erau greci și, desigur, foloseau aceeași îndoire a degetelor pentru binecuvântare care era folosită în Grecia. La rândul lor, episcopii noștri, care erau ruși prin naștere, nu puteau folosi decât forma de semn care era folosită de mitropoliți, pentru că adoptarea lor a unei forme de semne speciale ar fi ceva cu totul de neconceput. În general, este absolut clar că, dacă în momentul de față am acceptat creștinismul de la greci, aceștia din urmă foloseau un pliu de degete în formă de cruce pentru binecuvântare, atunci doar această formă de deget ar fi putut să ne vină de la ei, și nu oricare alta 839 . Dacă inelul de numire ne-a transmis de la greci, nu putem spune pozitiv, neștiind când a apărut printre ei. De pe vremea Sfântului Iona, exemplul grecilor moderni, și-a pierdut autoritatea în ochii strămoșilor noștri; Între timp, pe de o parte, pe baza „cuvântului” necunoscutului Teodoret, ne-am format părerea că același semn al semnului crucii trebuie folosit atât pentru binecuvântare, cât și pentru semnul crucii, iar pe de altă parte, nu cu trei degete, ci cu două degete a fost recunoscut drept semnul corect și propriu al semnului crucii: iar degetele aveau sfârșitul pentru îndoirea degetelor. cu două degete a fost recunoscut și acceptat printre noi pentru un astfel de semn al crucii, la fel ca și semnul crucii. Am remarcat mai sus (p. 476–477) că mâinile încrucișate pe icoane, în originea și înțelesul originar, nu sunt mâini de binecuvântare sau de rugăciune, pentru care au început să fie luate în vremuri mai târzii, ci altceva. După originea și semnificația lor originală, mâinile încrucișate pe icoane constituie un simbol sau semn convențional, adoptat de pictorii de icoane, pe care persoanele înfățișate pe icoane cu astfel de mâini (Mântuitorul sau vreun sfânt) îl vorbesc (evanghelizează, propovăduiește), adică ar trebui să fie reprezentate de noi ca vorbitori (evanghelizare, predicare). Obiceiul de a folosi mâinile încrucișate ca simbol sau semn convențional ca persoana înfățișată să fie reprezentată ca vorbitoare, sau obiceiul de a înfățișa fețele vorbitoare cu mâinile încrucișate a fost introdus de pictorii precreștini și a fost preluat de aceștia din realitatea vie 840. Oratorii greci și romani, urcând la amvon, i-au invitat pe ascultători la tăcere și strângând atenția și strângând împreună mâna lor și strângând mâinile. la fel, chiar în timpul rostirii discursurilor, aceștia gesticulează prin diverse degete îndoite 841. S-au păstrat până astăzi liste de lucrări clasice sau păgâne, decorate cu miniaturi, în care fețele vorbitorilor sunt înfățișate cu mâinile ridicate și încrucișate, exact așa cum sunt pe icoane și în general pe imagini picturale ale creștinilor din Milano 84 situate în dicționarul său, punctele lui Martinius the Milan of the Home 84: Biblioteca Ambrosiană, și către Eneida lui Vergiliu, aflată în Biblioteca Vaticanului (sub cuvântul Bénir, r. 85, col. 1); din partea noastră, putem indica manuscrisul lucrărilor lui Dioscoride, aflat în Biblioteca Imperială din Viena, ale cărui desene au fost tipărite de Lambetius (două degete duble la r. 183) și de Nessel în Descrierea manuscriselor de bibliotecă 843. Sunt cunoscute exemple de mâini ridicate și încrucișate în lucrări și sculpturi 844. Că în iconografia creștină mâinile încrucișate erau folosite inițial cu același înțeles ca și în iconografia precreștină, avem atât dovezi verbale, cât și dovezi din monumentele 845. Pavel Silentiarul, în descrierea sa Sfintei Sofia a lui Iustinian, vorbește despre imaginea Mântuitorului de pe una dintre draperiile altarului, că El este reprezentat (înfățișat) întinzându-și mâna dreaptă (ca un semn cu degetele întinse degetele). difuzând) un verb veșnic prezent, (și) în mâna stângă având o carte care cunoaște (conține) verbe divine (adică, Evanghelia) 846. În Biblioteca Imperială din Viena există un fragment din Pentateuhul lui Moise, scris în secolele IV-V, decorat cu miniaturi, dintre care 24 au supraviețuit și au supraviețuit de Nessel și Lambe. miniaturi, reprezentând textul Pentateuhului în chipuri, sunt destul de multe mâini întinse cu degetele încrucișate. Iar unele dintre mâinile noastre, eliminând presupunerea că avem de-a face aici cu libertatea pictorului, care a adoptat imaginea creștină a binecuvântării și rugăciunii pentru persoanele din Vechiul Testament, arată cu o claritate incontestabilă că nu sunt mâini de binecuvântare sau de rugăciune, ci mâini care servesc ca semn că persoanele cărora le aparțin sunt înfățișate ca vorbind sau ar trebui să fie unii pentru că vorbesc sau ar trebui să fie în mod greșit, pentru că vorbesc în majoritatea cazurilor. binecuvântarea sau mâinile de rugăciune ar fi necongruență 848, iar într-un caz – pur și simplu blasfemie 849. Pe miniaturile unui manuscris grecesc din secolul al XII-lea găsim o formație de degete care servește la desemnarea fețelor vorbitorilor, și anume, degetul și degetul mijlociu mare sunt conectați unul cu celălalt la capete, iar degetul mic este îndoit degetul mic de palmă, iar degetul mic este îndoit de palmă. extins 850. Sunt cunoscute exemple de monumente sculpturale antice și, în sensul propriu, iconografic, pe care semnificația originală a mâinilor întinse cu degetele încrucișate ca simbol sau semn convențional că persoanele sunt înfățișate vorbind pare clară cu deplină incontestabilă 851. Mâinile încrucișate pe icoane și imaginile sacre în general au început să fie privite ca mâini binecuvântătoare nu mai devreme de secolul al XI-lea. Din secolul al XII-lea cunoaștem dovezi care atribuie acest din urmă sens mâinilor încrucișate – ne referim la postscriptul articolului „Despre călugări și alți latini”, pe care l-am citat mai sus (p. 474). Dar în binecunoscuta menologie a împăratului Vasily ucigașul bulgar, datând de la sfârșitul secolului al X-lea - începutul secolului al XI-lea, aceste mâini sunt încă folosite clar, cu semnificația lor originală, ca simbol sau semn convențional al persoanelor care vorbesc (predica, evanghelizează) 852. În ceea ce privește momentul în care au început să privească mâinile încrucișate, înfățișarea și rugăciunea cu mâinile încrucișate. mâinile: atunci, după toate probabilitățile, acest lucru s-a întâmplat nu mai devreme de jumătatea secolului al XV-lea. Cel puțin până în această jumătate a secolului al XV-lea, ei se rugau ridicând mâinile, iar poziția crucii asupra sinelui era doar o acțiune suplimentară care preceda sau se termina cu ridicarea mâinilor 853: și trebuie să presupunem că înainte de acea vreme cei care se rugau erau înfățișați cu mâinile ridicate 854. Am văzut mai sus (p. 476) că valabilitatea blestemului asupra celor care nu au fost botezați cu două degete a fost verificată de icoanele Mântuitorului, la care se referă blestemul, și că pe icoane au găsit fie un adevărat cu două degete, care nu era semn de binecuvântare, fie un semn de binecuvântare, care, nefiind un deget dublu, putea fi confundat cu acesta din urmă. Degetul îndoit pentru binecuvântare, care nu era un semn cu două degete, dar putea fi confundat cu el, era un deget încrucișat. Cu o oarecare vagitate a imaginii, când se îndoaie împreună cu degetul mic mijlociu și degetul mic, cum ar putea degetele să fie pliate pentru o binecuvântare în formă de cruce și, în realitate, pentru că crucea a fost păstrată, ar putea fi ușor confundată cu o binecuvântare cu două degete. (Și dacă acum formarea indicată a degetelor a fost scrisă în așa fel încât mâna să fie îndreptată spre interior, iar spatele să fie întors spre exterior - ceea ce este destul de rar și aproape cea mai mare parte: atunci ar fi trebuit să pară cu două degete, deoarece din spate erau vizibile primele două degete, întinse și ultimele două îndoite, dar degetul nu era vizibil). Pe de altă parte, cu ideea preconcepută că pliul degetului ar trebui să fie cu două degete, iar degetul în formă de cruce scris clar, datorită apropierii sale de degetul dublu, ar putea fi confundat cu acesta din urmă. Semnul cu degetul dublu, pe care strămoșii noștri trebuie să-l fi văzut destul de des pe icoane, nu a fost un semn de binecuvântare, semn care nu a fost folosit niciodată pentru binecuvântare în realitate, ci una dintre semnele simbolice care serveau la desemnarea fețelor vorbitorilor și, fiind împrumutate ca atare de pictorii creștini de la pictorii precreștini, apare pe imagini de la alții și sculpturale chiar de la alții. Întrucât printre pliurile simbolice ale degetului a ocupat primul loc, fiind cel mai des folosit, ar fi trebuit să se regăsească foarte des pe icoane pictate înainte de a fi învățat sensul de binecuvântare a mâinilor prin mâinile încrucișate. Dar chiar și după ce s-a întâmplat asta acum, ar putea fi scrisă pe icoane pentru mai mult sau mai puțin timp, pentru că mulți pictori de icoane ar putea să o privească ca pe o tradiție adoptată și să o reproducă mecanic din cele vechi 855. Prin originea sa, acest cu două degete este de fapt un tip special de trei degete, identic ca aspect cu cel cu trei degete care este folosit de latine (p. 19 și )47. în care degetul, arătătorul și degetele mijlocii mari sunt întinse separat, iar ultimele două degete sunt îndoite (aproape de aceasta sau de aceeași formare oratorică a degetelor despre care vorbește Apuleius, nota p. 494). Dar această degetare cu trei degete a fost foarte des descrisă în așa fel încât degetul, arătătorul și degetul mare al degetului mijlociu nu au fost extinse separat, ci comprimate și precis comprimate într-un mod dublu: fie astfel încât arătător și degetele mijlocii mari au fost strânse împreună (implicând extinse), iar degetul a fost apăsat pe ele, ajungând cu partea de sus a celei de-a doua articulații (in partea de sus a celei de-a doua indexuri). p. 495), sau astfel încât arătătorul și degetele mijlocii mari au fost strânse împreună, iar degetul a fost întins separat de ele, culcat pe pliul degetului mijlociu mic 856. În ambele cazuri, a apărut dublu-degetul (de fapt, în același timp, atât degetul dublu, cât și un tip special de degetul triplu) 857. Cultul privat constă în secvențe de slujbe bisericești care se săvârșesc pentru persoane private, fie ca fiind necesare și obligatorii pentru aceștia, fie așa cum doresc în mod voluntar de către aceștia, iar prin persoane private trebuie să se înțeleagă nu numai indivizi, ci și unul sau altul dintre agregatele acestora (familii, sate, parohii). Cercul de cult privat se formează din următoarele: toate sacramentele, cu excepția sacramentului Euharistiei (care este slujbă publică – liturghie), înmormântarea morților, sfințirea bisericilor, așa-numitele cântece de rugăciune sau molebens, tonsura în monahism. În ceea ce privește istoria cultului privat, trebuie să avem aceleași idei generale ca și în ceea ce privește cultul public. Nu știm în mod pozitiv că închinarea privată, ca și cultul public, a început cu diversitatea locală (mai sus p. 404 și urm.); dar acest lucru trebuie presupus a priori. Apoi, știm într-un mod pozitiv: în primul rând, că odată cu introducerea treptată a uniformității în riturile cultului nostru în sensul cel mai extins, mai larg, a rămas la fel de mult timp ca și în cultul public și anume, tot timpul despre care vorbim, diversitatea în sensul cel mai apropiat (privat), mai mică; în al doilea rând, că riturile închinării noastre, precum și închinarea publică, s-au dezvoltat treptat într-o oarecare măsură, odată cu trecerea timpului. Cele mai vechi rituri cunoscute în prezent ale sacramentului botezului datează din secolul al XIV-lea. Dintre seria triplă de rugăciuni premergătoare botezului propriu-zis, adică în prima zi, înainte ca soția să dea naștere unui copil, în a opta zi, pentru a marca nașterea copilului, și în a patruzecea zi, către mamă și copil (înainte de botezul acestuia din urmă) 859, primele rugăciuni nu sunt citite în a doua oară și cărțile de slujire nu sunt citite în a doua oară și în cărțile de serviciu? timp, dar al doilea fără tropar: „Bucură-te, plin de har”, iar al treilea sunt printre cei doi (primul actual?). Nici rugăciunile către soție, când vărsă copilul, nu se citesc (?). Însăși riturile botezului diferă de cele actuale prin următoarele: Rugăciunile catehetice (numite interdicții în actualul Trebnik) au fost pronunțate fiecare de zece ori 860; Cuvintele rugăciunii: „Scoate din el orice duh rău și necurat” (acum: „Alungă din el orice duh rău și necurat”), stând în legătură cu următoarele: „Duhul amăgirii și al răutății”... (acum: „Duhul amăgirii, duhul răutății”), au fost pronunțate o dată; Întrebările despre negarea de la Satana au fost pronunțate separat, astfel încât au existat cinci întrebări și dezmințiri. (Ei au tăgăduit, eu tăgăduiesc: Satana, - și toate lucrările lui, - și toate lucrările lui, - și toată slujirea lui, - și toată mândria lui) 861. și au strigat de trei ori; Era prescris să sufle numai asupra demonului, dar să nu scuipe; Întrebarea despre unirea cu Hristos a fost exprimată în cuvintele: „Îți faci promisiunile lui Hristos?” După cuvintele catehumenului: „Eu ador pe Tatăl și pe Fiul”..., nu a existat nicio veste de la preot: „Binecuvântat este Dumnezeu, prin toată omenirea”:..: Marea Ectenie, care a început botezul însuși în sensul cel mai apropiat al cuvântului, nu conținea decât două cereri pentru sfințirea apei și două pentru botezați; După ce cel care se boteza a fost uns de preot cu untdelemn pe anumite părți ale trupului, fără a rosti cuvintele proclamate în prezent 862, diaconul sau unul dintre ceilalți slujitori a uns cu untdelemn întregul trup al celui care se boteza 863; Învestirea celui botezat se făcea fără a rosti cuvintele: „Robul lui Dumnezeu este îmbrăcat”..., și fără a cânta troparul: „Dă-mi haină”...; Veșmintele erau urmate de o ectenie - sau una specială, în care erau proclamate trei cereri speciale pentru nou-botezați („Și fiind înzestrat cu puterea divinului împotriva lumii ungerii care este contrară lumii, - Ca să fie un vas sacru pentru a primi harul lumii, - Ca să fie vrednic de titlu, în care a fost chemat un mic); După ectenia majoră sau minoră s-a citit aceeași rugăciune care se citește și astăzi („Binecuvântat ești, Doamne Dumnezeule Atotputernicul”...), iar după ce s-a cântat: „Botezează-te în Hristos” fără să te plimbi în jurul izvorului. A urmat ungerea cu mir a proaspătului botezat, care a pus capăt ritului. Potrivit unei alte versiuni, începând cu actul de botez sau scufundare a pruncului în apă 864, ritul este prezentat sub următoarea formă: botez sau scufundare, ungere, îmbrăcare în sarchitsa și îmbrăcăminte exterioară, rugăciune înaintea tonsurii și a tonsurii în sine, rugăciune de binecuvântare, așezare pe păpușă cu cuvintele: „slujitorul lui Dumnezeu și îmbrăcămintea finală (în bunăvoință)” l-a botezat sau purtându-l în jurul crinului în timp ce cânta versetul: „Poporul a fost botezat în Hristos” 865. Biserica unui prunc botezat se desfășura astfel: după rugăciunea: „Doamne Dumnezeul nostru, care ai venit să mântuiești neamul omenesc”, sfântul sau preotul lua pruncul din mâinile mamei și l-a dus la altar; înainte de a intra în altar, aplicați gura de ambele părți ale ușilor regale „în chipul unui sărut”, iar la intrarea în altar, el s-a închinat cu el în fața tronului și, dacă pruncul care era botezat era bărbat, a umblat cu el de trei ori în jurul tronului, înclinându-se de fiecare parte a acestuia din urmă, iar dacă este femeie, a umblat doar pe trei laturi ale tronului - fără părțile din față și din spate; în ambele cazuri sfântul sau preotul a citit. „Acum de lansare” 866... Secvența de spălare a unui copil proaspăt botezat în ziua a opta, conform unor liste, se limitează la o singură rugăciune, și anume cea care este pusă în prezent prima; după alte liste, pare asemănător cu cea actuală, dar numai ștergerea părților unse ale trupului cu rostirea anumitor cuvinte se cere imediat după prima rugăciune și nu se menționează stropirea cu brâu și giulgi îmbibate 867. Riturile botezului sugerează că sacramentul a fost săvârșit înainte de liturghie, iar în ceea ce privește comportamentul noului botezat la aceasta din urmă prescriu: dacă este adult, atunci la marea ieșire trebuie să meargă în fața sfintelor daruri cu primitorul său, având lumânări în ambele mâini, iar dacă este prunc, atunci trebuie să fie purtat la ieșire în fața sfântului său. În ceea ce privește adultul nou botezat, este prescris ca acesta să meargă acasă cu lumânări după botez și să vină cu ele la biserică pentru slujbe timp de șapte zile înainte de abluția 868. Conform manuscriselor secolului al XV-lea, găsim următoarele diferențe între rituri față de manuscrisele secolului precedent: Rugăciunile formulate în prima zi înainte ca o soție să dea naștere unui copil sunt citite, dar nu într-o formă separată de rugăciuni pentru ziua respectivă, ci ca parte a rugăciunilor din ziua a opta (incluse printre aceste ultime rugăciuni); Rugăciunile (interdicțiile) catehetice sunt prescrise să fie citite de trei ori și de zece ori numai atunci când se boteză evreii adulți: În ceea ce privește întrebările preotului adresate celui botezat despre renunțarea la Satana, împreună cu practica anterioară, se folosește una nouă, asemănătoare celei actuale; Odată cu suflarea asupra diavolului intră în obicei o afirmație nouă, mai expresivă, prin acțiunea de a-l nega - scuipat; Înainte să înceapă însăși sacramentul botezului, preotul a tămâiat apa și a binecuvântat-o ​​cu o lumânare de trei ori; Când a rostit de trei ori cuvintele: „Mare ești, Doamne”, preotul a binecuvântat de trei ori apa, dar când a spus: „Să fie zdrobiți sub stindardul crucii Tale”... a suflat numai în apă și a binecuvântat-o, dar nu și-a scufundat degetele în ea; Ungerea celui botezat cu untdelemn de la preot - conform unor misale, se săvârșește, ca și mai înainte, fără rostirea vreunui cuvânt, după alții, cu rostirea cuvintelor: „Robul lui Dumnezeu este uns cu untdelemnul bucuriei în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”; Potrivit unor cărți de slujbă, după ce a uns pe cel botezat cu ulei, preotul a rostit exclamația: „Binecuvântat este Dumnezeu, luminează și luminează pe fiecare om care vine pe lume”. În ceea ce privește partea din secvența care urmează săvârșirii botezului propriu-zis și a constat în ectenia mare sau mică, ungerea, îmbrăcarea hainelor, plimbarea în jurul cristelnului sau în jurul amvonului, biserica celui botezat prin aducerea lui în altar pentru sărutarea altarului, tăierea părului, așezarea pe cupolă, cărțile de slujbă sunt foarte diferite unele de altele: în ordine, unele dintre ele sunt foarte diferite. Biserica, ca acțiune inclusă în însăși succesiunea botezului, este prescrisă doar în unele cărți de serviciu, în timp ce altele o sugerează ca un rit special care trebuia săvârșit după botez și separat de acesta din urmă. Biserica noastră prescrie ca un copil de sex masculin să fie sărutat pe toate cele patru părți ale tronului și un copil de sex feminin pe trei - pe părțile laterale și pe spate, fără față 869. Plimbarea în jurul amvonului în loc de fontă avea loc probabil numai în acele cazuri când riturile prescriu să se facă după biserică, căci numai în aceste cazuri putea fi corectă (întrucât amvonul se afla în biserică, și nu în vestibul, și, prin urmare, era nevoie de biserica prealabilă a pruncului). În urma spălării celui nou botezat în ziua a opta, la intrarea în biserică, este necesar să se citească psalmul: „Domnul mă păstorește”; apoi, după începutul obișnuit și rugăciunile inițiale obișnuite, trebuie citit: troparia zilei și sfântul sosit, Slavă și Acum: „Prin rugăciunile, Doamne, ale tuturor sfinților și ale Născătoarei Tale de Dumnezeu, dă-ne nouă pace”; Abluția în sine fără stropire se presupune a fi făcută, ca și în timpul precedent, imediat după prima rugăciune. Într-o carte de slujbă, după a doua rugăciune de cinstire, există o ectenie specială, în care se aducea aminte de naș sau naș și de nou-botezat sau proaspăt botezat, și o demitere specială, în care se cere iluminarea, păzirea și păstrarea de toate relele numelui nou botezat și cu cei care l-au primit 870. În misalele secolului al XVI-lea găsim următoarele, diferite de cele două secole precedente: Rugăciunile din prima zi, când o soție dă naștere unui copil, sunt citite în mare parte ca parte a rugăciunilor din ziua a opta (incluse printre ele), dar uneori separat, ca atare, adică exact ca rugăciunile din prima zi. În plus, numărul de rugăciuni din toate cele trei clase (ziua 1, a 8-a și a 40-a) și ordinea lor în fiecare clasă par a fi foarte diverse în funcție de listele de cărți de serviciu și misale; Înainte de a citi rugăciunile de lămurire (interdicții), preotul este instruit să sufle asupra celui care se boteza și să-i binecuvânteze fruntea (în unele liste: față), buzele și degetele; Rugăciunile catehetice sunt prescrise a fi citite: în majoritatea listelor o dată, în unele - de trei ori, iar în unele - patru; când se pronunță neamuri adulte, li se ordonă să le citească de zece ori; A scuipa pe Satana împreună cu suflarea în unele liste ar trebui să fie scuipat o dată, în altele - de trei ori; La cuvintele: „Să fie zdrobiți sub semnul crucii Tale”... preotul, după o listă, a suflat de trei ori în apă și a binecuvântat-o ​​de trei ori cu degetele; dupa altii, doar a suflat, fara binecuvantare; conform celei de-a treia, a suflat de trei ori și a binecuvântat de trei ori cu o lumânare aprinsă fără a-și scufunda degetele în ea (apă); După ce a citit rugăciunea peste untdelemn: „Suveran Doamne Dumnezeul părintelui nostru”, preotul a luat un chibrit care era într-un vas cu untdelemn și, în timp ce cânta aleluia de trei ori, a făcut cu ea o cruce pe apă de trei ori și, conform unor liste, a turnat ulei pe apă de trei ori direct din vas; Referitor la ungerea întregului trup al celor botezați cu untdelemn, în misalele vremii noastre se citește observația că „dacă sexul feminin (este botezat), atunci să fie uns cu ulei până la brâu (doar)”; Cuvintele botezului au fost rostite astfel: la prima scufundare a pruncului: „robul lui Dumnezeu este botezat în numele Tatălui, amin”, la a doua scufundare: „și Fiul, amin”, la a treia: „și Duhul Sfânt și acum și pururea și în vecii vecilor, amin”. Partea din secvența sacramentului care urmează săvârșirii actului botezului însuși este prezentată într-o formă triplă în cărțile de misale ale timpului nostru. Potrivit unor misale: actul botezului, „să ne amintim” de la diacon și cântarea psalmului: „Fericiți cei cărora li s-au iertat păcatele”, ectenia mică, rugăciune pentru lume (actuală) și ungerea în timp ce cântă versetul: „Cei care sunt botezați în Hristos”, haina celui botezat – atunci când îmbrăcați slujitorul lui Hristos în haine noi, după numele lui Hristos, în haine noi. el, se îmbracă în haina bucuriei și bucuriei”, - haina exterioară: „Fie ca sufletul meu să se bucure de Domnul”, rugăciunea pentru tonsura părului: „Doamne Suveran Dumnezeul nostru, în chipul căruia este cinstea omului” și tonsura însăși, vestirea diaconului: „Înclinați-vă capetele înaintea Domnului” și rugăciunea de la sfințirea preotului nostru, ca împodobirea preotului nostru, slujirea preotului nostru: a kukulului cu cuvintele: „Robul lui Dumnezeu se îmbracă în kukul bunăvoinței în numele Tatălui”..., o ectenie specială la care se aducea aminte de proaspăt botezat cu destinatarul său, și demiterea. După alte misale: acțiunea botezului, cântarea în trei a versurilor: „Fericiți, care au fost iertați de nelegiuire” și „Sfântul S-a botezat în Hristos”, la care proaspătul botezat s-a îmbrăcat în haine, marea ectenie cu acele cereri speciale pe care le-am indicat mai sus, rugăciune peste lume și ungerea în sine, de trei ori preotul cu brațul preotului, care are în împrejur de trei ori pruncul, primitorul în roșu. în jurul crinului, biserica pruncului, fie prin aducerea lui în altar pentru a săruta tronul, dacă este bărbat, fie prin aducerea lui la ușile împărătești ale altarului pentru a-l săruta pe acesta din urmă, dacă este femeie, o linie specială și demitere. Conform celei de-a treia cărți de misal: actul botezului, îmbrăcarea hainelor, ungerea, circumambularea cristelniței, biserica pruncului în modul indicat, apostolul și Evanghelia, tonsura părului și mai departe, ca în cărțile de misal de prima clasă 871. Ritul de a biserica un copil, ca rit separat de botezul însuși, găsim în cărțile de misale ale vremurilor noastre este dublu: același care este prescris în cărțile de misale din secolul al XIV-lea și unul nou. Această ultimă lectură este identică în compoziție cu spălarea ulterioară din a 8-a zi a breviarelor din secolul al XV-lea (?), cu excepția faptului că sfârșitul ei a fost: „Acum eliberează”, iar în ceea ce privește acțiunea rituală, a reprezentat ceea ce am indicat acum, adică că un copil bărbătesc a fost adus de preot în altar pentru a săruta tronul, ci doar a fost adus pe altar de către preot, ci doar un copil femeie a fost adus la altar, ci doar la preot. laturile ușilor regale ale altarului 872. Secvența abluției din ziua a 8-a este în cărțile de misale ale vremurilor noastre o combinație a aceleiași secvențe de cărți de misale din secolul al XV-lea cu rugăciunile citite astăzi, iar abluția în sine ar trebui să aibă loc după prima rugăciune („Eliberarea păcatelor prin sfântul botez”...) 873. În cărțile de misale ale vremurilor noastre găsim un ritual abreviat de botez, prescris pentru cazul „dacă i se întâmplă unui copil că creatura este bolnavă și se grăbește să boteze de frică de dragul unui muritor”. Acest ritual prescurtat al botezului, despre care nu avem o descriere detaliată, era mai mult sau mai puțin asemănător cu același rit actual (care în misal este înscris: „Rugăciunea sfintelor botezuri pe scurt, ca să botezi un prunc, frică de dragul unui muritor”) 874. Sunt cunoscute următoarele instrucțiuni referitoare la sacramentul botezului, citite în actele conciliilor și scrisorile mitropoliților. Catedrala Vladimir 1274 prescrie ca preoții să nu amestece unguentul Sfântului cu untdelemn de lemn și să nu ungă pe cel botezat acest amestec pe tot corpul, ci pentru ca untdelemnul să fie uns mai ales după catehumen și cu unguentul mai ales după botez - pentru ca acesta din urmă să se facă nu prin turnare, ci prin scufundare, și astfel încât să se cinstească proaspăt botezați cu Sf. Am dat instrucțiunile consiliului de mai sus [prima jumătate a volumului pp. 73–74] 875. În răspunsurile Sinodului de la Constantinopol din 1276. la întrebările episcopului Sarai Teognost, se citesc următoarele răspunsuri cu privire la botez: „Întrebare: De câte ori este potrivit să spui rugăciuni când botezi o persoană? Este potrivit ca mulți preoți să boteze sau doar unul? vor fi mulți preoți, fiecare să-și boteze copiii pentru el însuși: Dacă sunt mulți copii și un preot, să facă o rugăciune peste toți copiii și să scufunde fiecare copil de trei ori, zicând: (1) „în numele Tatălui”, al 2-lea „și Fiul”, al 3-lea „și Duhul Sfânt” 877. – Întrebare: Dacă nu este nici preot, nici preot nu este nevoie la moarte, nici preot, nici preot nu este nevoie la moarte. un diacon, ar trebui să fie botezat Răspuns: Nu va fi nici preot, nici diacon, ci diacon, și se cuvine să boteze în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh 878. – Întrebare: Pentru cei care vin de la nestorieni și iacobiți, cum să fie botezați, pentru a-i fi blestemat, pentru credința lui? V17 pace, la fel va fi V17 mai credincios și evlavios 879; – Întrebare: Pentru cei care vin din tătari care vor să fie botezați, și nu va fi mare împrumut, cu ce să fie încărcați? Răspuns: Să fie turnat de trei ori, spunând: „în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” 880. În scrisoarea Mitropolitului Ciprian către starețul Atanasie citim despre botez: „Copiilor nu le este interzis să mănânce la momentul botezului, vara; dar chiar dacă mulți (nașul) boteză un copil, el mănâncă după datoria (obiceiul) letonă, dar preotul onorează rugăciunile, tatăl nașului nu acceptă botezul din acest motiv; vrednic să fie naș, mai jos decât naș și naș, așa cum se întâmplă aici în țara noastră, dar este vrednic să fie botezat de un naș, fie soț, fie soție, botezul lui Ioan nu s-a botezat la Erdania, ca mulți oameni s-au botezat, venind de la el, și tot așa, dacă nu s-a făcut în cei trei apostoli, așa cum s-a făcut în apostoli; botezuri într-unul, dar multe într-unul: acum nu avem voie să mâncăm (nu este interzis) nici măcar într-o singură crispă botezăm două sau trei sau mai multe într-o zi, dar rugăciunile sunt strict interzise pentru el (fiecare, fiecăruia) să fie citite și negații dacă este pentru sexul feminin (și în ceea ce privește sexul feminin), să se țină chintz (căci este micul) masculin, este și feminin, și nu în Acesta este jurământul într-un singur cristel, dar mai întâi botezați bărbații, apoi femeile - de dragul decorului, dați majoritatea sexului masculin, dacă au crescut, nu este demn să boteze sexul feminin, ca și cel masculin, dar în locul stabilit, ei stau acolo dedesubt femeilor care își servesc pentru hrana, ci pentru botez; toarnă apă peste ea, precum fac latinii, dar scufundă-l într-un vas sau vas curat pus pe el și rostește pentru fiecare scufundare un singur nume al Sfintei și dătătoare de viață Treimi: în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh; Într-una dintre scrisorile sale către Pskov, Mitropolitul Ciprian le scrie preoților de acolo: „Și ce este firesc până acum că copiii erau botezați, ținându-i în mâini și turnând apă deasupra, altfel era un botez incorect: iată, v-am trimis un botez corect, adevărat (immersiv, adică ritul lui), conform căreia, în mod natural, ați fi ordonat, desigur, ați fi ordonat, în mod natural, și ați fi ordonat. toată lumea, încât după aceea a umblat” 882 . În scrisorile Mitropolitului Fotie către Novgorod și Pskov și în învățăturile sale districtuale către cler, găsim următoarele instrucțiuni cu privire la botez: „Fără lene, întotdeauna și la fiecare ceas (preoții) grăbiți și botezați copiii nou-născuți cu rugăciune, pentru ca vreun copil să nu moară fără botez, pentru că dacă nu vă grăbiți să boteze, și veți fi responsabil pentru moartea lor, și veți fi responsabil pentru moartea lor... nu boteza (preotul) copilul născut din ea și nici nu trebuie să facă rugăciuni de curățire până atunci: și acest lucru nu este deloc potrivit, dar preotul vine și face o rugăciune pentru prima curățire a mamei și a nevestelor care s-au născut la acea naștere și a bisericii (casa), și apoi să-l numească pe nou-născut în ziua a 8-a, când îl primește pe părinte și apoi îl va boteza pe el zi (după botez), pe cel nou luminat îl spălăm cu sfântul mir, iar în ziua a 40-a aducem chestiunea la biserică, și se face pentru el, precum poruncește statutul despre aceasta 884... Și rugăciunile interzise se rostesc rând pe rând numai 885. Și săvârșiți botezuri după tradiția sfinților, apostolul: nu turnați apă peste ei, ci scufundați-le în apă, într-o astfel de cadă (pregătită pur în acest scop), de trei ori, spunând pentru prima scufundare: „(numele botezat) în numele Tatălui, Amin” pentru a doua scufundare: „în numele Fiului, Amin, nu faceți scufundarea Duhului: „În numele a treia scufundare” spală asta să spui altfel sau după primul tău obicei, ceea ce nu este adevărat să spui la fiecare scufundare: „în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin”: aceasta este nerezonabilă și o urâciune pentru Dumnezeu, deoarece există politeismul, și nu în Treime 886... Și nașul ar fi unul, fie bărbat, fie femeie (după sexul masculin), fie femeie (după sexul masculin), nu ar exista, așa cum a fost înainte” 887. Consiliul celor o sută de capete în actele sale confirmă acum instrucțiunile pe care le-am dat că botezul trebuie făcut în trei scufundări și nu stropit cu apă, că în timpul scufundării cuvintele să fie rostite corect: slujitorul lui Dumnezeu este botezat în numele Tatălui și al Fiului... astfel încât persoana care este botezată să aibă un singur naș, și nu doi sau mai mulți. Iată adevărata ei definiție, care citează, necunoscut pentru noi, de unde a fost luată regula cu privire la botezul copiilor: „Și copiii ar fi botezați în biserici, după cartea și tradiția sfinților apostoli și sfinților părinți, și nu udați cu apă, ci scufundați în trei scufundari, iar copiii ar fi botezați conform regulilor sfinte, așa cum este scris despre un copil botez prin rule: preot, spunând (-acum) sice: „robul lui Dumnezeu este botezat în numele Tatălui”, și îl scufundă cu un lucru, zicând: „Amin”, de asemenea: „și Fiul, Amin”, și scufundă iarăși, „și Duhul Sfânt”, și îl scufundă iar cu trei, și zice: „și acum și pururea în vecii vecilor, după Canonul”49; preotul care boteza este înlocuit, spunând: „Robul lui Dumnezeu este botezat în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor Amin”, și astfel scufundând persoana care este botezată, și iarăși același cuvânt al râurilor, și iarăși scufundarea, și iarăși al treilea râu și iarăși avându-l cufundat în trei, botezându-se și botezați în trei fii, botezați și fără cuvinte. Mângâietorii, rex în 9 persoane se va schimba și după regula a 50-a (-lu) și râul este tot același cuvânt și scufundând pe cel botezat, ca și când nu slăvește învierea, dar se cuvine să boteze: preotul primește mâna celui care este botezat și zice: „Robul lui Dumnezeu, îl ridică și-l ridică în numele Tatălui; Fiule, Amin,” - îl coboară și îl ridică, „și Duhul Sfânt, acum și pururea și pururea, Amin”, și din nou îl scufundă, și astfel ar boteza în trei persoane divin, la învierea de trei zile a lui Hristos, prin trei scufundări; și de aceea preotul îl unge cu mare mir și îl îmbracă în toate hainele noi, primindu-l în mâinile preoților cu toate hainele noi, primindu-l în mâinile preoților cu toate cele noi. poporul: „Ferice de tu, care ai iertat nelegiuirea și te-ai acoperit cu păcatul” și așa mai departe, conform hărții, și ar fi un singur naș, fie bărbat, fie femeie, dar nu ar fi doi nași și mulți nași, așa cum ai avut înainte” 888. – La ideea țarului că copiii erau botezați de preoți într-o singură stolă fără veșminte, catedrala a răspuns cu un ordin ca aceștia să fie botezați „în deplină demnitate preoțească” 889. Citind în instrucțiuni interdicții stricte cu privire la folosirea botezului de scufundare, ei acceptă de obicei că aceste interdicții presupun acel botez de scufundare, în sensul său propriu și precis, care este folosit între noi în prezent. Cu toate acestea, aceasta ridică o întrebare. Pentru botezul pruncilor, grecii foloseau, așa cum se folosește și astăzi, botezul prin scufundare, care, deși nu era așa în sensul propriu, era o combinație de scufundare cu stropire, și anume, corpul unui copil fără cap era scufundat în apa izvorului, în timp ce capul era stropit cu mâna unui preot. Patriarhul Grigorie Mama al Constantinopolului, într-una din scuzele sale împotriva lui Marcu din Efes, apărând botezul revărsat al latinilor, scrie: „Dar noi (grecii) nu scufundăm copiii cu capul întreg, pentru că nu putem să le poruncim să țină inspirația și expirația nasului, astfel încât, în timp ce ținem aceștia, să nu se rețină și apa sfântă prin ieșirea și scoaterea lor. gura unui copil, așadar, le scufundăm (ἐμβάλλομεν) în cristelnică, ceea ce este o lucrare absolut necesară și săvârșită (legalizată), întrucât cristelnul înfățișează maternitatea ca fiind falsă și prin aceasta se semnifică nașterea botezului, dar pentru ca capul, unde legătura simțurilor și scaunul să nu rămână în palma sufletului, să nu mai rămânem în palmă; a mâinii noastre (strângând palma într-o mână) și umplând-o cu apă (apucând cu ea apă), o turnăm pe vârful ei (capul), proclamând numele și proprietatea divină a fiecărei ipostaze” 890. În timp ce mitropoliții Ciprian și Fotie interzic turnarea botezului, misale și breviarii noștri contemporani și ceva mai târziu vorbesc despre botezul pruncilor, și tocmai al tuturor, și nu doar al celor bolnavi, deoarece interpretează greșit: „dacă pruncul este cel care este botezat (și nu un adult) și preotul îl pune) în camera de botez, și esența apei (în camera de botez), esența (în căminul apei), (adică se scufundă, var.: ființe pe gât și vers), ținând-o cu mâna stângă, cu gingia (și) mâna se toarnă apă caldă pe cap, înainte ca pruncul slab să privească turnarea” 891. Din cele spuse, este clar că botezul cu scufundare al pruncilor nu putea fi imersiune în sensul propriu-zis al cuvântului, ci turnare-cufundare. Cum a fost de fapt? În perioada pre-mongolă (și cel puțin în regiunea Novgorod, pentru care avem dovezi), botezul copiilor era cufundat-vărsător. Kirik din Novgorod, în ancheta sa, spune: „preotul, când botează un copil, se întoarce la sine, dacă persoana (adultul) este mare, scufundă-l de trei ori” 892 ...: dacă este prescris să scufundi doar un adult și nu este prescris să scufundi un copil, atunci aceasta sugerează în mod clar un mod diferit de a-l boteza pe acesta din urmă și, prin urmare, este în mod clar dat să presupunem că botezul nostru este imersat. În ceea ce privește perioada de după invazia mongolă până la mitropolitul Fotie, după toate probabilitățile trebuie să ne gândim că forma noastră de botez a continuat să rămână. De obicei se acceptă faptul că turnarea botezului în sensul propriu al cuvântului (o turnare a capului fără scufundarea trupului în apă) a fost împrumutată de noi de la latini; dar este mult mai probabil să credem că a fost un abuz de uzul nostru obișnuit. Adică că, în loc să stropească capul la scufundarea trupului în apă, așa cum era obișnuit între noi, au început să se limiteze la prima acțiune (în care fel, și nu prin împrumut de la latini, abuzul a apărut printre greci, luând întâietate hotărâtoare asupra folosirii) 893. În ceea ce privește introducerea printre noi a botezului cu scufundare a pruncilor în sensul propriu-zis al cuvântului - care nu am introdus în grecești în sensul propriu al noștri și nu l-am introdus în sensul propriu al noștri. imitarea lor, dar independent de ele - probabil că trebuie să ne gândim că am înțeles literal instrucțiunile mitropoliților Ciprian și Fotie despre acest botez de scufundare. Oricum ar fi, la începutul secolului al XVI-lea aveam deja în uz mai mult sau mai puțin general acest botez de imersiune al pruncilor în sensul propriu al cuvântului, căci Herberstein vorbește clar despre forma noastră ca fiind recunoscută ca fiind singura valabilă 894 . Obiceiul de a le da celor botezați două nume de creștin a rămas de-a lungul timpului nostru (precum și destul de mult timp după) 895. Obiceiul de a da un nume popular sau laic împreună cu numele bisericești a dispărut aproape complet printre prinți 896, dar a rămas totuși în rândul oamenilor (care avea propriul calendar de nume populare, deosebite de la prinți, slave) 897. Din instrucțiunile pe care le-am dat, reiese clar că obiceiul actual de a invita nu un destinatar, ci mai mulți, pentru botez datează din cele mai vechi timpuri. Originea obiceiului ar trebui să fie explicată, cel mai probabil, prin dorința părinților de a le oferi copiilor lor nu un singur cartuș în sensul de zi cu zi, așa cum ne uităm la destinatari, ci în funcție de întreg, cutare sau cutare, numărul lor 898. Ritul tainei confirmării constă în ungerea cu untdelemn sfânt a anumitor părți din trupul proaspăt botezați (sau fără botezul celui nou alăturat bisericii), cu rostirea unor cuvinte în timpul ungerii. Ce părți ale corpului ar trebui unse cu Sfânta lume, aceasta este determinată de sinoadele ecumenice - al doilea (canonul 7) și al șaselea (canonul 95), și anume, fruntea, ochii, nările, gura și urechile. Cu toate acestea, în vremuri mai ulterioare, ei au început să ungă parțial nu pe acei membri care erau indicați de consilii, ci în general pe un număr mai mare dintre ei. În ceea ce ne privește în mod concret, găsim următoarele: în două instrucțiuni cunoscute nouă, datând din perioada premongolă, se poruncește să ungem - într-una: fruntea, nările, urechile, inima și mâna dreaptă, în cealaltă: fruntea, nările, buzele, urechile, inima și mâna dreaptă 899; Catedrala Vladimir din 1274, bazată pe cuvintele catehetice ale lui Chiril al Ierusalimului, a prescris să ungă exact acele membre ale corpului care sunt desemnate de consilii (frunte, ochi, urechi, nări, buze) 900, dar cărțile de serviciu și misale ulterioare, abaterea de la instrucțiunile cath, adăugați un număr mai mare de membri în sensul cathului: fata, altele - inima, burta si umerii, a treia - inima, burta, umerii si piciorul, a patra - inima, burta, umerii si coloana vertebrala 901 (in prezent se ung fruntea, ochii, nările, gura, urechile, degetele, mainile si picioarele). La ungerea Sf. lumea anumitor părți ale trupului Catedrala Vladimir 1274 poruncește să se pronunțe: „pecetea și darul Sfântului Duh” 902. Nu avem informații în acest sens despre cărțile de misale din secolele XIV-XV; iar cele mai multe misale din secolul al XVI-lea prescriu să-l pronunțe în întregime în acord cu cea actuală: „pecetea darului Duhului Sfânt” 903. În unele dintre aceste ultime misale, pe lângă cuvintele: „pecetea darului”..., mai este necesar să se recite „versete” speciale la ungerea fiecărei părți a trupului, care în mod specific în cuprinsul lor este unsă cu 94 de părți. În timpul domniei mitropolitului Fotie, și probabil chiar mai devreme, preoții pscoveni s-au dedat la un abuz foarte ciudat al sacramentului nostru; și anume, au folosit mirul latin pentru a-l săvârși în locul propriei lor lumi ortodoxe. Motivul abuzului cu o probabilitate foarte mare trebuie considerat că achiziționarea lumii ortodoxe de la Arhiepiscopul de Novgorod a fost prea scumpă din cauza lăcomiei funcționarilor acestuia din urmă și că dobândirea lumii latine (deși eretică, dar totuși pace!) a fost mult mai ieftină. (Pskoviții erau vecini cu latinii, iar în Dorpat, care era [aproximativ 150] mile depărtare, era scaunul unui episcop latin). Oricum ar fi, mitropolitul Fotie s-a adresat preoţilor din Pskov cu privire la abuzul lor cu cea mai severă denunţare; El le-a scris: „Am auzit în voi o faptă incomparabilă, urâtă de Dumnezeu și tăgăduită de sfinții și purtători de Dumnezeu Părinți și neiertat: aud că pe cei ce vor să fie botezați în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh în locul marelui sfânt mir pe care îl ungeți cu smirnă latină; dezgustător de Dumnezeu și Era urâtă și urâtă de sfinții Părinților, ca cel care se numește adevărat preot al lui Dumnezeu să fie reparat și nu este poruncit de legea lui Dumnezeu să ungă pe țăranii ortodocși cu lumea latină; Și de acum înainte”, își încheie denunțul Mitropolitul, „insuflă în tine îndelung despre aceasta și îndepărtează-te de acel act nepotrivit cu pocăință și lacrimi pentru relele săvârșite mai înainte, întoarce-te către adevărata cale ortodoxă a adevăratei credințe; „Dacă Sfântul Părinte v-a poruncit să o faceți, faceți-o neîncetat și săvârșiți botezuri după stăpânirea sfinților Părinți... și apoi ungeți-i cu marele mir care vine de la Constantinopol, de unde ai primit din cele mai vechi timpuri neamul credinței ortodoxe și chipul adevărat” 905. Până la Mitropolitul Fotie inclusiv, am primit Sfântul mir de la Constantinopol, de la patriarh. Când, după Fotie, am încetat să-l mai primim de la Constantinopol 906 și am început să-l pregătim singuri, nu se știe în mod pozitiv; dar, după toate probabilitățile, ar trebui să ne gândim că este prima de pe vremea Sfântului Iona, când a început ruptura noastră cu patriarhul, și a doua - din vremea urmașului său, Mitropolitul Teodosie, când această ruptură, care s-a transformat din întâmplător în definitiv, a fost rezolvată pentru totdeauna și definitiv (vezi mai sus). În ceea ce privește prepararea mirului, în prezent avem obiceiul de a turna o parte din vechiul în mirul nou preparat. S-ar putea crede că acest obicei, care a început pentru noi odată cu începutul propriei noastre creații a lumii, a luat naștere din ideea că prin afluxul în lume, pe care mitropoliții înșiși au început să le consacre, părți de lume sfințite de patriarh, să facă din prima o continuare cât mai reală a celei din urmă. [În breviarul de pergament de la sfârșitul secolului XIV sau începutul secolului XV. (manuscrisul Bibliotecii Sinodale din Moscova nr. 675, vezi Descrieri vol. III, v. 1, p. 128 și urm.) citește „rugăciunea pentru crearea lumii are loc în Joia Mare” - următorul scurt rit al facerii lumii. „Protopopul Alavastroului lumii aduce darul sfânt (în timpul ieșirii mari) și îl predă la sfânta masă și se presupune că se află lângă patena din partea stângă și conform strigătului ariciului: „Și să fie îndurări”. Și cu ușa împărătească încă nedeschisă, dar și în amvon, diaconul tăcut, arhidiaconul din altare, a exclamat: „Să asistăm”, sfântul urcă la nivelul dinaintea sfintei mese și, după ce a însemnat al treilea mir, coboară și se închină și citește rugăciunea: „Doamne al milei și Părinte al iluminării, din lumina Lui”. Orice dar este bun, darul desăvârșit este dat tuturor, dăruiește-ne nouă, nevrednicilor, har în slujba acestui mare și dătător sacrament de viață. oameni: „Amin”, sfântul: „pace tuturor”, și, spunând arhidiaconului: „Înclinați-vă capetele înaintea Domnului”, sfântul citește o rugăciune: „Ne plecăm inimile înaintea Dumnezeului tuturor regilor, mulțumindu-vă pentru ei, care sunteți nevrednici de noi să fim slujitori.”... și așa mai departe... Exclamație: „Pentru tine.” Tu ești și slăvit.” Atunci diaconul, stând în fața ușilor împărătești, spune: „Toți sfinții s-au schimbat” și toate celelalte la rând” (filele 15, ver. 18). De la sfârșitul secolului al XV-lea – începutul secolului al XVI-lea s-a păstrat un „rit și hrisov pentru sfințirea lumii sfinte și mari” mai detaliat (manuscris al aceleiași biblioteci Nr. 693). Potrivit acesteia, sfințirea ar trebui să procedeze astfel: În primul rând, așezați peștera sfântă într-un loc care este de nepătruns și puneți deasupra ei un cazan nou și curat. După sfințirea lor, poțiunile erau zdrobite împreună în Sâmbăta Albastră, iar în Sâmbăta Floriilor, toate poțiunile aveau să fie zdrobite și semănate separat, cele învechite și cele moi. Seara să fie o priveghere toată noaptea peste peșteră și peste poțiuni. Luni, conform veșmintelor episcopului, preotului și diaconului, „și preotul și diaconul ar fi credincioși, sacramentul nu s-ar spune nicăieri”, vor aduce vin și îl vor turna în ceaun. Episcop: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru”, și Împăratul ceresc, Sfântul Dumnezeu, Preasfânta Treime, Tatăl nostru, Doamne miluiește-te 12, Slavă și Acum, Vino să ne închinăm de trei ori, Psalmul 50 „Miluiește-mă, Doamne” și canonul Sfintei Maicii Domnului, creația lui Teofane, 1 tone, trece prin „W, uscat, 1 ton” „Obsedați de multe nenorociri”, „Pasiunea mă frământă ca pe un prost”, etc... După 9 cântece încep să încingă cuptorul și să toarnă în ceaun poțiuni veche. Episcopul citește peste ceaun rugăciunea Sfântului Vasile cel Mare: „O veșnic prezentă și vie izvor de iluminare, veșnic prezentă putere ziditoare a Tatălui”... (a treia rugăciune de Rusalii), „Mare și veșnic Dumnezeu, sfânt, iubitor om, care ne-ai mulțumit în acest ceas” etc. (ibid). După aceasta, prokeimenonul către apostol, tonul 8, „A ieșit în tot pământul”, apostolul din Faptele Apostolilor: „În acele zile, când se împlinise ziua Cincizecimii”... Aleluia, Evanghelia după Ioan: „În ultima zi a sărbătorii celei mari, Iisus a strigat și a strigat”, iar ectenia „pentru Duhul Sf. Pogorârea Domnului”: „Pentru Duhul Sf. sfințirea sufletelor și trupurilor noastre tuturor..., Pentru ca să ni se dăruiască împărăția nestricăcioasă..., Pentru ca noi să ne păstrăm credința neclintită..., Pentru ca noi să fim biserica și locuința Duhului Sfânt. Duh, Despre înfățișarea că vom fi moștenitorii împărăției cerurilor..., Despre coborârea din ceruri a unui înger al luminii..., Despre hotărârea tuturor suzelor care sunt inacceptabile..., Despre dăruirea de îndurări bogate..., Despre mântuirea pentru noi, cei care ne plecăm genunchii din inimă prin credință..., Despre apostolul care ne este dăruit... Cu sufletul și rugăciunea... trupesc..., Despre păstrarea aspiraţiilor oamenilor..., Despre să ne auzim, păcătoşii şi să ne dăm seama..., Despre favoarea Domnului Dumnezeului nostru asupra noastră..., Despre primirea rugăciunilor noastre..., Despre izbăvirea noastră din toate necazurile..., Mijlociţi, Mântuiţi..., Preasfântul. Exclamație: După cum se cuvine... și pleacă. – Marți, după veșmintele episcopului și al altora și după începutul obișnuit, se citește Psalmul 50 și se cântă canonul cinstitului Înaintemergător, „cui este hotarul: Botezului primiți rugăciunea creației lui Iosif, tonul 2, cântarea 1: Înaintemergătorul Botezător al lui Hristos, după care se citește „Domnul,” etc. și minunate sunt lucrările tale și un singur cuvânt este suficient pentru a lăuda minunile Tale (rugăciune la binecuvântarea apei, cu cuvântul „apă” înlocuit cu cuvântul „oglindă”). La sfârşitul ei, preotul zice: Pace tuturor, diacone: Pleacă-ţi capetele înaintea Domnului, iar preotul citeşte pe ascuns rugăciunea: Înclină-ţi, Doamne, urechea Ta... După exclamaţia: Căci Tu eşti sfinţirea noastră... Prokeimenon Apostolului, glasul 3: „Domnul este lumina mea”, „Nu vreau să fac apostolul Corintean: să vă înțeleg greșit, ca și părinții noștri.” „Toți sunt sub nor de tunet”..., aleluia glasul 4: Glasul Domnului pe ape, Evanghelia lui Ioan: „În vremea aceea a venit Isus din Nazaretul Galileii și a fost botezat de Ioan în Iordan... (apostolul și Evanghelia sunt aceleași cu cele citite la sfințirea apei Bobotezei). În continuare, diaconul vorbește o mare ectenie, în care la cererile obișnuite adaugă următoarele: Despre sfințirea acestui unguent..., Despre trimiterea harului lor..., Despre a fi curățiri pentru sufletele și trupurile lor..., Despre a fi sfințire și mântuire pentru ei..., Despre a fi pentru ei să alunge..., Despre vindecarea venirea la ei..., Despre a fi cufundați în puterea potrivnicii... noi..., O, să fim unşi de toate..., Despre venirea curăţirii..., Despre cei ce trag şi beau din ea..., Despre ea să fie izvor de nestricăciune..., Pe cale să fim binecuvântaţi de ea, ca pâraiele iordaniene, Pe cale să auzi glasul rugăciunii noastre către Domnul Dumnezeu, pe cale să ne fie dat, Mijlocieşte, mântuieşte. Preasfântă, curată, - și vacanță... - În Miercurea Mare, după veșmânt, și la același început, se cântă canonul, glasul 4: Adâncurile mării roșii etc. „Da, când vinul fierbea până la podea (la jumătate, la jumătate), turnați uleiul și poțiunile din rest”, în timp ce episcopul citește 4 rugăciuni: 1) Doamne, care în mila și harul Ta ai tămăduit patimile și sufletul trupurilor noastre, Însuși Stăpânul sfinți acest smirn..., 2) Prea milostiv și plin de milostenie, vorbește despre milostenia noastră. rele..., 3) Suveran Doamne Dumnezeul Atotputernic, sfânt împăratului slavei, arătând și nu ucigând, întărind pe cei ce cad..., și 4) Suveran Doamne Dumnezeul nostru, vindec suflete și trupuri, tămăduind patimile verii și tămăduind orice boală... - din acele rugăciuni care se citesc în timpul sfințirii untdelemnului. După rugăciuni - Să auzim, Pace tuturor, Înțelepciunea, prokeimenon glasul 1; Milostivirea Ta să fie asupra noastră, Apostole din epistola conciliară a lui Iacov: Fraților, primiți chipul suferinței..., Evanghelia lui Ioan: Pe vremea când Iisus s-a suit la Ierusalim, este în Ierusalim pe izvorul oilor... După Evanghelie, o mare ectenie cu cereri: Pentru ca ariciul să fie binecuvântat în această lume, Pentru slujitorii lui Dumnezeu..., Pentru slujitorii lui Dumnezeu... păcat, O, vino la harul Sf. Duh..., ca să fie vrednic de împărăția cerurilor, ca să fie izbăvit de orice gând rău. Exclamație: după cum se cuvine, dați drumul. - În aceeași zi (miercuri) seara, după ce episcopul și alții s-au învestit, au „vărsat smirnă în tablă”, după ce l-au sfințit în prealabil: „înainte de a sfinți tabla, iar când stropiți tabla, apoi turnați smirna în ea”. „Peste tablă” zice episcopul următoarele 3 rugăciuni: 1) Doamne Dumnezeul nostru, care ai sfințit apele Iordanului..., 2) Dumnezeu, Tatăl sfinților noștri sfinți, Dumnezeu apostol și mucenic împăratului, laudă sfinților Tăi..., 3) Stăpâne Doamne Dumnezeul nostru, care de dragul bunului nostru biruitor l-a biruit... rugăciunea în rit, s-a observat: „Același lucru este valabil și pentru toate rugăciunile unde vine el: sfințiți și locuiți, sau binecuvântați, sau altceva, transformați-le pe toate în smirnă”. – În Joia Mare, „episcopii și preoții și diaconii și toți preoții Sfintei Sofia vor fi învestiți”, luați mirul și transferați-l pe altar în timp ce cântă „Sfinte Dumnezeule”. În altarul Sfântului mir „va fi pus în stânga lângă sfânta masă și se va turna în ea lumea veche, cât va fi” și va începe dumnezeiasca liturghie. În timpul ieșirii mari, mirul este purtat după toți preoții și așezat în altar „în dreapta în vârful mesei până la săvârșirea liturghiei. Apoi va fi așezat în depozitul Sfântului Sofia și însuși episcopul îl va pecetlui”. Nu se spune nimic despre citirea rugăciunilor speciale în acest rit (secolele XV-XVI). (Vezi filele 1–92. Ritul de mijloc al secolului al XVII-lea, - manuscrisul aceleiași biblioteci Nr. 692. Ritul antic al consacrarii lumii în Biserica din Ierusalim de A. A. Dmitrievsky. Slujba divină a Săptămânilor Sfinte și Paștilor în Sfântul Ierusalim secolele IX-X, Kazan, pp. 15924–1092, pp. 333–335]. [În manuscrisele noastre găsim „ritul a ceea ce este potrivit pentru participiul dati”. Conform unor liste, ordinea sa este menționată după cum urmează. După exclamația preotului și rugăciunile inițiale obișnuite, se citește Crezul, troparia: „Cinele Tale ascunse”, Slavă, „Împăratului cerurilor”, Și acum, „Dumnezeu S-a făcut trup din Tine”, „Doamne miluiește” de 40 de ori, „M-ai chemat la Tine, copile, părinte”, „Mărturisesc: „Doamne, Domnul Isus Hristos”, Mărturisesc: singur au puterea de a ierta păcatele”, „Doamne, știm că nu sunt vrednic” și „Fie ca Domnul cel prea milostiv să-ți arate milă”. Spovedania orală se făcea la fel ca în riturile pline, dar, în cazuri extreme, din cauza decesului pacientului, ea a fost scurtată. După spovedanie, preotul i-a poruncit penitentului să cadă înaintea ușilor Sf. și să recite versurile: „Dumnezeu să mă curețe, păcătosul”, „Cei ce au păcătuit fără număr” etc. etc., iar el însuși a citit rugăciunile de îngăduință: „O, Atotputernicul, robul Tău, care mărturisești către Tine”, „Doamne Dumnezeul Atotputernic, Atotputernic și milostiv Dumnezeu, care din păcat este un ajutor pentru toți”, „Stăpâne Doamne Iisus Hristos Dumnezeul nostru, care singur are puterea de a ierta păcatele”, „Doamne, să nu vii sub Domnul Isus Hristos, „îndurat și milostiv” dă-ți orice binecuvântare a iertării” (Manuscris divers al Bibliotecii Solovetsky nr. 1085, foile 271–273 verso; manuscrisul Bibliotecii Sinodale din Moscova nr. 377, foaia 184, (Descrieri, secțiunea III, secolul I, p. 222). Potrivit altor monumente, începutul ritului până la citirea de 40 de ori a „Doamne miluiește-te” este același ca în primele monumente, iar apoi a urmat o mărturisire orală, după care s-au citit trei rugăciuni care sunt în ritul actual și rugăciunea „din toată întinarea”: „Domnul Dumnezeul nostru este singurul bun iubitor al omenirii”. În caz de recuperare, aceste monumente au făcut obligatorie săvârșirea întregului ritual al spovedaniei (Manuscrisul Bibliotecii Solovetsky nr. 1086, fila 114; nr. 1105, filele 305–306; manuscrisul cărții de serviciu al aceleiași biblioteci nr. 1020, foile 108 ver. - 109). Există monumente în care numărul rugăciunilor înainte de spovedania pacientului este mult mai mare decât în ​​monumentele anterioare. Locul al treilea între aceste rugăciuni îl ocupă rugăciunea Sfântului Gură de Aur: „Doamne, slăbește, părăsește, fii milostiv, iartă-mi păcatele”, al patrulea – din același Gură de Aur: „Doamne, cred și mărturisesc”, iar în cele din urmă, al cincilea – „Doamne, Doamne, iubitoare de omenire, să nu fie împărtășirea mea pentru omenire, să nu fie osânda mea pentru om. noi” (manuscrisul Bibliotecii Solovetsky nr. 1089, foile 190–194 ture). Acest lucru este într-un monument, dar în altul ordinea riturilor este diferită și rugăciunile sunt diferite. Prima rugăciune este rugăciunea: „Curățește-mă, Doamne, de păcatele mele și de dragul păcătoșilor, Ți-ai vărsat sângele”, rugăciunea a 2-a și a 3-a sunt aceleași ca în ritul actual, a 4-a este „Mult milostiv Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeul nostru, rugăciuni de dragul Maicii Preacurate” (manuscris, nr. 269–271). – În sfârșit, sunt monumente în care acest rit este expus în același mod ca și în misalele actuale (ale aceleiași biblioteci, misal nr. 1090, fila 110; nr. 1104, filele 184–185; cartea de serviciu a Bibliotecii Sinodale din Moscova nr. 856, fila 1018 v. Descriere, fila III, v. 1, p. 63, 71. Comparați breviarul din 1842, filele 59–60), și numai uneori în locul rugăciunii a 3-a se citește: „Doamne Dumnezeul nostru, singurul bun și iubitor de omenire” (Manuscris al Bibliotecii Sinodale din Moscova nr. 898, filele 503–505). Acest rit era săvârșit în biserică (manuscrisul Bibliotecii Solovetsky nr. 1085, fila 272; nr. 1104, fila 185 ver.), dar uneori se aduceau în cămin și daruri de Sf. pentru împărtășirea bolnavilor. Împărtășania în acest caz a fost săvârșită după un rit special, care este înscris astfel: „Ritul când se întâmplă să meargă la un frate bolnav cu daruri de slujire”. După liturghie, preotul a luat darurile rămase și a mers la casa bolnavului. Un diacon a mers înaintea lui cu o cruce în mâini. Preotul a fost urmat de cler care cânta al 8-lea glas al Maicii Domnului. La patul pacientului s-a citit Crezul și troparul: „Cinele Tale secrete”, după care pacientul, după ce a cerut iertare de la stareț și de la cei prezenți, în timp ce cânta versetul: „Trupul lui Hristos”, a primit Sfânta Împărtășanie. Tain. După împărtășanie, „Acum ne-ai lăsat să plecăm”, s-a citit Trisagionul, Tatăl nostru, troparul și condacul sărbătorii, biserica, dacă biserica a fost zidit în cinstea Mântuitorului Hristos sau a Maicii Domnului. Altfel, în locul troparului și condacului bisericii, se citea troparia: „Miluiește-ne, Doamne”, Slavă, „Doamne, miluiește-ne pe noi” și acum, „Ușile milei”, după care s-a făcut obișnuita destituire. Procesiunea s-a întors la biserică în aceeași ordine, în timp ce cânta al 6-lea glas al Maicii Domnului (Carta, - manuscris al Bibliotecii Sinodale din Moscova, nr. 814, foile 382, ​​​​ver. 383). Aceste ranguri nu se regăsesc în monumentele liturgice cunoscute până acum ale bisericilor grecești și sârbe, dar toate trăsăturile primei își găsesc justificare în riturile pline de spovedanie din monumentele liturgice grecești și sârbe. Unele dintre rugăciunile ritului „Cum să dai împărtășirea în luptă” sunt aceleași cu rugăciunile citite înainte de împărtășire. Se cunosc următoarele instrucțiuni referitoare la împărtășire, citite în actele conciliilor și scrisorile mitropoliților: Printre răspunsurile Consiliului Patriarhal de la Constantinopol la întrebările episcopului Teognost de Sarai, găsim următoarele: „Întrebare: Dacă nu există episcop sau preot la moartea unei persoane, este greșit să dai Sfânta Împărtășanie diaconului, sau să cânți peste el, sau să-l binecuvântezi Kolyvo? binecuvântează-l Kolyo.” În învățăturile mitropolitului Ciprian către clerul din Novgorod și Pskov, citim: „Și celor care sunt ucigași la moarte, să le dea împărtășirea, dar chiar dacă se pocăiesc pur, își vor spune toate păcatele cu puritate; și cum poate cineva să-i dea împărtășirea cuiva care nu se pocăiește? - Și căruia părintele duhovnic nu va binecuvânta ani de zile, dar nu știe, dar nu știe, dar nu știe și nu-i va plăcea. pocăiește-te, ci va veni la moarte și chiar așa nu se pocăiește, nu este vrednic să-i dea sfânta împărtășanie pentru cauza ei”. „Iar copiilor voștri duhovnicești, care sunt vrednici să se împărtășească, dacă vreți să faceți împărtășania despre Ziua Mare, sau despre Nașterea lui Hristos, sau despre Crăciun, după cum vedeți demn, dați-o la liturghie. După cum spune diaconul: „Apropiați-vă cu frică de Dumnezeu și cu credință”, atunci ei veneau la ușile împărătești și se împărtășeau înaintea ușilor împărătești, cu mâinile așezate în cruce față de pene și nu se atingeau de suveran; La fel, împărtășește-te soțiilor fără a termina slujba, dar împărtășește-te la alte uși care sunt vizavi de altar; doar împrăștiați un bolnav: mergeți la bolnav și împărtășiți-i. Dar bărbații nu veneau la Sfânta Împărtășanie purtând volote, ci își luau volotele; iar pe oricine are nevoie de un opașen sau de o haină de blană, l-ar încinge” (Cf. I.D. Mansvetov, Mitropolitul Ciprian în activitatea sa liturgică, M. 1882, p. 142–143). Răspunzând la întrebările starețului Atanasie, Mitropolitul Ciprian scrie printre altele: „Regula este că este vrednic să fii călugăr pentru a primi împărtășania: cu mare atenție și cu frică de Dumnezeu, să nu-ți rămâi niciun gând în inimă, să nu ții mânie împotriva nimănui, să nu ții în gândurile tale nicio confuzie; sfintele taine Aceeași regulă este vrednică pentru preotul ortodox miren și pentru preotul miren de la mâncare și băutură până la sfânta împărtășanie, dacă nu duce la moarte – Cât despre cei care au duh rău, nu este bine să le împărtășească; Esența acestora este că suferim de o astfel de boală într-o nouă lună, sau de două ori pe lună; și din acest motiv, este slab să dăm trupul sfânt și dătător de viață al Domnului unor astfel de oameni: căci sunt duhuri rele, stăpânite de un duh necurat, un păcat de dragul anumitor oameni. - Călugărul nu trebuie să primească împărtăşania de la un preot miren, decât dacă este dictat de nevoie; Dacă este la ușa morții și nu este preot, atunci preotul mirean ar trebui să se pocăiască și să-i dea împărtășania. Este potrivit ca monahii unui preot să primească împărtășania de la un mirean, dar în pocăință să nu aibă una, ci un bătrân cu mulți copii să-și aibă confesorul. - Și în slujba preasfântă, împărtășiți-vă călugărului și mirenilor. „Despre sfânta împărtășanie întrebați: în posturi sau în alte posturi, să le dăm mereu Taina, sau nu?” Și să fii conștient că, chiar dacă cineva este tânăr sau bătrân, viața lui este curată și trăiește într-o adevărată ascultare, și își împlinește domnia cât mai bine, și își mărturisește cugetările cu puritate, și nu interzice nimic să se împărtășească des: căci este vrednic, chiar dacă este; iar cei care nu sunt așa, ci sunt stăpâniți de un fel de lene, sau de neascultare, sau de neascultare, sau de vreo altă patimă, starețul stăpânește pe o astfel de persoană, de parcă el însuși ar trebui să judece și dacă să dea împărtășania, sau să nu dea, este împotriva dispensarii lor. · Când va fi timpul ca ei (călugărul) să se împărtășească, citind altfel rugăciunile prescrise pentru sfânta împărtășanie și stăpânind, se apropie apoi de sfânt cu împărtășire.”... În scrisoarea mitropolitului Fotie către Pskov găsim următoarele instrucțiuni cu privire la împărtășire: „Și noi, fiilor, de ce scriem că, dacă cineva se naște mut, să-i dăm sfânta împărtășanie? unei persoane, precum și după viața lui anterioară și după pocăința lui, judecând după averea lui și să-i dăm sfânta împărtășire”. În învățătura sfântului din secolul al XVI-lea. Printre altele, citim: „Dacă vreunul dintre copiii voștri spirituali se împărtășește din Marele Govein; dar oricine trăiește ilegal, cum ar fi un ucigaș, sau un desfrânat, sau un hoț, sau un tâlhar, să nu dea o astfel de împărtășire; se vor pocăi, dar vor interzice, orice ar face dinainte; și nu vor înceta pur și simplu să facă acele lucruri înainte de ceasul de împărtășire; bigami și tripleți fără să bea: tânărul bigami are 2 ani, iar cel bătrân are 4 ani, iar tânărul are 4 ani, iar cel bătrân are 6 ani - Să se ducă firesc cu sacramentul la durere: neglijarea nu va duce la durere, sau copilul va muri nebotezat, în caz contrar, dați-i lui Dumnezeu răzbunare și împărtășire 3 ani. persoana ucisă.” În întrebările-răspunsuri canonice, aparținând necunoscutului și datând nu mai târziu de secolul al XV-lea, întâlnim următoarele întrebări-răspunsuri: 1) „Unde să se dea daruri soțiilor? La ușile împărătești, întrucât ea este vrednică să mănânce trupul lui Hristos și sângele onorabil și este puternică să mănânce la ușile împărătești. grozav până la 7 ani, și așa dă. 3) Și fiind cu nevastă-sa și având zile de slăbiciune, i se vor da daruri (împărtășanie)? Doar nevoia este mare, altfel va fi ceasul morții. Și acel preot, atingând cinstitul trup al lui Hristos, îl va purta cu băutură. 5) În ziua cărnii, ar trebui să mănânci carne, dar să o pregătești pentru tine în toate modurile bune? de la beție, o vară, luni, miercuri și călcâiele se usucă și mănâncă, și fără să bea. Orice se murdărește intră în apă, iar orice cade pe el intră în apă, iar locul este curățat. 7) Și luând darurile sfinte, săvârșind curvie, [ce] este beția? Tatăl său duhovnic se va uita la faptele lui și la pacea lui și va da în funcție de avere. 8) Dacă cineva urcă pe câmp și nu l-a omorât, ar trebui să i se dea daruri? Și nu i se va da sfânta împărtășanie până la 5 ani; până atunci va împlini isprava cu lacrimi și milostenie și cu post, altfel dă. 9) Du-te în sat cu daruri pentru durere, să porți veșminte și să pui ceva pe veșminte? Nu există nicio modalitate de a pune ceva pe halat. Și păstrează darurile sfinte de rezervă într-o gaură din sânul tău; și apoi, ajungând și acolo, pune-ți un cazier judiciar. 10) Și atunci dacă preotul pierde darurile sfinte, sau mănâncă un șoarece, sau altfel, atunci nu există preoție, ci numai la judecată există un sfânt. 11) Ar trebui să-i oferi cadouri copilului tău? De dragul nevoii, el va fi în punctul de moarte, altfel dă. 12) Dacă un bărbat se căsătorește cu un mâncător de carne și în timpul marelui post nu este gata să trăiască pur, ar trebui să dea daruri? Dacă nu îi dai un an, ziua va fi plină de milostenie și post. 13) O persoană este bolnavă, are limba umflată, ar trebui să facă daruri, dar nu s-a pocăit? La moarte, dați daruri; și chiar dacă este în viață, și apoi torturați-l. 14) Dacă o persoană face ceva greșit, ar trebui să oferiți cadouri? Chiar și până la moarte, întâlnire. 15) Când îți speli preotul, ar trebui să dai darurile sfinte? Grozav de dragul nevoii, altfel. 16) Și când merg pe câmp, se îmbracă și să dea daruri? Nu renunța, pentru că ai luat armele împotriva crimei fără permisiune. 17) Ești timid și nu poți să postești înainte de prânz? Ino paine Bogoroditsin dati. 18) Vei face daruri celor mici, dar va fi ceva în companie, iar cei puțini nu vor mânca? Chiar dacă ești aproape de moarte, va fi diferit. 19) Dar cel pe care preotul a săvârșit nunta, iar un alt preot îi dă daruri? Dacă cineva vine la pocăință, îi va da sfânta împărtășanie, în funcție de viața lui. 20) Ce se întâmplă dacă cineva se pregătește pentru Sfânta Împărtășanie și vede sânge în gură? Nu poți să dai cuiva sfânta împărtășanie”] 907 . (Damaschin spune că trebuie să se apropie de comuniune cu mâinile încrucișate. Perpétuité de la foi de l’Eglise Catholique sur l’Eucharistie par Nicole, Arnauld et caet. T. I, Paris, 1841, pag. 737. S-au împărtășit ca din propriile mâini - Albert Campensee, Biblioteca Scriitorilor Străini Kallistratov și Semenov p. 34 (Serviciul divin. Campenze a acceptat distribuirea de antidor pentru comuniune?). Potrivit catolicilor, 1514, din lipsă de vin, rușii servesc cu suc de mere. Monimenta Turgenevii or. eu, p. 125 col. 2 (aici în general despre Euharistia rusească). Au mâncat Împărtășania și au spălat-o cu pâine dragă, Preacurată, prosforă, mărar și kutya. 2 Cronica Sofia, p. 270. Despre comuniunea de rezervă pentru cei care merg la război, - Monimenta Turgheniev or. eu, p. 126 col. 1). Riturile sacramentului pocăinței erau mai variate decât riturile tuturor celorlalte sacramente și foarte diverse, vorbind într-o manieră fără legătură. Aceasta depindea de faptul că ritul sacramentului nostru era, ca să spunem așa, dat voinței mărturisitorilor și că într-un rit mărturisitorii îl tratau arbitrar din cauza lipsei sale de importanță, în timp ce în celălalt era lăsat în seama lor prin însăși esența problemei. Ritul sacramentului pocăinței constă din trei părți: de la introducerea în rugăciune sau „începutul” mărturisirii păcatelor pocăitului către preot, săvârșită prin întrebări până la prima și ultima, și de la permisiunea predată de preot penitentului. În raport cu primele două părți, riturile prezintă o varietate foarte mare. Cu prima parte, mărturisitorii și-au permis să acționeze mai mult sau mai puțin arbitrar pentru că – cutare sau cutare număr de rugăciuni și cutare sau cutare ei înșiși – implicit, mai mult sau mai puțin mergând la obiect – acest lucru nu era semnificativ și nu avea o importanță deosebită. A doua parte constă dintr-o listă de întrebări despre păcate cu care mărturisitorul trebuie să se adreseze penitentului: dar această listă poate fi alcătuită într-un volum foarte diferit, și de aici și varietatea foarte mare a părții noastre. Obiceiul care s-a stabilit în vremurile de mai târziu pentru ca o persoană să nu-și mărturisească numai păcătoșenia, ci direct și pe nume - păcatele sale (cfr I vol. 2 jumătate, p. 385 fin/.446) și obiceiul care a fost stabilit cu privire la metoda de spovedanie, astfel încât nu fiecare pocăit însuși să-și spună mărturisitorului păcatele pe care le avea, ci că a răspuns la întrebările sale, sau nu, mărturisitorului: faptul că listele de întrebări citite în riturile ulterioare de spovedanie, atunci când sunt folosite de mărturisitori care nu erau deosebit de înțelepți, puteau provoca un rău pozitiv. Listele de întrebări au început să fie întocmite cu atâta grijă și minuțiozitate încât orice păcătos interogat asupra lor nu putea ascunde un singur păcat din 908; dar cu această grijă și minuțiozitate au întocmit (mărturisitorii greci – trebuie să se înțeleagă) o astfel de listă de întrebări despre păcatele necurății trupești, încât a-i adresa pe acestea din urmă tuturor fără deosebire însemna să aducă în atenția foarte multora despre ceva despre care ei nu auziseră până atunci și despre care nu și-au imaginat deloc până acum 909 . Cea de-a treia parte a ritualului sacramentului pocăinței, dezlegarea de către preot a pocăitului de păcatele sale, se pare că ar fi trebuit să fie uniformă. Dar nu a existat nici un exemplu de această permisiune, care ar fi fost autorizată de autoritățile bisericești sau ar fi aparținut unei persoane private cu autoritate în biserică și, prin urmare, nu a existat nicio uniformitate aici 910. (Rezoluția noastră actuală nu este aceeași cu rezoluția actuală grecească, la fel cum întregul ritual al pocăinței nu este același cu ritul grecesc) 911. (În prezent, în Rusia, fiecare preot, parohie sau non-parohie, eo ipso este și un părinte duhovnic care are dreptul de a primi spovedania. Nu a fost așa cu noi, urmând Greciei, în vremuri străvechi; nu este așa în Grecia până în zilele noastre; și anume, în Grecia, și după ea la noi, a fost pentru ca nu orice preot să aibă drept de mărturisire eo, ipso și numai acei puțini număr preoții care sunt în mod deliberat puterea de a face acest lucru a fost încredințat de episcopi și care, prin alegere dintre ei, au fost numiți deliberat de către episcopi să fie mărturisitori. Această regulă de a acorda puterea de mărturisitor nu tuturor preoților, ci numai celor mai capabili, a primit în Grecia o aplicație extrem de ciudată: preoții capabili să fie mai întâi mărturisitori, încât să fie în primul rând mărturisitori atât de exclusivi. mărturisirea a devenit în cele din urmă privilegiul exclusiv al acestora din urmă, odată cu eliminarea completă a preoților albi sau laici. În Rusia, în perioada premongolă și mult timp după aceea, la fel ca în Grecia, nu toți preoții erau mărturisitori, ci doar unii prin alegere și numire specială. Dar nu am ajuns la extrem de a-i face exclusiv călugări. Când am adoptat creștinismul, nu aveam deloc călugări (cu excepția acelor relativ puțini care au fost trimiși din Grecia) și, prin urmare, clerul, vrând-nevrând, a trebuit să fie încredințat preoților albi. De-a lungul timpului, călugării au venit la noi. Dar de foarte multă vreme nu au apărut într-un număr atât de mare încât să poată fi suficiente pentru corectarea exclusivă a poziției mărturisitorilor. Oricum ar fi, știrea arată că la noi, contrar Greciei (și spre lauda noastră deplină în acest caz), nu numai călugării au fost mărturisitori, ci în egală măsură și călugări și preoți albi. În actele Catedralei Vladimir din 1274. se scrie: „dacă apare cineva (de la episcopi), tăierea preotului lumesc la mită pentru stareță” (Monumentele lui Pavlov col. 89). Stareța în sensul propriu, evident, nu poate fi înțeleasă aici. Printre greci și după ei și printre noi, ieromonahii care locuiau în apropierea bisericilor parohiale ca mărturisitori erau numiți stareți. Este clar că aceasta este stareță aici și este de la sine înțeles că se folosește în sensul general al mărturisirii și că cuvintele de mai sus înseamnă: dacă unul dintre episcopi numește un preot miren ca mărturisitor contra cost. În cronici găsim direct exemple de mărturisitori domnești de la preoții albi. – În unele raioane, mărturisitorii erau călugări, în altele - preoți albi. În ce districte anume au fost desemnate în mod predominant sau în mod obișnuit primele, în care cele din urmă, nu avem încă informații în acest sens. Ieromonahii care ocupau cu noi locurile de parohi se numeau stareți. Această denumire, care însemna că ieromonahul avea dreptul de a fi părinte duhovnic de la episcop, arată că inițial doar astfel de ieromonahi care aveau dreptul de a fi părinte duhovnic de la episcopi aveau voie să ocupe locurile de preoți parohi. Însă, în vremuri ulterioare, locurile preoților parohi au fost ocupate de ieromonahi care nu aveau drept de conducere duhovnicească și s-a mai întâmplat ca preoții văduvi să fie tunsurați ca călugări pentru a-și păstra preoția, iar apoi să rămână la locurile lor. În întrebările țarului Ivan Vasilyevici adresate Consiliului Stoglavy, este indicat ca o dezordine că „călugării bisericilor lumești trăiesc în țărână” și, după toate probabilitățile, aceasta ar trebui să însemne tocmai monahii care nu aveau dreptul la cler. Dar în definițiile soborului nu găsim nicio instrucțiune despre călugării noștri. [După spovedanie, penitentului i se impunea o penitență, mare sau mică, în funcție de vinovăția acestuia. În ceea ce privește păcătoșii serioși, în practica liturgică a bisericii noastre se aplicau regulile stricte a disciplinei bisericești antice creștine: excomunicarea din biserică și din împărtășirea Sfintelor Taine etc. Pentru păcătoșii de rând, penitența consta în post, rugăciune și plecăciuni. În loc de penitență, preotul îi poruncea uneori penitentului să facă canonul, înscris în monumentele noastre „pentru pocăință”]. (Pentru articole despre spovedanie din colecția secolului al XV-lea, vezi Note științifice ale Academiei de Științe, cartea V, descrierea colecției Mănăstirii Kirillo-Belozersky, p. 5 fin.. O slujbă de rugăciune către Domnul nostru Iisus Hristos, și așa mai departe și așa mai departe... toată pocăința lui Dumnezeu însuși, și nu omului, - manuscrisul Lavra nr. 789, fila 104. Vezi în Călătoriile ierodiaconului Zosima, ediția lui Saharov, pagina 36, despre icoana Mărturisitorului Mântuitorului; Manuscrisul Volokolamsk nr. 365, foaia 187; Manuscrisul sinodal nr. 850, foaia 576 (toate zilele. Început: Se spovedesc, Doamne Iisuse etc.). 1) Un cuvânt despre pocăință și mărturisire. Început: voi primi milă de la Tatăl Domnului nostru Isa. Hs., care așteaptă mereu mântuirea noastră. Manuscrisul Volokolamsk nr. 541, foaia 231 ver. (indulgență la spovedanie, fila 238 fin.); Lavra Izmaragd nr 204, fila 243. 2) Despre penitențe. Sau să aibă soția altcuiva... Manuscrisul Volokolamsk nr. 560, foaia 66 (cei fără adăpost merg la Magi sunt păcatele vremii). 3) Instruire - pedeapsă de către preot cu privire la tot ceea ce se cuvine copiilor să-și învețe spiritualitatea și să le dea după porunca și stăpânirea sfinților părinți. Început: Iată, sfinții părinți au stabilit statutul pentru neamul creștin (și despre post). Manuscrisul Volokolamsk nr. 558, foaia 284 ver. 4) Pocăința și mărturisirea de către rege și prinț și toți creștinii ortodocși. Început: voi veni la tine ca persoană. Manuscrisul Volokolamsk nr. 517, foaia 1. 5) Învățătura pocăinței este ortodoxă. Se cuvine ca un preot să fie înțelept și viclean cu cărți (cei care nu pot citi cărți să nu aibă copii duhovnicești, pag. 80, ver.). Manuscrisul Volokolamsk nr. 566, foaia 74 ver. 6) Poruncile sfinţilor (penitenţe; obiceiuri şi păcate ruseşti. Lavra Izmaragd nr. 204, fila 272. Început: Cei care săvârşesc tâlhărie din naştere). [Pentru instrucțiunile mărturisitorului către cei care mărturisesc, vezi Monumentele lui A. S. Pavlov col. 119–126. În răspunsurile Mitropolitului Ciprian către starețul Atanasie, există o instrucțiune despre mărturisirea călugărului, - ibid. col. 246–249; aici în general despre spovedanie – col. 259. În mesajele mitropolitului Fotie despre spovedanie, - ibid. col. 409–410, 429–430. Instruire către mărturisitor cu privire la primirea penitenților, – ibid. col. 835–846. În întrebările-răspunsuri canonice, aparținând unei persoane necunoscute și datând nu mai târziu de secolul al XV-lea, întrebarea-răspuns spune: „este plăcut să mănânci preotul unui frate, sau al unei surori, sau al soacrei sau al socrului de dragul odihnei (trebuie de dragul acceptării). pocăință și după viața preoției sale, să fie (să dea?) pedeapsă”. Ibid. col. 865 § 39, 870 § 75]. Sacramentul preoției în sensul propriu al cuvântului, conform împărțirii acestuia din urmă în trei grade, este îmbrățișat de trei ordine: hirotonirea la diaconi, preoți și episcopi. Dar, într-un sens impropriu și larg, îi aparțin următoarele rituri: pe de o parte, gradelor inferioare ale bisericii - preoți sau sacristani, cântăreți - cititori sau sacristani și subdiaconi; pe de altă parte, în funcțiile bisericești pe care le aveam: mitropolit, protopop, protodiacon, stareț și arhimandrit. Riturile aparținând sacramentului preoției constituie cercul slujbelor exclusiv ale episcopilor. În consecință, ele trebuiau scrise aproape exclusiv pentru episcopi, ca parte a cărților de serviciu ale episcopilor lor. Și, prin urmare, ar fi trebuit să ne supraviețuiască doar într-un număr foarte limitat de liste, ceea ce în raport cu timpul pe care îl luăm în considerare este un fapt real. Pe baza celor foarte puține liste care au supraviețuit, este imposibil să se decidă cât de diverse sau uniforme au fost riturile. Dar raționând și concluzând a priori, este necesar să ne gândim că s-au deosebit prin cea mai mică varietate dintre toate slujbele, atât cele publice, cât și cele private. În rândul episcopilor greci, riturile noastre, ca și alte slujbe, s-ar putea să fi fost mai mult sau mai puțin variate, căci putea într-o oarecare măsură să continue și să rămână cu ei din acele vremuri când fiecare biserică privată în sensul de episcopie avea propriile rânduri și secvențe pentru toate slujbele. Dar cu riturile noastre, desigur, s-a întâmplat că episcopii le împrumutau de la mitropoliți și aveau grijă să le aibă la fel ca și aceștia din urmă. Diversitatea noastră ar fi trebuit să fie în primul rând nu identică în timp, ci consecventă, și anume, pe măsură ce trecea timpul, sub influența grecilor, riturile noastre din cărțile de serviciu ale episcopului ar fi trebuit să se schimbe, astfel încât episcopii să le asimileze într-o formă schimbată. Totuși, din moment ce atunci ne gândim că nu exista nicio obligație pozitivă pentru episcopi de a avea riturile noastre la fel ca și mitropoliții: atunci diferențele simultane dintre ele care existau în Grecia (dintre episcopii greci) s-ar putea transmite parțial către noi: unii dintre episcopii noștri din Rusia naturală aveau relații directe cu Grecia pentru a împrumuta diferențele, care erau aproape toți episcopii noștri din vremurile noastre. Cele mai vechi liste cunoscute în prezent cu riturile noastre datează din secolul al XIV-lea. Nu cunoaștem gradul de numire ca cleric din manuscrisele secolului al XIV-lea. În secolul al XV-lea, acest rit consta în următoarele: persoana care era predată era adusă la episcop și își înclina capul, episcopul marca capul cu semnul crucii și citi rugăciunea: „El a luminat toată făptura cu lumină”, apoi urma exclamația: „Căci ești sfințit și slăvit”, învestind persoana învestită în haina sfințită și proslăvită91. Secolul al XVI-lea rânduiala noastră, oarecum completată în raport cu acțiunile și partea de rugăciune, era următoarea: cel predat a fost adus la episcop pentru binecuvântare, a fost dus la ușile împărătești să facă trei plecăciuni înaintea lor, iar din nou a fost adus episcopului; acesta din urmă, aplecându-și capul în fața lui, l-a binecuvântat și a citit rugăciunea de mai sus; după aceasta, persoana care era livrată a fost îmbrăcată într-un felonets și s-a pronunțat o linie despre el; După ectenie a fost vacanță, proaspătul hirotonit i-a dat subdiaconului o lumânare și un felon și a stat în fața sfântului 913. Cei numiți în funcția de cleric nu erau tunsurați de episcop; aceasta, așa cum am spus mai sus (p. 89), înseamnă că prin numirea sa nu a fost considerat duhovnic în sensul propriu al cuvântului, ci, rămânând același mirean ca înainte, a primit doar prin el binecuvântarea de la episcop pentru a sluji în biserică. În prezent, nu numim slujitori bisericești în sensul unui preot bătrân (și actualul nostru sacristan nu este un vechi sacristan, așa cum se numeau preoții sau slujitorii, dar există un vechi sacristan și un actual sacristan, care au primit numele de sacristan pentru a indica cel mai exact că este un sacristan - un sacristan care stă pe corul din stânga), și, prin urmare, acum nu avem rangul de preot914. Ritul de hirotonire a unui cititor și cântăreț în secolul al XIV-lea începea direct cu tonsura, iar la fiecare cuvânt al tonsuratului, cei prezenți exclamau: „Doamne miluiește-te”; După aceasta, proaspătul tonsurat a fost îmbrăcat într-un văl scurt și adus la episcop, care, punându-și mâna pe cap, a citit rugăciunea: „Doamne Dumnezeule Atotputernice, alege pe acest slujitor al tău”; la sfârșitul rugăciunii, Apostolul a fost dat cititorului și, după ce a citit puțin, a primit „pacea” de la episcop, iar psaltirea a fost dată cântărețului și a proclamat prokeimenonul 915. În secolele XV și XVI. Ritul numirii ca cititor și cântăreț a fost următorul: la aducerea celui desemnat, episcopul a exclamat: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru”, iar cititorul: Trisagion și troparia după Tatăl Nostru: (apostolilor) „Rugați-vă sfinților apostoli...”, (Ioan Gură de Aur) „Din buzele voastre a mers, ca o mare solie, ca un mare strălucitor. în tot pământul...”, (și lui Grigorie Teologul) mocoșul Păstorului teologiei tale...”, Slavă și Acum, theotokos: „Prin rugăciunile, Doamne, a tuturor sfinților și a Maicii Domnului...” după aceasta, episcopul a botezat de trei ori capul celui care se năștea și l-a tonsurat, în numele și în crucea: Duhul Sfânt”, iar cei prezenți la fiecare „numire” au exclamat: Amin; După ce a fost tonsurat de episcop, persoana care era predată a fost dusă undeva într-un loc special pentru ca unul dintre clerici să-și tonsureze chelia („chiar și când un duhovnic își tonsează chelia”) și din nou a fost adus la episcop; ultimul și-a pus de trei ori vălul și-și punea capul pe mână, încrucișându-și capul pe mână. citește rugăciunea: „Doamne Dumnezeule Atotputernic...” după rugăciune, cititorului i s-a dat Apostolului și a citit puțin 916, iar cântărețului i s-a dat un psaltire, și a cântat puțin din el și a fost demis pentru acest 917. Ordinea de hirotonire a subdiaconului în secolul al XV-lea era următoarea: 918. Înainte de începerea liturghiei, episcopul, îmbrăcat în toate hainele liturgice, stătea fie în fața sfintei mese, care se află în diaconiu (altar), fie la marile uși împărătești, prin care ar trebui să înțelegem ușile de intrare din vest în biserica 919, și i s-a adus un ocrotit îmbrăcat într-un mic felon; episcopul a poruncit să se îndepărteze felonionul de la el, să-l îmbrace cu un surplis și să-l încingă cu o „brâu”, și-a încrucișat de trei ori capul, și-a pus mâna pe cap și a citit rugăciunea: „Doamne Dumnezeul nostru, care ești unul și același cu Duhul Sfânt”, terminând cu exclamația: „Căci a Ta este împărăția”; după aceasta, episcopul a pus un ubrus (prosop) pe umărul celui care i se aprovizionează și i-a poruncit să ia lavoar și să se lase să se spele, la care cel aprovizionat i-a sărutat mâna dreaptă, iar în timp ce turna apa a spus de trei ori: „Foarte credincios”; după ce a primit binecuvântare de la episcop, cel înzestrat cu un lighean în mâini s-a dus la subdiaconi și, stând la ușa altarului, a rămas acolo până la marea ieșire, unde a umblat după toți preoții și diaconii; când episcopul a exclamat: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos”, a așezat ligheanul, a ieșit în mijlocul bisericii „în cerc” și a cântat de trei ori: „Ce credincios ești”; când episcopul a exclamat: „Cântarea biruinței”, a cântat același lucru de trei ori (Sfânt, Sfânt? „Ori de câte ori sfântul spune: „Cântarea biruinței”, apoi cântați același de trei ori.”) Aceasta se termina dacă cel numit nu era atunci hirotonit ca diacon; dar dacă era hirotonit, stătea la ușile împărătești, așteptând momentul potrivit 920. În secolul al XVI-lea găsim următoarele diferențe în ritul nostru față de secolul al XV-lea: cel care a fost numit, fiind încins de la episcop cu brâul, a citit simbolul credinței; după ce a citit rugăciunea: „Doamne Dumnezeule”, episcopul s-a spălat pe mâini cu cuvintele: „Îmi voi spăla mâinile nevinovate”; După ce i-a dat episcopului să se spele pe mâini, cel proaspăt sfințit s-a retras la distanța de jertfă, a luat prosopul de pe umeri, a pus lavoarul la loc și a stat între subdiaconi pentru a sluji episcopului; în timp ce cânta: „Ca Heruvimii”, înainte de marea ieșire, cu exclamația: „Ce credincios”, a spălat mâinile episcopului în fața ușilor împărătești și a purtat apa de spălat prin toată biserica pentru ca cei prezenți să se ungă cu ea 921. Ritul de hirotonire sau hirotonire în diacon, care a rămas aproape fără modificări în secolele XIV-XVI, a fost în vremea noastră următorul. După ce episcopul a exclamat: „Să fie îndurările marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru”, și înainte de a spune diaconului: „Aducând aminte de toți sfinții”, dedicatul a fost adus de arhidiacon și unul dintre diaconi la sfânta masă, iar episcopul a vestit după hrisovul scris, care i s-a dat întotdeauna ocrotitorul prin cartea divină92: vindecă pe cei slabi” (ca în Manuscrisul Academic nr. 187)..., toți strigând de trei ori: „Doamne miluiește-te”; După aceasta, inițiatul a stat pe genunchiul drept (în secolul al XVI-lea. a îngenuncheat în fața exclamării: „Har divin”), episcopul și-a însemnat de trei ori capul cu cruce și, punându-și mâna pe cap, a citit cu glas liniștit, pentru ca numai preoții și diaconii prezenți să poată auzi rugăciunea: „Doamne Dumnezeul nostru, care în providența Sa a coborât pe Duhul Sfânt”, terminând cu exclamația: „Așa este Thine”. este împărăţie”; la sfârşitul rugăciunii, arhidiaconul, tot cu glas liniştit, ca să fie auzit numai de diaconi şi subdiaconi, a rostit o ectenie, la cererile căreia aceştia din urmă (subdiaconi) au strigat: „Doamne miluieşte”; în timpul ecteniei, episcopul, având mâna pe cap, citeşte rugăciunea (dedicaţia) noastră: Mântuitorul, care este vocea nestricăcioasă a lui Ti”, și apoi a pus un orarion pe umărul stâng al consacratului, exclamând cu voce tare: „Axios”, pe care preoții l-au repetat de trei ori și cântăreții au cântat de trei ori (în cărțile de slujbă din secolul al XIV-lea și apoi din secolul al XVI-lea, dacă izvoarele noastre nu se înșală, ci proclamarea în secolul al XV-lea, axios. conform Manuscrisului Academic Nr. 187: „sfântul încredințează urarul celui așezat pe rama stângă, zicând cu glas tare: axion (sic), de trei ori zic preoții: axios, și de trei ori cântă aceiași cântăreți”); episcopul i-a dat proaspăt sfințitului un moale și acesta din urmă, după ce i-a sărutat mâna dreaptă și obrazul drept și i-a sărutat pe toți diaconii 923, a stat lângă sfânta masă și „a fluturat” sfintele daruri; în timpul împărtășirii dumnezeiești, proaspătul hirotonit, înaintea altor diaconi, primeau pâinea dumnezeiască de la episcop și se împărtășeau cu sângele sfânt; a vorbit în ectenie: „Iartă-mă, acceptă” 924. Ritul de hirotonire în preoție, care a rămas neschimbat în secolele XIV-XVI ca și precedentul, a fost următorul în spațiul acestor secole. După terminarea cântării herubicelor de la marea ieșire, hirotonitul a fost adus la sfânta masă de către protopopul sau alt preot și episcop după un sul scris, care i-a fost înmânat de contabilul 925, după o exclamație a acestuia din urmă sau a protoiereului: „Să auzim”, a spus el „de trei ori, Dumnezeule, cu bunăvoință: milă”; cel hirotonit a plecat ambii genunchi până la gradul (de tron), episcopul și-a însemnat de trei ori capul cu cruce și, cu mâna întinsă pe cap, a citit rugăciunea: „Dumnezeule, fără de început și fără de sfârșit, care este cel mai vechi din toată făptura”, cu exclamația: „Căci a Ta este împărăția”; după aceasta, protopopul sau alt preot rostia ecteniile cu glas liniştit, ca să audă numai preoţii care se apropiau; În timpul ecteniei, episcopul, continuând să aibă mâna pe capul consacratului, a citit rugăciunea: „Doamne, Mare în putere și nepătruns de rațiune”..., la capătul căreia a adus capătul din spate al orarionului dedicatului în față (pe umărul drept, făcând din el un epitrahelion) și a exclamat: „Preotul se repetă și de trei ori” cântăreții (cântau) de trei ori (în secolul al XIV-lea nu exista exclamația: „vrednic”); după aceasta, episcopul a pus (sic) un phelonion asupra dedicatului și a exclamat din nou: „vrednic”; după ce l-a sărutat pe episcop și pe toți preoții, nou-inițiatul a devenit unul dintre ultimii; după ce a îndepărtat văzduhul din sfintele daruri, cântând: „Vrednic și drept”, episcopul a dat pâinea dumnezeiască nou rânduită 926, iar acesta, sărutând mâna sfântului, și-a plecat capul peste sfânta masă și și-a pus fruntea la sfânta pâine în mâini; când episcopul a proclamat: „Sfânt Sfinților”, proaspătul hirotonit i-a dat pâinea sfântă și a primit de la el împărtășania - venerabilul trup al episcopului și venerabilul sânge al lui Hristos înaintea altor preoți și a dat sfânta împărtășire altor preoți și diaconi; la sfârşitul liturghiei, el, proaspăt hirotonit, a citit rugăciunea din spatele amvonului 927. Ordinea de hirotonire a episcopilor, cunoscută nouă în secolele XV și XVI 928, a rămas complet neschimbată în aceste două secole. Hirotonirea însăși, în sensul propriu al cuvântului, a fost precedată de trei rituri și anume: ritul Evangheliei, ritul sărutului și ritul semnului mic. Evanghelizarea, adică sesizarea episcopului ales despre alegerea sa (actuala „numire”) s-a desfășurat în felul următor. Mitropolitul a numit o altă biserică decât catedrala sa pentru a săvârși ritul; cei aleși ca episcopi veneau la biserică, îmbrăcați în toate hainele preoțești și stăteau în altar la ușile împărătești, cu fața spre răsărit; trimis de mitropolit să propovăduiască alesului despre alegerea lui, singur sau cu preoți și diaconi, a intrat în biserică și s-a oprit; alesul, cu cititorii și cântăreții care se aflau în biserică, a săvârșit o mică slujbă de rugăciune: Binecuvântat este Dumnezeul nostru, Trisagionul, Tatăl nostru, că a Ta este împărăția, troparul sfântului bisericii, cel de zi cu zi și totocoaica, și rugăciunea obișnuită: Doamne miluiește-ne pe noi (care a vorbit în altar și îndurându-se pe el însuși); după ce cântăreții au cântat mulți ani domnitorului (țarul) și mitropolitului, alesul a ieșit puțin pe ușile împărătești și a stat cu mâinile în formă de cruce la piept sub felon și aplecând puțin capul; mesagerul de la mitropolit, venind și stând în locul unde se citea apostolul, i-a zis: „Preacuviosul Domn și Stăpânul nostru, Mitropolitul Kievului și al Tuturor Rusului numit, și pentru el dumnezeiasca și sfânta adunare cheamă pentru lăcașul tău la episcopatul orașului mântuit de Dumnezeu numit”; alesul i-a răspuns: „Pentru că preacuviosul domn și domnitor al nostru, Mitropolitul Kievului și al întregii Rusii este numit, și dumnezeiescul și sfântul sobor a judecat despre el și sunt vrednic să fiu într-o asemenea slujbă, mulțumesc și accept și nu spun nimic în ciuda lui”; După aceasta, alesul „puțin mai jos” și-a plecat capul (în fața solilor), s-a întors la altar și, scoțându-și veșmintele, a părăsit biserica. Sărutul avea loc fie chiar în ziua Evangheliei, fie într-o altă zi, fie, în general, așa cum a poruncit Mitropolitul. Episcopii care se adunaseră pentru alegere s-au adunat la îndrumarea mitropolitului, îmbrăcați în veșminte cu izvoare, într-un loc anume - fie în vestibulul bisericii, fie în camera lui - mitropolitană. Mitropolitul venea sau ieșea, tot în mantie cu izvoare și, având un toiag în mână, și s-a așezat pe masă, iar episcopii s-au așezat pe ambele părți ale ei după gradele lor. Am fost conduși să fim contabilul sau arhidiaconul ales și, stând la mijloc între scaunele episcopilor de la capătul anticamerului, ne-am plecat până la pământ în fața mitropolitului, apoi, făcând puțin, i-am făcut o altă plecăciune asemănătoare și, în cele din urmă, apropiindu-se de el, i-am făcut o a treia plecăciune asemănătoare; după aceea a sărutat genunchiul drept al mitropolitului, mâna dreaptă așezată pe genunchiul și obrazul drept și a sărutat pe episcopi pe buze, începând cu cel mai mare; după aceasta, retrăgându-se puţin, a făcut din nou trei închinari la mitropolit. În timpul sărutării, s-a pregătit un katsea sau cădelniță de mână, iar diaconul, după ce a primit o binecuvântare de la mitropolit, a tămînat icoana care se afla în locul întâlnirii, a lui - mitropolitul și episcopii; În timpul cenierii, cântăreții au cântat: „Numele binecuvântat al Mitropolitului Kievului și al Rusiei are mulți ani”. Acest lucru a pus capăt sărutului. Atât Evanghelia, cât și sărutul, așa cum se notează în rit, au fost săvârșite înainte de liturghie, la ora 2 după-amiaza sau, după părerea noastră, la ora 8. Micul Semn a avut loc chiar în ziua sfințirii dinaintea liturghiei (cum se întâmplă și acum, fără să poarte în prezent un nume special din dedicație). În biserica mitropolitană catedrală, vizavi de ușile de intrare de vest la aceasta, în spatele amvonului (de formă veche și stând în vechiul lăcaș, precum vezi mai sus), se afla un banc 929 sau o platformă de trei trepte, care era acoperită cu covoare și pe care erau așezate - la mijloc tronul mitropolitan cu tăblie de serviciu, iar pe patul capitelului drept princiar; băncile pentru episcopi erau așezate în fața înălțătorului sau platformei pe laterale; Oarecum în fața băncilor, vizavi de amvon, pe podeaua bisericii era înfățișat un vultur cu un singur cap, cu aripile întinse, stând „dreapta” în picioare, cu un oraș sub picioare cu viziere și stâlpi 930 - ca să nu calce cineva vulturul, la ea veneau paznicii din chilia mitropoliei931. 932 și s-au așezat pe tronul lui, după care au început să bată clopotele pentru liturghie; preoții și diaconii, după ce au luat binecuvântare de la mitropolit pentru ținuta lor, cei dintâi s-au dus la altar pentru aceasta, iar al doilea s-a îmbrăcat chiar pe peron; episcopii, care se adunaseră deja în altar, s-au îmbrăcat peste haine cu feloni albi fără omofori; Mitropolitul s-a îmbrăcat în toate hainele sale sfinte, stând pe un vultur la tronul său, în timp ce cântăreții cântau „un anumit vers”. După ținută, Mitropolitul stătea pe tron ​​în timp ce cântăreții cântau: „Ipolla eti, despota”, trimis la altar pentru episcopi, care ieșeau, umblând în perechi, și s-au așezat la locurile lor, iar apoi a trimis pe arhidiacon cu alți diaconi pentru logodnici, care stăteau în altar, îmbrăcați în toată veșmântul preot. După ce l-au scos pe logodnic din altar și l-au așezat lângă vultur, i-au înmânat o mărturisire de credință scrisă pe foi de hârtie, iar el, înclinându-se puțin în fața mitropolitului, a citit această mărturisire, semnată mai înainte de el, în auzul tuturor 933. La sfârșitul lecturii logodnicei, contabilul și-a scos gluga „din spate” și a exclamat cu glas mare: „Să luăm de seamă”: Mitropolitul, ridicându-se și întinzându-și mâna ca de binecuvântare („ca un semn”), a spus cu glas tare: „Harul Preasfântului Duh, te are prin smerenia noastră cetate, numele episcopului nostru”; după aceasta, a avut loc exact același sărut ca și cel separat de mai sus. La sfârşitul sărutării, logodnicul a stat între episcopi, cu faţa spre mitropolit şi s-a închinat puţin, iar mitropolitul s-a ridicat şi i-a arătat cu semnul crucii, zicând: „Fie ca harul Duhului Preasfânt să fie cu voi”. După ce s-a închinat până la pământ în fața mitropolitului, beneficiarul, precedat de doi diaconi, s-a dus la altar și a fost așezat într-unul din pridvorurile altarului din dreapta, unde a stat până la momentul hranei, citind pentru sine, după începerea liturghiei, rugăciunile liturgice, chiar înainte de rugăciunea de intrare. Inițierea sau hirotonirea propriu-zisă se făcea după cum urmează. La capătul micii intrări, când mitropolitul și episcopii intrau în altar, arhidiaconul sau în general diaconul principal cu ceilalți doi diaconi îl urmărea pe logodnic și îl aducea la ușile împărătești ale altarului. La sfârșitul Cântării Trisagionului, Mitropolitul stătea pe treapta inferioară a dulapului tronului (soclu, suport) din fața tronului; lui noi aducem a fost furnizat de doi episcopi; Mitropolitul a luat scriptura de la contabil sau de la arhidiacon și, cu exclamația celui care a dat-o: „Să luăm seama”, a citit din scripturi în auzul tuturor: „Judecata și ispita episcopului iubitor de Dumnezeu; Harul dumnezeiesc, care este totdeauna slab și tămăduitor...”, „care citirea Domnului s-a încheiat de trei ori cu toată lumea”. După aceasta, mitropolitul a desfășurat Evanghelia, a așezat-o pe capul și gâtul episcopului care a depus jurământul, și-a făcut trei cruci pe cap și, cu mâna sprijinită pe acesta din urmă, a citit rugăciunea: „Doamne Dumnezeul nostru, Care ne-ai pus legea prin prealăudatul Apostol Pavel.”... La „Amina” rugăciunii, unul dintre episcopi a vorbit liniștit, pentru ca numai episcopii să audă ectenia: „Să ne rugăm Domnului în pace”, la care cereri „răspundeau” cu apelurile: „Doamne miluiește”, sunt episcopi. La sfârşitul ecteniei, Mitropolitul, cu mâna pe capul celui ce se preda, a citit rugăciunea: „Doamne, Dumnezeul nostru, pentru ca slăbiciunea firii omeneşti să poarte Dumnezeirea.”... La exclamaţia: „Căci al Tău este să fii milostiv”..., Mitropolitul a luat Evanghelia şi a aşezat-o pe tron, a aşezat o omoforie pe cei prezenţi, fiind prezenţi „cu toţi cei prezenţi şi demni de vestire”. („toți cei care vin”) au cântat această proclamație de trei ori. A urmat un sărut către cel nou instalat de la mitropolit și de la ceilalți episcopi. În timpul „comemorarii obișnuite”, când mitropolitul și episcopii se urcau la scaun, cel nou instalat stătea în partea dreaptă a mitropolitului deasupra tuturor celorlalți episcopi; a spus: „pace tuturor” asupra Apostolului, iar el, înaintea tuturor celorlalți episcopi, s-a împărtășit cu Trupul și Sângele lui Hristos, dându-le altora. După hirotonire, au avut loc două rituri - așa-numita masă (ἐνθρονισμός) și un nou sărut. Slujba de masă a avut loc chiar în ziua hirotoniei, imediat după liturghie. Mitropolitul și episcopii slujitori au fost dezbrăcați, dar cel nou hirotonit a rămas în veșminte liturgice; sacristiile mitropolitane au așezat scaunul mitropolitului în fața ușilor altarului (în biserica însăși) și l-au acoperit cu o perdea de pe scaunul mitropolitului pe care stătea el, mitropolitul (în biserică: „și acoperă masa cu o perdea, chiar lângă locul unde stă mitropolitul”); protopopul și alți „preoți duhovnici cu el” l-au adus pe cel proaspăt hirotonit și l-au așezat pe un scaun, iar imediat protopopul și un alt preot dintre bătrâni l-au luat sub sânul lor - protopopul în dreapta, preotul în stânga - și l-au ridicat în sus 934. cu exclamația: „Ispolla eti, ce despot s-au făcut de trei ori așezarea și ridicarea; după aceasta, cel nou instalat s-a îndepărtat puțin de scaun și în timp ce cântăreții cântau: „Numele sfântului episcop al orașului mântuit de Dumnezeu se cheamă de mulți ani”, preoții l-au dezbrăcat, iar mitropolitul îngrăditor i-a pus pe el o haină mică și icoană („rămînt”) (mare) manta cu izvoare Fiind apoi adus mitropolitului si episcopilor, cel nou instalat s-a dus cu ei la masa 935; Noul sărut a avut loc nu chiar în ziua instalării, ci într-unul din următoarele, pe care Mitropolitul avea să-l numească, și a avut loc după Utrenie, la ceasul al doilea (pe atunci) al zilei. Ritualul său a fost același cu sărutul care a precedat instalarea în 936. [În trecut, episcopii nou instalați, când ajungeau în eparhiile lor, erau salutați mult mai solemn decât acum; Partea liturgică a întâlnirii a fost mult mai complexă și poate fi considerată un fel de rit bisericesc special. „Ori de câte ori”, citim într-un manuscris din secolul al XVI-lea, „sfântul vrea să intre în oraș, întregul rang preot cu sfinte icoane și cruci onorabile îl va dărâma din interior”. Episcopul se îmbracă „în toate hainele sfinte” și, după ce a început slujba de rugăciune, se duce în oraș. În fața porților orașului, citește Evanghelia, iar după ectenie, o rugăciune specială, „când intri prima dată în oraș”, semnează crucea, stropește cu apă Sfântul și apoi se duce la biserica catedrală, unde la finalul slujbei de rugăciune săvârșește liturghia. După aceasta, episcopul trebuie „să meargă în cetate de pe cruce și să ocolească întregul oraș de-a lungul zidului, iar peste porți să vorbească în tot felul de octenații despre păstrarea orașului și stropirea lui cu apă sfințită” 937. Din jumătatea secolului al XV-lea. în Biserica Rusă a apărut un rit special de consacrare mitropolitului. Înainte de a fi numit în acest grad, el a locuit în propria curte. În ziua numirii, s-a slujit o slujbă de rugăciune Maicii Domnului și Petru Făcătorul de Minuni, după care cei doi arhimandriți au mers să-l aducă pe proaspătul ales mitropolit. La sosirea acestuia din urmă, toți s-au dus la rege, care l-a întâlnit pe ales cu cinstea cuvenită, l-a așezat și i-a ținut un discurs despre rugăciune. De la țar, toți au mers la Catedrala Adormirea Maicii Domnului, unde proaspătul ales a venerat icoana Maicii Domnului și moaștele făcătorilor de minuni Petru și Iona. De la biserică s-au mutat în Camera Albă, în care nou-alesul a fost introdus în scaunul mitropolitan și s-au pronunțat mulți ani. Țarul a venit aici pentru a-l saluta pe noul Mitropolit. După plecarea țarului, toți din Camera Albă s-au dus la biserica catedrală să asculte liturghia, iar proaspătul ales a stat în mitropolie. După liturghie, toată lumea a luat masa cu mitropolitul nou ales. La o zi sau două după aceasta, Evanghelia a fost împlinită. Însuși ritul instalării ca mitropolit nu era diferit de ritul instalării ca episcop. Liturghia a fost oficiată de noul mitropolit. La strigătul: „Întâi, adu-ți aminte, Doamne”, arhiepiscopul și-a amintit numele noului mitropolit. Pe tot parcursul liturghiei, până la exclamația: „Cu frica de Dumnezeu”, toiagul și lampa arhiepiscopului au fost ținute înaintea ușilor împărătești, iar după aceea au fost înlocuite cu toiagul și lampa mitropolitului. După liturghie, proaspătul hirotonit a fost ridicat la scaunul mitropolitan de către arhiepiscopi și episcopi. Aici mitropolitul și-a scos hainele sfinte, iar arhiepiscopii și episcopii i-au așezat o „icoană poarta de aur”, haine cu arcuri și glugă albă pe cap, apoi, luându-l de brațe, l-au condus la sfântul locaș de piatră. Regele a rostit un discurs în fața noului mitropolit și i-a dat un toiag. Prinții, episcopii și boierii l-au nominalizat pe noul mitropolit pentru mulți ani, care apoi a vorbit ca răspuns țarului. După acest discurs, s-au pronunțat mulți ani pentru rege. – După dedicare, cina a fost pregătită de rege. În această zi, Mitropolitul a călărit cu crucea vizuală în mână în jurul orașului pe un măgar, care era condus de boierul împărătesc și de boierul mitropolit. În fața mitropolitului mergeau 4 „pompieri” cu palmieri, în spatele lor erau grefierii regali, cântăreții mitropolitani care cântau sticheră și, în final, „subordonații” pentru alungarea oamenilor. (Pentru ordinea de numire și instalare a Mitropolitului Dionisie, vezi Culegerea Cartelor Statului, vol. II, 69). Numirea ca mărturisitor a constat în citirea „o scrisoare care să fie dată călugărului când îl numesc părinte duhovnic”: „Smerenia noastră de dragul scrisorii sale îl binecuvântează pe cel mai cinstit dintre sfinții călugări, imrek, ca părinte duhovnic”. Ritul de înălțare la protodiacon a fost săvârșit de sfânt „în toată treapta ierarhilor” și a constat în rugăciunea: „Dumnezeu este bun cu Regele cerurilor” și o ectenie pentru cei înălțați la acest rang. Ritul de hirotonire a protopopului a constat în citirea unei „scrisori” asupra protopopului, o ectenie pentru cei înălțați la acest rang și „cuvintele științei ierarhice către protopop”: „Fiului și slujitorului smereniei noastre i s-a numit. Prin harul Duhului Sfânt care ni s-a dat, te-au făcut protopop”. Ritul săvârșit pentru lucrarea starețului era săvârșit de sfânt. După ce cel ridicat la acest rang s-a apropiat de sfânt, diaconul a exclamat: „Să ne rugăm Domnului”, iar sfântul, după ce a binecuvântat de trei ori pe capul persoanei desemnate, a citit rugăciunea: „Dumnezeu, care a creat întotdeauna o providență pentru mântuirea omenească, care a adunat această turmă verbală laolaltă”. Diaconul a spus: „Capetele voastre”, iar episcopul: „Pace tuturor”, și a citit o altă rugăciune: „Înclină, Doamne, urechea Ta, ascultă rugăciunea noastră”. Apoi s-a scos mania monahală din cea aprovizionată și s-a îmbrăcat mantaua de egumen, l-au sărutat toți preoții prezenți și a avut loc demiterea. Ritul instalării ca arhimandrit a fost săvârșit înainte de începerea liturghiei. Cel aprovizionat a fost adus de frații săi. Diaconul a exclamat: „Binecuvântează Stăpânul”, preotul, „Binecuvântat este Dumnezeul nostru”, și s-a citit troparia și psalmul: „Doamne, ascultă rugăciunea mea”, după care diaconul a rostit marea ectenie. La strigătul episcopului au cântat „Dumnezeu este Domnul” în tonul al 8-lea și troparul: „Binecuvântat ești, Hristoase Dumnezeul nostru”, apoi s-a citit psalmul al 50-lea și au început să cânte canonul Rusaliilor. La sfârșitul canonului, s-a citit luminatorul Treimii: „Suflete Preasfânt, pornește de la Tatăl și de la Fiul de dragul venirii”. Diaconul l-a adus pe cel numit la sfânt, asupra căruia și-a pus mâna și a citit rugăciunea: „Întotdeauna m-am preocupat de mântuirea omenească și am adunat într-una singura această turmă de cuvinte” și, după ce s-a închinat, a doua rugăciune: „Îclină, Doamne, urechea Ta și ascultă rugăciunile noastre”. Atunci sfântul, după ce a binecuvântat pe cel care era născut, i-a dat o bâtă, iar cel care era născut a sărutat mâna sfântului. În încheiere, frații l-au sărutat pe cel nou hirotonit, în timp ce cântau tropare: „Apostolii sunt legați într-o legătură de dragoste, dându-și lui Hristos făptura” și „Astăzi ne-a adunat harul lui Dumnezeu al Duhului Sfânt” și s-a spus demiterea: „Cine în viziunea limbii de foc”. Ritul de a numi un iconomer, pivnitar, sacristan, vistier, negustor și colonist era săvârșit de stareț sau preot. Potrivit unor monumente, instalarea în aceste poziții, conform practicii vechii biserici sârbe, a constat în primirea din mâinile starețului a cheilor care se aflau pe tron, citind rugăciunea: „Frate Părinte, numește, iată din mâna lui Hristos și din tronul slavei Sale” și ectenia pentru cel furnizat. Potrivit altor monumente, cel rostit în timpul citirii orelor este prezentat într-o icoană a bisericii, în fața căreia face trei plecăciuni, iar apoi o plecăciune starețului și fraților. Igumenul pune cheile într-un giulgiu al icoanei și, după ce a exclamat: „Pace tuturor. Înclinați-vă capetele înaintea Domnului”, se arată rugăciunea de pe capul celui care este predat: „Doamne Dumnezeul nostru, care a dat harul Duhului Sfânt, alegându-Te pe Tine Numele Tau”, dând cheile celui ce este predat, și ține-i cu aceste chei: frică și ține: „Frate, numele, acesta este din mâna Domnului și din tronul slavei Sale” 939. Ritul de instalare ca eclesiarh a constat în citirea unei singure rugăciuni: „Doamne, Dumnezeul nostru, oricine dă tuturor nevoilor și zidește în preajmă, primește pe robul Tău, numit, ca să slujească sfintei Tale biserici”. (Drepturi de hirotonire la grade bisericești, - Manuscrisul sinodal nr. 331, p. 770; sinodal Macarius Chet-Minea nr. 183, Augusta, filele 711–719 și 721). (Femeile slujesc privegherea de toată noaptea în Grecia în secolul al IX-lea, - Omilia despre transferul moaștelor Sfântului Clement, manuscrisul MDA nr. 91, foaia 682; manuscrisul Volokolamsk nr. 593, foaia 444. Antonie de Novgorod are mironosița în Sfânta Sofia). [Despre mironosițele și diaconițele din Biserica Răsăriteană, vezi A. A. Dmitrievsky, Divine Services of Holy and Paschal Weeks in St. Jerusalem IX-X centurys, Kazan 1894, pp. 403–406 and 415]. Instalarea unui episcop printre greci (după Simeon al Tesalonicului De sacris ordinationibus în Patrology of Minya t. 155, p. 396 fin. sqq. 1. Alegere (ί εροὶ ψήφοι). Patriarhul adună sub el cât mai mulți episcopi, dar nu mai puțin de trei. Episcopii, în absența patriarhului, dar în prezența hartofilaxului său, fac alegeri (Ritual: se adună într-o biserică desemnat de patriarh; se aprind trei lumânări în fața chipului lui Hristos; cel mai mare dintre episcopi își îmbracă o stolă, zice: Binecuvântat este Dumnezeul nostru, Trisagogul și ceilalți, rugăciunea este citită de toți, rugăciunea noastră: Binecuvântat ești, Hristoase Dumnezeul nostru, Care ești între ucenici, Mijlocire, Doamne, a tuturor sfinților și a Maicii Domnului, apoi ectenia, în care se pomenesc Țarul și Patriarhul, preoția și frăția episcopilor, și vacanța apoi nu pe scaune, ci pe niște scaune mici (în rândul, în mijlocul, începând cel mai mare, cere părerea episcopilor (pe care El i-ar considera vrednici de episcop, este consemnat de către chartofilax sau ipomnimatograful său). La sfârşitul alegerilor, episcopii le trimit (alegerile) patriarhului prin cartofilaxă. Patriarhul îl alege dintre cei trei pe care îl dorește. 2. Anunț (μήνυμα). În ziua stabilită, toți oamenii de orice rang se adună (în biserică). Alesul stă la altar. Toate lămpile sunt aprinse și „Binecuvântat fie Dumnezeul nostru”, Trisagionul, Rugăciunea Domnului și alte rugăciuni decente și rugăciuni de sfințire. După vacanță, alesul a stat la ușa altarului; în mijlocul bisericii, privindu-l, stau lămpirii trimiși de patriarh, care spun proclamarea sfântă (τὰ τοῦ ί εροῦ μηνύματος): „preasfântul arhiepiscop și soborul dumnezeiesc aflat cu el cheamă lăcașul tău la episcopul unei astfel de sfinte biserici”. Alesul răspunde după caz ​​și mulțumește lui Dumnezeu, arhiepiscopului și consiliului și se roagă să administreze ceea ce a fost predat. 3. Dedicație (χειροτονία). În ziua hotărâtă, înainte de liturghie, este prevăzut un loc (ἀναβάθρα), pe care patriarhul stă pe un scaun, cu episcopii stând pe scaune de jur împrejur. Cântăreții și ceilalți clerici vin și devin. Alesul, precedat de cler și chartofilax, vine și, după ce a trecut prin trei râuri (însemnând harul învățăturii), stă pe orașul înfățișat, semnificând episcopia sa, pe care (orașul) în vârf este înfățișat un vultur (însemnând teologie pură, dreaptă și puternică), având strălucire (φεογγνε῿ și grație, însemnând teologie). Stând pe cetate, el își spune inscripția (adică își anunță numele), garantând pentru siguranța a ceea ce urmează să fie spus (στὰς ἐπὶ τῆς πόλεως, ἐπιγραφὴν λέγει ἑαυτοῆφὴν λέγει ἑαυτοῆϽλὴσ ὸαλστοῆϽ,ς ἐπὶ τῆς πόλεως, δηλῶν περὶ τῶν μελλόντων ρηθῆναι ). Apoi citește Simbolul și alte mărturisiri ale Părinților Ortodocși, și că nu a dat nimic pentru a obține episcopatul și că va stăpâni pur și impecabil turma. Apoi semnătura ta care confirmă ceea ce s-a spus. După aceasta el calcă pe vultur. Chartophylax îl dezvăluie și-și pleacă capul și, ținându-l pe piept, exclamă: „Comandă”; Patriarhul și episcopii se ridică și primul, punând mâna pe ales, zice: „Harul Atotsfântului Duh, prin măsura noastră, vă va garanta să fiți cutare și cutare episcop sau mitropolit” și așa mai departe, binecuvântează (să creați crucea). Cântăreții cântă: εἰς πολλά ἔτη; alesul urcă la patriarh, care se așează în locul lui și, îngenuncheat, îi sărută mâna și obrazul, apoi îi sărută pe gură pe toți episcopii și, stând din nou pe vultur, își pleacă capul. Chartophylax exclamă: „Comandă”, patriarhul și episcopii se ridică; primul, întinzându-și mâna: „Fie ca harul Sfântului Duh să fie cu tine”, binecuvântează vacanța. Persoana hirotonită în diaconat îmbracă veșminte preoțești și epigonație. În timpul Trisagionului, el este scos din diaconiu precedat de diaconi și, ținut de doi preoți, adus la altar și adus înaintea ușilor. El este condus în altar de doi episcopi și înconjurat de trei ori în jurul tronului, cântând: „Slavă Ție, Hristoase Dumnezeule, laudă apostolilor, bucurie martirilor”. El este adus în fața patriarhului, stând pe treapta tronului (unde este umbrirea trikiriumului), îngenunchează și își sprijină fața pe masă. Toți episcopii îl înconjoară pe dedicat și îl ating, sfințindu-l împreună cu patriarhul. Patriarhul pune mâna pe capul consacratului (I, 413 fin.) și se aduce o pană, care înseamnă porumbel pentru Duhul Sfânt, și vestește ceea ce este scris în ea: „Har divin”, etc., cântat Doamne miluiește-te. Imediat după aceasta, Evanghelia este dezvăluită și așezată pe capul și pe gâtul (gâtul) dedicatului cu scrisori la cap; patriarhul în acest timp citește prima rugăciune, că Stăpânul și Domnul este Dumnezeul nostru, care l-a pus pe primul apostol în biserică și așa mai departe. După ce a citit, el proclamă: Căci sfințit este numele tău, slăvită este împărăția ta și, după ce a strigat, el cântă Treimea (Trisagion?). Atunci primul dintre episcopi rostește cereri pentru pace de sus și mântuirea tuturor etc.; toți cei prezenți în biserică: „Doamne miluiește”. Patriarhul, având mâna pusă pe închinat, după cereri citește a doua rugăciune: Doamne Doamne, aceasta nu este puternică pentru natura umană. La sfârșitul rugăciunii, el proclamă și laudă puterea și mila celui care s-a întrupat pentru noi și binecuvântează pe dedicat. Sfântul este luat de Evanghelie și este pus pe tron. După aceasta, îl decorează pe dedicat cu un omoforion, îl binecuvântează, îi sărută și îl pune pe gât, exclamând: Ἄ ​​ξιος. Aceasta se cântă de trei ori la altar și în biserică. După aceasta, patriarhul îl sărută pe inițiat de trei ori, iar el îl sărută pe sfânt. masa și mâna și obrazul patriarhului, îi sărută pe episcopi pe buze. La împărtășire, proaspătul hirotonit primește mai întâi împărtășirea de la patriarh și împarte poporul antidoron. 4. Setarea mesei (ἐνθρονισμός). Pe vremuri, spune Simeon de Salonic, fiecare episcop era numit în eparhia sa, pentru care se adunau toți episcopii din regiune, iar ceremonia s-a săvârșit magnific. Dar acum, din cauza raidurilor barbarilor, aceasta a încetat și episcopii vor sta la Constantinopol. Se pregătește tronul patriarhal, sunt prezenți oficiali episcopali cu lămpi și popor, preotul citește rugăciunea și Trisagionul și masa sfințită este citită de primul și al doilea preot și așezat de trei ori lângă aceștia cu exclamația: Ἄ ξιος. Apoi, celui care stă, mulți ani sunt dați regelui, patriarhului și celui nou instalat însuși. În această zi el binecuvântează pe toți în mod liber, ca episcop al orașului. Primește o manta cu surse și encolpius. După masă (p. 429 fin.), fiecare urcă pe cal, se plimbă în jurul orașului și îi binecuvântează pe toți, sfințind orașul cu o binecuvântare. Proaspătul inițiat merge la rege să se roage pentru el și să-l binecuvânteze (p. 429 fin.). 1. Alegere. Țarul convoacă un consiliu de episcopi. Alegerea are loc în Biserica Sf. Apostoli; Chartophylax este prezent la episcopi. Sunt aleși trei candidați, ale căror nume sunt prezentate regelui de către Chartophylax. Dintre cei trei, regele îl alege pe unul pe care îl dorește. 2. Anuntul. După alegere și anunț, care în cea mai mare parte se face personal de către rege, anunțul se face în prezența întregului cler și a multor oameni - ca episcop. Cei care reprezintă persoana regelui fac o proclamație, spunând: Suveranul și sfântul nostru autocrat și regele și divinul și sacru și marele sfat cheamă la altarul vostru etc. 3. Πρόβλησις, promotio (p. 441). Aleasul merge la rege; regele, înainte de a-l vedea, trimite haine cu izvoare și encolpii; când se înfăţişează regelui, acesta îi întinde toiagul. De la țar, patriarhul călărește pe un cal împodobit, care este condus la patriarhie de un comitet în locul țarului. Întorcându-se la Patriarhie, intră în biserică, se îmbracă cu stolă și omoforion, tămâie, sărută Evanghelia și Sfânta masă, Binecuvântat fie Dumnezeul nostru, Trisagion, ectenie, rugăciune de rugăciune harnic, Căci El este milostiv și vacanță. 4. Dăruire. Dacă cel ales este deja episcop, atunci nu există sfințire, ci după anunț (μήνυμα, promotio) și așezare directă (ἐνθρονισμός). Dacă nu episcopul, atunci în felul următor. Inițiatul vine la altar și se închină Sf. masă și o sărută, pe treptele Sf. co-tronul este plecat de trei ori spre răsărit și îmbrăcat în toate hainele sacre (surplis cu izvoare, epitrahelion, brâu, epigonație, brațe și sakkos) cu excepția omoforionului. Episcopii stau în aceleași haine. Inițiatul, după ce se îmbracă, citește în altar mărturisirea de credință etc., în fața episcopilor (ca episcop). După spovedanie, episcopii, după ce au primit binecuvântarea de la dedicat, ies la biserică, se îmbracă și începe liturghia. Când episcopii urcă la altar cu o intrare mică, li se împart lumânări, primii doi episcopi iau dedicatul și ocolesc tronul de trei ori, cântând „Sfinții Mucenici” și se închină de trei ori la sfânta masă. Apoi Heraclianul sau (dacă nu este acolo) bătrânul urcă la nivelul tronului Sfântului și acționează ca la sfințirea unui episcop. După ce pune omoforionul pe dedicat, dedicatorul coboară de pe treapta tronului, dedicatul urcă la ea, iar dedicatorul îl sărută pe sfânt. masa și mâna, și obrazul sau gura inițiatului, de asemenea toți episcopii; apoi toți merg la Sfântul co-altar și există o masă (ἐνθρονισμός), este cea dedicată de primii doi episcopi care este luat și așezat de trei ori pe altar în timp ce cântă în interiorul altarului și afară Ἄ ξιος. După aceasta, mulți ani (φήμη) de rege și patriarh. Apoi apostolul, evanghelia etc. (liturghia este săvârșită de însuși patriarhul). Ritul sacramentului căsătoriei, constând din două părți - ritul logodnei și ritul nunții, în secolul al XIV-lea diferea destul de semnificativ de prezent. Ritul logodnei avea următoarele trăsături: mirelui i se dădea un inel de aur, iar miresei unul de fier, iar ei înșiși le schimbau, fără să spună cuvintele: „slujitorul lui Dumnezeu este logodit...”, „slujitorul lui Dumnezeu este logodit”; nu a fost nicio rugăciune: „Doamne Dumnezeul nostru, care te-ai pogorât în ​​tinerețea Patriarhului Avraam” și nici o ectenie specială; rugăciunea (apel de rugăciune): „Doamne Dumnezeul nostru, Biserica a fost dată înaintea limbii Sale” se citi fie la începutul secvenței, fie la sfârșit; s-a citit rugăciunea: „Te chemăm, Stăpâne, Doamne Atotputernic” 940. Au existat următoarele diferențe în ritul nunții: când se cânta psalmul: „Fericiți toți cei ce se tem de Domnul”, nu a existat cor: „Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție”; nu au fost întrebări pentru mire și mire despre căsătoria voluntară; din trei rugăciuni: „Preacurat Dumnezeu..., Binecuvântat ești, Doamne..., Sfinte Dumnezeule”..., uneori se citea doar ultima; la depunerea coroanelor, preotul fie spunea numai: „Doamne, Dumnezeul nostru, încununează-l cu slavă și cinste”, fie în același timp a rostit cuvintele: „Doamne Dumnezeul nostru, L-ai încununat cu slavă și cinste și a pus mâna Ta peste lucrare”, iar apoi „după psalm”, iar imediat după aceasta a citit rugăciunea: „Domnul și slava noastră.” V-ați încununat pe sfinții voștri mucenici”; nu au existat lecturi din apostol și din Evanghelie, dar imediat după depunerea cununilor, preotul a trebuit să citească rugăciunea care se citește în prezent după Evanghelie: „Doamne Dumnezeul nostru, înaintea mântuirii Tale”; după „Tatăl nostru”, preotul a dus la potirul cu aceeași vreme sfințită și a presfintit împărtășania. diaconul a spus: „să luăm suflare”, preotul: „sfânt la sfinte”, iar cântăreții au cântat: „Voi primi paharul mântuirii”; după împărtășanie, preotul a învățat cuplului o cupă comună, rostind peste ea aceeași rugăciune care se citește astăzi, iar paharul care slujea ca pahar a fost plâns în două feluri: „În cele două paharuri; Mucenici” și „Slavă Ție, Hristoase Dumnezeule”, cu un cerc de trei ori în jurul leopardului, iar în loc de binecuvântare: „Tată, Fiu și Sfânt”. Duh”, a rostit preotul salutări și îndrumări către tinerii căsătoriți, începând cu cuvintele apostolului Pavel: „Fraților, bucurați-vă în Domnul mereu”, sau nu se cânta troparoane cu trei înconjurătoare în jurul pupitrului, dar imediat după ce a împărțit cupa comună, preotul i-a condus pe tinerii căsătoriți „de trei ori la bancul de cântând” a proclamat: „Doamne, Doamne, priveşte în jos din ceruri şi vizitează fiii oamenilor” şi, aşezându-se pe bancă, a citit rugăciunea pusă pentru îngăduinţa coroanelor). În secolul al XV-lea a rămas ediția ritului tainei căsătoriei pe care am transmis-o acum (cu singura caracteristică nouă că este necesară binecuvântarea de trei ori pe logodnici cu lumânări aprinse), dar au apărut și alte două ediții mai extinse. Una dintre aceste ultime ediții introduce următoarele caracteristici. În ritualul logodnei: preotul, binecuvântând mirele, și apoi mireasa, a spus: „Binecuvântează, Doamne, pe acest slujitor al numelui Tău (robul Tău) și sfințește-l (o) cu Duhul Tău Sfânt, care s-a demnita să se căsătorească cu soția lui (soțul ei) numită în această căsătorie cinstită și sfântă, după întemeierea Legii Tale, el și a spus: dragostea și evlavia păcii”; după aceasta, după începutul obișnuit și rugăciunile inițiale obișnuite, se citeau: troparul zilei, Doamne miluiește-te de 12 ori, Vino, să ne închinăm de trei ori și Psalmul 50; în spatele ei: Ectenia Mare cu două cereri pentru logodnici, Apostolul și Evanghelia, citite în succesiunea actuală a nunții, rugăciuni: „Dumnezeu veșnic, care ai adunat pe cei risipiți în unitate” și „Doamne, Domnul, preaiubitorul de oameni, care a întărit glasul profetic”; după aceasta a urmat logodna însăși fără cuvintele rostite în prezent, rugăciunea prezentă pentru închinare și concediere. În ritualul de nuntă: după ce a cântat Psalmul 122 fără cor, preotul a așezat coroane pe pupitru și a citit troparul și condacul Sfinților egali cu apostolii Constantin și Elena; după marea ectenie a urmat prokeimenonul: „Domnul te va auzi în ziua întristării” și o lectură din cartea Genezei: „A pus pe Adam numele tuturor vitelor pământului...”, al doilea prokeimenon: „I-ai încununat cu slavă și cinste”, apostolul din Epistola către Efeseni, „Efesenii lor” (Efeseni). 5:25–33), evanghelia actuală și rugăciunile actuale, numai acestea din urmă într-o ordine diferită de cea de acum; rugăciunile au fost urmate de depunerea de coroane asupra tinerilor căsătoriți cu o binecuvântare separată a unuia și a celuilalt și apoi o binecuvântare generală a ambelor, la care preotul a rostit aceleași cuvinte pe care este însărcinat să le pronunțe în varianta scurtă a ritului; după aceasta, preotul a pus mâna dreaptă a soției în mâna dreaptă a soțului și corul a cântat: „Tu le-ai pus cununi pe cap”; preotul a exclamat: „Pace tuturor” și a citit rugăciunea: „Doamne Dumnezeul nostru în vedenia Ta mântuitoare”; după rugăciune exclamația: „Și dă-ne nouă, Doamne”, Tatăl nostru, împărtășirea obișnuită a celor căsătoriți cu daruri presfințite, împărtășirea lor dintr-un potir comun cu o citire prealabilă a rugăciunii obișnuite peste potir și circumambularea în jurul pupitrului, în timpul căreia s-a cântat troparia: „Sfinți mucenici și iarăși, „Sfințite Mucenici” Hristoase... după plimbarea pupitrului: o ectenie deosebită, la care se aducea aminte, printre altele, de nașul (prietenul), îndemnul: „Fraților, bucurați-vă mereu întru Domnul” și demitere; Ceremonia de nuntă s-a încheiat cu preotul, întorcându-i pe tinerii căsătoriți cu „țara lor dreaptă” spre apus, citind două rugăciuni pentru îndepărtarea coroanelor lor: „Doamne, Dumnezeul nostru, care ai venit în Cana Galileii”... și „Doamne, Dumnezeul nostru, care i-ai încununat cu slavă și cinste pe sfinții Săi, pe apostoli și martiri”, și le-a învățat (citește din carte) instrucțiuni proaspăt căsătoriți. Cealaltă sau a doua ediție extinsă este o extensie a primei ediții extinse prezentate acum. Preotul, aducându-i pe miri în mijlocul bisericii și arătându-le lor și pe toți cei prezenți, i-a binecuvântat pe unul și pe altul cu cuvintele: „Binecuvântează, Doamne, robul Tău numit de Sfântul Tău Duh” și a citit troparul și condacul sfinților Egale-cu-Apostolii Constantin și Elena; Ordinea citirii rugăciunilor după ectenia specială și a citirii din cartea Genezei sunt aceleași ca în ediția anterioară, apostolul din scrisoarea către Efeseni (Ef. 5:20–33); după Evanghelie - o ectenie specială și imediat după ea depunerea coroanelor: preotul a intrat în interiorul altarului și, luând coroana (întâi, apoi cealaltă), a scos-o afară și a exclamat: „Să ne rugăm Domnului”, apoi, marcând capul cu coroana de trei ori în formă de cruce (prima - a doua - soțul, a cântat de două ori: soțul, a cântat: soțul, prin puterea Ta se va bucura regele”..., iar, punând cununa pe cap (soțului sau soției), a citit rugăciunea: „Doamne Dumnezeul nostru, care ai încununat cu slavă și cinste pe sfinții tăi mucenici”...; după depunerea cununilor, preotul i-a binecuvântat pe ambii soți cu cuvintele: „Doamne Dumnezeul nostru, cu slavă și cinste i-ai încununat”, în timp ce cântăreții cântau: „Le-ai pus cununi pe cap”...; a urmat imediat rugăciunea: „Doamne, Dumnezeul nostru, în ochii Tai mântuitori”, exclamația: „Și dăruiește-ne nouă, Stăpâne”, pe Tatăl nostru și obișnuita împărtășire a Trupului și Sângelui lui Hristos și din paharul comun; a urmat plimbarea în jurul pupitrului cu cântarea acelorași tropare ca la ediția precedentă; după circumambulație: ectenie de rugăminte, rugăciune: „Doamne, Dumnezeul nostru, ne rugăm Ție, uită-te la robii Tăi”, o ectenie intensă și îndemn: „Fraților, bucurați-vă mereu în Domnul”; la permisiunea coroanelor, preotul le-a citit tinerilor căsătoriți, cu fața spre „țara gumei” spre vest, aceleași rugăciuni ca la ediția precedentă; După rugăciuni, preotul ar trebui să dea câteva instrucțiuni și demiterea 941. În misale din secolul al XVI-lea, înainte de ritualul sacramentului căsătoriei, existau mai multe rugăciuni pe care preotul trebuia să le citească la casa mirilor înainte de a merge la biserică, acestea sunt: ​​o rugăciune ca mirele să urmeze mireasa, o rugăciune peste porturile miresei, o rugăciune pentru a îmbrăca capul miresei, o rugăciune pentru a conduce mireasa. La sosirea la biserică, mirii s-au oprit mai întâi în vestibul, unde preotul le-a citit o rugăciune (împotriva oricărei magii?) și le-a ars tămâie. Însuși riturile căsătoriei din cărțile noastre de misale sunt ediții lungi din secolul al XV-lea anterior și, potrivit unora dintre listele lor, un obicei de zi cu zi este introdus în rituri: după citirea rugăciunii de permis, „preotul poruncește - se citește în liste - mama nunții (posazhonoy) să-i umple (noi căsătoriți) cu hamei"94. În breviarele noastre din secolul al XV-lea există un rit pentru nunta unei a doua căsătorii (și a treia căsătorie?), iar în breviarul secolului al XV-lea există rituri separate de a doua căsătorie - sau a treia căsătorie cu o primă căsătorie și invers și o a doua la a treia căsătorie cu aceeași a treia căsătorie. Rangurile reprezintă suficientă diversitate în liste. Breviarii din secolul al XV-lea nu vorbesc despre aşezarea coroanelor pe capetele proaspăt căsătoriţi sau să le ofere daruri presanctificate; iar în misalele secolului al XVI-lea se prescrie să se pună coroane nu pe cap, ci pe umărul drept, iar apoi să se bea dintr-o ceașcă comună nu numai pentru ei (cei care se căsătoresc), ci „pentru tot ce există” 943. Consiliul celor sute de capete, determinat probabil de incertitudinea, a decretat până atunci decretul nostru în privința acestui decret. primul dintre ele și a conturat succesiunea celui de-al doilea. Vom prezenta acest decret și vom marca ca stabilind succesiunea gradelor noastre în mod oficial. Referitor la nunta unui văduv cu o fată sau a unui tânăr cu o văduvă, catedrala prescrie: „Cei care au venit la biserică după litorghie vor sta la loc înaintea ușilor sfinte, iar preotului i se va da rangul deplin: Binecuvântat este Dumnezeul nostru, la fel este valabil și pentru nuntă, (și) prenumele și apoi se numește primul bărbat sau mare-marrița? (adică fie că este primul bărbat sau femeie căsătorit), iar la sfârșitul a tot spune o rugăciune pentru bigami; Ordinea conturată de catedrală „după cum se cuvine binecuvântării și unirii sexelor masculine și feminine, ambele fiind văduve”, este următoarea: „Bigamitul și, după nevoie, trigamistul vor fi aduse în biserică, iar preotul își va pune asupra lui un patrahel și un felon, același verb este al nostru: Dumnezeu, fără de Dumnezeu, de trei ori. Sfântă Treime, Doamne miluiește-te de trei ori, Slavă și Acum, Tatăl nostru: Căci a Ta este împărăția, aceeași: troparul și condacul zilei, Slavă și Acum, theotokos, diacon: Să ne rugăm Domnului, preotul zice rugăciunea: Doamne Dumnezeul nostru, care l-ai numit pe Avraam prieten”... (Rugăciunea este făcută); Apostolul a zămislit în miercuri din săptămâna a 17-a 231 la Efes: Frați și bărbați, iubiți-vă nevestele..., iar după această ectenică: Doamne, miluiește-ne pe noi; pleacă de asemenea” 945. În actele conciliilor și scrisorile mitropoliților găsim următoarele instrucțiuni referitoare la sacramentul căsătoriei și următoarele denunțări ale abuzurilor care au avut loc în legătură cu aceasta. În actele Catedralei Vladimir din 1274. Mitropolitul Kirill poruncește: „fără împărtășire, nimeni să nu fie încoronat”, iar apoi denunță obiceiul păgân rămas: „iată, aud, în hotarele Novgorodului (despre hotarele Novgorodului acțiunilor sinodului din 1274 – prima jumătate a volumului de mai sus [7] p. 6 de mai sus. miresele sunt duse la apă: iar acum nu-i poruncim să fie așa; Dacă (se întâmplă acest lucru), atunci poruncim să blestem” 946. Mitropolitul Maxim, în așa-numita lui Pravilă, se adresează creștinilor ruși cu un îndemn ca să nu se căsătorească fără nuntă bisericească: „Vă scriu, copiii mei, și toți copiii mei, născuți în izvorul noului preot, să tremure nevestele sfintei adunări și bisericii apostolice, de dragul soției omenirii, pentru mântuirea omenirii, pentru mântuirea mântuirii; biserică, ce ajutor ai dar roagă-te și hrănește-i (ar trebui să însemne: tu, preot), fie că sunt bătrâni sau tineri, lasă-i să se căsătorească în biserică” 947. În mitropolitul Fotie, în scrisorile sale către Novgorod și Pskov și în învățătura lui districtuală către preoți, găsim: în primul rând, o instrucțiune cu privire la timpul zilei și locul căsătoriilor; în al doilea rând, denunțuri împotriva abuzurilor și anume: împotriva preoților care binecuvântează o a treia căsătorie fără nevoie specială și împotriva binecuvântării lor a uneia patra căsătorii; împotriva divorțului neautorizat; împotriva căsătoriei fără nuntă la biserică și împotriva cvintupleților și poligamiei; în al treilea rând, răspunsuri la întrebări despre unele căsătorii speciale. Referitor la ora zilei și la locul căsătoriei, Fotie prescrie: „și dacă (preoții) săvârșiți o nuntă, vă veți căsători în biserică la liturghie, dar după-amiaza (după amiază), la prânz (în unele liste, după cum trebuie să se înțeleagă: seara) și la miezul nopții, nu vă căsătoriți, nici logodnici, ci în curtea voastră 948. Referitor la cea de-a treia căsătorie, Fotie scrie că, potrivit marelui Grigore Teologul, această căsătorie este de fapt o crimă împotriva legii și că singurul caz în care poate fi permisă este dacă o persoană este foarte tânără și nu are copii de la prima și a doua soție a defunctului, iar celui care se căsătorește trebuie să se impună o mare penitență celui care se căsătorește: „dacă cineva este tânăr sau din prima căsătorie. al doilea lui, atunci este necesar raționamentul, cu o mare înțelegere a celui de-al treilea, - să nu intri în biserică timp de 5 ani, să nu primești sfânta împărtășanie, să nu primești nici dora (antidorul), nici pâinea Maicii Domnului” (panagia; dacă mărturisitorul unei persoane care a păcătuit cu o a treia căsătorie își vede strângerea sinceră a inimii, atunci cu râvna și cu râvna spre binele inimii și spre binele lui, cu râvna și binele lui). permisiunea episcopului, penitența poate fi ușurată) 949 Preoții care îngăduie o a treia căsătorie celor care își trimit intenționat prima și a doua soție, conform regulilor bisericii, sunt fără preoție, adică ar trebui să fie lipsiți de ea 950. A patra căsătorie, nepermise nici măcar în Legea lui Moise, este o încălcare a regulilor divine și sacre și, ca distrugere și răutate, nu ar trebui să aibă loc deloc; „Și cine are un soț care locuiește cu a patra soție sau o soție cu al patrulea soț, aceia sunt stăpâniți dumnezeiesc, după cuvântul marelui Vasile, de la sfânta împărtășanie și de la toată sfințirea: să nu meargă la biserică, să nu se împărtășească, să nu mănânce pâinea Maicii Domnului, până nu se va desființa fărădelegea lor conviețuire”. Preoții binecuvântează a patra căsătorie, conform regulilor bisericii, fără preoție 952. Intrarea în viața conjugală fără nuntă în biserică, desfacerea neautorizată a căsătoriilor și înțelegerea a până la cinci soții sau mai multe una după alta indică faptul că căsătoria creștină, ca sacrament, nu intrase încă în conștiința noastră generală nici înainte de vremea Mitropolitului Fotie și că obiceiurile de căsătorie păgâne au continuat să rămână cu noi chiar înainte de el, fără să intre în viața mitropolitului. nunta la biserica. nunta, - cel mai mult spre deosebire de legea lui Dumnezeu, niște batjocoritori, care nu vor să se cumpere de la Biserica lui Dumnezeu prin legea lui Dumnezeu și să-și ia propriile neveste, ci care se comportă împotriva Legii lui Dumnezeu și care, de nevoie și degeaba, și prin mângâierile celui rău, își iau nevestele.” Spunând că astfel de distrugători ai Legii lui Dumnezeu și batjocoritori de ea sunt supuși nu numai execuției mintale (duhovnicești), ca ucigași, ci și unei mari execuții lumești, Mitropolitul poruncește preoților să-i despartă și să-i supună la trei ani de penitență, ca desfrânați, iar după aceasta să se căsătorească cu ei legal și să ia garanția de la ei că vor trăi curat în viitor; dacă nu ascultă și rămân în conviețuire ilegală, atunci scoateți-i din biserică și nu le dați o dora sau pâinea Maicii Domnului sau sfânta împărtășanie 953. Despre desfacerea neautorizată a căsătoriilor, Fotie scrie în instrucțiunile sale către preoți: „Auzirea mea, care (parcă) sunt unele în voi, în cuvinte pe care le numim creștini, dar faptele par să nu existe, despre cumpărarea căsătoriilor de la biserica lui Dumnezeu cu soții, care se numără și acea lege a lui Dumnezeu este distrugătoare, fără nici o rațiune a soțiilor, fără nici o rațiune a celor care le-a aruncat. de alte neveste nelegiuite se agață și Cuvântul lui Hristos al Evangheliei intră în uitare, așa cum spune Hristos: „Omul va părăsi, după cum a spus el, tatăl și mama lui...” și din acest motiv, dacă esența acestor lucruri în tine distruge relațiile legitime și nu caută raționament după domnia Bisericii lui Dumnezeu, care este dedicată celor care nu au dreptul să înțeleagă, cei ce nu au dreptul să înțeleagă ceea ce sfinți în acest sens. voi, dar raporturile legale sunt distructive și asociate cu căsătoria ilegală, iar Biserica lui Dumnezeu, după regulă, vorbește despre cum ar fi adulteri și cei care nu se bucură de cunoaștere, ci distrug legea lui Dumnezeu, ca și cum ar comite adulter, nu accepta acele jertfe la biserică și nu le scoate din biserică până când nu le dau nici măcar o pâine a dorii lui Dumnezeu; regulile divine interzic ca astfel de desfrânați să nu li se dea sfânta împărtășire la vârsta de douăzeci de ani, până când ei înșiși la sfârșitul și ceasul morții, de îndată ce s-a pocăit și printre lacrimi, în fața martorilor săi spirituali de încredere, (și) chiar dacă ar fi în viață (după boala de moarte și împărtășirea în ea), nu m-aș apropia în niciun fel de acea copulare fără de lege. Fotie scrie despre cvintupleți și poligamie în scrisoarea sa către pskoviți: „De ce scrieți că aveți mulți cvintupleți și poligami, dar în creștinismul ortodox n-am auzit așa ceva nicăieri și Dumnezeu știe cât de mult plângem despre asta...; (și despre aceștia) vă scriu: în acea nelegiuire a viitorului Magsiinil, aici ne place. excomunicați-i Bisericii pe cei ai lui Dumnezeu și aveți grijă să nu primiți nicio ofrandă de la ei, nici măcar Maica Domnului dându-le pâinea Născătoarei de Dumnezeu, și să le dați la ceasul morții sfânta împărtășanie” 955. Răspunsurile la întrebările despre căsătoriile speciale pe care le dă Fotie sunt următoarele. În primul rând, „diaconul a înțeles-o pe soția lui Rastiga, Skimnikova”; Mitropolitul răspunde: „Trebuie să fie despărțiți, iar dacă nu sunt despărțiți, trebuie legați cu mari penitențe”. În al doilea rând: „preotul, văduvul, l-a înțeles pe preot”; Mitropolitul răspunde: „Aceasta este ca și cum jumătate (jumătate) din existență este moartă, jumătate din trupurile lor sunt moarte și pământul este trădat, și acel fost preot, de parcă ar fi greșit slujirii lui Dumnezeu, a devenit și acel preot, nefiind păstrat curăția trupului ei singur cu primul ei soț, este vrednic să-i despartă”956. Mitropolitul Iona, într-una dintre scrisorile sale către Vyatchans, îi denunță pe aceștia din urmă pentru nelegiuirile pe care le comit în privința căsătoriei. „Iată, auzul fiului meu”, scrie Mitropolitul, „că faptele de acolo, în moșia fiului meu, Marele Duce, în Vyatka, fac multe lucruri contrare și urâtoare lui Dumnezeu, ducând la distrugerea țăranilor: multe fapte creștine cu soțiile lor trăiesc ilegal necăsătorite, iar unele fapte, dar a patra și a șasea și în mod ilegal sunt căsătorite. al șaptelea, și chiar (chiar) până la al zecelea și părinții lor duhovnicești, starețe și preoți, care nu cunosc regulile divine și sacre, le cumpără cu acele căsătorii ilegale abominabile, ci pentru smerenia noastră, de dragul nostru de binecuvântare și de pedeapsă, și mai ales de dragul lor de mântuire, și pentru neglijarea copiilor lor spirituali, nu ar trebui să trimită pe cineva preot, împărțindu-și sufletul în turma lui Hristos încredințată lor, fiind ca inima de piatră și amărăciunea: așa, fiilor, sunt viitorii, numiți domnitori preoți și creștini, și nu vor fi, ci nimicitori de suflete omenești, și nu păstori”... 957. [În scrisoarea necunoscutului arhiepiscop de Rostov (Teodosie, 1458?) se scrie: „și aud răutatea vechii înșelăciuni care s-a născut în voi, răspândită asupra multora, ceri copiilor voștri duhovnicești să-și ia o a treia soție și până la a patra, iar soțiile să se căsătorească cu al treilea soț și al patrulea soți are și în afara preoției voastre lucruri: și în afara preoției voastre face lucruri în afara voastră. deci creează ceva străin vieţii creştine Iar voi, preoţilor, nu imputati acea mare răutate, dar nu vă pedepsiţi pentru aceasta pe copiii voştri duhovniceşti, nici nu vă demniţi să-i învăţaţi din dumnezeiasca scripturie, ca să nu piară pentru aceasta; Mitropolitul Gerontius, într-una dintre scrisorile sale către același Vyatchans, îl denunță pe acesta din urmă pentru faptul că „se căsătoresc ilegal, sunt prinși în familie și în potrivire și nepotism, iar alte fapte copulează a cincea și a șasea și până la a șaptea căsătorie” 959. Mitropolitul Simon, într-una din soliile sale către Perm Mare, îi îndeamnă pe creștinii proaspăt botezați de acolo să nu săvârșească căsătorii ilegale și nelegiuite, ca să nu fie prinși în seminție și ca oricine moare, al doilea frate, iar după al doilea, al treilea, să nu-și ia soția 960. [În întrebările și răspunsurile canonice, aparținând unei persoane necunoscute și datând nu mai târziu de secolul al XV-lea, se citesc următoarele întrebări și răspunsuri: „fiind logodit o mireasă, să avem pe altcineva, trebuie să ne căsătorim cu el? Nu ne căsătoriți cu el, căci este adulter. - Soțul își cheamă soția lui soră, când vor, chiar și la ce vor divorța, sau... moartea, sau s-au dus la mănăstire, și să copuleze din nou, altfel după insistență spirituală, adică un an, și așa vor copula - Să încununăm prima coroană seara, și să spunem o rugăciune la bigami, - Un om care i-a dat daruri, să le dau un preot? 961. În actele Consiliului Stoglavy găsim cu privire la căsătorie: unele decrete privind punerea în aplicare a acesteia și cu privire la persoanele care se căsătoresc; legislația privind penitențele care urmează să fie impuse persoanelor care încheie o a doua și a treia căsătorie; discursuri despre inadmisibilitatea unei a patra căsătorii și interzicerea jocurilor bufonilor în timpul căsătoriilor. Hotărârile Consiliului Stoglavy sunt următoarele: „Și logodna și nunta ar fi conform carta divină în întregul ordin preoțesc (țarul a reprezentat catedralei că preoții se vor căsători într-o stolă, fără veșminte - Capitolul 5, întrebarea 23), și se căsătoreau după liturghie și nu se căsătoreau noaptea; dar băiețeii de cincisprezece ani și o tânără de doisprezece ani. bătrâni, după pravila sfântă, și niciun copil mai mic de cincisprezece ani nu s-ar căsători, iar atunci tinerii căsătoriți vor fi învățați din Dumnezeiasca Scriptură ce se potrivește ortodocșilor după legea vieții și așa mai departe” 962. Referitor la penitențele care ar trebui impuse celor care intră într-o căsătorie a doua și a treia, Consiliul Stoglavy scrie: „Și pentru a doua căsătorie nu este nuntă, ci doar rugăciune după regulă, iar pentru a treia este rugăciune sub interdicție, după regula sfântă: pentru a doua (căsătorie) 2 ani de penitență, dacă el este tânăr, pentru a treia vară, și pentru toți cei cinci ani de vară, pentru a treia și tineretul. altare” 963 . În ceea ce privește inadmisibilitatea unei a patra căsătorii, Consiliul O sută de capi reproduce mitropolitul Fotie 964. Catedrala interzice jocurile bufonilor în timpul căsătoriilor, ca răspuns la propunerea regelui. Acesta din urmă scria într-una dintre întrebările sale: „La nunțile lumești, făcătorii de glume și argannicii și făcătorii de râs și omizii cântă și cântă cântece demonice, iar când merg la biserică să se căsătorească, preotul călărește cu cruce și în fața lui se plimbă cu toate acele jocuri demonice, preoții care nu le fac pentru jocurile demonice. să interzic acest lucru.” Catedrala răspunde acestei idei a țarului cu o definiție: „Nu mergeți la nunta sfintelor biserici ca un bufon și un batjocoritor înainte de nuntă, iar preotul interzice o astfel de persoană cu o mare interdicție, pentru ca un asemenea ultraj să nu fie numit niciodată” 965. [Legile bizantine privind diferitele tipuri de rudenie în diferite momente ne-au fost transferate în Rusia. O indicație generală a acestora se află deja în primele două carte bisericești rusești, care au ajuns până la noi cu numele marilor duce Vladimir și Iaroslav. Dar în practică nu au avut niciodată efect deplin în țara noastră. Concepțiile morale și juridice rusești asupra rudeniei și proprietății, ca obstacole în calea căsătoriei, erau atât de în dezacord cu biserica bizantină și legile civile corespunzătoare, încât această discordie nu a putut fi distrusă de eforturile de secole ale ierarhiei spirituale, în a cărei jurisdicție toate problemele căsătoriei au fost încredințate încă de la începutul creștinismului. Se știe, de exemplu, că deja Mitropolitul Ioan al II-lea (la sfârșitul secolului al XI-lea) a dispus desfacerea căsătoriilor încheiate în gradul al VI-lea de rudenie și afinitate 966. Dar cât de slab a fost efectul acestei prescripții se vede din faptul că prinții noștri antici (secolele XII-XIII) s-au căsătorit deseori rude de gradul 5-6. 967. Desigur, ierarhia spirituală nici după Ioan al II-lea nu a putut să aprobe astfel de căsătorii, dar nu este clar de nicăieri că a insistat asupra dizolvării lor dacă ar fi fost deja încheiate. Legile bizantine însele recunoșteau în acest sens forța unui fapt împlinit și anume, deși interziceau căsătoria în gradul al 7-lea de consanguinitate, îl lăsau pe cel deja încheiat fără dizolvare. Dacă acesta a fost chiar în Bizanț, atunci viața oamenilor, care se convertise recent la creștinism, a cerut cu atât mai multe concesii față de ei înșiși. Potrivit unor date, se poate concluziona că strictețea în aplicarea normelor legii căsătoriei bizantine în viața rusă a fost deosebit de slăbită în acele vremuri când propriul nostru popor, în mod firesc, ruși, a devenit șeful ierarhiei noastre spirituale. Așa că despre Sfântul Mitropolit Petru știe că a fost acuzat în fața patriarhului pentru că „a iertat și a permis” căsătorii în 6, 5 și chiar 4 grade de consanguinitate 968. Aici, după toate probabilitățile, adevărul a fost amestecat cu defăimarea marelui sfânt: aderând la regulile fundamentale ale bisericii (și anume cele 54 de reguli ale Consiliului Trullo), el putea într-adevăr „să ierte și să rezolve” căsătoriile în gradele 6 și 5 de rudenie și proprietate, dar nu în cele superioare. Exemple de atitudine îngăduitoare a ierarhiei noastre spirituale față de astfel de căsătorii, trebuie să ne gândim, au început să se repete și mai des de la epoca instituirii autocefaliei a Bisericii Ruse, adică din a doua jumătate a secolului al XV-lea 969. În ediția cârmaciului așa-numitei Sophie sau, ceea ce este același lucru, rusă și în listele lui Meril cel Drepți, există un program rusesc și foarte vechi de grade de rudenie și proprietăți care împiedică căsătoria, sub titlul „Carta fraților”. Este publicat în volumul VI al Bibliotecii Istorice Ruse col. 143–144 (căsătoriile în 6 grade de rudenie sunt interzise, ​​iar la calculul gradelor de relație, într-un caz este permisă căsătoria între rude de gradul al VI-lea, în altul este interzisă). Printre răspunsurile Conciliului de la Constantinopol din 1276. la întrebările episcopului Sarai Teognost, se citește următorul răspuns: „Întrebare: Este potrivit ca cineva care a botezat un frate sau o mătușă sau o mătușă să se căsătorească cu soția sa?” – Răspuns: Nu reținut, ci pentru a face sex V17;”]. [Așa cum s-a spus deja în volumul I (a doua jumătate pp. 389–390/451–452], (în antichitate nu respectam nicio regulă cu privire la vârsta la care tinerii ar trebui să se căsătorească și când fetele ar trebui să fie date în căsătorie. Exemplele oferite de cronici sunt insuficiente pentru a rezolva problema vârstelor medii acceptate, dacă doar se pare că astfel de căsătorii au existat, așa cum nu se pare că mai târziu. 19 ani, iar cea mai timpurie vârstă cunoscută pentru căsătorie între prinți a fost de 10 ani Probabil că s-au căsătorit cu fete nu mai târziu de 17 ani, iar cea mai timpurie vârstă cunoscută pentru căsătoria prințeselor a fost de 8 ani. pentru a aduce muncitorii în casele lor probabil, așa cum a fost cazul în vremuri ulterioare înainte de decretele de vârstă, cât mai devreme). [Metropolitul Fotius, în scrisorile sale către Novgorod și Pskov, prescrie ca mireasa să aibă cel puțin 12 ani: „Și, desigur, nu s-ar căsători cu fete sub doisprezece ani, ci se căsătoresc cu ele așa cum ar trebui să facă în a treia vară”, - Pavlov’s Monuments col. 275 și 284. În Stoglav, norma medie este adoptată, ca să spunem așa - este prescris să se căsătorească cu un băiat la 15 ani, o fată la 12]. (În ceea ce privește nunta căsătoriilor, în urma Greciei în timpurile străvechi și străvechi, preoții le căsătoreau numai cu permisiunea specială a episcopilor de fiecare dată (pentru fiecare căsătorie individuală), emisă în scris (aceste însemnări care conțineau permisiunea erau numite în țara noastră în vremuri străvechi și probabil și în antichitate). necunoașterea, nu solemnizați căsătoriile în grade neautorizate de rudenie În vremurile de mai târziu, steaguri coroanei au fost emise în țara noastră nu exclusiv de către episcopii înșiși, sau nu exclusiv în casele lor de către funcționarii lor, ci și prin protopopii consiliilor raionale Motivul, evident, a fost că în țara noastră ar fi extrem de dificilă, în mod direct. episcopii înşişi greu). [Pentru eliberarea memorialelor coroanei se percepea o taxă de coroană, a cărei valoare nu era aceeași, în funcție de faptul că mirii intrau în prima căsătorie, a doua sau a treia. Percheziția, pe care preotul i s-a ordonat să o facă în amintirea veșnică, a constat în faptul că preotul a anunțat propunerea de căsătorie către enoriașii săi și să-i întrebe dacă știau de vreo piedică în calea nunții mirilor]. [Referitor la obiceiurile cotidiene observate în timpul căsătoriilor, vezi: 1) Notele lui Herberstein despre afacerile moscovite, traducere de A. Malein p. 51, 55, 69, 71–74; în Domostroy conform publicației Societății Imperiale de Istorie și Antichități Ruse, M. 1881, p. 166–202; Terescenko A. Viața poporului rus, 1848, partea a II-a; în Poveștile poporului rus al lui Saharov, partea a III-a, cartea a doua, Sankt Petersburg, 1837, Adăugiri p. 3 și urm. etc.]. (Ceremonia nunții de către un episcop, - Izvestia Academiei de Științe, vol. VI, p. 57. Despre coroane din lemn și tipărite populare de Guagnini, ediția Starczewski p. 22; De religione a lui Oderborn p. 4 Î. Copiii din a 2-a și a 3-a căsătorie sunt copii nelegitimi, - Monimenta Turgenevii, or. eu, p. 127 col. 2. Despre brânza la nunți în vremuri ulterioare, vezi Kototikhin pagina 7 fin.. Divorțurile între ruși, conform catolicului din 1514, sunt frecvente și ușoare - Monimenta Turgenevii t. eu, p. 127 col. 2. Despre imaginea populară antică a divorțului în rândul rușilor Guagnini, ediția lui Starchevsky, p. 22. Toți slavii numesc prinți și prințese tineri (proaspăt încoronați), vezi Dicționarul lui Miklosic sub cuvântul „Prinț”. La o nuntă, bea în sud-vestul Rusiei, - Mitropolitul Macarius History vol. XI p. 264. Prințesa Lituaniei, fiica lui Gediminas, Augusta, la nunta ei cu Simeon Ivanovici din 1337, a fost botezată și numită Anastasia). [Pentru rugăciunea de a acoperi capul mirelui, vezi protopop K. Nikolsky Despre slujbele Bisericii Ruse p. 356–370]. În secolul al XIV-lea, aveam două rituri ale sacramentului consacrarii uleiului, dintre care unul, așa cum apare în inscripția sa, era „conform domniei Ierusalimului”, iar celălalt era conform regulii necunoscutului, care unul, foarte probabil - Constantinopolul sau unul din Constantinopol. Ritul conform Pravilii Ierusalimului, deși foarte diferit de cel actual, avea ca trăsătură distinctivă comună faptul că consta în cântări pentru bolnavi toată ziua, din care sacramentul însuși era inclus doar ca parte, și anume, era format dintr-un cerc complet de slujbe zilnice, transformate în rugăciune deliberată (urmărire) pentru bolnavi, între care sacramentul era împărțit în părți. A început cu Vecernia, în care stichera pe Domnul striga și stichera avea ca subiect exclusiv o rugăciune pentru vindecarea bolnavilor; conform „Astăzi ai dat drumul” și „Tatăl nostru” la Vecernie; Troparul s-a cântat Nemercenarilor, Slavă: „Doamne miluiește-ne”, Și acum: „Izvorul milei”; La ectenia specială s-a pomenit de bolnav, iar „Doamne miluiește-te” s-a strigat de 50 de ori. A doua zi, dimineața, s-a cântat pentru bolnavi „Agripnia”: după Psalmul Trisagion 50 și imediat urmată de Ectenia Mare cu cereri pentru bolnavi și rugăciunea peste untdelemn, care se citește și astăzi. Această scurtă rugăciune a fost urmată de prima parte preliminară a ritului de binecuvântare a uleiului. După începutul obișnuit, s-a citit Psalmul 50 și a urmat imediat cântarea a două canoane: primul, începând cu cuvintele: „În întunericul păcatului am fost rănit de patimi împuțite...”, cu irmosul: „Cum umblă Israel pe uscat”; al doilea dintre sfinții fără argint cu irmos: „Trei sute de oameni”. După al treilea cânt al canonului s-a citit ectenia mică și s-a citit rugăciunea: „Doamne bun și iubitor”; conform cântecului al șaselea s-a recitat și o mică ectenie și s-a citit o rugăciune: „Stăpâne Atotputernic..., medic al sufletelor și trupurilor noastre”; după imnul al IX-lea s-a citit și ectenia mică și în rugăciune se scria: „Împărătului și Vindecătorului celor necăjiți, Doamne Iisuse”... După canoane a venit Trisagionul și după „Tatăl nostru” s-a citit troparia: „Doamne miluiește-ne pe noi”... și a urmat demiterea cu exclamația prealabilă: „Doamne miluiește-te de 50 de ori”. După aceste rugăciuni prealabile a urmat Utrenia, la care slujba pentru bolnavi s-a adăugat și la slujba de zi, iar după Utrenie a început liturghia, la care s-a săvârșit proskomedia pe trei prosfore: prima pentru miel, a doua în cinstea Maicii Domnului și a treia pentru bolnavi. La liturghie, după marea ectenie, preoții mergeau de la altar până în mijlocul bisericii, unde era un vas pregătit pentru untdelemn, cu care trebuia uns bolnavul. Cel mai mare dintre preoți tămâie vasul și pe toți frații și a făcut începutul obișnuit, după care s-a citit Trisagionul și Psalmul 50 după Tatăl nostru și troparia: „Miluiește-ne, Doamne”; apoi se recita Ectenia Mare cu cereri pentru bolnavi si se citea rugaciunea obisnuita peste ulei. După această rugăciune, preotul în vârstă a turnat ulei în vas și după el, în timp ce citea aceeași rugăciune, toți ceilalți șase preoți au făcut la fel. După aceasta, în timp ce cântau stichera în cinstea Maicii Domnului, preoții, unul după altul, începând cu cel mai mare, au aprins fiecare câte un „Uzhets”. După aprinderea lămpilor, primul dintre preoți a citit Psalmul 16, urmat de primul apostol din epistola Sfântului Iacob, aceeași care se citește și astăzi, și Evanghelia lui Ioan despre cristelnicul oilor; după Evanghelie se citea direct peste capul bolnavului o rugăciune: „Doamne, ai puterea de a ierta păcatele”... Al doilea preot, la fel ca toți ceilalți, a citit același psalm pe care l-a citit primul preot. După ce a urmat prokeimenonul, proclamat în prezent înaintea celui de-al patrulea apostol, apostolul și evanghelia sunt aceleași, care se citesc acum pe locul doi, iar rugăciunea citită în ritul actual după evanghelia a patra. Al treilea apostol și Evanghelia au fost citite la fel ca și în prezent; după ei este o rugăciune care nu se află în ritualul actual de binecuvântare a uleiului: „Mult milostiv Doamne Dumnezeul nostru, ne rugăm ca Tu să trimiți mila Ta la acest ulei”. Al patrulea apostol din Epistola către Romani: „Fraților, conduceți Duhul lui Dumnezeu...” Evanghelia după Marcu: „Pe vremea când Iisus a chemat să-și încurajeze ucenicii...”, și rugăciunea: „Doamne puternic și milostiv, zidește totul pentru mântuirea neamului nostru”. Apostol al cincilea, după prokeme: „Doamne, pentru ce ai înmulțit aceste lucruri cu frig”, din Epistola către Galateni: „Fraților, știți că omul nu se va îndrepta prin faptele legii”; Evanghelia după Ioan: „Domnul a vorbit ucenicilor Săi, să nu vă tulbure inimile...”, și rugăciunea: „Dumnezeule puternic, miluiește-te pe robul Tău cu îndurările și darurile Tale...”. Al șaselea apostol din scrisoarea către Coloseni: „Fraților, îmbrăcați-vă cu sfințenia alegerii lui Dumnezeu...”; Evanghelia după Luca: „În vremea aceea, unul dintre farisei s-a rugat ca Isus să fie cu el”..., iar rugăciunea: „Doamne, milostiv, milostiv, nevăzut, neîntinat, curăță pe robul Tău.”... Apostolul al șaptelea din Epistola către Efeseni: „Fraților, roagă-te pentru Domnul Său în puterea Lui...”; Evanghelia după Matei: „Domnul a zis, dacă le vei ierta oamenilor păcatele”..., iar rugăciunea: „Doamne, Dumnezeul nostru, prin venirea Ta trupească ai tămăduit firea omenească.”... Când au pus Evanghelia pe capul bolnavului, care a urmat imediat rugăciunea a șaptea, preoții și-au pus și ei pe mâinile drepte. După rugăciunea: „Sfinte Împărate, prea milostiv Doamne”, care s-a citit și în actualul ritual de sfințire a uleiului, au urmat: ectenia mică și prima antifonă: „Doamne, nu mă mustra cu mânia Ta”, ectenia mică și a doua antifonă: „Ferice de cel ce socotește pe săraci și pe nenorociți”, „Slavă și Milostenie a treia aprins”, Numai „Slavă și Milostenie” asupra mea, Dumnezeule, după marea Ta milostivire” la versetul: „Jertfa lui Dumnezeu este duh zdrobit”; în spatele lui s-au citit sticherele, s-a făcut intrarea mică, iar restul liturghiei s-a făcut. La sfârșitul liturghiei, preoții au ieșit din altar cu lumânări și au stat în fața unui vas cu ulei binecuvântat. După începutul obișnuit, proclamat de preotul cel mai mare, s-au citit: Trisagionul, Psalmul 50, iarăși Trisagionul, troparul către Nemercenari și rugăciunea peste capul bolnavilor: „Sfinte Părinte”, după care însuși preotul a proclamat: „Și dă-ne nouă, Stăpâne”, iar duhovnicul a cântat: „Părinte”. După aceasta, primul preot a uns cu untdelemn bolnavul și „pe toți cei care cer această binecuvântare”, spunând cuvintele: „Binecuvântarea Domnului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, pentru vindecarea sufletului și trupului robului lui Dumnezeu, mereu, acum și pururea”. Alți preoți l-au uns și pe bolnavul și pe cei care au dorit cu untdelemn, citind rugăciunea: „Sfinte Părinte” și rostind cuvintele de mai sus. În timpul ungerii de către cler, s-au cântat versete potrivite pentru ocazie. La sfârşitul ungerii, preoţii s-au împrăştiat, „untând afară pe uşile (căminului lor sau căminului bolnavului?) 970 și în interior, spunând: „Binecuvântarea Domnului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Iisus Hristos este peste această casă mereu, acum și pururea.”... Un alt ritual de binecuvântare a uleiului era mai apropiat în ordinea lui de cel actual. Era împărțit în două părți: seara și dimineața, sau chiar a doua zi. Seara, după începutul obișnuit și Psalmul 50, s-a cântat canonul, după care s-a citit de trei ori Trisagionul și „Tatăl nostru”: „Doamne, miluiește-ne pe noi...”, și demitere. A doua zi, după începutul obișnuit, Psalmii 50 și 91, Theotokos și troparia și condacia din timpul zilei, după care, după cei care doreau să sfințească untdelemnul pentru iertare de la preoți, s-a citit direct rugăciunea peste untdelemn, care se citește în prezent după ectenia proclamată după prima Evanghelie. După rugăciune, s-a proclamat o mare ectenie cu cereri pentru bolnavi, care în succesiunea ulterioară a ritului pe care îl avem în vedere precede toate lecturile din apostol și din Evanghelie, și a fost imediat urmată de primul apostol și de Evanghelie - aceleași care se citesc în ritul precedent. După Evanghelie a urmat o ectenie specială, care s-a citit și după toate celelalte Evanghelii, și s-a citit rugăciunea: „Doamne milostiv, singurul milostiv și iubitor de oameni, care te pocăiești de răutățile noastre”, după care primul preot a spus: „Ascultă-ne, Doamne, ascultă-ne”, a aprins prima candelă și, citind rugăciunea, a uns pe Sfântul bolnav: „Ascultă-ne, Doamne, ascultă-ne”. Toate celelalte șase ungeri au avut loc exact în același mod. Al doilea apostol și Evanghelia au fost citite la fel cum se citesc în acest timp în acest loc. După ei s-a citit o rugăciune, care în ritul actual are loc după a treia Evanghelie, și stichera: „Doamne, ne-ai dat o armă împotriva diavolului, crucea Ta”. Al treilea apostol este cel care este acum al patrulea, iar Evanghelia este aceeași ca acum; rugăciune: „Cine este bun, iubitor de oameni, milostiv și plin de milă, vindecă orice boală și orice boală.” Al patrulea apostol este cel care a fost citit al treilea în ritul anterior; Evanghelia după Luca despre trimiterea a șaptezeci de ucenici să predice; rugăciunea este cea din ritul actual după Evanghelia a cincea. Al cincilea apostol este la fel ca în rangul anterior; evanghelia - a șasea actuală și rugăciunea - citite acum după a șasea evanghelie. Al șaselea apostol și Evanghelia sunt aceleași ca în ordinea anterioară; rugăciunea este cea care se citește acum după Evanghelia a șaptea. Al șaptelea apostol - din scrisoarea către Timotei: „Copilule Timotei, roagă-te pentru harul care este în Hristos Isus”; evanghelia este aceeași ca în ritul precedent; rugăciunea este cea care se citește acum după a patra evanghelie. La încheierea ritului nostru, după rugăciunea: „Milostiv și cu mult milostiv Doamne Dumnezeul nostru”, care se citea pe atunci, ca și acum, cu Evanghelia deschisă pe capul bolnavului, și stichera către Nemercenar, s-a citit o ectenie deosebită, iar secvența s-a încheiat cu rugăciunea de adorare: „Prea milostiv Doamne Iisuse Hristoase, Doamne Dumnezeul nostru”. În secolele al XV-lea și al XVI-lea, am avut în folosință, ca și în secolul al XIV-lea, două rituri ale sacramentului sfințirii uleiului și anume: al doilea dintre cele expuse acum mai sus, ca dominant (cu diferențe deosebite în liste) și reprezentând apoi o combinație a celui de-al doilea cu primul expus în 972. citit, prescris pentru cazul „fricii de moarte”, adică atunci când o persoană este în pericol de moarte iminentă. Această secvență, în care se presupune că trebuie citite doar apostolul și o singură Evanghelie, a fost o reducere a secvenței care era dominantă în secolul al XVI-lea sau al doilea prezentat în 973. În prezent, în unele dintre locurile noastre, și anume Catedrala Adormirii din Moscova și Lavra Treimii Sfântului Serghie (în Catedrala sa principală a Treimii), o dată pe an, în Joia Mare înainte de liturghie, se săvârșește taina ungerii pentru cei sănătoși, pentru toți cei care se află în biserici și vor să fie unși cu ulei. Obiceiul săvârșirii acestei sfințiri a uleiului pentru cei sănătoși, după exemplul grecilor, datează la noi cel puțin din secolul al XVI-lea, dacă nu chiar dintr-o perioadă anterioară. În același timp, breviarii secolului al XVI-lea prescriu ca Taina să fie săvârșită fie în Joia Mare, fie în Sâmbăta Mare și fac cunoscut că se săvârșește nu doar în câteva locuri, ci în toate mănăstirile 974. În vremurile de mai târziu, grecii s-au obișnuit să săvârșească sacramentul ungerii morților. De la greci acest obicei s-a transmis sârbilor, după cum mărturisesc misalele lor 975. Dacă el a trecut de la greci sau sârbi la noi – rușii, nu avem nicio indicație. În actele conciliilor și scrisorile mitropoliților, cunoaștem o singură prescripție referitoare la sacramentul sfințirii uleiului, care aparține mitropolitului Fotie. În instrucțiunea sa districtuală către preoți, Mitropolitul scrie: „Tot despre aceasta, preoți, vă scriu: la vizitele lui Dumnezeu, când sunteți bolnav, când ungeți cu untdelemn pe bolnav, pe cel de-al șaptelea preot care a fost ales și pe diaconul și untdelemnul sfințit cu Evangheliile și apostolii, se unge pe cel de-al doilea bolnav” 67. În întrebările-răspunsuri canonice, aparținând unei persoane necunoscute și datând nu mai târziu de secolul al XV-lea, întrebarea-răspuns spune: „Ar trebui să ungi fundul prietenului tău cu ulei?” - Nu-l mânji, alungând şapte preoţi, ci de nevoie, să fie cinci” 977 . Putem spune doar despre riturile de înmormântare a morților din secolul al XV-lea. În secolul al XV-lea aveam rituri de înmormântare speciale: pentru mireni, călugări și prunci, dar, după cum se pare, nu exista un ritual de înmormântare special pentru preoți. În ritualul înmormântării mirenilor, după începutul obișnuit, se bazează pe: Psalmul 90, Marea Ectenie, troparul: „În adâncul înțelepciunii” și altele, versificarea Psalmului 118. Potrivit unuia dintre misale, se presupune că se cântă canonul, nu cel care se cântă în prezent, ci un alt cântec, în prezent, ci un alt cântec, în prezent, cântat: pe uscat”, tropariile sunt împrumutate de la canonicul Andrei Kritsky: „Ajutor și Patron”; iar după alte misale, în locul canonului, sticherele se bazează, după voci, cu antifoane de putere: stichera primului ton este opt, cu inițiala: „Care este hrana vieții...” a celui de-al doilea ton este opt, începutul: „Toată deșertăciunea omenească...”; al patrulea glas – șapte, începând: „Doamne, este o plecăciune a lumii acesteia...”; glasul al cincilea – patru, începutul: „Îmi voi răsări fața Ta, Hristoase...”; al șaselea – paisprezece, începutul: „Începutul și alcătuirea mea...”; al șaptelea - patru, începând cu: „Plâng și plâng...” Conform primului dintre misale, care conține un canon, cântarea acestor stichere este plasată după canon. După sticheră se cântau versuri pentru Prea Fericiți, dar nu pentru șase, ci pentru zece sau doisprezece. După Fericiți au urmat imediat - după unele cărți de slujbă ectenia mare și stichera pentru sărutat, iar după altele - ectenia mică, Apostolul Evreilor: „Frăție, acum Hristos a înviat din morți”, și Evanghelia - aceeași cu cât se citește în prezent. Sticherele ultimului sărut au fost cântate în număr de doisprezece. După sticheră, potrivit unor cărți de slujbă, preotul a turnat pământ pe sicriul defunctului cu cuvintele: „Toți sunt bineveniți de pe pământ... Odihnește-te cu sfinții”... și a proclamat demiterea, după care s-a citit rugăciunea de îngăduință (de părintele duhovnic, sau, dacă nu era prezent, de către preotul de înmormântare) însuși, în numele părintelui de dedesubt, în rugăciunea de îngăduință a preotului. Fiul și Duhul Sfânt Prin rugăciunile Sfintei Născătoare de Dumnezeu și ale sfinților puteri cerești... Potrivit altor cărți de slujbă, preotul a turnat untdelemn peste răposat cu citirea Psalmului 50 până la cuvintele: „Dă bucurie și veselie auzului meu”..., apoi a marcat mormântul, spunând: „Mormântul acestui slujitor al lui Dumnezeu numit până la venirea lui Hristos este întristat, dar Dumnezeu te va odihni în sânul lui Avraam, Isaac, patriarhul, până la sufletul lui Avraam, Iacov, patriarhul. venirea lui Hristos, până va veni Judecătorul drept, care va judeca toată lumea în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”; după aceasta, preotul a turnat pământ pe sicriu, rostind aceleași cuvinte ca mai sus; la finalul înmormântării s-a cântat irmosul: „Ajutor și Patron”, după care s-au citit: Crezul, Trisagionul și după „Tatăl nostru” - „Odihnește-te, Mântuitorul nostru, cu drepții slujitorului său”, Slavă și acum, „S-a arătat misterul straniu al Fecioarei”, ectenia agravării și destituirii. În ritualul înmormântării călugărilor, se remarcă la început că deasupra trupului defunctului este așezată o icoană a Mântuitorului sau a Maicii Domnului. După începutul obișnuit, a fost citit Psalmul 50 și imediat după el, Neprihănit. Psalmul 90 și versetele puse pentru a cânta înainte nu erau în ordine. Când se cânta a 17-a kathisma, se cântau refrenuri. După antifoanele de putere ale fiecărei glasuri, s-au mai pus două stichere pe lângă cele care sunt acum atribuite și care sunt înscrise cu numele de Teofan; dar și sticherele lui Teofan la unele voci sunt mai mari decât în ​​succesiunea actuală a ritului. Versurile pentru Fericiți sunt aceleași ca acum, dar au fost cântate într-o ordine diferită. La final, după sticheră: „Du-te, du-te, ultimul sărut”... s-au cântat alte stichere, începând cu stichera: „Nemuritor, generos, Domn al celor vii și al morților”,”.. În vacanță, s-a citit o rugăciune de îngăduință - nu cea care se citește în prezent, ci începutul: „În numele Tatălui și al Fiului și al Domnului Hristos, Sângele Său, Cel ce a fost vărsat pe Duhul Său! hai sa fim puri... În cunoscutele breviere din secolul al XV-lea nu se citește întregul ritual al înmormântării preoțești, ci din el se citează doar o singură rugăciune de îngăduință, care începe: „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh! Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Mare pentru mila și multă milostivire a Lui”... Se poate înțelege problema, în mod atât de preot preotesc, încât nu a existat încă într-un mod ca preoțial special. au fost înmormântați după ritul laic și peste ei se citea doar o rugăciune specială, sau altfel, că ritul de înmormântare preoțească se deosebește de ritul laic doar printr-o rugăciune încă de-a noastră. Ritul de înmormântare a unui prunc a fost mai scurt decât cel actual: nu conținea 91 de psalmi, canoane și stichere, așezați după Evanghelia din 978. În actele consiliilor și scrisorile mitropoliților privind înmormântarea morților găsim următoarele. Episcopul Feognost de Sarai a apelat în 1276. la Consiliul Patriarhal de la Constantinopol cu ​​două întrebări referitoare la înmormântarea episcopilor – prima întrebare: „Sfântul muribund să fie vrednic să dea sau nu Trupul (al lui Hristos) în mână?” A doua întrebare: „Dacă sfântul moare, (și) face jurăminte monahale, care este modalitatea de a-l îngropa - este una sfântă sau una sfântă?” Catedrala a răspuns întrebărilor episcopului, primele: „Nu ești vrednic, fără să te-ai săturat de divinitatea canonului”; pe al doilea: „Dacă a murit în preoție, să pună V17; în veșminte; dacă a murit în skime, să pună V17; în Chernechsky skime” 979. Mitropolitul Ciprian, ca răspuns la întrebările starețului Atanasie, face următoarele instrucțiuni cu privire la înmormântarea morților: „Cântăți asupra pruncului odihnit (și, implicit, nu-l îngropați fără a cânta). - Dacă o persoană moare fără părinte duhovnicesc (și fără să fi mărturisit înainte de moarte), cântați asupra lui, citiți și o rugăciune asupra lui și lăsați restul în seama iubirii de Dumnezeu sau a părintelui duhovnicesc. rugăciune peste el și apoi așezați-l pe frunte - îngropați-l pe laic într-o sită: spălați-l într-o haină nouă și în alaiul lui, precum și într-un surplis și un petrahel și un phelonion, acoperindu-i fața și capul cu un văl, și așa mai departe cântând peste el și așezându-l în sicriu, amestecând un pic de vin, apoi se toarnă mai întâi untdelemnul din capul preotului. din gumă, tot pe partea stângă, și aruncă în ea paharul cu ulei și vin la picior, așezând aceeași scândură, turnând-o la adormire, ca orice mort - Și stăpânește gloata preotului, ca toți ceilalți” 980 . Pentru instrucțiunea de a nu da sacramentul unei persoane decedate, vezi mai sus, și pentru instrucțiunea de a nu pune schema pe un călugăr decedat, vezi mai jos 981. (Episcopul înmormântat „este așezat în mâna stângă cu un sul scris în același mod în care preoții și diaconii și-au sfințit numele în pântecele lui”, Manuscris fundamental academic nr. 175, foaia 196/179. Același lucru se spune în legenda despre Isaia sau Leontie de Rostov și în cazul descoperirii lui Rostov a relicvelor lui Demetrius. În cele mai vechi timpuri, erau uneori îngropate învelite în scoarță de mesteacăn - Klyuchevsky, Viețile sfinților, p. 46. - Un sicriu căptușit cu argint, - Descrierea istorică și statistică a diecezei Smolensk, Sankt Petersburg, 1864, p. 218 începutul. – Sicrie sculptate din calcar solid, – ibid. p. 211 (un sicriu conține o coroană de aur la cap și un topor). Cimitire - skudelnitsa și geamanduri, - Cronica Pskov I, 308, 7061. fin.. Despre satele sărace (cimitire) pentru înmormântarea oamenilor străini, vezi Karamzin la volumul VI, nota 629, 1473; 2 Cronica Sofia, p. 198. La locurile sărace, ei au primit plată de la săraci pentru gropi, - Cronici adunate IV, 306 fin.. După înmormântare, rușii mănâncă clătite la mormintele morților, - Monimenta Turgene vi i t. eu, p. 127, col. 2. În secolul al XVI-lea în sud-vestul Rusiei, comemorarea morților la morminte cu muzică și mâncare, - Istoria mitropolitului Macarius vol. XI, p. 264. Sorokoust înseamnă de fapt o slujbă în patruzeci de biserici în ziua pomenirii (a 3-a, a 9-a, a 40-a după moarte). Pentru a distribui slujbe la 40 de biserici a fost nevoie de intermediari - catedrale. Prin urmare, la Moscova există patruzeci (protopopiate). Sorokoust - în 40 de biserici ale liturghiei timp de 40 de zile, - Legenda scutului în monumentele lui Kushelev-Bezborodko, I, 22. În Novgorod existau 44 de biserici în care se slujeau zilnic - Vostokov, Muzeul Rumyantsev p. 42 col. 1. În 1548 a fost stabilit să se cânte un serviciu de pomenire anual pentru toți cei care au murit cu moartea corectă - Acts of the Expedition vol. eu, nu. 219, p. 208. Este imposibil să cânți un recviem pentru mulți preoți fără un diacon - manuscrisul Volokolamsk nr. 566, foaia 7. Canoane (ajun), - Viața Sfântului Serghie, fila 120. Mâncarea kutya pentru morți a fost stabilită în memoria faptului că Clement al Romei, fiind exilat în Ancyra, a mâncat kutya - manuscrisul Lavra nr. 670, foaia 732 (viața lui Clement). Cuvântul despre cum nu este potrivit să ne amintim de sine pentru odihna a ceea ce există în stomac este manuscrisul Volokolamsk nr. 566, foaia 455. De ce creăm treimi, nouă și sorochine? - Manuscrisul Volokolamsk nr. 521, folio 102 ver. (există și folio 103 verso despre îngerii lui Dumnezeu și Satana scriind faptele omului); Lavra Izmaragd Nr 204, fila 214 fin., altele). [În răspunsurile Mitropolitului Ciprian către starețul Atanasie citim: „Ponakhida nu poate fi cântată de mulți preoți fără diacon, ci doar de un preot; dacă există un diacon, atunci mulți preoți îl vor cânta, iar diaconul va începe după fiecare regulă a bisericii. Într-o săptămână, nu se face pomenirea papalitatea; interzis să mănânce în rugăciuni secrete, dacă cineva de la noi se stinge la mijlocul săptămânii, cântând peste el, nu este slujbă de requiem, ci vineri seara, iar sâmbătă, pomenire și în toate vinerile Postului, cu excepția sâmbetei a cincea și a săptămânii din Răsărit; În întrebările-răspunsuri canonice, aparținând unei persoane necunoscute și datând nu mai târziu de secolul al XV-lea, se citesc următoarele întrebări-răspunsuri: „Vrei să-l spânzurați pe Taty în flagrant, sau să-l biciuiți, să fie bătut și să fie îngropat la biserică și să se cânte liturghia pentru el? el însuși, se va împlini bisericile lui Dumnezeu în pământ, și nu cântă, pentru că nu este un sacrificiu pentru Dumnezeu - Un copil nu trebuie să fie pus în pământ, cum ar fi biserica lui Dumnezeu, § 26, § 3 și 4 866 § 45. Pentru comemorarea din sâmbăta Sf. Dimitrie, vezi E.E. Golubinsky în lucrarea sa: „Reverend Serghis of Radonezh and the Trinity Lavra created by him”, ediția a II-a, p. 64–66 nota. Despre kutya - koliva și canon - kanun, vezi ibid., p. 41, nota 2]. („Evele” la slujbele de rugăciune, – Viața lui Mihail Klopsky de Nekrasov Originea literaturii naționale, anexe p. 5 fin.. În provincia Cernigov, și în prezent, colivo-ul este adus la biserică de sărbători, - Arhiepiscopul Filaret, Descrierea istorică și statistică a eparhiei Cernigov, cartea 7, p. 244 (și un alt loc, mai important, a fost văzut, nemarcat, iar ulterior negăsit). În ajunul sărbătorilor, urșii sunt plini, - Acts of the Expedition IV, 57 sub fin.. Despre senanik pe scurt. Aceste cărți sunt salutare și benefice din punct de vedere spiritual. Manuscrisul Volokolamsk nr. 517, foaia 30–32 sqq). (Dipticul, al cărui nume grecesc în limba rusă poate fi tradus prin cuvântul: pliere sau pliere, era un tip special de carte, care în uzul ei general precreștin corespundea caietelor noastre și care în cultul creștin a început să fie folosit ca carte memorială, în care numele sfinților și numele celor vii și morților erau notate cu pomenirea a treia după prima și a doua, pentru prima și a doua pomenire. sacramentul Euharistiei, când și acum sfinții sunt pomeniți (nu după nume, ci după clasă) și când este necesar să se pomenească dipticele morților și ale celor vii În vremurile străvechi, în timp ce numărul sfinților din fiecare biserică privată nu era mare, sfinții erau pomeniți nu fără nume, numai pe clasă, ci pe toți după nume. Cuvântul δίπτυχος sau δίπτυχον este alcătuit din două cuvinte: δίς - de două ori și πτυχὴ (din πτύσσω) - tăbliță, tăbliță pentru scris, și înseamnă literal: cu două scânduri, geamăn ( πτύσσω - îndoiesc, fac cel mai precis îndoit. pliu format din două scânduri). Dipticele constau din două tăblițe din lemn, metal sau fildeș, care pe una dintre laturile lor lungi erau legate între ele prin inele sau balamale, ale căror laturi exterioare erau decorate cu sculpturi, iar părțile interioare, făcute netede, erau frecate cu ceară pentru a putea scrie pe ele. Dacă două tăblițe nu erau suficiente pentru scris, atunci s-au introdus coli de pergament între ele, iar apoi dipticele, în funcție de numărul de foi introduse, cu denumirea cea mai precisă s-au numit triptice, tetraptice, pentaptice etc., cu o denumire inexactă, păstrând aceeași denumire de dipticuri de general sau polip. Dipticele consulare, despre care se întâlnesc denumiri greșite, nu erau diptice în general, ci un tip de diptice. Consulii și alți demnitari ai romanilor, la preluarea mandatului, aveau obiceiul să trimită cunoștințelor lor în dar și să împartă poporului dipticuri împodobite cu imaginile lor, sub care erau sculptate numele lor: acestea erau diptice consulare. Conținutul dipticelor era: numele sfinților (toți din fiecare eparhie), numele morților și numele celor vii. Numele morților și al celor vii au fost împărțite în două clase: cele înscrise în dipticuri pentru totdeauna, pentru pomenirea veșnică a morților și pentru pomenirea vieții a celor vii și cele care schimbau fiecare slujbă sau în general după slujbe. Prima clasă de nume era alcătuită din: numele episcopilor și ale laicilor numele persoanelor care, dintr-un motiv oarecare, au primit dreptul la comemorare veșnică sau pe viață; a doua clasă de nume era formată din numele persoanelor care au făcut „ofrandă” pentru un anumit serviciu sau care, în general, ordonau să-și amintească de ei înșiși și de rudele lor la anumite servicii. (În altarele Bisericii Veche Sf. Gheorghe Ladoga și Bisericii Novgorod Spaso-Nereditsa, numele mai multor morți au fost zgâriate pe pereți, vezi Istoria Ierarhiei IV, 137 fin., și Antichitățile rusești ale lui Tolstov și Kondakov, numărul VI, p. 131. Este foarte probabil ca aceste nume să fie înregistrate la începutul acestor nume. reprezentând un fel de diptice)... – Înregistrarea în diptice a numelor episcopilor decedați, în funcție de diferența dintre departamente, a fost diferită: în dipticele episcopilor erau consemnate numele tuturor episcopilor departamentului (vezi Actele Sinodului al V-lea Ecumenic, traducere rusă vol. V, pp. 197–21 Thes. Δίπτυχα și Glossarium Latinitatis al lui Ducange sub în cuvântul Diptycha Episcoporum, col 1513) și toți mitropoliții mitropoliei, care se aflau sub jurisdicția episcopiei (vezi cărțile de serviciu episcopal rusesc în Descrierea manuscriselor Bibliotecii sinodale din Gorsky și Nevostrue, p.1470, p. şi nr. 377, foaia 226 ver., p. 224); în dipticele mitropoliilor - numele tuturor mitropoliților și tuturor patriarhilor patriarhiei căruia i-a fost subordonată mitropolia; în dipticele patriarhiei – numele patriarhilor tuturor patriarhiilor (și în plus tuturor sinoadelor ecumenice). Au fost consemnate numele episcopilor în viață: în dipticele episcopilor: episcop, mitropolit și patriarh; în dipticele metropolelor: mitropolit și patriarh; în dipticele patriarhatului: patriarhul său și patriarhii tuturor departamentelor (vezi Dublu Consiliu, regulile 14 și 15, în Switzer în Thesaur. Eccles. sub cuvântul Δ ί πτυχα și în ediția A. A. Dmitrievsky: Divine services of Passion and Easter Weeks. Ierusalim secolele IX-X. p. 277–279). Deoarece, odată cu trecerea timpului, numărul de nume înregistrate în dipticuri a devenit foarte mare, în vremurile ulterioare nu au fost două tăblițe, ca dipticele clasice, ci caiete întregi, vezi Actele Sinodului al V-lea Ecumenic în volumul al V-lea al traducerii în limba rusă a Actelor Sinodelor, pagina 197. Numele nostru rusesc pentru comemorările de către sinodik a fost luat din litiyny synodiks (numele „synodik” a fost transformat în senanik; din „senanik” oamenii de rând au făcut, în unele locuri cel puțin, „tsenavnik”, „tsenivnik”). Sinodicul se numește diptic, - A. E. Viktorova Inventariile colecțiilor de manuscrise, p. 98. Sinodicul săptămânii Ortodoxiei este un sinodic mare, - colecția Kazan a lui Lyubarsky, p. 72 fin.; senanik al clicei, - Inventarul Catedralei Adormirea Maicii Domnului din Moscova din Biblioteca istorică rusă, vol. III, col. 844 și 477. Sinodurile de comemorare au fost numite „cărți catedrale” (de la faptul că comemorarea a fost efectuată în catedrale) - Sreznevsky Monumente antice ale scrisului și limbii, p. 112 col. 2. - Teodosie din Pechersk este „comemorat la toate catedralele”, adică în toate bisericile în care se făcea slujbă zilnică și unde erau sinodice de comemorare. În bisericile parohiale, unde nu exista slujbă zilnică, fiecare enoriaș avea propriul său sinodic (etichetă de preț), pe care îl dădea când era slujbă și când dorea. În 1108, în toată Biserica Rusă a fost instituită o sărbătoare generală a Sfântului Teodosie, dar sărbătoarea nu a fost completă, ci doar, ca să spunem așa, parțială. În cronica din anul indicat 1108, se citește despre aceasta: „În această vară, Dumnezeu a pus în inima lui Theoktistus, starețul de Pechersk, și a început să-l informeze pe prințul (marele) Svyatopolk (Izyaslavich), astfel încât Teodosie a fost inclus în ședință și, bucurându-se, a poruncit să intre în syndiko și să poruncească să scrie în senat. toți episcopii și toți episcopii cu bucurie au scris și au comemorat (opțiune și comemorare) V17 Prin synodikon ar trebui să înțelegem o listă de sfinți care au fost comemorați la litiurile festive în rugăciunea: „Mântuiește, Doamne, poporul tău”, și asimilarea numelui sinodicului sau slujba de pomenire în lista sărbătorită ar trebui să fie explicată în vremurile vechi; sfinții cei vii și morți au fost pomeniți (așa cum pot fi pomeniți astăzi) synodikonul a fost citit ca o slujbă de pomenire 982. Și astfel, înscrierea Sfântului Teodosie în sinodicele tuturor episcopilor ar trebui să însemne includerea numelui său la toți episcopii în listele sfinților pomeniți la litiile de sărbătoare, în scopul, așa cum este indicat, pentru ca în toate episcopiile să fie pomenit la aceste litii împreună cu alți sfinți pomeniți. Aceste discursuri ale noastre ar trebui considerate un amendament la ceea ce spunem în Istoria Bisericii Ruse, vol. I, jumătatea 2, p. 336; Miercuri în ediția a II-a, p. 388. Acolo ne referim la sinodikonul săptămânii Ortodoxiei pentru că nu ne referim deloc la synodikonul litiu. Că este cu adevărat necesar să se înțeleagă pe cel din urmă, și nu pe primul, acest lucru este evident - în primul rând, din faptul că sinodiconul săptămânii Ortodoxiei se citește doar o dată pe an, în timp ce se spune că „comemorați la toate sinoadele”; în al doilea rând, din faptul că în sinodul săptămânii Ortodoxiei nu sfinții înșiși sunt pomeniți, ci apărătorii și campionii credinței ortodoxe (și nu sunt invocați cu rugăciune, ci li se vestește amintirea veșnică). Cât despre expresia despre litiile festive „la toate catedralele”, înseamnă că aceste litii erau celebrate numai în bisericile catedrale (și mănăstiri mari), cfr din Istoria Bisericii Ruse, vol. I, 2 jumătate, p. 321 nota / 370 nota (la sate se mai sarbatoresc doar foarte rar). În Istoria ulterioară a canonizării întâlnim o înregistrare a canonizării, care afirmă că sfântul a fost înscris în sinodicul bisericesc și în care prin synodik, fără îndoială, ar trebui să înțelegem lista de litiu a sfinților eparhiei, din care a fost ascet și pentru sărbătoarea locală în care sfântul a fost canonizat (vezi despre Sf. Uglich Pais). În 1108, când starețul de Pechersk i-a cerut Marelui Duce Svyatopolk Izyaslavich ca călugărul Teodosie să fie inclus în sinodik, noi, după toate probabilitățile, nu aveam încă un sinodic al săptămânii ortodoxiei: trebuie să ne gândim că am împrumutat acest sinodic de la greci nu prin noi înșine, ci prin intermediul bulgarilor sau prin împrumut direct de către bulgari sau bulgari. de la greci abia în 1210, vezi Eseu nostru scurt despre istoria bisericilor ortodoxe din bulgară, sârbă și română, p. 674 fin.. Venerarea defuncților asceți ai evlaviei a constat, printre altele, în faptul că la mormintele lor se făceau rugăciuni pentru ei. Învârtirea rugăciunilor consta în faptul că creștinii care erau zeloși pentru amintirea asceților veneau și cântau cântece despre ei la mormintele lor și că în zilele odihnei lor se săvârșesc liturgii funerare pentru ei și că numele lor erau incluse în sinodice sau memoriale pentru comemorarea constantă la litii și liturghii. Cât despre cântarea liturgiilor de înmormântare în zilele morții și comemorarea constantă la litii și liturghii: uneori aceasta era o chestiune voluntară, în funcție de zelul privat, alteori direct prescris și ordonat. Se știe despre ordinul arhiepiscopului Teodosie de Novgorod de a cânta liturghia funerară anuală pentru Iacov Borovitsky și despre ordinul Starețului Treime Arsenie de a cânta aceeași liturghie funerară pentru Stefan Makhrishchsky. Iată al treilea ordin despre aceasta, care vorbește și despre comemorarea constantă a celor plecați la litii și liturghii. În 1592, Mitropolitul Kazanului Hermogenes (patriarhul următor) i-a declarat Patriarhului Iov că martirii kazani Ioan, Ștefan și Petru „în marele sinodic, care se citește în săptămâna Ortodoxiei, nu au fost scrise până în ziua de azi și memoria lor veșnică nu este cântă și în turnătorie și de zi cu zi (proskomedia) nu s-a scris un decret sinodic” și de la patriarh. Pe baza decretului primit de la patriarh, pe care nu-l avem în mâinile noastre și în care, așa cum ar trebui să credem, nu s-a spus nimic despre marele sinod, „mucenicii Ioan, Ștefan și Petru au fost pomeniți (de mitropolitul) Genvar în ziua a 24-a, în memoria Sfintei Xenia, fără traducere, cu catedrala, mitropolitul să-i slujească însuși la requiem și să le scrie însuși liturghia în biserică. sfinți atât în mănăstiri cât și în lume (în sinodice) și să-i pomeniți și să-i pomeniți (sic) la litii și liturghii” 983. 1) Zilnic sau altar (Manuscrisul Lavra nr. 43) - citit toată ziua în fiecare zi la liturghii (masă zilnică - Iosif de Volokolamsk în Hrușciov p. 256 sub fin. și Descrierea manuscriselor sinodale nr. 403, p. 396). Iosif de Volokolamsk o numește o comemorare anuală, - ibid., pagina 256 sqq, pentru că trebuie să fie că a fost înscrisă în principal pentru comemorarea anuală zilnică. Dar l-au inclus și pentru veșnică amintire zilnică - ibid., p. 258 sqq. Cele înregistrate pentru comemorarea veșnică în cartea comemorativă zilnică au fost incluse și în synodikonul etern (dar nu și invers) - ibid., p. 259. Sinodicul zilnic este cel conform căruia erau pomeniți zilnic la liturghie timp de patruzeci de zile, un an sau pentru totdeauna, în funcție de timpul pentru care erau înscriși pentru pomenirea zilnică la liturghie. 3) Eternul, de altfel sub zid (manuscrisul Lavrei nr. 43; Inventarul Lavrei din 1641), pentru că s-a citit pe o placă sub zid, s-a citit în plus (care se citea sub zid) treptat la slujbele zilnice și la slujbele de înmormântare de luni, miercuri și vineri, - Acte istorice vol. eu, nu. 292, p. 532 („mult starețul produce, mult de citit”). Cei incluși pentru totdeauna în sinodicul zilnic au fost incluși și în sinodicul etern, - Iosif de Volokolamsk în Hrușciov p. 259; dar cei cuprinși în sinodicul etern nu erau incluși în cel cotidian. Iosif Volokolamsky ibid. pagina 259 fin. Sinodikul zilnic îl numește o comemorare anuală, iar sinodikul etern este pur și simplu un sinodik. Acest sinodicon nu se citește la liturghii: de la sâmbăta lui Lazăr până la săptămâna Sfântului Toma și pe tot parcursul anului duminica și în toate sărbătorile în care se cântă Privegherea toată noaptea și la Sfânta Rusalii, care se citește numai sâmbăta - manuscrisul Volokolamsk, nr. 517, foaia 32 fin.. Cutie de fân de sub zid în Mănăstirea Boldin în anii 1603–1604, – Actele juridice ale lui Kalachov vol. II, nr. 142, col. 275. Sinodice: cotidian, litiu și etern, – Acte istorice vol. eu, nu. 292, p. 532–533. Prosforomisal zilnic și turnătorie, – Actele juridice ale lui Kalachov vol. I, nr 63, col. 456 fin. (primul este Iosif de zi cu zi din Volokolamsk, al doilea este Iosif etern?). Lista zilnică și eternul senanik, – ibid. col. 450 fin.. Varsonofy Yakimov în testamentul său spiritual fin. spune: „și scrieți (mă) în toți fânatorii”. În consecință, au existat cel puțin trei sinodice. Investitorii din mănăstire ar trebui să fie înscriși în sinodicurile veșnice și cotidiene. În primul, amintiți-vă cât timp stă mănăstirea; în al doilea, cât dorește starețul, - Acte istorice vol. I, nr. 292, p. 533 fin.. Arhimandritul Macarius în Novgorod Antiquities II, 312: „să ne amintim în senanik (etern) și în litiu pentru totdeauna”. Ibid. p. 316: „comemorare în senonici și în turnătorie comemorare zilnică” (căci litiul este zilnic). În Cartea de furaje a Mănăstirii Nașterii Domnului Tula Anastasov din 1558, un extras din care este dat în prima parte a cărții: „Istoria învățământului public al provinciei Tula”, M. 1832, scrie: „Și cine dă 50 de ruble sau mai mult, scrie-l în ambele sinodice și în fiecare zi, atâta timp cât stă în calmul veșnic. oricine a dat (dă) mai puțin de 50 de ruble și-l păstrează în sinodicul zilnic câte ruble, pentru atâția ani, și (în) veșnic fără socoteală” (Telescop 1832, partea 12, p. 550. În Mănăstirea Kirillov Belozersky: „în ambii călugări fără socoteală” - Știrile Societății Archeologice vol. 11 I.). În Mănăstirea Kirillov: zilnic senanik și litia, - Acte juridice din 1838, nr. 126, p. 152. - Sinodice ale cotidianului și eternului, - Carta juridică a afacerilor patrimoniale, emisă de Sandunov, p. 16. - În 1559 la fel, - Acte juridice din 1838, nr. 114, p. 147. – Turnătorie, sub perete și foi, – articol de Uspensky Despre marii constructori ai Mănăstirii Kirillov, p. 19 începutul. La sfârșitul secolului al XVI-lea, în Mănăstirea Chiril existau două sinodice: zilnică și veșnică. Pentru donații către mănăstire, preotul Silvestru și fiul său Anfim „le-au scris în ambele senodik-uri, zilnice și veșnice”, în articolul despre Sylvester de Golokhvastov și Leonid din Lecturile Societății de Istorie și Antichități din 1874. Nr. 1, pagina 49 început. În Mănăstirea Tikhvin: litiu și senanik, - Acte juridice din 1838, nr. 127, p. 153; nr. 130, p. 155. – Litiu de zi cu zi și senanik de sub perete, – ibid., nr. 129, p. 154. În Mănăstirea Crucii, senodici: turnătorie și zid (sic), - ibid., Nr. 131, p. 156. În Mănăstirea Simonov: listă zilnică și senanik veșnic, - Actele juridice ale Kalachov, nr. 63, XVII, col. 450 fin.. În anii 1639–1642, toate sinodicele erau: un litiu mare, un zid și un prosm zilnic, - Lecturi ale Societății de Istorie și Antichități 1896, carte. III, Amestecul, p. 18 fin.. În Mănăstirea Treime Serghie în 1633. sinodice de turnătorie și de sub zid, - Acte juridice din 1838, nr. 119, p. 150 început. În Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Moscova, sub Patriarhul Filaret, au existat senadiki: prosviromysalnoy, cotidian și turnătorie - Actele juridice ale Kalachov nr. 63, XXI, I, col. 456 fin.. În Catedrala Sf. Sofia din Novgorod în 1541. au fost în conformitate cu trei înregistrări făcute într-un singur loc: 1) senanik și memoria turnătoriei de zi cu zi, 2) memoria senanik și turnătoriei și de zi cu zi, 3) senanik și litiu - vezi Temporarii Societății de istorie și antichități cartea 24, Mixture, p. 40. (NB În al doilea caz, „și” este probabil o eroare). În 1625, într-o singură mănăstire, sinodicurile turnătoriei și sub zid, Descrierea manuscrisului țarului, nr. 73, p. 33. Pentru moșiile pe care le-au dat mănăstirii, „scrieți în senannik-ul zilnic și în amintirea veșnică și comemorați-i în litekhs toată ziua, iar în amintirea lor și la odihnele și recviemurile lor, cântați și liturghia pentru ei la catedrală, slujiți și hrăniți frații”, vezi Descrierea Semigocescului p. 8 începutul. Aceasta înseamnă că există două sinodice, iar la litias unul dintre ele va fi comemorat. În 1629, un prinț, care a făcut o donație schitului Nilova Stolbenskaya, obligă schitul: „Și cum va trimite Dumnezeu după sufletul meu sau pe soția mea, și pentru stareț și frați, să scrie numele meu și al soției mele în senanik, în turnătorie și în fiecare zi, și să-și amintească sufletele noastre în toate zilele, tatăl meu și părinții mei, în toate zilele, părinții mei și părinții mei, în toate zilele. zi, și pentru prosiroză și la slujbele de octenia, aprindeți lumânări pentru ei la tronul lui Dumnezeu în fiecare zi, iar în toate vinerile cântați rugăciuni și înființați kutya, și aprindeți lumânări, iar în timpul prosyromisaionului și la liturghiile la octenii, ordonați să fie numărat întregul senanik.” - Descrierea istorică a Nilova Stolbensky Hermitage, p. 141. Există două sinodice în Mănăstirea Nijni Novgorod Pechersk: sinodul de zid și cel de turnătorie, - Lecturi ale Societății de Istorie și Antichități 1898. Cartea I, Cărți libere, pp. 3, 6 fin., 8, 9, 10, 12, 13 fin., 20, 13, 20, 20, 4, 2, 2, 2, 2, 2, 2 42 fin., 43. Feed Sino- ibid. pagina 37. În secolul al XVII-lea, în Mănăstirea Ferapontov, pentru înregistrarea unui nume în sinodicul de zid, s-au luat trei altyne și doi bani, în turnătorie - o jumătate de rublă, vezi Rătăcitorul 1898. Noiembrie, în articolul „Mănăstirea Ferapontov” p. 476. În Actele Uglich, publicate în Cartea 1 din Lecturile Societății de Istorie și Antichități pentru 1899, sunt menționate următoarele: veșnicul senanik din sat și caiete, p. 76 fin.; liste zilnice de turnătorie (și comemorari la liteyas și la ponakhidas și în timpul comemorării rugăciunilor divine și la litorghiile divine și în octenii pentru morți), p. 78; Eternal Senaniki and Foundry Books from Selniki, p. 81 (82, 84); litiu și senanik sub perete, p. 87; turnătorie și zid senanik, p. 89. În Cartea Furajeră a Mănăstirii Treimi, publicată de Arhimandritul Leonid în completarea A.V. Gorsky: „la fânul și la satele cele veșnice de dragul pomenirii” - p. 46 și 48, „la fânul veșnic cu satul” - p. 47. „În senanik și în selenikul zilnic..., în lista zilnică și în veșnicul senanik”, - Descrierea Mănăstirii Epifaniei de la Moscova, compilată de episcopul Nikodim (Belokurov) în Lecturile Societății de Istorie și Antichități în 1876. cartea 4, pp. 25 și 26. Selnik - caiet de memorie din satul care dă un record, caiet memorial din sat? Sinodicele din mănăstirile Rusiei de Vest erau altfel numite subotnici. „Subotnik sau slujbă de pomenire” a Mănăstirii Suprasl din Biblioteca Publică din Vilna, conform Descrierea lui Dobryansky nr. 89, p. 179. Comemorați: pentru sănătate și pace zilnic cu „rugăciune și prosfura”, sâmbăta cu „rugăciune și kutia și prosfura”, în „ponafida” de trei ori pe an până la un an, - p. 180 fin.. Mier. în Dicționarul lui Dahl sub cuvântul sâmbătă: subbotnik, sinodik, carte memorială citită în mănăstiri sâmbăta.” În Mănăstirea Volokolamsk: lista zilnică și senanik, - Actele juridice din 1838, nr. 125, p. 151; lista zilnică și senanik etern, - Descrierea manuscriselor sinodale ale lui Gorsky și Nevostruev nr. 403, foaia 38, p. 396–397 (p. 397, foaia 41, citirea synodikonului pe litiu nu este în întregime clară), Actele juridice 1838, nr. 115, p. 115. 147 fin.. În articolul: „Despre Senanik pe scurt”, Manuscrisul Volokolamsk nr. 517, foaia 30–34, Sinodikul Etern este numit pur și simplu Sinodik, - foaia 31 ver. fin. sqq, iar sinodicul zilnic se numește comemorare zilnică - foaia 32 ​​ver. (despre senanik și comemorarea zilnică - fila 33 ver. fin.). Potrivit articolului, în Mănăstirea lui Iosif din Volokolamsk par să existe doar două sinodice - sinodikonul (veșnic) și comemorarea zilnică, iar la litias se citește comemorarea zilnică (în articol este clar că la litias se citește comemorarea zilnică - fila 33 fin. și verso). În Mănăstirea Iosif Volokolamsk: 1) Sinodiconul etern (sub zid). Am stabilit treptat cât de mult aș putea face într-o zi. 2) Lista de zi cu zi (memorial-turnător). Toți cei de pe listă au fost amintiți la o slujbă de pomenire sau litiați în fiecare zi. 3) Lista Sorokoustny. Lista pentru comemorarea zilnică la liturghie timp de 40 de zile. Vezi Descrierea manuscriselor sinodale ale lui Gorsky și Nevostruev nr. 403, foaia 38, p. 396. Există trei sinodice în Mănăstirea Iosif: 1) sinodul patruzecea, 2) sinodul zilnic pentru ani fixați (litiu), 3) cel veșnic (sub zid). Nu exista Sinodik Sorokoust. Acolo unde erau multe magpie, se ținea o evidență în continuă schimbare (sau poate nu exista, dar comemorarea se făcea după memoriale private ale clienților); unde erau puțini sorokoustov, nu erau înregistrări, din memorie (sau din aceleași comemorări private ale clienților). Deci există două sinodice: 1) zilnic (tot ce este înregistrat în sinodik a fost comemorat în fiecare zi) pentru ani desemnați sau litiu, 2) etern sau sub-zid. Viața Mănăstirii Volokolamsk (Manuscrisul Academiei Teologice din Moscova din Volokolamsk, nr. 681). (l.1) Cărți de celule, viața monahală despre frații decedați și despre toți țăranii ortodocși, călugării și mirenii, ce fel de înmormântare se întâmplă în mănăstire și cum scriu în senanik și îi comemora în lista zilnică. Despre morți. Se cuvine ca pentru înmormântarea fiecărui frate decedat, starețul cu întreaga catedrală să se îmbrace și să facă înmormântarea după reguli, iar toți frații să vină să-i dea ultimul sărut și iertarea răposatului. Despre arici, amintiți-vă lista. Iar ustavnikul scrie pe fiecare frate în cotidian în două liste, caiete mari de oră (l. - revers) timp de trei ani pentru lecții, iar în veșnicul senaniki, în două cărți, iar în lista fratelui, într-un caiet, cuvântul stareț, veșnic. Și la fiecare rugăciune, acele cărți și liste sunt cinstite la litii toată ziua și la vecernie și (la?) Utrenie, și fiecare frate este scris în listă de magpie într-o altă biserică sub clopote și litorgi, preoții slujesc săptămâni întregi fără încetare toate zilele și toți anii, iarna slujesc într-o biserică mare toate zilele liturghiei (și) tot anul. În cărțile fratelui, precum și în caiete, navlositorii scriu, în numărul de ani al fratelui căruia i se comemora fratele și după care există o daha, adaugă-i ani, uitându-se la dacha, după rubla cu an în lista zilnică, comemorați și după sfatul și raționamentul starețului și bătrânilor catedralei. (fol. 2) Și cu alți bătrâni de lungă durată adaugă ani de comemorare în listă la trei veri programate împotriva muncii lor, atât de lungă durată (comemorate?) cât și fără dacha. Iar în alte cărți scriu cărturarii, cine dă ceva pentru sine, călugăr sau mirean, cu banii pântecelui sau pâinea sau îmbrăcămintea sau orice mănâncă, și scrie cum să trimită (Dumnezeu?) pentru sufletul său, iar starețul și bătrânul, uitându-se la dacha, poruncesc să fie scris în lista zilnică și în senanicul după obiceiul monahal. Viața de toate zilele 985. Și obiceiul, adică tradiția și legea de la căpetenie, este mai mare decât regulamentele din mănăstiri. Iar navlositorii scriu în cărți într-adevăr separat, cine va da ce, un călugăr sau un laic, o mică dacha, chiar dacă este vorba de două ruble, și în conformitate cu asta el (l. - ver.) și îi va scrie pentru un an sau doi, pentru ani fix și până la 20 de ani și până la 30 de ani, nume și porecle în cărțile negre, având ca ani prescris și prescris în cărțile negre cărți, să fie înnegrit, iar din lista lui zilnică fier, din caiete mari din cele harathein. Despre sinada veșnică. Iar cei ce vor fi înscriși în cărțile călugărilor și merienilor, toți țăranii ortodocși, oricine dă ceva, mult sau puțin, mare sau mic, și săraci și bogați, și alții pentru Dumnezeu scriu și fără să dăruiască și pe gratis, și toți sunt pomeniți pentru Dumnezeu, câtă vreme mănăstirea Preacuratelor nu va fi văzută, până când nu vor fi văzute numele veșnice. pentru totdeauna. Despre cărțile celor mai mici. Și cărțile acelea, toți cei trei frați negri, care zac aici, și cărțile de lecții din toate țările, călugări și mireni, și cei vii, care dinainte (l. 3) cu pântecele se vor desfăta în amintire. Despre cărți mari. Da, două cărți veșnice mari, daha și state hrănitoare și mari duci și mari ducese și nobili și prinți suverani și oameni mari, mitropoliți și stăpâne și arhimari și stareți și funcționari preoți și suverani și tot felul de autorități și funcționari care au dat sate pentru ei și pentru părinții lor pentru amintirea veșnică, ca moșteniri, moșteniri veșnice ale mântuirilor lor, moșteniri eterne ale mântuirilor lor. patria lor, sate și sate cu pământuri mari, și alți cai și vase de preț, aur și argint și veșminte și toată bogăția, aurul și argintul care pier în lumea aceasta, ca să primească lucruri nestricăcioase. Decretul despre acestea este următorul. Cine vrea să-și creeze amintire veșnică ca părinte (l. - cifră de afaceri) pentru întreaga sa familie și să fie hrană pentru frații săi în fiecare vară, câtă vreme stă Mănăstirea Preacurată, va da 100 de ruble sau 200 sau 300 sau 400 sau 500, sau un sat sau cătun (?) împotriva acestui preț. Despre feed-uri mari. Și pentru 100 de ruble, scrieți-l în lista zilnică și în cărțile eterne ale fânului, iar familia lui va fi scrisă în carte și pentru fiecare an îl vor folosi ca hrană pentru frații săi și vor scrie în cărțile de furaje și în listă. Și cine dă 200 de ruble, și pentru asta va face două furaje, iar cineva 300, alții trei furaje și trei suflete cu numele lor în lista zilnică. Și cine dă 50 de ruble va fi scris în lista zilnică și în banca de fân timp de un secol, și nu va fi mâncare pentru el, iar părinții lui vor scrie totul în plasa de fân, (l. 4) întreaga sa familie, pentru aceeași contribuție. Despre tributuri. Și în fiecare săptămână cântă trei ponakhidas catedrale mari - luni seara, miercuri seara, vineri seara, iar veșmintele starețului însuși servesc drept catedrală pentru toată lumea, iar în seara săptămânii și marți și joi se cântă liteya la vecernie și la utrenie, iar listele sunt citite cu voce tare de toată lumea și jumătate în secret. Iar la slujba de înmormântare, toți preoții vor citi în secret atât listele mari, cât și cele severe. Iar diaconii după articole sunt cinstiți cu voce tare din (?) pupa după. Și la strigătul acelui nume, pentru care hrană și ocara. Iar lista frăției va fi citită de stareț sau de marele preot, oricare ar fi cuvântul starețului; Toți frații sunt scrisi, așa cum a început să zacă aici mănăstirea, sunt scrise (l. - ver.) în caiete de cinste, la fiecare rugăciune o vor citi. Da, veșnicul senanik este onorat în carte la fiecare rugăciune 986, preotul mai mic în veșminte de la începutul rugăciunii până la sfârșit. Și în toate zilele în limita mică de la mormântul mitropolitului, Starețul Senenik cinstește mormântul neîncetat pe tot parcursul anului, începând cu Biroul de la miezul nopții, când încep să spună „Fericirile Neprihănitei”, și până la sfârșitul Utreniei și până la prima ceas, și la Ceasuri, mai întâi, și la Litorghii și înainte de sărbătoare, și mai întâi de sărbătoare. Iar într-o biserică caldă, senanikul este cinstit (pe) un nale pe corul din stânga bisericii cu o lumânare. Despre Senanicekh. Dar senanikul nu se citește pe tot parcursul anului pe tot parcursul săptămânii învierii, și la sărbătorile Doamnei și Maicii Domnului și ale marilor sfinți, în care (fol. 5) cântăreața cântă privegherea toată noaptea. Da, pe tot parcursul Postului Mare, cu excepția zilei de sâmbătă și Duminica Azură. Toți călugării și laicii ortodocși să fie înscriși în senanik, doi separat, mai întâi călugării și după mireni. Și în numele fiecărui nume, călugării și laicii primesc deopotrivă chiar și o rublă de la laici. Și în mănăstire frații au câte două grivne. Și pentru verile programate, ei dau o rublă pe an în numele listelor zilnice. Despre listele zilnice. Iar la liturghii, citiți cu voce tare listele zilnice pentru împărtășire(e) jumătate și mai mult, iar cealaltă jumătate pentru evanghelie(e) și după utrenie la litie și la vecernie. (l. - cifra de afaceri) Pentru sănătate. Iar cei ce iubesc pe Hristos dau cu pântecele lor și pentru ei se roagă lui Dumnezeu pentru sănătate și mântuire după dăruirea lor; si prin ordin. Cine dă o sută de ruble, roagă-te lui Dumnezeu pentru el la slujbele de rugăciune, în care nu este doar o zi, ci și comandă să se hrănească cu mâncare pe săptămână sau într-o sărbătoare în care, în numele lui și mulți ani, cântă. Și oricine dă 200 de ruble sau 300, altfel roagă-te lui Dumnezeu pentru el și hrănește-l cu mâncare după sfat și raționament. Și cine dă 50 de ruble, roagă-te lui Dumnezeu pentru el o zi în fiecare săptămână și nu-l hrănești cu mâncare, ci scrie în cărți, pentru amintirea veșnică. Despre hrănitori sănătoși. (fol. 6) Cum de la acei iubitori de Hristos a căror odihnă, cărora le-a dat o contribuție Preacuratului în timpul vieții, și după moartea lui, pentru aceeași contribuție, o vor scrie în lista zilnică și în senanik: timp de 50 de ani și mănăstirea Preacuraților nu se va șterge din lista zilnică, pentru o sută de ruble și hrană pentru fiecare an. Pentru hrana pentru un suveran, iubitorii lui Hristos dau 12 ruble pentru cel mai mare, 5 ruble pentru cel mai mic, 2 ruble pentru kvas de miere și 20 de altyn pentru cvasul semănat. Despre furaje și despre mâncare și băutură și pentru tot anul... l. (11) septembrie la 9. Pomenirea odihnei venerabilului nostru părinte, stareț și conducător al sfintei mănăstiri a acestei mănăstiri, Iosif Făcătorul de Minuni. - La Vecernie se face o mare slujbă de rugăciune, cu toată catedrala, iar lumânările fraților și veșmintele mari ale lui Iosif, se lasă în mormânt. Și după rugăciunea din masă, sychen kvass este inclus în cină și fără cină. Și după slujba de înmormântare seara de sărbătoare, cerșetorii sunt lăsați să intre în mănăstire și hrăniți - pâine după cinste, și terci sau mazăre, și kvas nedigerat, și 9 (ruble?) bani - lumești - jumătate dengue, și un călugăr - 2 denge, iar cei necesari (e?) 2 bani. La Utrenie va avea loc o slujbă de rugăciune sau slujbă de rugăciune către făcătorul de minuni Iosif. Dacă Dumnezeu se demnește să-l sărbătorească pe creatorul acestei sfinte mănăstiri, și să sărbătorească conform hrisovului și conform codului, așa cum s-a indicat în primul capitol despre sunetul cu adevărat a tot ceea ce există acolo. Există o mare mângâiere în masă pentru frați - tartine brodate albe și rulouri albe și trei pești - proaspeți în tigăi, și sărare bună în tigăi și heringi Pereslavl (l. 12), și tapet uns și plăcinte și clătite cu miere, kvas medven cu melasă. Iar cerșetorii din mănăstire se hrănesc la fel, iar bătrânii împart pâinea în afara mănăstirii, iar vistiernicul, la fel ca la cina de înmormântare, nu ne jignește, nici nu ne bate sau ne enervează cu bani, chiar dacă ne ocărănesc și ocăresc, jignind și jignind pe cerșetor, irită pe Dumnezeul Creator. De asemenea, trimiteți milostenie în toată mănăstirea de la hrană (la) mănăstiri sărace, mici, bărbați și femei, și în toate satele din toată moșia Preacuratei Mănăstiri și (sic) în pomenirea conducătorului și luminatorului nostru, cuviosul părinte, primul părinte, îndrumător și dascăl starețul Iosif. Iar starețul lui Spirovsky și preotul Mijlocirii în mănăstire și tot preotul și diaconul (l. - revers) și funcționarul și sacristanul și marshmallows, și călugării cerșetori și soții și soții mireni, și mici și mari, preot și diacon, călugăr și omul alb, în mănăstire și în afara mănăstirii, pentru un decont și în afara mănăstirii. funcționar și sacristan pentru bani, și bezele și afine și cerșetori călugări (și) oameni lumești pentru o jumătate de zi. Iar în satele, în care sunt biserici ale lui Dumnezeu, se face slujbă de rugăciune seara, iar dimineața, după vreme, litorgia ar fi în amintirea făcătorului de minuni și se cuvine ca bătrânul să-i vegheze și să-i silească, ca să aibă tot felul de cântări dumnezeiești, și pentru părinții de pomenire și slujire și liteya la slujbă și vecernie. slujire în toate bisericile au fost și ar trăi cu evlavie și castă și nu s-au îmbătat până la o mare beție, căci de aceea tot răul se înfurie..... (fol. 16 ver.) Sâmbăta Dmitrovskaya. După venerabilul nostru părinte, căpetenia acestei sfinte mănăstiri era starețul Iosif, iar printre toți frații, Preasfințitul Mitropolit Danil al Întregii Rusii, primul stareț care a fost în această sfântă mănăstire. Potrivit venerabilului nostru părinte Iosif, starețul slujește ca întreaga catedrală și lista fraților este citită de toți frații noștri care zac aici, iar seara la slujba de înmormântare se duc la mormântul făcătorilor de minuni și după liturghie mănâncă cantități mari de mâncare, medven kvas”. Familia lui Malyuta Skuratov din Mănăstirea Volokolamsk: călugărul Leonid Skuratov Belsky; Dacha lui Malyutin bazată pe ea, foaia 16 ver. (15 octombrie). Călugărul Barsanuphia, mama lui Malyuta Skuratov, – pag. 19. Malyuta Grigory Lukyanovich Skuratov; dacha suveranului și a soției sale, fila 15 și ver. 31. Maxim Zaryanskoy (?) Grigoriev fiul lui Malyutin Skuratov, – foaia 23 ver. L. 18 ture. (Amintire) pentru Grigori, pentru cazacul Gridenin, pentru slujitorul mănăstirii, dacha 100 de ruble. L. 27 revoluţie. „În a 30-a zi (decembrie), după Prea Sfințitului Mitropolit Macarie al Întregii Rusii, dacha lui era de 200 de ruble, iar apostolul era mare în zece, întregul a fost înscris în aur, marea scrisoare de mănăstire 987, prețul 50 de ruble, iar cea mare a fost coborâtă, iar cartea era zece Grigory Selunsky, hrana mare 150ven, fratele mare de aramă și hrana mare. cvas.” Acest document a fost întocmit de Evfimy Turkov nu mai devreme de 1579, foaia 71 („Pentru binecuvântata Mare Ducesă Elena, pentru mama suveranului, dacha suveranului în vara anului 7087”) și înainte de a fi numit stareț, foaia 92 (căci a fost întocmit „cu binecuvântarea și binecuvântarea cea mai importantă a egumenului și a sfântului egumen și a sfatului egumen al celui mai important bătrâni.” Numit stareț la 26 iulie 1575, Stroeva, Liste de Ierarhi. Pe ultima pagină, Euthymius se numește întocmitor al vieții cotidiene). [În breviarele secolelor XIV-XV. se citesc doar două rugăciuni „pentru întemeierea bisericii și cinstirea crucii” (manuscrisele Bibliotecii Sinodale din Moscova nr. 372 (900), filele 30–31, sfârșitul secolului al XIV-lea și nr. 375 (326), fila 68, 1481). În Trebnikul secolului al XVI-lea. există deja un „rit special al întemeierii bisericii și al împingerii crucii” (manuscris al aceleiași biblioteci nr. 377 (310), foile 109–110). – Un „rit special pentru sfințirea bisericii și pentru celebrarea în ea a sfintei mese” îl găsim în aceleași manuscrise (nr. 372, filele 31–57; nr. 375, filele 69–92 și nr. 377, filele 120, ver. – 130). „Ritul și regulile, uneori sfânta masă vor fi uitate” – în manuscrisul nr. 372, filele 57, ver. – 63; Nr. 375, filele 93–98. În Trebnikul secolului al XVI-lea. (manuscris nr. 377, foile 110–118) citim „ritul de consacrare al bisericii este de mică consacrare, până când antimisul este sfânt prin mare consacrare de la sfânt”. (Slujbă într-o biserică neterminată, - Letopisețul învierii sub 1287, Culegere de Cronici VII, 179). [Mitropolitul Ciprian, în învățătura sa către clerul din Novgorod (1395), scrie printre altele: „Dar biserica nu are a doua preoție, decât dacă tronul sfânt este deteriorat: atunci este nevoie de preoție, atunci este nevoie de tot felul de lucruri noi”, - Monumentele lui Pavlov col. 236. Printre răspunsurile lui egumenului Atanasie citim: „Biserica este vrednică să fie îmbrăcată: dacă este preot, îmbracă-te cu eptrahelion și primești cădelnița în mână, și astfel să faci rugăciune și să taxezi biserica; dacă este preot mirean, îmbracă-te cu toată haina preoțească. Nu există preoție de orice fel, despre aceasta este scrisă mai jos, dacă este scris mai jos despre aceasta. câine, dacă este păcat, sare în biserică, o sfințește cu apă, cu sfințenie de august, și stropește biserica, apoi slujește în învățătura sfântului din secolul al XVI-lea: „Și să sară cainele în slujbă, dar să slujească în 8 august. botez și stropește biserica și slujește.” Ibid. col. 922. În întrebările-răspunsuri canonice, aparținând necunoscutului și datând nu mai târziu de secolul al XV-lea, întâlnim următoarele întrebări-răspunsuri: „Biserica este veche și ei vor pune una nouă deasupra, ar trebui să fie sfințită? Dacă Sfântul Scaun nu este mișcat de nimic, atunci sfințiți (cu sacralitatea) o lună de rugăciune a bisericii, dacă săriți și renovarea lui august. biserica, sau a sfinți cu sacralitatea lunii august, a așeza vechile antimii pe sfânta masă - Întrebarea este despre locul de așezare a bisericii, col. 869–870. Ordinea de curățire a bisericii, când un câine sare în biserică sau intră cineva din necredincioși, vezi protopop K. Nikolsky Despre slujbele Bisericii Ruse etc., p. 297–306]. [În ceea ce privește tonsura ca monah, printre răspunsurile Sinodului patriarhal de la Constantinopol din 1276. la întrebările episcopului Sarai Teognost găsim următoarele întrebări-răspunsuri: „Întrebare. Dacă se întâmplă cu o persoană în mare boală, și se ridică la negru, și nu este stareț, ar trebui episcopul să-l tonsească, dar nu și un nou episcop; nu este preot și diacon, iar la moarte, și duhovnicul ar trebui să-l tonseze - Întrebare: Este potrivit ca un episcop să-l tonseze pe un episcop, sau nu. În răspunsurile Mitropolitului Ciprian către starețul Atanasie, citim printre altele: „Nu se cuvine ca un skimnic să fie tonsurat, decât dacă vine nevoie de boală și preotul skimnik nu este acolo: apoi, împărțind nevoia, tonsura. Există o singură tonsuri pentru călugăr și călugăr, dar numai atunci când va citi rugăciunile tonsurelor, unde vor veni esențele persoanelor, vor veni esențele persoanelor. sfinți și sfinți este scris, atunci nu se cuvine să schimbe numele sfinților la sfintele femei și să ia sfânta împărtășanie, dacă nu să-și ia ceva, să nu-și dezbrace cureaua până în aceeași zi și, de asemenea, să nu-și scoată gluga îngerului, chiar dacă o persoană este credincioasă, a spus el, să nu-i ia îngerul, nici să nu se dezlipească; un preot laic să fie tunsurat în rândurile turmei: dacă nu-l are el însuși, cum să-l dea altcuiva?... Ori de câte ori este util să bărbierești un călugăr și să-i dai un nume, nu există nicio lege în aceasta: fie să numești zilele sfântului, fie din nou cu un nume lumesc, dar așa cum dorește și poruncește starețul. Mitropolitul Fotie, în scrisoarea sa către Pskov, scrie: „Și ce scrieți, că de dragul ce afaceri o soție își ascunde soțul și se duce la mănăstire, iar starețele tonsurează astfel: „alte starețe sunt în interdicție și în abstinență de la preoție. Iar soțul sau soția, în boală sau nu în boală, care vrea de la ei la treaptă la călugăr, iar soțul trebuie să dea soției libertatea de a tăia foarfeca, iar soția trebuie să dea tot așa și soțului. și s-a numit călugăriță și a fost tonsurată de stareț”. Vezi Monumentele lui Pavlov col. 133, 256–257, 262, 430–431. Ritul care este dat cuiva care este un iubitor de Hristos, care de bunăvoie, vine la o mănăstire undeva, și cere să fie frate duhovnicesc acolo pentru frații existenți în acel sfânt locaș. mănăstire, - de la protopopul K. Nikolsky Despre slujbele Bisericii Ruse p. 389–394. – Ritul celor care vor să se închidă, – ibid. p. 395–411. Ritul tonsurii călugărilor, vezi N. F. Krasnoseltseva To the History of Orthodox Worship, Kazan 1889, pp. 134–169]. [Referitor la rugăciuni, citim în răspunsurile Mitropolitului Ciprian către starețul Atanasie: „Ori de câte ori cânți o slujbă de rugăciune, „Dumnezeu este Domnul” este vrednic de cântat” (Monumentele lui Pavlov col. 259). Ritul cântării unei slujbe de rugăciune pentru bolnavi, vezi N. F. Krasnoseltseva On the History of Orthodox Worship, Kazan, 1889, pp. 170–193. Mitropolitul Ciprian, printre altele, răspunde starețului Atanasie la întrebarea sa: „Înainte ca preoții mirenilor să dea rugăciuni mirenilor la Învierea și la Nașterea lui Hristos, iar de ziua lui Petru, de aceea întrebați: este bine ca monahii să rostească aceeași rugăciune?” Vezi Monumentele lui Pavlov col. 261]. Sărbătorile proprii rusești. În perioada pre-mongolă, aveam canonizați doar patru dintre sfinții noștri: Boris și Gleb, Teodosie de Pechersk și Leonty de Rostov 988. La momentul pe care îl luăm în considerare, aveam canonizați o mulțime întreagă, relativ numeroasă, de proprii sfinți. Am raportat deja istoria externă a canonizării mai sus (p. 169 sqq): de la invazia mongolilor la mitropolitul Macarie, sfinții individuali au fost canonizați treptat: sub mitropolitul Macarie, la sinoadele din 1547 și 1549 deodată, adică în două ședințe simultane, au fost canonizați mulți sfinți. De la invazia mongolelor la mitropolitul Macarie, următorii sfinți au fost canonizați treptat: 1) Principesa Olga, 2) Marele Voievod Vladimir, 3) Antonie de Pecersk, 4) Isaia, episcop de Rostov, 5) Varlaam de Khutyn, 6 și 7) Prințul Mihail de Cernigov, Nikodore Per, boierul9) Ignatie, Episcop de Rostov, 10–12) Prințul Teodor de Iaroslavl cu fiii săi David și Constantin, 13) Mitropolitul Petru, 14) Mitropolitul Alexei, 15) Avramy de Rostov, 16) Dmitri de Priluțki, 17) Serghie de Radonezh, 18) Mitropolitul lui Ionariu, 190) Macarie, 190) Kalyazinsky, 21) Paphnutius din Borovsky. Din cei douăzeci și unu de sfinți enumerați acum, avem informații pozitive despre canonizarea a doar cinci, și anume, Mitropoliții Petru, Alexei și Iona. Macarie din Kalyazinsky și Paphnutius din Borovsky. Mitropoliții Petru și Alexei au fost canonizați pentru o sărbătoare la nivel de biserică sau ca sfinți întregi ruși - primul de către succesorul său Mitropolitul Teognost în 1339, al doilea de către Mitropolitul Iona în 1448–49 989; Mitropolitul Iona, Makariy Kalyazinsky și Paphnuty Borovsky au fost canonizați pentru serbările locale: primul prin acordul Mitropolitului Filip cu Marele Voievod Ivan Vasilievici în 1472, al doilea de către Mitropolitul Daniel în 1521. 990, al treilea de același Mitropolit Daniel în 1531: am vorbit mai sus despre canonizarea fiecăruia dintre ei [vezi. prima jumătate a acestui volum pp. 150–152, 494–495, pp. 515, pp. 734]. În ceea ce privește toți ceilalți sfinți, nu știm - nici pe de o parte, când a fost canonizat vreunul dintre ei, nici pe de altă parte, prin ce fel de canonizare cine a fost canonizat inițial - general sau local. Fără informații pozitive, putem face doar indicații brute și ne putem face propriile presupuneri. Dar pe lângă întrebările despre timpul canonizării și sfera sa inițială, în raport cu unii dintre sfinții noștri există și o întrebare: pe ce bază (pe ce bază) a fost realizată canonizarea lor. Spuneam mai sus că în perioada premongolă, o condiție necesară pentru canonizare era ca la mormântul unui sfânt decedat să se facă minuni (I volumul 2 jumătate, p. 341/394); Mai jos vom vedea că același lucru a fost recunoscut ca o condiție necesară de către Mitropolitul Macarie: și, prin urmare, este necesar să ne gândim că în vremea noastră același lucru a fost recunoscut ca o condiție necesară ca înainte și după 991. Dar sicriele unora dintre sfinții noștri nu existau pentru ca cu ele să poată fi săvârșite minuni: sicriele Olgăi, Vladimir și Antoniei de Pechers au încetat generalul mongol în timpul lui Antonie de Pechers. cunoscut din vremea lui. Pe ce bază ar putea fi canonizați? Întrucât minunile au fost recunoscute ca o condiție sine qua non a canonizării, este evident că și aici rămâne să presupunem ca bază nimic altceva decât aceleași minuni, doar săvârșite nu la morminte, care nu au existat sau care au rămas necunoscute. Sfinții își pot oferi oamenilor ajutorul lor miraculos nu numai la mormintele lor, ci și în orice loc unde sunt chemați: aceste minuni, independente de morminte, trebuie înțelese ca bază pentru canonizare. Nu este, însă, incredibil să credem că minunile noastre au servit drept bază pentru canonizări, și nu ca ceva care era cunoscut ca fapt real, ci ca ceva acceptat doar ca neapărat probabil și neapărat asumat: s-ar putea ca autoritățile bisericești necunoscute, cărora sfinții noștri le datorează canonizarea, să fi știut în mod pozitiv despre existența reală a minunilor noastre; dar nu se putea ca autorităţile, bazate pe idei generale despre sfinţii care constituie subiectul de vorbire, să considere absolut şi neapărat probabil că vor dobândi darul minunilor. Adică în acest din urmă caz, chestiunea trebuie înțeleasă în așa fel încât autoritățile necunoscute care i-au canonizat pe sfinții noștri aveau idei atât de înalte despre ei, din care a fost necesar să le asimilăm darul minunilor, cu alte cuvinte, au avut idei atât de înalte despre ei, pe baza cărora canonizarea lor era o chestiune de necesitate. De ce acesta din urmă ar putea fi așa sau de ce presupunerile ar putea fi acceptate ca echivalente cu realitatea este de la sine înțeles. Olga și Vladimir, care au botezat pământul rusesc, erau egali cu apostolii; de aceea, era firesc să le echivalăm cu grecul egal cu apostolii Constantin şi Elena; iar aceştia din urmă erau sfinţi canonizaţi. Călugărul Antonie de Pechersk a fost același întemeietor al monahismului rus ca și călugărul Teodosie și, în plus, a avut chiar avantajul de prezbiteri și început în sensul strict al cuvântului față de acesta din urmă; şi, prin urmare, dacă unul a fost canonizat, atunci celălalt ar fi trebuit considerat la fel de demn de canonizare 992 . Mitropolitul Iona, Macarie de Kalyazinsky și Pafnutie de Borovski au fost canonizați sub Macarie ca sfinți întregi ruși; prin urmare, înaintea lui au rămas și au fost recunoscuți ca sfinți locali. Știrea vorbește despre restul de 18 sfinți pe care i-am enumerat ca sfinți, care au fost recunoscuți înaintea lui Macarie de către întreaga Biserică Rusă sau au fost sfinți întregi ruși 993. Dar se pune întrebarea: fiecare dintre sfinții noștri a devenit un sfânt general ca urmare a canonizării sale deliberate, ca atare, sau unii dintre ei au fost canonizați în mod deliberat doar ca sfinți local994. și apoi au devenit comune fără nicio canonizare deliberată ca atare? Pare cel mai probabil să credem că nu numai unii dintre sfinții noștri, ci în mod hotărât majoritatea lor, au devenit sfinți obișnuiți, fără canonizarea deliberată ca atare, ci pur și simplu ca rezultat al zelului voluntar din partea societății bisericești. Dacă din 18 sfinți nu avem informații despre canonizarea generală a bisericii din 16: atunci absența doar a unui număr mic dintre aceștia din urmă poate fi explicată probabil prin faptul că nu au fost consemnate, în timp ce absența celei mai mari părți dintre ei trebuie explicată prin absența însăși a faptelor care ar putea fi consemnate. Când un sfânt era canonizat pentru sărbătoarea locală într-un loc cunoscut, acest lucru nu interzicea tuturor să-l celebreze în afara locului dat, dar nu impunea altora obligația de a face acest lucru: și astfel râvna voluntară putea, fără canonizarea oficială din partea autorităților bisericești, să facă treptat sfinții locali comuni și mai obișnuiți în sensul propriu, cu cât zelul pentru care sfânt era mai mare. Expresia: „local” în cazul nostru are un dublu sens, însemnând, în primul rând, chiar locul în care se afla mormântul sfântului și, în al doilea rând, întreaga eparhie în care se afla locul însuși: este probabil să credem că unii dintre sfinți au fost inițial canonizați pentru celebrarea locală într-un sens, alții într-altul și că unii dintre acei sfinți care au fost inițial cei mai apropiati și mai specifici canonizați în sensul local în sensul sărbătoririi. sensul cel mai larg, pentru a se generaliza ulterior, nu ca urmare a canonizării oficiale directe, ci ca urmare a acelui zel voluntar pentru ei, despre care tocmai am vorbit mai sus. Referitor la vremea când care sfânt a fost canonizat sau a devenit un sfânt mai mult sau mai puțin general recunoscut și la nivelul întregii biserici, putem raporta, adică strict vorbind, nu atât de mult raport, cât prezumtiv să afirmăm următoarele: O Sf. Cronicile lui Vladimir fac cunoscut în 1240 că el nu fusese încă canonizat în acel an, ci în 1311. Arhiepiscopul David de Novgorod a construit o biserică dedicată numelui său în Novgorod (vezi I volumul 2 jumătate, p. 338 sqq/391 sqq; prin urmare, canonizarea lui a avut loc între anii de acum, se pare că Alexandru a fost împlinit în anii de acum probabil că a fost împlinit. Yaroslavich Nevsky, care în ziua amintirii lui Vladimir, 15 iulie 1240, a câștigat celebra sa victorie asupra suedezilor și care a putut atribui victoria mijlocirii sale în rugăciune (împreună cu mijlocirea Sfinților Boris și Gleb, care, conform legendei lui Alexandru, a fost o revelație directă 995. Despre canonizarea Sf. Olga nu se știe absolut nimic pozitiv, despre care se știe absolut nimic pozitiv despre Sf. Olga. de o parte, că ea nu a prevenit canonizarea lui Vladimir, iar pe de altă parte, că a avut loc mai mult sau mai puțin după această secundă Faptul că la mijlocul secolului al XV-lea Pahomius Serbinus s-a ocupat de a scrie viața Sf. Olga și canonicul ei, Arhiepiscopul de Novgorod (mai sus p. 178), și nu Mitropolitul și Marele Voievod, oferă anumite motive să presupunem că ea este Sfânta Olga (precum și Sfântul Vladimir?) a fost sărbătorită în primul rând la Novgorod, ceea ce, la rândul său, dă anumite motive să presupunem că celebrarea a fost stabilită inițial în acest din urmă. În ceea ce privește Venerabilul Antonie de Pechersk, este probabil să se creadă că inițial a fost canonizat ca sfânt local al Mănăstirii Pechersk - că de la mănăstire sărbătoarea amintirii sale s-a răspândit mai întâi în toată Rus'ul de sud, iar apoi s-a mutat în Rus' de nord. Nu putem spune nimic despre momentul când s-a întâmplat primul; O anumită definiție a timpului acestuia din urmă poate fi servită de informațiile pe care episcopul Tver Arsenie, care provenea de la călugării Pechersk, a construit în 1394. în Mănăstirea Jeltikov pe care a întemeiat-o, există o biserică în numele Sfinților Antonie și Teodosie din Pechersk 996. Din cele spuse recent, nu trebuie sărbătorit amintirea Sf. Antonie în nord. al secolului al XIV-lea. Și pe baza informațiilor că Patericonul din Pechersk a început să se răspândească la Moscova nu mai devreme de jumătatea secolului al XV-lea 997, există o oarecare probabilitate de a presupune că episcopul Arsenie a fost primul care a stabilit sărbătorirea amintirii Sfântului Antonie în nordul Rusiei. Moaștele lui Isaia, Episcopul Rostovului, au fost descoperite concomitent cu moaștele Sfântului Leonțiu în 1164; dar a fost canonizat sau celebrarea a început abia mai târziu. Potrivit legendei despre el, moaștele sale, aflate în vestibulul catedralei, au rămas în mare neglijență până în 1474, când arhiepiscopul Vassian Rylo le-a amenajat un nou sicriu chiar în biserică și le-a transferat din sicriul vechi în cel nou 998. Din cele spuse tocmai rezultă că până în 1474 nu a fost canonizat Isaiah 4974. nume în calendar aproape imediat 1000; și pe această bază este foarte probabil să se creadă că a fost în 1474. a fost canonizat pentru o sărbătoare locală în eparhia Rostov, pentru a deveni apoi sfânt și întreg rus. Când călugărul Varlaam din Khutyn a fost canonizat local în Novgorod rămâne necunoscut; Ei susțin, nu știm pe ce bază, că urme ale onoarei sale atât în Novgorod, cât și în dieceza din Novgorod în general au fost observate la sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul secolului al XIV-lea 1001. La Moscova au început să-l sărbătorească în 1461 și tocmai din cauza faptului că în perioada anterioară a lui 14 Novgorod a săvârșit marele duce în 14 noiembrie. miracol asupra unuia dintre tinerii acestuia din urmă 1002. Prințul Mihail Vsevolodovici de Cernigov și boierul său Teodor, local în Cernigov, după toate probabilitățile, au fost canonizați la foarte scurt timp după martiriul lor. La sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea, ei erau deja sfinți întregi ruși 1003. În ceea ce privește Nikita din Pereyaslavl, care, după părerea noastră, a trăit nu înainte de invazia mongolă, ci după aceasta (și despre care vezi Vol. I, jumătate, pp. 639/760), există câteva indicii nu deosebit de sigure, pe baza cărora se poate crede că Mitropolitul Fotie (1410–1431) l-a binecuvântat în mod local pe jumătate din 1004. Secolul al XV-lea a fost un sfânt întreg rus în 1005. Odată cu moaștele lui Ignatie, episcopul de Rostov, care a murit în 1288, au început să se producă minuni chiar de la slujba de înmormântare, așa că din acest motiv nu au fost îngropate, ci așezate în mod deschis în catedrala 1006. Pe această bază, trebuie să ne gândim că a fost canonizat local mai mult sau mai puțin la scurt timp după moartea sa. El a început să devină un sfânt întreg rus nu mai târziu de secolul al XIV-lea 1007. Iaroslavl (Smolensk de origine) Prințul Teodor Rostislavich, supranumit Negru, a murit în 1300. 1008; dintre cei doi fii ai săi, cel mai mare David a murit în 1321. 1009, iar mai tânărul Konstantin nu se știe când și toți trei, în ciuda morții lor în momente diferite, au fost așezați într-un sicriu comun, în Mănăstirea Yaroslavl Spassky. Întrucât există o scurtă poveste despre moartea lui Teodor, despre care există motive să credem că a fost scrisă la puțin timp după moartea sa în 1010, nu pare incredibil să ne gândim că la nivel local a început să fie venerat (în sensul de a se închina mormântului, cântând gropi peste el) mai mult sau mai puțin curând după moartea sa. Toți cei trei prinți au fost cu adevărat canonizați sau canonizați după 1463, în care au început să se facă minuni la mormintele lor în 1011. Ne-am exprimat mai sus presupunerile despre timpul vieții și despre persoana călugărului Abramiu de Rostov (I volumul 2 jumătate, p. 641 sqq/763 sqq). A fost canonizat la sfârșitul secolului al XV-lea - începutul secolului al XVI-lea (ibid. p. 650/772). Călugărul Dimitrie de Prilutsky, care a murit în 1392, a fost canonizat, după cum trebuie să credem, la începutul celei de-a doua jumătate a secolului al XV-lea 1012. Sărbătoarea pomenirii Sfântului Serghie de Radonezh, care a murit în același an 1392, a început în 1422, când, în urma unei revelații miraculoase, moaștele sale au fost extrase din pământ și găsite nestricăcioase. Se pare că la început sărbătoarea nu a fost generală, ci locală – monahală; dar, în orice caz, a devenit obișnuit în sensul întregului rus foarte curând 1013. Sfântul Chiril de Belozerski, care a murit în 1427, a fost canonizat chiar mai devreme decât Sfântul Serghie de Radonezh: într-o scrisoare a mitropolitului Iona de la sfârșitul anului 1448 - începutul anului 1449, el este deja comemorat cu rugăciune împreună cu mitropolitul Petru, Leontie de Rostov și Serghie de Radonezh, ca și număr predominant de ruși14. Rezumând știrile parțial pozitive, parțial ipoteze probabile cu privire la vremea în care care sfânt dintre sfinții care ocupă vremea noastră a fost canonizat direct ca sfânt întreg rus sau din sfinții locali a devenit un sfânt mai mult sau mai puțin ruși, obținem următoarele referitoare la creșterea treptată a numărului sfinților întregi ruși în perioada pe care o luăm în considerare, din secolul Macariusiv până la mitropolitul mongolului3: la patru sfinți moșteniți din perioada premongolă (Boris și Gleb, Sf. Teodosie de Pechersk și Leontie de Rostov) s-au adăugat doi sfinți: Vladimir și Olga; în secolul al XIV-lea s-au adăugat patru sfinți: Mitropolitul Petru, Ignatie de Rostov și Mihail de Cernigov cu boierul Teodor; în prima jumătate a secolului al XV-lea s-au adăugat trei sfinți: Serghie de Radonezh, Chiril de Belozerski și Mitropolitul Alexei; în a doua jumătate sunt patru sfinți: Varlaam de Khutyn, Dimitrie de Prilutsky, Nikita de Pereyaslavl și Antonie de Pechersk; în secolul al XVI-lea erau cinci sfinți: Isaia de Rostov, Teodor de Yaroslavl cu fiii săi David și Konstantin și Avramy de Rostov. Aceia dintre sfinții noștri care, fiind inițial sfinți locali, au devenit ulterior sfinți mai mult sau mai puțin ruși, nu ca urmare a canonizării oficiale, ci ca urmare a zelului voluntar față de ei, așa cum este de la sine înțeles, nu erau absolut obligatorii pentru nimeni în ceea ce privește celebrarea amintirilor lor. Dar avem dovezi că chiar și acei sfinți care au fost oficial canonizați ca sfinți întregi ruși nu au fost recunoscuți de toată lumea ca fiind obligatorii în privința noastră. Mitropolitul Alexei a fost canonizat oficial ca sfânt întreg rus și, totuși, cunoaștem calendarul scris după canonizarea sa, în care memoria sa nu este consemnată 1015. Sfinții noștri despre care vorbim au fost fie sfinți întregi ruși în sensul propriu al cuvântului (cum au fost canonizați oficial chiar în acest sens), fie au fost recunoscuți în mod voluntar ca atare într-o măsură mai mare sau mai mică. Dar alături de acești sfinți toți ruși, care au fost cu totul sau nu chiar reali în perioada pe care o luăm în considerare, au existat și sfinți locali în sensul exact și propriu al acestui ultim cuvânt, sau sfinți care, după ce au fost canonizați ca locali, au rămas așa până la Macarie. Cât de mare a fost numărul acestor sfinți locali și cine erau ei exact după cei trei pe care i-am indicat: mitropolitul Iona, Macarie de Kalyazinsky și Pafnutie de Borovski, nu putem spune. În viața Mitropolitului Iona, care relatează o listă de sfinți recunoscuți ca fiind întregi ruși înaintea Mitropolitului Macarie și care transmite canonizările săvârșite de acesta din urmă, se vorbește despre sfinții canonizați sub el (Makarii) în așa fel încât parcă înaintea lui toți ar fi sărbătorit la nivel local: „și nu este legal să sărbătorești la Macariu (mai oriunde) cu lămpile lor grozave. cinstite lăcașuri cu sfinte moaște au fost, aceea și slava au fost” 1016. Se poate ca toți sfinții canonizați sub Macarie să fi fost de fapt sărbătoriți înaintea lui în mod local; dar se poate foarte bine ca autorul vieții să permită inexactitatea și că prin toți ar trebui să însemne doar vreo 1017. Fie cum ar fi, în orice caz, știm cu siguranță că înainte de Macarie a fost sărbătorit în mod local și de astfel de sfinți care nu au fost canonizați sub el nici pentru o sărbătoare integrală rusească, nici confirmați pentru o sărbătoare locală. Astfel, arhiepiscopul de Novgorod Evfimy Vyazhitsky a înființat în 1439 sărbătoare locală în Catedrala Sf. Sofia din Novgorod pentru constructorul acesteia din urmă, prințul Vladimir Yaroslavich și mama sa 1018; ci în listele sfinților canonizați de Macarie pentru sărbătoarea generală sau locală a sfinților noștri din Sofia din localitate. Există liste complete de sfinți, nu doar canonizați pentru celebrarea la nivel de biserică, ci și cei care nu au fost canonizați; dar aceste liste, în primul rând, aparțin unei epoci ulterioare și, în al doilea rând, nu servesc absolut niciunui scop pentru niciun timp: sfinții necanonizați așezați în ele nu reprezintă acei sfinți care au fost sărbătorit efectiv la nivel local, ci reprezintă sfinți pe care înșiși întocmitorii listelor au vrut să-i culeagă și să-i creeze numai după propriile lor (și în unele cazuri extrem de nefericit 1019). Sub mitropolitul Macarie, la Sinoadele din 1547 și 1549, mulți sfinți au fost canonizați simultan. Dar pe lângă aceste canonizări sumare, după 1549, sub el au mai fost efectuate câteva canonizări private sau individuale. La catedrala din 1547 au fost canonizați 21 de sfinți. Dar din moment ce trei dintre cei canonizați fuseseră deja canonizați înainte și sub Macarie au fost doar, ca să spunem așa, înălțați în grad, atunci de fapt 18 sfinți au fost canonizați. Consiliul le împarte în două clase: general sau întreg rusesc, care trebuia cântat și celebrat peste tot, și local, care trebuia cântat și celebrat numai în acele orașe în care se aflau moaștele lor. Catedrala a canonizat pe următorii sfinți generali sau ruși, listându-i în ordine cronologică: 1) Ioan (de fapt Ilie), arhiepiscop de Novgorod, 2) Marele Duce Alexandru Yaroslavich Nevsky, 3) Nikon de Radonezh, 4) Pavel Obnorsky, 5) Savvaty Solovetsky, G. Klopsky, 8) Mitropolitul Iona, 9) Paphnutius Borovsky, 10) Zosima Solovetsky, 11) Macarius Kalyazinsky, 12) Alexander Svirsky. Următorii au fost canonizați de catedrală ca sfinți locali: 1–3) Constantin de Murom cu fiii săi Mihail și Teodor, 4 și 5) Petru și Fevronia de Murom (toți cinci să cânte și să sărbătorească în Murom), 6) Arsenie episcopul de Tver (să cânte și să sărbătorească la Tver), 7) Moscova și să sărbătorească în Moscow, (8) și 9) Procopius și Ioan, sfinții proști ai lui Ustyug (cântă și sărbătorește în Ustyug). Dintre acești 21 de sfinți, cei canonizați anterior pentru sărbătoarea locală și canonizați de Consiliu pentru sărbătoarea generală, au fost: Mitropolitul Iona, Macarie de Kalyazinsky și Paphnutie de Borovski 1020. La sinodul din 1549 au fost canonizați 19 sau 20 de sfinți. Poate că au fost împărțiți și în două clase, generală și locală, dar acest lucru rămâne necunoscut nouă. Sfinții canonizați (în aceeași ordine cronologică) au fost: 1) Prințul Vsevolod Mstislavich de Pskov, 2) Nifon, Arhiepiscopul Novgorodului 1021, 3) Avramius de Smolensk, 4) Marele Voievod Mihail Yaroslavich de Tver, 5–7) Antonie, Ioan Marty, Episcopul lui Iacov, Ioan și Eustask de Smolensk8) Rostov, 9) Stefan, Episcop de Perm, 10) Evfimy de Suzdal, 11) Savva de Storozhevsky, 12) Grigory de Pelshem, 13) Evfimy, Arhiepiscop de Novgorod, 14) Savva de Visera, 15) Iona, Arhiepiscopul de Novgorod, Ps. 17) Efrem de Perekom, 18 și 19) sfinți neruși: Arsenie, Arhiepiscopul Serbiei și Ioan Martirul Belogradului, în ceea ce era atunci Moldova, 20) nu cunoscuți în mod sigur ca canonizați la sinodul nostru, dar cu oarecare probabilitate ar putea fi confundați cu astfel de - Nikita, Episcopul Novgorodului. După conciliul din 1549, sub mitropolitul Macarie, au fost canonizați: nu se știe exact când, la scurt timp după conciliu, Ferapont și Martinian de Belozersky 1022, în 1553. Țareviciul Ordynsky Petru și încă necunoscut sau necunoscut cineva 1023; în 1560 sau la scurt timp după Grigorie și Cassian din Avnezh 1024. Canonizarea, care constă în recunoașterea solemnă de către biserică a unor persoane celebre ca sfinți, nu înseamnă că biserica creează sfinți: nu biserica creează sfinți, ci Dumnezeu. Canonizând pe cineva ca sfânt, biserica nu recunoaște și proclamă decât faptul că o persoană celebră a fost onorată de Dumnezeu pentru a fi primită în oastea sfinților Săi și, în același timp, își asumă obligația de a se comporta față de persoană așa cum se obișnuiește să se poarte față de sfinți, adică de a-i mulțumi și slăvi prin imnuri și slujbe. Din cele spuse, este clar că trebuie să existe semne pe baza cărora biserica să poată fi asigurată că o persoană cunoscută a fost onorata de Dumnezeu pentru a fi acceptată în oastea sfinților Săi. Noi, împreună cu întreaga Biserică Creștină, am considerat acest semn ca fiind faptul că la sicriul s-au întâmplat minuni cu rămășițele sau moaștele unei persoane celebre. Pe baza acestui atribut, sfinții au fost canonizați în țara noastră în perioada premongolă (I volumul 2 jumătate, p. 341/394); pe baza aceluiaşi semn au fost canonizaţi sub mitropolitul Macarie. În scrisoarea de notificare a catedralei din 1547. despre canonizările pe care le-a săvârșit se spune: „Acum mi s-a poruncit să sărbătoresc ca nou făcător de minuni în țara rusă, că Domnul Dumnezeu i-a slăvit – sfinții Săi cu multe și diverse minuni și stindarde” 1025. În scrierea țarului Ivan Vasilievici către Catedrala Stoglavy despre noii făcători de minuni se spune că, după canonizare, după canonizarea lui s-au făcut. - rugăciunea regelui, se știa că au fost chinuiți și cercetați „despre marii noi făcători de minuni de către catedrale sacre și stareți și sfinți călugări și călugări și pustnici și prinți și bolyari și oameni cu frică de Dumnezeu, unde acei făcători de minuni au devenit faimoși pentru marile lor minuni și semne din vremuri atât de mari și în ce ani de scris al aceluiași Sinod." Se spune că pentru consiliile din 1547 și 1549 au fost adunate canoane pentru noi făcători de minuni și viețile acestora din urmă (consiliile). Dar acest lucru nu trebuie înțeles deloc în același mod în care alții înțeleg că conciliile considerau simplul fapt că există un canon pentru o persoană și viața lui ca fiind un temei suficient pentru canonizare. Dacă cineva urma să fie canonizat, atunci se dorea să existe un canon pentru el și viața lui; și de aceea, alături de mărturii ale minunilor săvârșite la mormintele unor persoane celebre, canoanele și viața lor, dacă au existat, au fost prezentate conciliilor, iar primele (canoanele) au fost prezentate și de aceea, în special, pentru că trebuiau să fie mărturisite de autoritățile bisericești cu privire la demnitatea lor (adecvarea lor). Dar faptul că existența canoanelor și a vieților nu a fost considerată o bază suficientă pentru canonizare este evident din faptul că unele persoane cărora le-au fost scrise canoanele și ale căror vieți au fost scrise înainte de conciliul din 1547 nu au fost canonizate nici la unul, nici la celălalt conciliu 1028. Astfel, nu poate exista nicio îndoială că baza indispensabilă pentru canonizările efectuate la sinoadele din 1547 și 1549 a fost existența minunilor sau că la acestea au fost canonizate doar acele persoane pentru care s-au prezentat dovezi că la mormintele lor s-au făcut minuni. Dar dacă este așa, atunci o altă întrebare este cât de amănunțit au verificat consiliile dovezile sau înregistrările miracolelor care le-au fost furnizate. Întrucât la sinoade au fost canonizați un număr foarte mare de sfinți, iar între aceștia nu avem de ce să credem că au durat prea mult, este necesar să ne gândim că ei singuri sau direct nu au verificat certificatele și au găsit posibil să se bazeze pe certificate sau pe mărturia episcopilor locali implicați. Că consiliile au găsit posibil să se bazeze pur și simplu pe dovezi scrise, fără confirmarea lor de către oameni vii, acest lucru, în orice caz, reiese din faptul că la consiliul din 1549 au fost canonizați astfel de sfinți, mărturii scrise despre care nu puteau fi verificate de oamenii vii; Aceștia sunt: ​​Antonie, Ioan și Eustathius, martiri ai Lituaniei, Arsenie, Arhiepiscop al Serbiei și Ioan, martir al Belogradului. Un alt semn al sfințeniei - neputrezirea moaștelor din timpul mitropolitului Macarie, ca și înainte (I vol. 2 jumătate, p. 341 fin/.395), nu era considerat un semn necesar. Acest lucru este evident din faptul că la concilii au fost canonizați mai mulți sfinți, ale căror moaște nu fuseseră descoperite anterior 1029. (Și prin neputrezirea moaștelor din vremea Mitropolitului Macarie, ca și înainte, ele însemnau păstrarea nu numai a trupurilor întregi, ci și a unor oase, vezi ibid. pp. 342/3395). De la canonizarea tuturor sfinților, conciliile s-au călăuzit după același semn - existența minunilor, ceea ce s-a făcut prin conciliul din 1547 nu ne este pe deplin clar. împărțirea sfinților în general și local. Trebuie să ne gândim că consiliul a avut în vedere gradul de faimă dobândită ca făcători de minuni. Este foarte posibil, așa cum am spus mai sus, ca sinodul din 1549 să-și fi făcut canonizările cu aceeași împărțire a sfinților în general și local, dar acest lucru ne rămâne necunoscut. (Sfinții locali ai catedralei din 1547 s-au transformat ulterior în sfinți generali prin aceeași, ca să spunem așa, autopropagare despre care am vorbit mai sus). Țarul Ivan Vasilievici s-a adresat Catedralei Stoglavy cu propunerea de a stabili metoda de sărbătorire a lui Euphrosynus din Pskov și Avramius de Smolensk (canonizat la consiliu în 1549): „da, despre făcătorul de minuni din Pskov, Euphrosynus, și despre Smolensk, cum ar trebui să se întrebe pe Smolensk. sărbătorească”, ca răspuns la propunerea decretătă de catedrală: „s-au sărbătorit împreună cu el, ca și alți sfinți părinți, cântând la vecernie „Binecuvântat este omul” și alte slujbe conform hărții dumnezeiești, toate în întregime”. 1031 Ce înseamnă propunerea regelui separat despre doi sfinți dintre multe, nu ne rămâne pe deplin clar. Nu ne este pe deplin clar că printre sfinții ruși Arsenie al Serbiei și Ioan de Belograd 1032 au fost canonizați de conciliul din 1549. Probabil că problema ar trebui înțeleasă în așa fel încât slujbele acestor sfinți să fie cunoscute aici, în Rusia 1033. și că soborul, canonizându-i, a vrut să-și dea îngăduința să le sărbătorească împreună cu noi. (În ceea ce îi privește pe Antonie, Ioan și Eustathius al Lituaniei, deși nu erau ruși, ci lituanieni, credința ortodoxă, pentru care au suferit de la Olgerd, era credința rusă în Lituania, și prin aceasta au devenit, parcă, proprii noștri sfinți). Icoane revelate și făcătoare de minuni. Un altar adus din Est. În perioada pe care o luăm în considerare, sunt cunoscute icoanele revelate ale Maicii Domnului și ale Sfântului Nicolae Făcătorul de Minuni. Sunt cunoscute patru icoane revelate ale Maicii Domnului: Feodorovskaya Kostroma, Tikhvinskaya, Kolochskaya și Okovetskaya. Tradiția spune despre icoana Maicii Domnului Feodorovskaya că, înainte de invazia mongolilor, aceasta era situată în suburbia Nijni Novgorod din Gorodets (acum un sat din provincia Nijni Novgorod, districtul Balakhninsky, situat pe Volga, la 18 mile în sus de Balakhna) 1034 - când ea Batudets a distrus în 1234. a dispărut nimeni nu știe unde și că la mai bine de 30 de ani după aceea, ea a apărut în mod miraculos lângă Kostroma prințului local (fostul Mare Duce din 1272 până în 1276) Vasily Yaroslavich 1035. Numele icoanei Feodorovskaya se explică prin faptul că, în ajunul lui Kostroma, apariția unui rezident în ajunul lui Kostroma a fost purtată în jurul orașului de un oarecare războinic, asemănător ca înfățișare cu Marele Mucenic Teodor Stratelates (icoana Feodorovskaia ar fi putut fi numită pentru că a fost amplasată în catedrala orașului, care era Feodorovsky, sau pentru că în Gorodets se afla în mănăstirea Feodorovsky. - Icoana se află în prezent în Catedrala Maicii Domnului Kostroma60)1 a Catedralei Maicii Domnului. Apariția Icoanei Tikhvin a Maicii Domnului este consemnată în Cronica Învierii sub 1383. (Cronicile culese VIII, 48): „În aceeași vară, o icoană, imaginea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu Hodegetria, a apărut în regiunea Veliky Novgorod, în Obonezh Pyatina, pe Olti în Vychenitsy, la o sută de mile de oraș, și nimeni nu știe de unde provine; și din acea icoană, ea a înălțat în numele multor minuni, biserica și icoana cele mai multe pururi. Nașterea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, și nu după mult timp, ea a coborât nevăzut și s-a arătat pe Kozhel, la douăzeci de mile depărtare, pe muntele Kukovo, și în acel loc a ridicat o biserică în numele Mijlocirii Sfintei Maicii Domnului, și o mulțime de oameni s-au adunat la acel mare miracol, și în acel loc s-au așezat pe muntele celor trei; venerabila ei Adormire, iar noaptea oamenii au plecat din calea lor spre casă De atunci, Preacurata Născătoare de Dumnezeu de pe Tihvin a început să arate mari minuni celor veniți prin credință” 1037. (Mănăstirea Tikhvin sau Tikhvin, construită pentru icoană din ordinul țarului Ivan Vasilevici cel Groaznic în 1560, este situată în orașul Tikhvin, provincia Novgorod). S-a găsit icoana Maicii Domnului Koloch în 1413. „pe un anumit copac într-un anumit loc” un țăran sărac din satul Koloci, situat la 15 verste de orașul Mozhaisk (mănăstirea Kolotsky, fondată pentru icoană la scurt timp după apariția ei, este în prezent situată în districtul Gzhatsky din districtul Smolensk din provincia Smolensk). În Cronica Nikon se citește sub 1413. (V, 48 început) povestea descoperirii icoanei, care, deși nu foarte extinsă, este foarte curioasă; prin urmare, o vom prezenta aici integral. „În aceeași vară, la 15 verste din Mozhaisk, în patrimoniul prințului Andrei Dmitrievich, nepotul lui Ivanov, strănepotul lui Ivanov, stră-strănepotul lui Danil al Moscovei, a apărut un semn în Kolocha: un anume om pe nume Luka din poporul simplu al lui Ratoev, ultimul dintre cei săraci a fost găsit într-un anumit loc într-un pom al săracului, într-un anumit pom al săracului. Curată Născătoare de Dumnezeu, ținând în mână pruncul, Domnul nostru Iisus Hristos, din icoana aceea de țară, Sfântul Nicolae Făcătorul de Minuni, iar pe de alta, Ilie Proorocul și cu mare credință l-a sărutat și l-a pus în câmpul lui într-un loc simplu, pe un pom și a venit un om și a luat-o de la el, Luca i-a luat icoana și i-a luat înapoi; cu ea la casa lui Iar bărbatul a rămas paralizat în casa lui, zăcând mulți ani, Luca i-a arătat icoana, iar când a găsit-o, i-a spus totul: paralizatul s-a mirat și s-a rugat lui Luca să-i aducă icoana. Adu-l pe Luca, slăbănog și-a pus fruntea, ochii și gura la sfânta icoană a Maicii Domnului și în ceasul acela s-a ridicat tot sănătos, de parcă n-ar fi fost niciodată bolnav. Și aceasta s-a auzit repede de la toți cei care locuiau acolo, și mulți oameni s-au înghesuit, și au fost aduși bolnavi și bolnavi și toți erau sănătoși. Și au început să vină de pretutindeni o mulțime de oameni, aducând bolnavi și paralizați, și m-am vindecat și s-au întâmplat multe minuni nenumărate. Și toți oamenii au început să-l cinstească pe Luca, așa cum au făcut-o pe profetul sau apostolul său, cu mare cinste și slavă. Luca s-a dus cu icoana din Kolocha în orașul Mozhaisk și, pe măsură ce se apropia de oraș, prințul Ondrei Dmitrievici a ieșit în întâmpinarea boierilor săi și a întregului oraș, de la cel mare până la cel mic, până la cei care au băut lapte, și au fost multe semne și minuni din icoana Maicii Domnului. - De acolo Luca s-a dus cu icoana la Moscova, si a pus-o jos de pe cruce cu Mitropolitul si episcopii si cu intreaga catedrala sfanta; la fel sunt domnii și prințesele cu copiii lor, și boierii și guvernanții și toți nobilii și întreaga mulțime creștină ortodoxă; și au fost nenumărate minuni: am văzut orbire, am umblat cu șchiopătură, m-am ridicat în paralizie, am vorbit mut, am auzit în surditate și în orice boală am fost sănătos. Și că sunt multe de spus, pentru că mintea umană nu poate înceta să exprime nenumăratele miracole de nedescris care s-au întâmplat atunci și acolo. Iar Luca umbla din cetate in cetate cu icoana Maicii Domnului, si pretutindeni s-au intamplat nenumarate minuni de nedescris din icoana Maicii Domnului, si toti domnitorii si boierii i-au dat lui Luca, domnilor si boierii, si tuturor crestinilor ortodocsi multa avere, in milostenie si in cinste si in daruri, si l-au cinstit pe un post pe Luca. Luka nu era deloc un om simplu, ca unul din ultimii săteni, dar avea și virtute legală în sine. Și întoarce-te din nou la primul tău loc în Kolocha cu icoana făcătoare de minuni și ai adunat multe și nenumărate bogății și ai înființat o curte ca un prinț oarecare, biserici strălucitoare și maiestuoase și mulți slujitori, o adunare de tineri în picioare și precedându-l, mulți numiți în decorațiunile ustensilelor, iar masa lui a fost o mulțime de hrană și o mulțime de hrană și băutură parfumată și parfumată. beat cu cei ce i-au slujit, și mergând la pescuit cu șoimi și șoimi și șoimi, și având mulți câini și purtând numele de urși, și a fost mângâiat de aceștia. Din icoana Maicii Domnului s-au săvârșit multe minuni, iar Luca a așezat-o în biserica pe care a creat-o el însuși, unde acum se află mănăstirea Kolochinsky, iar cei veniți de pretutindeni, suferind de tot felul de boli, au fost vindecați. - Luca a fost creat în zadar și fără frig, când vânătorii prințului Andrei Dmitreevici pleacă la vânătoare de la șoimi sau șoimi din ordinul prințului Andrei Dmitreevici, el bate și jefuiește și șoimii, și ia șoimi și șoimi pentru el, și nu numai unul, ci și mulți și întotdeauna odinioară. Prințul Ondrei Dmitreevici a îndurat toate acestea, trimițându-l uneori la el, dar acesta i-a răspuns cu cruzime și severitate. Prințul Ondrei Dmitrievici, cu smerenie și răbdare, a tăcut, iar prințul Ondreev a început să bată și să jefuiască vânătorii și și-a luat urșii și larmii, iar cu acestea se distrau și mângâiau. „Prin urmare, un anume vânător crud și înșelător al prințului Andrei Dmitreevici, a pregătit vremea și a prins ursul cu cunoștință de rău și înverșunare și a poruncit să fie condus lângă curtea lui Lukin; Luka l-a văzut din cor și a ieșit la urs cu slujitorii săi și i-a poruncit vânătorului, prințul Ondreev, creat prințul Ondreevndrevndre, să-l creeze vânătorul. răutatea asupra lui Luka și la acea oră l-a eliberat pe urs, Luka nu a plecat și ursul a venit la Luka și, de îndată ce l-a luat pe Luka de urs, el a suflat în nări. Și la acea oră, prințul Andrei Dmitrievich a mers cu mașina la Luca și l-a văzut pe Luca trăgând ultima suflare și i-a spus: de ce ai iubit și slăvit demonic cu Dumnezeu! cu o imagine miraculoasă a Maicii Sale, Maica Domnului, nu ai socotit asta în nimic, dar ai coborât într-o viață lumească nefolositoare, așa că asta ți s-a întâmplat El a plâns și a vărsat lacrimi și s-a rugat să-i aranjeze lucruri folositoare? Domnitorul Ondrei Dmitreevici, cu numeroasele și nenumăratele sale moșii, a zidit în acel loc o mănăstire în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, fericita Kolochski, și a așezat în ea icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, făcând minuni până astăzi pentru cei care vin cu credință. Luca a făcut jurăminte monahale acolo și a trăit acolo câțiva ani în tandrețe și lacrimi, până când s-a odihnit în Domnul”. Icoana Maicii Domnului Okovets a apărut în 1539 în volost Okovets din provincia Tver, districtul Rzhev 1038 (aflat în prezent [în satul Okovtsy, care se află acum în districtul Ostashkov, pe malul stâng al râului Pyrshni, care se varsă în râul Pesochnya și, odată cu acesta, pe râul Seliz mile, pe râul Volga, pe râul Volga? granița dintre districtele Rjevski și Ostașkovski, la 70 de verste atât de Ostașkov cât și de Rjev]. Există două icoane cunoscute ale Sfântului Nicolae Făcătorul de Minuni: Ugreshskaya și Velikoretskaya sau Khlynovskaya. Icoana Ugres, care formează altarul mănăstirii Ugreshsky (Nikolo-Ugreshsky), aflată la 14 verste de Moscova, pe râul Moscova, i-a apărut, potrivit legendei, marelui duce Dmitri Ivanovici Donskoy, când în 1380. s-a mutat de la Moscova la Mamaia. Icoana Velikoretsk a apărut în timpul domniei aceluiași Dmitri Ivanovici Donskoy în 1383, în regiunea Vyatka, pe râul Velikaya, care se varsă în râul Vyatka, la 65 de verste de orașul Vyatka și o verstă de satul Velikoretsky (aflat în prezent în districtul Oryol al provinciei de transfer din satul Vyatka15. Velikoretskoye la orașul Vyatka, care a fost numit Khlynov până în 1780 și de aceea este numit diferit Khlynovskaya). Icoana Vladimir a Maicii Domnului s-a marcat prin săvârșirea de minuni nu numai în folosul fiecărei persoane, ci și în folosul întregului stat rus (pentru istoria premongolă a căruia vezi în prima jumătate a volumului, p. 356 fin/.411 și 359/414). Când în 1395 a avut loc o invazie formidabilă a Rusiei de către Tamerlan (Temir-Aksak al cronicilor noastre), Marele Voievod Vasily Dmitrievici, căutând protecția capitalei sale de la Maica Domnului, a hotărât, la sfatul Mitropolitului Ciprian, să aducă icoana noastră făcătoare de minuni de la Vladimir la Moscova; Tamerlan s-a întors de la granițele Rusiei în 1039 (în amintirea prezentării icoanei la Moscova, a fost stabilită o sărbătoare pentru aceasta în ultima zi, 26 august, iar pe locul prezentării a fost construită Mănăstirea Sretensky). În 1451, sub Marele Duce Vasily Vasilyevici cel Întunecat, Moscova era în pericol să fie luată de la prințul Nogai Mazovsha. Țareviciul a ars așezările din jurul orașului și a început un atac asupra Kremlinului însuși; dar când locuitorii capitalei, care nu-l aveau pe Marele Duce cu ei, erau deja disperați de mântuirea lor, el s-a retras brusc și a plecat. Eliberarea neașteptată a Moscovei de pericolul amenințător a fost atribuită mijlocirii miraculoase a Maicii Domnului prin icoana noastră făcătoare de minuni 1040. Eliberarea completă neașteptată a Rusiei de sub jugul mongol în 1480. a fost, de asemenea, asimilată mijlocirii miraculoase a Maicii Domnului prin icoana noastră (de aceea icoana noastră a fost înființată la estul lunii iunie3). 1041. În cele din urmă, mijlocirea Maicii Domnului prin icoana noastră a fost responsabilă pentru mântuirea Moscovei și a întregii Rusii din teribila invazie din 1521. Hanul Crimeei Magmet-Girey 1042 (o sărbătoare a fost stabilită la 21 mai). În Cronica I din Novgorod se consemnează sub 1330 că, în acest an, dintr-una dintre icoanele Maicii Domnului, situată într-una dintre bisericile din Novgorod, a existat un semn că lacrimile curgeau din ambii ochi („În aceeași vară era un semn al lui Augustus 13: la Sfântul Lazăr, - în Mănăstirea Lazarevski, acum icoana din Lazarevsky, icoana de la Sf. defunct. Maica Domnului, la Vecernie, din amândoi a curs ca lacrimile, și s-a așezat, să culeagă lacrimile, două roabe de ceară, iar dimineața, văzând tot cetatea, stareța și preotul cu clericii în haine s-au dus să vadă crucile”. Există o poveste despre Icoana Vydropusk a Maicii Domnului, care spune că icoana s-a marcat cu o mare minune în secolul al XV-lea. Când Marele Duce Ivan Vasilievici al III-lea s-a dus la Veliky Novgorod pentru a o cuceri și când, după cucerire, s-a întors acasă cu mare captivitate, unul dintre războinicii săi, proprietar patrimonial din regiunea Murom, a luat drept pradă militară de la biserica satului Vydropusk, devastată de armata Marelui Duce de pe râul Novgorod (versslocat de pe râul Novgorod) Torzhok, în prezent aparținând districtului Novotorzhsky din provincia Tver) icoana Maicii Domnului Hodegetria și, la întoarcerea acasă, a așezat-o în biserica sa patrimonială. Odată i-a ordonat preotului bisericii să cânte un acatist Maicii Domnului, iar după acatist a ordonat să fie cântat canonul special icoanei ei Hodegetria, pe care a adus-o din campania de la Novgorod, și i-a spus preotului: „cântă-mi canonul Polonyanka, la fel ca și Polonikh din regiunea Novgorod”. Preotul a început să cânte canonul, dar „deodată lașul a fost în acel biserică și a venit un vârtej și un tunet mare, și locul și tot biserica s-a cutremurat, iar capacul bisericii s-a despărțit, iar printr-o forță invizibilă imaginea s-a ridicat din loc și a ieșit călare”: icoana, insultată de captorul său, se întoarse din nou la captorul ei, aflată iarăși. în orașul județ al provinciei Nizhny Novgorod Balakhna, fiind transferat la acesta de la Vydropusk cândva după 1569, poate de descendenții acelor exilați din Novgorod pe care Ivan al III-lea i-a stabilit în Balakhna) 1044. Grecia era bogată în relicve ale sfinților, iar particulele de moaște puteau fi cumpărate de la greci gratuit sau pe bani. Cunoaștem puține dovezi pozitive, dar cel mai probabil credem că oamenii bogați și pur și simplu bogați ruși care au călătorit în Grecia și în Orient în general pentru a venera altarul de acolo sau din alte motive au încercat să scoată de acolo un număr mai mare sau mai mic de particule de relicve 1045. În ceea ce privește un alt altar, pe lângă relicve, Arhiepiscopul Suzdal l-a scos din Suzdal din Suzdal. Constantinopolul, după ce a cumpărat din acesta din urmă „la un mare preț”, adică pentru o sumă extrem de mare de bani, „Patimile Mântuitorului”, și anume, particule din altar legate de Mântuitorul și în principal de suferința Lui. (După „Patimile” lui Dionisie, din anumite motive acestea au fost ascunse și ascunse sau încorporate în zidul bisericii; descoperite în 1401, au fost transferate de la Suzdal la Moscova, unde rămân până astăzi) 1046. Și la scurt timp după Dionisie, nu direct din Grecia, ci prin Lituania, o parte din Pasiunea Spasov a fost încă primită la Moscova, și anume, această nouă parte a fost adusă la Moscova în 1399 de către marea ducesă Sofia Vitovtovna de la tatăl ei (căreia i-a fost adusă Patima din Grecia sau care a luat-o în stăpânire de la cineva care a adus-o sau a primit-o de la cineva care a adus-o sau a primit-o de la Grecia). În perioada pre-mongolă, am achiziționat din Grecia fotografii sau copii ale unor icoane locale celebre (în special cele faimoase pentru minuni). Cunoaștem exemple în acest sens în perioada pe care o luăm în considerare. Așadar, acum amintitul Arhiepiscop de Suzdal Dionysius a luat de la Constantinopol două exemplare exacte („în aceeași imagine, - în aceeași măsură, - în lungime și lățime”) din celebra icoană a Maicii Domnului Hodegetria de acolo (despre care vezi I volumul 2 jumătate, p. 358/413) și le-a plasat - una în Nizdal celălalt al lui Novgoral - Suzgoral Catedrala 1048. Mitropolitul Pimin a luat de la Constantinopol, nu se știe dacă avea vreun nume aparte, o icoană a Maicii Domnului, care probabil era și o copie a uneia dintre celebrele icoane grecești 1049. Posturile anuale și săptămânale și regulile referitoare la ele. Spuneam mai sus că referitor la cele trei posturi anuale - Nașterea Domnului, Petru cel Mare și Adormirea, care nu au fost legitimate canonic de către biserică, ci au fost înființate în ea prin obicei, a existat neînțelegere între greci de foarte multă vreme (I volumul 2 jumătate, p. 399/462). Acest dezacord, care a constat, pe de o parte, în faptul că toate cele trei posturi ale noastre nu au fost recunoscute de toată lumea și, pe de altă parte, în faptul că au fost stabilite momente diferite pentru continuarea lor, a avut loc în Grecia nu numai pe toată perioada pre-mongolă, ci și pentru o perioadă semnificativă după anul 1050. În ceea ce privește aceste posturi din Rusia, în perioada pre-mongolă, nu știm despre ele, dar de fapt nu avem informații despre ele în perioada pre-mongolă. instrucțiuni cu privire la cei care nu au fost de acord, și anume, în timp ce unii dintre păstorii noștri prescriu să-i țină pe toți trei, alții prescriu să-i țină doar pe doi - Nașterea Domnului și Petru cel Mare, fără să spună nimic despre Adormirea 1051. În ceea ce privește timpul pe care îl avem în vedere, nici nu avem informații, așa cum am avut de fapt cu posturile, și cunoaștem doar instrucțiunile cu privire la acestea de la cele mai înalte autorități bisericești. Două dintre aceste instrucțiuni sunt cunoscute și anume cele aparținând mitropoliților Maxim și Fotie și citite în Pravila cu privire la posturile primului și în învățătura districtuală pentru treapta preoțească și monahală a celui de-al doilea. Atât unul, cât și celălalt ordin mitropolitan de a respecta toate cele trei posturi, iar primul dintre ele, făcând cunoscut într-o oarecare măsură incertitudinea care exista până atunci cu privire la timpul continuării posturilor, indică exact acest timp - la fel ca și acum, pentru toate cele trei posturi (când spune că postul lui Petru începe la o săptămână după coborârea Duhului Sfânt și în ultima zi a Adormirii și a chemarii Duhului Sfânt, 15. Nașterea rapidă penticostală) 1052 . Pe lângă posturile anuale de mai multe zile, există și posturile anuale de o zi. Din această a doua categorie de posturi, postul din ziua Înălțării Sf. Cruce a existat printre noi, în urma grecilor, deja în perioada premongolă 1053, deși mitropolitul Maxim în Regula sa despre post nu reușește în mod ciudat să spună despre asta. Apoi, această Maximă în numita lui Regulă poruncește postul în ajunul Nașterii lui Hristos și Bobotează sau în așa-numitele Ajunul Crăciunului și Bobotezei; el scrie: „Și dacă se datorează canonul Crăciunului în ziua în care se datorează, nu este vrednic să se mănânce carne sau pește pentru cei care postesc; dacă canonul se datorează sâmbătă sau într-o săptămână, statutul nu permite(), pâine și vin și să mănânce la Vecernie; pachete pentru a primi canonul luminii sâmbătă sau în săptămâna, ca înainte canonul Nașterii, ca mai înainte (i. Hrisostom, pâine și vin și mâncați până (nu mai devreme de) Vecernie” 1054. Ajunul Crăciunului este (ultima) zi a postului de Advent și, desigur, există o zi de post; iar de aici, se pare, nu era nevoie să legitimăm în mod deliberat postul în această zi. Însă zilele săptămânilor de post referitoare la abstinența de la mâncare în timpul lor erau împărțite în trei clase: cea mai strictă abstinență era prescrisă miercurea și vineri, mai puțin strictă luni, marți și joia și chiar mai puțin strictă sâmbăta și duminica. Legalizarea lui Maxim în ceea ce privește postul în ziua noastră de post este să prescrie ce tip de post ar trebui să fie, și anume miercuri-vineri, indiferent de ziua săptămânii. Prescripția referitoare la postul din ajunul Bobotezei este, ca să spunem așa, dublă: în primul rând, se prescrie în general să se țină postul în această zi; în al doilea rând, să respecte postul exact așa cum trebuia să fie respectat în zilele de miercuri și vineri. Când Maxim spune că nu trebuie să mănânci carne în Ajunul Crăciunului, indiferent în ce zi s-ar întâmpla; atunci există fie o simplă lipsă de detaliu în discurs (uitând că această ajun este, în orice caz, o zi de post), fie un indiciu că pe vremea lui - Maxim, toți sau unii încă mai mâncau carne în sâmbăta și duminica postului Nașterii Domnului. Nu știm dacă domnia grecilor cu privire la ajun s-a schimbat după Maxim sau dacă multă vreme după el a rămas ferm nedefinită între ei, doar mitropolitul Fotie, contrar lui, a scris într-una din scrisorile sale către Pskov: „dacă ajunul Nașterii Domnului sau Bobotează are loc sâmbătă sau în săptămână, nu este post și s-ar putea ca noi să nu fie post. în Rusia am adoptat carta sa încă de pe vremea lui Maxim și o respectăm cu fermitate: când arhiepiscopul de Rostov (mitropolit ulterior) Teodosie a încălcat în 1455. postul din ajunul Bobotezei, care avea loc duminică, era considerat o crimă gravă, iar în scrisoarea de adio i se spune că „în sfintele reguli, Ierusalim și Sfinții Munți și în Studite și în alte reguli, se scrie și se vorbește că dacă ajunul Nașterii Domnului Hristos sau Bobotează Domnului se întâmplă sâmbătă sau într-o săptămână, atunci să nu îngăduiți să fie călugărit și săptămânal. lumeștilor să aibă carne, dar s-a poruncit ca după iertare, la liturghie, să se împărtășească cu puțină împărtășanie, o cantitate slabă de mâncare, iar după iertarea de seară să mănânce cu totul, dar fast-food, și nu brânză, nici pește, nici lumeștii - carne” 1056. Iegumenul Atanasie, care s-a adresat mitropolitului Ciprian cu întrebările sale, lăsând să se știe că postul din ziua tăierii capului lui Ioan Botezătorul (29 august) tocmai era introdus în vremea noastră în vremea lui și nu era încă recunoscut de toată lumea 1057, l-a întrebat pe Mitropolit: ar trebui sau nu trebuie să fie ținut în această zi. Ciprian a răspuns: „La tăierea capului lui Ioan Botezătorul și Botezătorul, să nu mâncați carne, lapte sau pește, dacă nu se primesc în acea zi” 1058. Mitropolitul Fotie, în districtul său, învățănd despre ritualurile preoțești și monahale, confirmă porunca Mitropolitului Ciprian despre ținerea postului, dar în timpul postului uscat („în ziua postului”). 1059. În timpul mitropolitului Fotie din regiunea Pskov, ei au postit nu numai chiar în ziua Înălțării Crucii, ci și în ajun. Întrebat despre aceasta de către preoții din Pskov, Mitropolitul a răspuns că „după hrisovă, în acele zile canonice trebuie să se mănânce carne, dar chiar la Înălțare să nu se mănânce” 1060. Pe vremea mitropolitului Ciprian, unii dintre noi au considerat că este potrivit să postească în Sfânta Paraschevi (28 octombrie 1061, pe baza, desigur, că Paraskeviya este vineri în rusă). Întrebat despre această zi de către starețul Atanasie, Mitropolitul a răspuns că nu există post în această zi, decât dacă amintirea sfântului are loc miercuri sau vineri în anul 1062. Despre posturile de o săptămână de miercuri și vineri, și anume despre ce sărbători trebuiau desființate aceste posturi, am avut dispute în a doua jumătate a secolului al XII-lea, cauzate de faptul că obiceiurile (practica) noastre de atunci în acest sens, care reproduceau cele mai vechi obiceiuri grecești, nu corespundeau cu statutele grecești de atunci (de fapt, cele ale Patriarhiei), care au devenit mai stricte decât înaintea Patriarhiei. Disputele s-au sfârşit în nimic, adică, de fapt, cu faptul că am rămas totuşi cu obiceiurile noastre speciale, fără a accepta statutele greceşti moderne (vezi Vol. 2 jumătate, p. 401 sqq/465). După invazia mongolilor, nu mai târziu de domnia mitropolitului Fotie, am adoptat statute grecești. Sub primul mitropolit de după invazie, Chiril al III-lea, strămoșii noștri înșiși au atras atenția asupra discordiei lor cu grecii în legătură cu aceste obiceiuri, iar episcopul Teognost de Sarai a propus în 1276. întrebare în acest sens Conciliului de la Constantinopol. După răspunsul dat de conciliu lui Teognost și prescriind respectarea statutelor grecești din 1063, succesorul lui Chiril, Mitropolitul Maxim, a emis o Regula deliberată privind posturile, în care, în ceea ce privește posturile noastre, el confirmă din nou statutele grecești din 1064. Până în a doua jumătate a secolului al XII-lea, ne-am diferențiat de greci în ceea ce privește posturile de miercuri și vineri prin faptul că acestea au fost anulate pentru un număr mai mare de sărbători decât era atunci în cazul grecilor. Ce reglementări aveau grecii în acest sens până în a doua jumătate a secolului al XII-lea, am indicat mai sus (I volumul 2 jumătate, p. 403/466). Mitropolitul Maxim, prescriind respectarea de către noi a statutelor grecești contemporane, spune că posturile de miercuri și vineri sunt, în primul rând, desființate: pentru sărbătorile Nașterii Domnului și Bobotează, în săptămânile Paștilor, după Pogorârea Sf. Spirit, de la Nașterea lui Hristos până în zilele lui Vasiliev sau până la 1 ianuarie și înainte de sărbătoarea cărnii, lăsând în voia propriei oameni să țină sau să nu țină postul în Miercurea Miezului verii (în același timp, în ceea ce privește zilele și săptămânile în care postul este anulat, Maxim se exprimă în așa fel încât în sărbătorile Nașterii Domnului și în săptămâna lui Hristos și Epifania Răsăritului trebuie să se odihnească timp nu este interzis să-l mănânci - „nimic nu este reținut”); în al doilea rând, sunt slăbiți: pentru sărbătorile Schimbării la Față a Domnului, Adormirea Fecioarei Maria, Apostolii Petru și Pavel și Apostolul Filip, pe care se îngăduie să mănânce pește 1065. Că până la vremea Mitropolitului Fotie stăpânisem regulamentele grecești cu privire la posturile de miercuri și vineri, acest lucru este evident din faptul că Mitropolitul, predând în districtul său instrucțiuni despre riturile preoțene și monahale reguli generale despre toate posturile, vorbește doar despre un caz particular de încălcare a instrucțiunilor Mitropolitului Maxim în legătură cu posturile de miercuri și vineri, denumirea acestor sărbători în țara noastră a fost anulată. Maica Domnului, încălcare pe care el (Mitropolitul) o interzice pentru viitor 1066. Cu toate acestea, Fotie, la rândul său, a fost finalist în introducerea reglementărilor grecești cu privire la posturile noastre. De la Mitropolitul Maxim și înaintea lui, cele mai recente statute au făcut un pas în mișcarea lor către o mai mare severitate: în timp ce pe vremea lui Maxim era lăsat la voia tuturor - să anuleze sau să nu anuleze postul de la mijlocul secolului pentru sine, în timpul său - Fotie [timpul] - această anulare era deja interzisă în mod pozitiv. În conformitate cu schimbarea survenită, el, Fotie, vorbește despre nerespectarea postului din ziua Miezului verii, care a avut loc în țara noastră, ca o încălcare a regulilor bisericești 1067. Posturilor săptămânale de miercuri și vineri, legalizate canonic de biserică, li s-a alăturat ulterior postul voluntar de luni. La început, acest post a fost introdus în mănăstiri, și anume la Ierusalim 1068, apoi, în ceea ce privește mirenii, a început să se impună penitenților sub formă de pocăință și, în cele din urmă, a început să fie venerat și întreținut în general de către toți cei care erau deosebit de zeloși pentru evlavie 1069. Mitropolitul Fotie, fără a-l obliga pe nimeni, totuși, la acest post 107, îl păstrează. La momentul pe care îl luăm în considerare, mulți sau unii dintre noi considerau că este dat să postim în ziua în care cineva trebuia să bea apă de pe cruce, adică apă binecuvântată de Augustan sau Binecuvântarea Mică a Apei. Mitropolitul Ciprian, întrebat despre aceasta de stareţul Atanasie, a răspuns: „A bea apă de pe cruce este potrivit să mănânce un mirean, dar un călugăr să mănânce lapte; oricând şi oriunde primim Sfânta Împărtăşanie, în ziua aceea totul nu este interzis, decât dacă bem apă de pe cruce” 1071. Cât priveşte regulile referitoare la exact modul de ţinere şi menţinere a posturilor, Mitropolitul Fotie, în învăţătura sa districtuală despre riturile preoţeşti şi monahale, vorbeşte în acest sens despre Postul Mare, sau Postul Mare, şi despre posturile de miercuri şi vineri. Permițând în timpul Postului Mare să mănânce pește în zilele de sâmbătă și săptămâni (duminică), cu includerea în ultimul caz a săptămânii Tsvetnaya și la Sărbătoarea Bunei Vestiri, el îndeamnă toate celelalte zile din Postul Mare să fie petrecute cu mâncare uscată; Miercurea Postului Mare și călcâiele întregului an el îndeamnă să păstreze și cu mâncarea uscată 1072. (Despre post, Artemy spune că acesta constă în a nu lua anumite alimente până la o anumită perioadă, - Biblioteca istorică p. 1210. Înseamnă o perioadă de zile sau ore în zile. Despre sărbătorile Domnului și ale marilor sfinți, în care sunt permise postul și îngenuncherea. Este oportun să știm despre acest lucru, ca în predecretul acestor sărbători. Manuscrisul Volokolamsk nr. 491, foaia 476 ver. Despre stabilirea sărbătorilor de către sfinții părinți, manuscrisul Volokolamsk nr. 435, foaia 324; Manuscrisul sinodal nr. 231, fila 311 ver., p. 103 (Nașterea lui Hristos a fost stabilită de Ioan Gură de Aur, Bobotează de Vasile cel Mare, Paștele de Grigorie Teologul). Cuvântul sfinților părinți despre sărbătoarea duhovnicească și beția. Început: sfinții părinți au stabilit zile de post după învățătura Domnului și după porunca sfinților părinți. Lavra Izmaragd nr 204, fila 50 (cum se petrece vacanțele). Pe lângă posturile obișnuite, poți oricând să postești, luând o rugăciune de la preot; iar cei care postesc fără rugăciune sunt blestemați - Lavra Izmaragd Nr. 204, foaia 230 și verso. Cei care nu mănâncă brânză și lapte miercuri vor fi întâlniți la moarte în al 3-lea cer de către îngerul zilei de miercuri, - ibid.. Regula despre post pentru toată vara (miercuri și vineri, precum și luni) - manuscrisul Volokolamsk nr. 515, foaia 36. Articole: 1) cuvântul sfinţilor părinţi despre post, carta bisericii. Început: Se cuvine, fraților, ca un țăran să-i placă mai bine Dumnezeului său. Manuscrisul Volokolamsk nr. 541, foaia 251–264 verso (despre post și sărbători); Lavra Izmaragd nr. 204, fila 252. 2) Carta despre retragerea lui Petru. Început: Luni, miercuri, vineri, mazăre cu yagly și cireșe. Manuscrisul Volokolamsk nr. 560, foaia 54 ver. Despre Postul Mare: pe tot parcursul săptămânii lui Fedorov, folio 55, ver.; despre Evanghelia lui Filip: și din Evanghelia lui Filip, pagina 57; despre Postul Mare: și în săptămâna I a Postului Mare; statut despre miercuri și călcâi: sfânt pentru fericiții părinți nu au pus foaia 60, foaia 64. Manuscrisul Volokolamsk nr. 523, foaia 156 verso (despre Postul Mare, Filip, Petru, Miercuri și Vineri). Un cuvânt despre postul marelui post, și Petrov și Filippov. Început: Însuși Domnul nostru Isa. Xs. stabilit 40 de zile, 40 de nopți. Tsarskaya nr. 366, foaia 115, p. 364; Manuscrise sinodale nr. 231, fila 408, p. 109. Săptămâna lui Fedorov, adică prima săptămână a Postului Mare, - manuscrisul Volokolamsk nr. 632, foaia 424. Săptămâna lăudabilă - a 5-a săptămână a Postului Mare, - Cronica Nikon VI, p. 52, 1473). (Pe scurt, - Vivliofika VI, 183 (la Moscova); în lungime, - ibid., p. 363 (la Novgorod). La greci, pentru acțiunea peșteră, vezi Simeon din Thessalonic Dialogus contra haereses cap. 23 la Minya. t. 155, p. 113. Referitor la momentul în care se efectuează, vezi Descrierea manuscriselor sinodale nr. 399, p. 371. Latinii au mistere, grecii au acțiuni rupestre. N.B. Probabil a început cu Sophia Fominichna. Macarius în Novgorod Antiquities II, 137 conține o descriere [se presupune] a cuptorului caldeean Novgorod (3 ¼ arshins înălțime, 2¾ arshins în diametru, rotund, pe 12 coloane, între care sunt profeți); [de fapt, acesta este amvonul unei biserici. Vezi Tolstoi și Kondakov Antichitățile rusești în monumentele de artă, numărul 6, p. 156–158. Desene în Antichități ale statului rus, Secțiunea VI, nr. 27–29, în Tolstoi și Kondakov ibid. și E.E. Golubinsky în Atlasul arheologic al bisericii, tabelul LIII, jos 3]. Prima mențiune cunoscută a caldeenilor în peșteră a fost în 1548. în Novgorod, - News of the Archaeological Society for 1861, vol. III, p. 36; Pekarsky Știința și literatura sub Petru cel Mare, voi. eu, p. 390. Despre inflamabilitatea prafului găsit în pistilele muşchiului, vezi Journal of Nature and Hunting, 1878, ultima relatare, p. 292 fin.. Despre muşchi, vezi Medicina de acasă a lui Florinsky, p. 84 și Farmacologia lui Buchheim, p. 397, Lycopodium clavatum). [mier. protopop K. Nikolsky Despre slujbele Bisericii Ruse, care au fost în cărțile liturgice tipărite anterioare, Sankt Petersburg, 1885, p. 169–213; A. A. Dmitrievsky Ordinea acțiunii peșterilor. Timebook bizantin, vol. I, numerele 2–3, Sankt Petersburg, 1895]. (A avut loc în Săptămâna consumului de carne, - Vivliofika VI, 221. Descriere ibid. XI, 3 început sqq). [mier. de la protopopul K. Nikolsky Despre slujbe etc., p. 214–236; la Η. F. Krasnoseltseva Despre istoria cultului ortodox. (Cu privire la unele slujbe și ritualuri bisericești care nu mai sunt folosite). Kazan 1889, p. 57–64]. (Descriere, – Vivliofika X, 2 sqq și VI, 163. Chin, 1 septembrie peste tot în orașe, – ibid. XIV, 157). [Cm. din protopopul K. Nikolsky Despre slujbe etc., p. 98–168; la Η. F. Krasnoseltseva La istoria cultului ortodox p. 27–56]. Călărie pe măgar în săptămâna lui Vai. (Despre mersul patriarhului în Grecia pe măgar, - R eiskii ad Constant. Porphyrogenit. p. 13. Descriere, – Vivliofika XI, 54 și VI, 314. Interzicerea altor episcopi ai catedralei de a efectua alte acțiuni decât patriarhul în 1678. Martha, – Vivliofika. VI, 357. Despre măgar, care este un cal acoperit cu urechi lungi legate și despre patriarhul așezat pe o parte - Margeret în Povestea Pretenditorului 260 sub fin.). [mier. de la protopopul K. Nikolsky Despre slujbe p. 45–97]. (Ritualul binecuvântării bisericii pentru domnie, - Cronica Ipata, p. 216. Comanda pentru fraternitate si altele care nu exista acum. Vezi News of the Academy of Sciences, vol. VII, p. 266 fin. [mier. din protopopul K. Nikolsky Despre slujbe etc. p. 371–388]. Spălarea picioarelor în Joia Mare era săvârșită de stareți în mănăstiri, dacă voiau - Manuscrisul sinodal nr. 233, p. 126 începutul [Pentru spălarea picioarelor în biserica antică, vezi A. A. Dmitrievsky, Serviciile divine ale Săptămânilor Sfinte și Paștilor din Sfântul Ierusalim din secolele IX-X, Kazan 1894, pp. 108–125 și 343–351]. Colecții din crucile pe săptămână la Mitropolitul Fotie, - Monumentele lui Pavlov col. 378 fin.. De câte ori pe an și în ce zile se țineau procesiunile crucii în jurul orașelor, - Supliment la Actele istorice, vol. I, nr. 33, p. 33. - Când să mergeți cu cruci (procesiunea crucii) lângă oraș, - mesajul Arhiepiscopului Teodosie de Novgorod către Korela, Vivliofika, XIV, 157. Și când să mergeți pe apă ibid.. Rituri (orele regale, sfințirea apei de Bobotează, acțiune în peșteră, călare pe măgar, spălarea picioarelor, sfințirea antimensiunii, Judecata de Apoi în secolul al XVI-lea) - manuscrisul Volokolamsk nr. 410). [Pentru ordinul pentru sănătatea țarului, vezi protopop K. Nikolsky Despre slujbe etc., pp. 237–256. Ritul spălării moaștelor sfinților sau umezirii crucii, în Nikolsky ibid., pp. 257–286. Predica despre împărtășirea Sf. ape de mare consacrare de Bobotează, - din Nikolsky ibid. p. 287–296. Abluția meselor Sf. în Joia Mare, - în Η. F. Krasnoseltseva Despre istoria Liturghiei Ortodoxe p. 65–79. În răspunsurile Mitropolitului Ciprian către starețul Atanasie citim: „Sfânta masă ar trebui să fie spălată în Joia Mare, în bisericile catedralei sfântului, iar copiii mai mici sunt slabi pentru această figură”, - Monumentele lui Pavlov col. 259. Rugăciunile pentru catehumeni în timpul Utreniei și Vecerniei și ritul catehumenilor din Vinerea Mare - în Η. F. Krasnoseltseva Despre istoria cultului ortodox, pp. 104–133. Gradul de salariu, – ibid. p. 243–246]. (Preoții, după cărțile lor de rugăciuni (cărțile de breviare), au manakanune rele și rugăciuni false, - Mitropolitul Zosima în Monumentele lui Pavlov col. 792. Preoții imprimau ușile împărătești în Sâmbăta Mare - aka ibid. col. 794. Descrierea manuscriselor sinodale nr. 319, p. 601. Două scrisori ale Mitropolitului Macarie către Arhiepiscopul Pimen de Novgorod din 1555 și 1558, în chestiuni de administrație [: a) despre Ierodiaconul Avraam slujind Sfânta Liturghie fără epitrahelion și fără voia arhiepiscopului său, de la arhimandritul iertat, și b) despre un anume preot laic: în Sfântul altar s-a îmbolnăvit brusc, iar Sfântul liturghia a rămas nesăvârșită după el], - vezi în Descrierea a 432 de manuscrise ale bibliotecii din Sankt Petersburg, Academia Teologică din A. S. Rhodos, p. 248. Despre Gregory Tsamblak, ca scriitor de lucrări liturgice, vezi note despre Iluminism. Apa era sfântă în fiecare lună în Novgorod, în secolul al XIV-lea. Cronica I din Novgorod, 103 fin., anul 6917. Binecuvântarea apei în loc de cruce cu moaște. Cuvânt despre transferul relicvelor lui Clement. Manuscrisul academic nr. 91, foaia 682 ver. Ritul jurământului înaintea lui Petru, - Lecturi ale Societății de Istorie și Antichități 1846, Nr. 1, Amestecul, p. 53. Ritul jurământului printre tătari, - Cronica Gustino p. 362 fin.. De când mitropolitul Iona, Rusia consideră că are misiunea de a păstra cu strictețe statutele (riturile): opera arhiepiscopului Teodosie. După capturarea Constantinopolului de către turci, rușii au început să se considere gardieni deliberați ai Ortodoxiei. Dar Ortodoxia este conform ritualului lor. Și așa și-au îndreptat toată grija către cei din urmă. (Preocuparea pentru uniformitate). Daniel din Vladimir în manuscrisul lui Iona „Cred” - cel adevărat - Mitropolitul Macarie al Istoriei vol. VI, p. 370. Ziua Imaginilor - Ziua Spasovului, - Cronica 1 Novgorod, p. 102. Maeștrii cântului, ascunzându-și cunoștințele elevilor lor, la care au observat talente, au abandonat din ce în ce mai mult știința cântului (aceasta nu se aplică lecturii). Vezi Manual for Country Shepherds 1873, vol. III, p. 20-21. Arhanghelului Mihail icosasul Patriarhului Isidor, icosasul Înaintașului său, Slujirea Domnului Isus de către Patriarhul Filoteu în manuscrisul lui Kirill Belozersky, - Lecturi ale Societății de Istorie și Antichități 1860. cartea II, pp. 18–19. Măreția Patriarhului Filoteu, care nu este în cărțile curente - Proceedings of the Kiev Academy 1863, January, p. 40. Nikephoros Blemmis polyeleos, – Manuscrisul Lavra nr. 3, foaia 211. Despre traducerea multor cărți liturgice din greacă în bulgară de către bătrânul Ioan de Athos în articolul arhimandritului Leonidas despre mitropolitul Ciprian, nota de la pagina 22 (O corectare a traducerii, desigur?). După 1389, pentru Isaac Sirul, despre a cărui traducere este chiar acolo. În 1342 (6900) grecul Toma (în viața monahală Teodul) Ficara a scris Menaion, Trisong, Octoechos și a ales canoane pentru sfinții din Moscova. Philaret, Review of the Song Singers, p. 340, § 77. (Din alaiul lui Theognostus?). Ce a contribuit Sf. Mitropolitul Ciprian... din limba sa populară și din traducerile vremii sale în cărțile noastre liturgice. Rezumat de Arhimandritul Amphilochius, Proceedings of the III Archaeological Congress, vol. II, p. 231–251. În Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Moscova, de sărbători, la marile ieșiri erau purtate giulgiurile Sfinților Petru și Iona, - Hagiografia Barsukova p. 442, 444 fin. (și două Ierusalim). În secolul al XV-lea, în ajunul Bobotezei, au cântat vecernie nu împreună cu liturghia, ci după o anumită perioadă de timp (cazul lui Ghenady și Gerontius). Cum a fost săvârșit ritul multor ani la ceasul regal. Vezi Știrile Academiei, vol. VI, p. 188. În loc de paremii, Lectură din Prolog sub denumirea: „Din lectură din Geneză” (către Boris și Gleb), - Izvestia Academiei, vol. VI, p. 191. În Lavra Parameinik (Descrierea istorică a Lavrei, 1857, p. 151) la fel. Prefață despre rang și rațiune, pentru care Cartea Orelor a fost întocmită de dragul vinovăției. Început: Scrieți pe scurt judecătorii, ca să existe un răspuns ereticilor. Manuscrisul sinodal nr. 850, foaia 664 (despre Biroul de la miezul nopții, Utrenie și alte slujbe). Statutul canonului lui Andrei al Cretei în săptămâna a 5-a a Postului Mare, miercuri la sfert, Nikonovskaya VI, 71, 1477. Mefimon - vecernia, - Viața Sfântului Serghie, pagina 89 început. Despre cenzura pentru 9 cântece, - Bychkov Descrierea colecțiilor Bibliotecii Publice Imperiale, p. 273. Cărți liturgice Vladimir Vasilkovici: aprakos gospel, aprakos apostol, paramya, Prolog de 12 luni, Menaion de 12 luni, Triodion, Okhtai, Irmoloi, Carte de rugăciuni, Carte de slujbă - Cronica Hypatian, p. 608 fin., 609). Daniel a construit patru biserici în Kholm, dar trei sunt menționate în mod clar ca biserici de piatră, - Cronica Ipatos, ediția a II-a, pp. 558–60 (nu este precizat clar despre Biserica Sfintei Treimi, - p. 558). Capitalele se numesc: Kholm, Vladimir Volynsky și Lvov (Lemberg), vezi Sharanevich History of Galician-Vladimir Rus, p. 138 și 167. Nikon Chronicle VI, 61 fin.. Culegere de Cronici VI, 233 fin.. Ibid. str. 254 subfin. și Cronica Nikon VI, 231 și 233. (Pentru acestea, vezi și în manuscrisul bibliotecii fundamentale a MDA Nr. 201, foaia 283). [Despre numărul de biserici din Moscova, din lemn și piatră, avem următoarele știri]: (în 1336 existau mai mult de 18 biserici, - Nikon Chronicle III, pp. 164, 179 fin.; în descrierea călătoriei la Moscova a ambasadorului țarului Varkoch în 1593 se spunea că la Moscova s-a clădit o casă cu clădirea de biserici. 1500, - Lecturi ale Societății de Istorie și Antichități 1874, cartea IV, p. 36. Potrivit lui Behr, existau aproximativ 3000 de biserici la Moscova, - Poveștile Pretenditorului, I, p. 59). (Cât de mici erau bisericile de piatră - o singură brață și cu altar, - Culegere de cronici, vol. VI, p. 296. O biserică veche de piatră (mică), reprezentând chiar de la temelie o boltă în șoaptă (înălțime de trei brațe) în provincia Nijni Novgorod din satul Palets, Notele Societății Imperiale, vol. X, p. 30. (Lucrări despre arhitectură: Ceva despre arhitectura bisericii de Ivancin-Pisarev în mănăstirile sale Simonov și Andronikov; Snegirev în Monumentele antichității Moscovei; Arhimandritul Macarius, Descrierea arheologică a antichităților bisericești din Novgorod, începutul părții; „Antichitățile rusești în monumentele de artă, publicat de Contele N. Tolstoykov.” (Numărul 6, 1899 A. P. Novitsky Istoria artei ruse, numerele IV și V, M. 1899). O treime mai jos decât bisericile în sine sunt absidele altarului: biserica satului Mikulino Gorodishche, situată în districtul Staritsky al provinciei Tver, fostă capitală separată în moștenirea Tver a moștenirii Mikulinsky, construită în 1398. (desen al unei biserici în antichitatea rusă de Snenovgire, caiet și XI); Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Moscova (pentru o indicare a desenelor sale, vezi mai jos, în discursuri speciale despre ea, p. 390); Catedrala Suzdal, care în forma sa actuală ar trebui atribuită primei jumătate a secolului al XVI-lea (desen în L’art russe par E. Viollet le Du c (gr. Stroganov), foaia VIII). Jumătate mai jos decât bisericile în sine: Biserica Moscova de pe Stary Simonovo, construită în 1509 (desen în Antichitatea Rusă, caiet V); Catedrala Iaroslavl, care în forma sa actuală ar trebui atribuită primei jumătate a secolului al XVI-lea (desen în L’art russe, foaia VII). Vedeți vestibulele cupolelor Catedralei Suzdal, precum și Catedralele Iaroslavl și Rostov. (Desenul acestuia din urmă, care în forma sa actuală aparține aceluiași timp cu primele două, se află în eseul contelui Tolstoi: Ancient Shrines of Rostov the Great, conform ediției a II-a la pagina 44; și în L’art russe, pagina VII). (Acoperișurile catedralelor Vladimir în 1537 erau din lemn, - Cartea Regală, p. 73), Cornișa de pe Catedrala Adormirea Maicii Domnului este alcătuită din trei linii de țesut cu model, care a fost construită de o persoană necunoscută și când, dar, după toate probabilitățile, de către prințul Zvenigorod Yuri Dmitrievich, fiul lui Donskoy, în primul sfert al secolului al XV-lea († 1434). Imaginea catedralei: în Antichitatea Rusă de Snegirev și Martynov, caietul III, în Buletinul Societății de Artă Veche Rusă de la Muzeul Public din Moscova, 1874. cartea 3, secțiunea IV, în L’art russe par E. Viollet le D uc (Gr. Stroganov), foaia V. Pentru cornișă, vezi, în principal, în Antichities Bulletin. Cornișa de pe Biserica Bătrânului Simonov menționată mai sus este formată din două rânduri de sobe în legătură cu o linie de sculpturi, dintre care aceasta din urmă ocupă locul de mijloc. Cornișa de pe Biserica Arhanghelul Mihail din Mănăstirea Minunea, construită în perioada 1501–1504, este formată din două linii de poteci în legătură cu o linie de sculpturi, care ocupă și locul de mijloc (desen al bisericii în Antichitatea Rusă, caietul VIII). – Dacă nu există cornișă intermediară între lizeni, atunci în unele biserici se înlocuiește cu faptul că teșirea inferioară a lizenului superior în formă de sobă este acoperită de mai multe ori (ca în biserica satului Mikulino Gorodishche și în Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Moscova). Pe trunchiurile difuzoarelor se pun nuci: Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Moscova, Biserica Mănăstirii Chudov, Catedralele Rostov și Iaroslavl. Aceasta este împărțirea zidurilor în bisericile satului Mikulino Gorodishche și așa se pare că a fost și la Catedrala Treimii Trinity-Sergius Lavra, construită în 1422. (ai cărei pereți sunt acum aproape complet acoperiți cu pridvoruri atașate). Zidurile Bisericii Miracol a Arhanghelului Mihail și catedralele Suzdal și Yaroslavl sunt împărțite în trei câmpuri. Liniile Catedralei Arhanghelului din Moscova, care a fost construită în 1505–8 și Catedrala Rostov sunt împărțite în patru câmpuri (pentru instrucțiuni despre unde să se uite la desenul primului, vezi mai jos în discursurile speciale despre aceasta, p. 391). Prima dungă este o linie din aceleași arcade închise care alcătuiesc frizele câmpului inferior al lisenei; a doua dungă este o linie de pechuri triunghiulare, aceeași care alcătuiește cornișa care desparte câmpul superior al lisenei de cel inferior; A treia dungă este o linie de triunghiuri zimțate. Vezi cupolele Catedralei Adormirea Maicii Domnului, Biserica Mijlocirii de pe Nerl și Catedrala Dimitrie. Aceeași formă ca și bisericile Suzdal-Vladimir de pe cupola principală a Catedralei Buna Vestire din Moscova. Există frize, dar nu coloane pe cupolele bisericii din satul Mikulino Gorodishche. Nu există frize sau coloane: pe cupola Catedralei Zvenigorod, pe cupolele Catedralelor Adormirea Maicii Domnului și Suzdal din Moscova. Pe cupola Catedralei Zvenigorod. Pe cupolele bisericilor satului Mikulina și Mănăstirii Chudov (apare identic pe cupola bisericii acesteia din urmă). Pe cupolele Catedralelor Adormirea Maicii Domnului și Rostov și pe cupolele laterale ale Catedralei Buna Vestire din Moscova (unde este vizibil desenul acesteia din urmă, vezi mai jos p. 391). Pe cupolele Catedralei Suzdal Pe cupolele Catedralei Arhanghelului din Moscova. Așa este pe cupolele Catedralei Iaroslavl. Pe cupolele Catedralei Rostov. Pe cupolele bisericii din satul Mikulino Gorodishche. Deci pe cupolele Catedralei Arhanghelului din Moscova, Biserica Mănăstirii Chudov și Catedrala Rostov. Vedeți cupolele catedralelor Rostov și Yaroslavl. Acestea sunt coloanele ușilor Catedralei Zvenigorod, Catedrala Treimii din Lavra lui Sergiu și Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Moscova (și probabil alte biserici dintre cele ale căror desene nu arată ce fel de coloane de ușă au). Acestea sunt suprastructurile ușilor din Catedrala Zvenigorod, din Catedrala Treimii Lavrei lui Serghie (?) și din Biserica Mănăstirii Chudov (rezervația privind alte biserici este aceeași ca acum mai sus). Nu le au: biserica satului Mikulino Gorodishche, Catedrala Zvenigorod și Catedrala Treimii Lavrei lui Sergius. Catedrala Zvenigorod și Catedrala Treimii Lavrei Sf. Serghie. Catedralele construite după Catedrala Adormirea Maicii Domnului nu au pridvor: Arhanghelul Moscovei, Rostov, Yaroslavl și Suzdal. Vezi Geschichte der Architektur Lünftes Buch, Zweites Kapitel (der Romantische Styl), după ediția a IV-a p. 323, 362, 365, 368, 374, 391, 409, 411, 423, 434. Bolțile ușilor și ferestrelor și arhitravele peste uși și ferestre sub formă de arcade cu vârfuri ascuțite (Spitzbogen) constituie o trăsătură caracteristică arhitecturii gotice occidentale. Dar aceste arcade ascuțite nu sunt ca suprastructurile noastre de uși cu tucks; şi de aceea nu considerăm probabil să producem pe cel din urmă din primul. (Despre vechile biserici din Novgorod, vezi Arhimandritul Macarius în Descrierea arheologică a antichităților bisericești din Novgorod). Faptul că catedrala era mare și, prin urmare, așa încât este probabil să se aștepte pridvoruri, este evident din faptul că a fost construită pe parcursul a trei ani și că pentru construcția ei, meșterii au fost plătiți cu 400 de ruble, - 1 și 2 Cronici Pskov sub 1365. [Pentru o listă a bisericilor, vezi Anexele de mai jos, pp. 395–403]. Despre colecția de fațade ale bisericilor din Novgorod din Stașov și Gornostaev, a se vedea Știrile Societății Arheologice vol. 2, p. 380. (Biserica lui Andrei Stratilates de la începutul secolului al XIV-lea din Kremlinul din Novgorod, sub formă de pătrat, fără semicerc estic (lungime 5 stăpâni, lățime 3 stăpâni), altarul este o mică proeminență (există cruci în peretele vestic), o mică cupolă pentru peretele vestic al clopotului bisericii; așezat - Makaria Descrierea Antichităților din Novgorod, vol. I, p. 115 și 116. Biserica Mijlocirii din Zverin a Mănăstirii Novgorod din secolul al XIV-lea, dar mai târziu restaurată, cu un semicerc ieșit spre est, - Makaria, I, 136 (un alt altar în trei părți din aceeași biserică). (altar în trei părți), - Macarie, I, p. 142. Vechea biserică atașată este aceeași, - Macarie I, 148). Nikon Chronicle VI, 58 început. Vezi Nevolin Despre Pyatina și curțile din Novgorod, anexe, p. 293 începutul. Când în primăvara anului 1474. Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Moscova, construită de meșteri ruși, s-a prăbușit, Ivan Vasilyevici l-a instruit pe ambasadorul său, trimis în același 1474. în Italia, să aducă un arhitect, iar acesta în primăvara următorului 1475 l-a adus pe Aristotel Fioravanti de la Veneția, jumătate din volumul de deasupra [ p. 552]. În 1487 găsim la Moscova un alt arhitect occidental, Mark Fryazin, care a sosit necunoscut când după Aristotel, Nikon Chronicle VI, 122. În 1490. au fost aduși noi arhitecți, printre care Peter Antony Solarius din Mediolan cu elevul său Zamontonius - ibid. p. 125 și în Karamzin la volumul VI, nota 104, col. 25 sub fin.. În 1494 citat, tot din Mediolan, de arhitectul Aleviz, - Cronica Nikon VI, 140 (cfr 157). Curtea Bobotezei Treimii (din biserică), dăruită însuși reverendului Serghie de către Dmitri Ivanovici Donskoy, a fost situată la Poarta Treimii a Kremlinului, care și-a primit numele tocmai din curte, mergând din exterior în Kremlin pe mâna stângă, unde colțul Arsenalului (Atelierul de artilerie) este îndreptat acum spre poartă. Ansamblul a fost luat de la mănăstire pentru Arsenal și distrus în 1807. – Despre construirea bisericii noastre în locul celei de piatră, – Colecția Cronici VI, 233. Caiet antic 3, conform ediției de format mare p. 8, col 1 fin.. Despre construcția bisericii din satul Kolomenskoye, - Cronica Nikon VI, 248. Cfr in Geschichte der Architektur Lübcke conform ediției a patra pp. 478, 502, 504, 534, 568, 593, 594, 615. Triunghiuri gotice occidentale [Spitzbogens], atunci când reprezintă benzi peste uși și ferestre, astfel încât pereții, ferestrele și decorațiunile pereților sunt realizate peste pereți, ferestre și ferestre astfel încât să iasă peste pereți. sub formă de scuturi independente decorate cu sculpturi mai mult sau mai puțin bogate; triunghiurile noastre sunt așezate folosind dungi convexe în peretele însuși și nu au niciun decor. Vedere a bisericii în același „Timp Vechi” de Snegirev, - același caiet al 3-lea. Nikon Chronicle VI, 119 început și 122 început. S-a făcut o altă extindere a pridvorului din partea de sud. Fațada catedralei cu un plan și secțiune în „Monumentele antichității Moscovei” de Snegirev, la pagina 83. În vechea mănăstire Moscova-Alekseevsky, situată pe locul Catedralei Mântuitorului Hristos, a existat o biserică de piatră din lemn, care poate fi fost o biserică construită de Aleviz Fryazin în 1514; dar este mai probabil să credem că în 1625, sub Mihail Fedorovich, biserica construită de Aleviz nu a fost restaurată, ci în locul ei a fost construită una nouă. Biserica avea două acoperișuri în cochili, așezate pe standuri pătrangulare joase: imaginea sa în „Antichitatea Rusă” de Snegirev și caietul XI al lui Martynov. Nikon Chronicle VI, 248. Pentru că conține moaștele Sfântului Vasile, sfântul nebun din Moscova, care în 1552. A fost înmormântat la Biserica Sf., situată pe locul catedralei. Treime. - Întrucât acest loc al catedralei era o pelerină deasupra șanțului de șanț, se numea Biserica Mijlocirii, care se află pe șanț. În Cronica Nikon sub 1555, VI, 238 fin., se citește: „În aceeași lună (30 iunie, pentru mai sus de 29 iunie) împăratul și marele suveran credincios și iubitor de Hristos a poruncit întemeierea bisericii („Ocrotirea Maicii Prea Curate a lui Dumnezeu,” - suplimentăm piatra tipărită cu o singură mână, care a fost scrisă cu nouă mână). Drevian (Biserica de lemn a Mijlocirii de lângă locul celei de piatră a fost ridicată în septembrie 1554, - ibid. p. 232 fin. sqq; pe linia 4 de jos: „Octombrie” este o eroare în loc de „Septembrie”), despre capturarea Kazanului, la Poarta Frolovsky (Kremlinul, care este acum, și înainte de un singur spa.) S-a întemeiat Trinitatea, iar suveranul a ordonat adăugarea Mijlocirii din capelă la aceeași biserică” (după cuvintele: „dincolo de șanț” se citesc cuvinte de neînțeles: „și capela la aceeași biserică a Treimii dătătoare de viață deasupra șanțului Sfântului Nicolae Făcătorul de Minuni din Vyatka”; acea biserică a Mijlocirii și a Treimii dătătoare de viață Vyatsky, a cărei icoană făcătoare de minuni a fost adusă la Moscova imediat înainte - p. 237). Din cuvintele de mai sus ale cronicii reiese că la început, în 1553, suveranul a hotărât să construiască în memoria cuceririi Kazanului (cfr Acts of the Expedition vol. I, nr. 241, p. 258 început) o Catedrală a Treimii de piatră (în locul celei dintâi deasupra șanțului de lemn), iar apoi a ordonat să-și schimbe denumirea în 1555. Treime și mijlocirea cu multe capele. Când s-a încheiat consiliul nu este consemnat în cronici; dar intrarea dată de Snegirev în „Monumentele Antichității Moscovei” este pagina 343 col. 1, și nu știm de unde a fost luată, asigură că ea, neterminată în interior, a fost sfințită la șapte ani de la ctitoria secundară, 1555 (deci, nouă ani de la prima ctitorie, 1553). Vezi Snegirev în „Monumentele Antichității Moscovei”, p. 348 col. 2 fin.. Desen (fațada) bisericii din „Monumentele antichității Moscovei” de Snegirev, la pagina 342. În prezent există nouă cupole și o cupolă mică (comparativ); dar acesta din urmă, fiind puțin vizibil și parcă ascuns, este deasupra extensiei ulterioare. S-au păstrat două imagini ale Bisericii Sf. Vasile din prima jumătate a secolului al XVII-lea - una în pictura procesiunii către Lobnoye Mesto, cealaltă a lui Olearius, vezi-le în L’art russe a lui Stroganov, foaia XIII, iar prima, prezentată mai detaliat, dar nu în întregime realizată în mod satisfăcător, este încă în „Note istorice și St. Intercesiune”. Belyankin (Moscova, 1847). În imagini, cupolele noastre au o formă diferită de cea de acum și anume gâturile nu sunt rotunde, dar în prima sunt octogonale, în a doua sunt patrulatere. Nu putem decide dacă gâturile au fost de fapt modificate de mai multe ori sau dacă sunt prezentate incorect în desene. În orice caz, acesta este un detaliu care nu este deosebit de important. În prezent există o cornișă pe cortul cupolei principale, deasupra benzilor, despre care acum se discută mai jos. În desenele amintite ale bisericii secolului al XVII-lea. această cornișă lipsește. Am vorbit despre ce frunți sunt deasupra, dar pe cupolele bisericii noastre sunt în cea mai mare parte fără tucks, reprezentând semicercuri regulate (semicercuri), și doar foarte puține cu tucks (în desenele secolului al XVII-lea sunt mai multe cu tucks decât acum în realitate). Trunurile sunt aceleași semicercuri, dar nu sunt înconjurate de dungi (mănunchiuri) ușor convexe, ci acoperite cu niște copertine, astfel încât în ​​interior par a fi pechurami mult mai adânci. Că reprezintă doar o modificare a frunților butoiului, și nu ceva independent, nu insistăm asupra acestui lucru ca fiind neîndoielnic. Vezi imaginile de mai sus ale bisericii din secolul al XVII-lea. În ceea ce privește primele și cele mai vechi timpuri, vezi desenele menționate. Scriitorii străini au o legendă că Groznîi, nedorind ca arhitectul, care s-a lăudat că a construit o biserică și mai bună, să construiască o biserică atât de mai bună pentru altcineva, a ordonat să-i fie scos ochii, vezi Polevoy în Istoria poporului rus VI, 330 și Snegirev în Monumentele antichității Moscovei p. 343 col. 2. Ceea ce este afirmat de Snegirev și alții că „diferitele ornamente și detalii ale bisericii noastre ne prezintă un amestec bizar de stiluri maur, gotic, lombard, indian și bizantin” este ceea ce se numește scheherazade. (Pentru informații despre catedrală, vezi manuscrisul bibliotecii fundamentale a MDA Nr. 201, fila 280 verso). Fațada bisericii de Snegirev și Martynov în „Antichitatea Rusă”, caietul XIV, și în L’art russe, foaia XI. Primii au și un plan, dar este fie incorect, fie, cel puțin, de neînțeles pentru noi. Culegere de Cronici VI, 296 (Sofia Temporară Stroev II, p. 386; plasată în locul celei precedente rotunde, foarte mică, care avea și clopote în vârf). Eminența Macarius „Descrierea arheologică a antichităților bisericești din Novgorod”, 450. Pentru mai multe despre așa-numitele biserici monumentale de piatră din timpul nostru, vezi lista bisericilor de piatră anexată la acest capitol mai jos, pp. 388–403. (Bisericile principale erau numite reale, spre deosebire de capele. Vezi în Notele istorice despre Schitul Krivoyezerskaya, Ierodiacon Filumen, M. 1862, în descrierea acestei mănăstiri 1676, p. 15). Culegere de Cronici VI, 303. Ibid. IV, 306. – Uneori, și poate adesea, mesele erau încălzite folosind așa-numitele sobe negre care nu aveau țevi, vezi intrarea în rând pentru construirea bisericii în 1666. în „Știrile Societății de Arheologie” vol. II, col. 318. Culegere de Cronici VI, 233 (din mijloc, despre Biserica Treimii din Moscova) și 234 (sfârșit, despre Biserica Mântuitorului din Chigasy). 1 Letopisețul Pskov sub 1524, - în Culegerea Cronicilor IV, 296, col. 1. Când în 1474, Catedrala Adormirea Maicii Domnului, începută de Mitropolitul Filip, a căzut la Moscova, iar Marele Duce a chemat meșterii din Pskov, aceștia din urmă, examinând rămășițele supraviețuitoare ale catedralei căzute și hulindu-le pe meșterii din Moscova pentru incapacitatea lor de a pregăti var, i-a lăudat pentru faptul că au făcut bine zidul „Chronică”: înseamnă că ei înșiși au făcut același lucru. Cronica Nikon spune că meșterii din Pskov au învățat viclenia în tăierea pietrei de la germani - începutul VI, 58. 1 Cronica Pskov, ibid.. Culegere de Cronici VI, 195 început, 198 fin., 200 început. Ibid. p. 205. (Pentru o înregistrare detaliată a construcției unei biserici de piatră în 1688, vezi Notele Societății Imperiale de Arheologie, vol. X, p. 449. - Pentru instrucțiunile secolului al XVII-lea privind construirea bisericilor de piatră, vezi: Patriarhul Ioachim ibid. pp. 441 și 441 și sub hotarul său: „didit 442g la hotar. un altar în locuri întregi, ca să nu fie cimitire moarte în acele locuri și să se construiască vârfurile acelor biserici în contrast cu celelalte biserici de piatră, și să fie rotunjite altarele, și să fie intrări speciale în biserică și în sanctuar, și să nu fie intrare de la biserică la sanctuar, iar în mijloc să fie ziduri în biserică; iar în dreapta lor cele sudice, iar în stânga cele nordice este imaginea Mântuitorului, în stânga tronului vechi este pecetluită în coloana de gumă a lui Kalachov, Nr. 27. A lui, despre biserica de piatră cu două etaje: „altarul bisericilor de sus să fie deasupra bisericii de jos, ca să fie eliberat altarul bisericilor de jos, și nu sub altarul de sus”; despre vârful bisericii, icoanele și ușile din altar care sunt mai înalte; la fel despre vechiul antimensiu; biserica veche (de lemn), dacă nu o cer undeva, va fi demontată, dusă pe câmp și arsă. Colecția Vladimir din Tikhonravov p. 176. Patriarhul Adrian, - Colecția Vladimir din Tihonravov p. 184; Note ale Societății Imperiale de Arheologie vol. X, p. 444. Cf. ordinele lui Stefan Yavorsky, - Colecția Vladimir din Tikhonravov p. 185, iar Ieronim, Episcop de Vladimir și Murom, 1777, - Note ale Societății Imperiale de Arheologie vol. X, p. 445 fin.). În tipărire este incorect sau eronat: „în fața lor”. Cronica Hypatan p. 558 sub fin.. Cronica Hypatan p. 590 început. Cronica Hypatan p. 524. În „Niva” 1881, nr. 19, se află desenul unei biserici de lemn cu 20 de cupole situate în orașul Vytegra, provincia Oloneț; (pentru 1884, nr. 31 - vedere a unei biserici de lemn din provincia Vologda din jumătatea secolului al XVII-lea). Citim undeva că catedrala de lemn situată în orașul Shenkursk, provincia Arhangelsk (construită în 1681, K. Molchanova Descrierea provinciei Arhangelsk, p. 174) este o biserică de lemn de dimensiuni colosale și arhitectură remarcabilă; Din Dicționarul lui Semyonov aflăm că catedrala de lemn din Petrozavodsk, construită sub Petru cel Mare și remarcabilă în arhitectură (un desen al ei de Ozeretskovsky în Călătorie prin lacurile Ladoga și Onega, la sfârșitul tabelului IX), rămâne încă intactă (sub cuvântul Petrozavodsk). – (În Guslitsy există o mică biserică de lemn, presupusă construită, într-un mod obișnuit, de mitropolitul Fotie, - vezi legenda despre începutul și poziția actuală a Mănăstirii Spaso-Preobrazhensky Guslitsky, Moscova, 1863. La Pskov, în 1544, o biserică de lemn a fost ridicată împreună cu refectorioul The Pechero, dar până atunci nu a fost ridicată o biserică de lemn din The Pecherosk. unu, - Culegere cronici IV, 306. (Ce nu s-a întâmplat: Teodosie sau cu masa?). Biserica de lemn din secolul al XVI-lea. lângă Mănăstirea Pskov-Pechersky, vezi Altare și antichități din Pskov gr. Tolstoi p. 103 și p. 39 nota 5. Descrierea unei mici biserici de lemn de la începutul secolului al XVII-lea. vezi în Gazeta Diocezană Vyatka din 1863, nr. 22, p. 627 (aici, p. 629, o icoană foarte remarcabilă a Arhanghelului Mihail. Descrierea dimensiunilor bisericilor de lemn Solvychegodsk din secolul al XVII-lea (pridvoruri mari), - Notes of the Archaeological Society, vol. VIII, p. Mixtures 52 sqq, Solvychegodsk in the 17th century). Că au mai rămas destul de multe biserici de lemn în provincia Oloneţ, am auzit asta de la martori oculari; că au mai rămas destul de multe dintre ele în provincia Arhangelsk, vezi în cartea lui A. Mihailov Eseuri despre natura și viața regiunii Mării Albe din Rusia, Sankt Petersburg, 1868, p. 107 începutul și 148; Credem că au mai rămas destul de mulți în provincia Vologda. Considerăm necesar să facem aici o modificare cu privire la explicația pe care am dat-o în volumul 1 al expresiei tehnice „sus” (2 jumătate p. 116/137). Dintr-un act, pe care nu l-am examinat temeinic mai înainte, reiese că expresia nu înseamnă metoda de construcție indicată de noi, ci un fel sau o formă de biserică (construiți o biserică până la treizeci de coroane, - Știrile Societății de Arheologie vol. II, col. 317). – (Despre arhitectura bisericilor de lemn în cartea: „Biserica antică de lemn din mănăstirea Ghetsimani lângă Lavra Treimii-Serghie”, Moscova, 1853 (ceva, la început); în Jurnalul Ministerului Educației Publice 1845, februarie, în articolul lui Plaksin, „Istoria Bisericii din Rusia, Actele de artă din Rusia”. 1838 Nr. 231, p. 253 col 1, 254 col. 2, 255 col. I. Biserica cu cort, pe 4 brazi, - Note ale Societății de Arheologie, vol. (lanterne) pentru domuri, iar bisericile în sine sunt de formă patruunghiulară sau altă formă de cort, - Note istorice despre deșertul Krivoyezersk al Ierodiaconului Philumen p. 13 fin. și 14; Colecția Vladimir din Tikhonravov p. 155 col. 1, 157 col. 1 fin.; Note ale Societății de Arheologie vol. VIII Amestecuri p. 54 început, Solvychegodsk. Altare în 4 pereți, – colecția Vladimir din Tikhonravov p. 168 col. 1, 169 col. 1 fin. si 170 col. 1. – Înregistrări contractuale pentru construirea unei biserici din secolul al XVI-lea, – Actele juridice ale Kalachov, vol. II, nr. 254, p. 776; sfârşitul secolului al XVII-lea cu multe detalii tehnice, - Note ale Societăţii de Arheologie, vol. VIII, Amestecuri, p. 90 (Ust-Kuluy Pogost), și altul, tot cu detalii, ibid. pagina 92 ​​nota. Ce este remarcabil la aceste două litere: tăiat în înălțime, așa cum spun măsura și frumusețea. A existat, așadar, un simț artistic al frumuseții arhitecturale. – Înregistrările contractului; 1666 pentru construirea unei biserici calde de lemn (cu detalii tehnice și minuni arhitecturale), - Știrile Societății Imperiale de Arheologie, volumul II, p. 316; – cu detalii tehnice ibid., vol. III, p. 280 sq. - Instructiuni ale autoritatilor secolului al XVII-lea. referitor la structura bisericilor: 1) Pitirim Sarsky și Podonsky 1662, - Notes of the Imperial Archaeological Society, vol. X, p. 439 despre o biserică de lemn (trebuie atașată bisericii un paraclis cu clauză specială și trecere la capelă din pridvor, și nu dinspre biserică; cupolele de pe biserică nu ar fi cort, altarele ar fi rotunde triple, ar fi trei uși în altar, vechea antimensiune ar fi sigilată coloana Mitropolitului Kazanului J.) . 1676. despre o biserică de lemn: pentru ca biserica să aibă cinci vârfuri, și nu corturi, trei altare rotunde, trei ferestre în altarul mare, una în cele mai mici, un tron cu cinci stâlpi - în cincimea mijlocie sunt moaștele sfinților; sunt trei uși către altar - cele regale, către altar, către kunite; la biserică sunt trei uși - nordică, sudică, vestică, în fața ușilor vestice există un pridvor; ca să nu existe limite în biserică, ci să construiască o capelă pe pridvorurile de deviere din spatele zidului bisericii cu altare tăiate și rotunde. Descrierea mănăstirii de maici Simbirsk Spassky, Moscova, 1852, Acte, nr. 2, p. 39. Vezi cealaltă carte a sa în Actele juridice din 1838. Nr. 380. 3) Referitor la biserica din 1681: „iar vârful acelei (de zidit) biserică să nu fie înălțat și altarul să fie rotund triplu, iar în biserica din zidurile altarului din mijloc să fie uși împărătești, în dreapta cele sudice, iar în stânga cele din nord, iar în apropierea celor de la sud, ușile împărătești dintre cele de la început. Mântuitorul Atotmilostiv, iar lângă acea imagine pune imaginea acelui biserică adevărat sfânt, iar în partea stângă a ușilor împărătești așezați imaginea Preasfintei Maicii Domnului și alte imagini după rânduială”... Scrisoare de clădire a bisericii în Lecturile Societății de Istorie și Antichități 1880, cartea 2, Materiale pentru Istoria Eparhiei Arhanghelului, p. 10. 4) Athanasius Arhiepiscop de Kholmogory la sfârșitul secolului al XVII-lea, - Izvestia a Societății Imperiale de Arheologie vol. III, p. 474 sqq; Note ale Societății de Arheologie vol. VIII Amestecuri p. 89 (Cimitirul Ust-Kuluisky). – În 1702 un ordin ca vârfurile unei biserici de lemn să nu fie înălțate, ci „cu butoaie, ca și alte biserici de lemn au vârfuri”, - Actele antice ale Mănăstirii de mijlocire Voronezh, trimise mie de Sfântul Zverev, p. 32 col. 1). Despre clopotnița Catedralei de mijlocire sau a Bisericii Sf. Vasile, care se pare că reprezintă o obiecție la cele spuse, vezi acum mai jos. - (În 1476, o clopotniță a fost realizată la Rostov de către arhiepiscopul Vassian, - Karamzin la volumul VI nota 629 col. 93. Pentru clopotnițele în formă de zid (Pskov), a se vedea colecția de desene ale Moscovei și orașului Pskov (Anexa la volumul II al Notelor Societății Arhet.Russian, Departamentul Slavo-Russian, 1861). Clopotnița Catedralei Sf. Sofia din Novgorod, la începutul secolului al XVII-lea, despre cele cinci vârfuri (14 clopote), - News of the Imperial Archaeological Society vol. III, p. 377 fin. 68. În Mănăstirea Pskov-Pechersky turnul-clopotniță este alcătuit din mai mulți stâlpi așezați într-o singură linie și legați prin arcuri - ibid. Actualul turn-clopotniță al Catedralei de Mijlocire sau al Bisericii Sf. Vasile este un turn octogonal joasă, cu vârf în șold. Dar nu este originalul și contemporan cu construcția catedralei, ci unul ulterioară, de dată necunoscută, pus în locul celui original, care era în formă de perete (vezi acesta din urmă în imaginea procesiunii către Locul Execuției, dar nu în L’art russe, unde nu este, și nu în Belyankin, care o are, dar este neprezentată în sine sau pictura în sine). – (Clopotniță cu cort cu 10 pereți, – Colecția lui Tikhonravov Vladimir p. 170 col. 1 fin.. Nu există cruce pe clopotniță, – Viața Sf. Serghie, frunze 15 și ver., ver. 108. Pe planul Moscovei din 1610, tipărit în Ediția de știri al Societății Imperiale, vol. IV, mai multe arh. stâlpi de turnuri: un stâlp acoperit cu un mic acoperiș în coadă, o cruce pe acoperiș (ca niște clopote agățate în fabrici) Vezi biserica în jos până la râul Moscova de la Sf. Vasile, la capătul străzii, care este vizavi de podul din dreapta lui Ivan cel Mare, etc. Arhimandritul Macarius Monumente ale antichităților bisericești din provincia Nijni Novgorod. (Notele Societății Imperiale de Arheologie, vol. X) turnul-clopotniță din satul Paltse, raionul Nijni Novgorod, este vechi pe patru stâlpi, tapițat cu scânduri, p. 308. În districtul Knyagininsky, conform cărții de inventar din 1672. (Însemnări ale departamentului rus și slav al Societății Imperiale de Arheologie, vol. I departament 3 p. 140 sqq) au existat clopotnițe din lemn: 1) „o clopotniță pe patru stâlpi” (p. 143) și primul clopot (143), iar pe ea sunt luminoase. p., al doilea 8 p., 3 4 p. etc.); 2) „clopotniță pe patru stâlpi” p. 145 fin. (și sunt 6 clopote pe ea, - 1. 19 p., 2. 5 p.); 3) „o clopotniță pe patru stâlpi, acoperită cu un cort de scânduri cu cruce” p. 148 (și sunt 5 clopote pe el, - 1 3 p., 2 2 p. etc.); 4) „clopotniță stâlp” p. 149 (și sunt trei clopote pe el și cântăresc un kilogram); 5) „clopotniță pe stâlp” p. 150 (și sunt 4 clopote pe el, - 1-a 7 p., 2-a 1¼ p., etc.); 6) „clopotniță pe un stâlp” p. 151 (și sunt 4 clopote pe el, - 1 p. 1; 11 grivne etc.); 7) „clopotniță pe un stâlp” p. 152 (și pe el sunt 3 clopote, cântărind 3 p.); 8) „clopotniță pe doi stâlpi” p. 155 (și sunt patru clopoței pe el); 9) „s-a ridicat o clopotniță, un stâlp acoperit cu scânduri” p. 156, iar pe el sunt două clopote, cântărind 3½ p.). (Clopote în zidul bisericii, într-un loc special (jumătatea secolului al XVI-lea), - Actele juridice ale lui Kalachov, vol. II, nr. 254, p. 776. În loc de clopotniță, un ciot de pin (un clopot și o bătătură de fier) la începutul secolului al XVIII-lea, - Știrile Societății Imperiale, vol. 47 III, p. fin. arh. Pe pridvor se atârnau uneori clopote, - Acte juridice 1838 Nr. 231, p. 254 col. Aristotel a făcut doar un tavan peste una dintre absidele altarului lateral ale catedralei, - Colecția de Cronici VI, 221. Totuși, nu trebuie prezentat în așa fel încât după construcția Catedralei Adormirea Maicii Domnului să fie imediat oprită construcția lor în biserici de piatră: în Catedrala Buna Vestire din Moscova, construită după Catedrala Adormirea Maicii Domnului (în anii 1484–1489), se află din nou acolo (și în Catedrala Arhanghelului din Moscova, construită după 1505-1505, în Catedrala Bunei Vestiri nu sunt din nou acolo). Vezi Nevolin Despre Pyatina, anexa p. 103 sub fin și 336. (Femeile în pronaos, - Viața Sfântului Serghie, folio 14 fin.. În bisericile Eparhiei Moscovei, femeile stau încă la pereți pe o platformă înălțată (pridvor, babinete). Proust - vestibul (pridvor), - Viața Sfântului Serghie, folio 259). Întrebarea 36 de la primele întrebări, – Ediția Kazan p. 74 fin. (Nu aduceți mâncare în biserică, ci doar kutya - Mitropolitul Zosima în Monumentele lui Pavlov col. 794). Capitolul 12, ediția Kazan p. 99. Capitolul 13, ediția Kazan p. 101. Capitolul 9, ediția Kazan p. 90. Lecturi ale Societății de Istorie și Antichități 1858 cartea 2, cazuri p. 8 și 32. Ibid. p. 23 (cfr p. 32). În ceea ce privește utilizarea numelui tyabla, să adăugăm la ceea ce s-a spus în volumul 1 (2 jumătate, pp. 185–186, nota/216–217, notă) că a fost folosit nu numai în sensul rândurilor de icoane Deesis (în sensul propriu și cel mai particular - cel în care cele douăsprezece sărbători), dar și în sensul foarte general - în sensul de îmbunătățire a tuturor, dar și în sensul ei. pe care stăteau icoanele Deesis. - ("Panoul superior", - 1 Pskov în Colecția de Cronici IV, 194 sub fin., - rând în panou sau deesis. "Panou mare" - principal, mai întâi de jos, raft, - Note ale departamentului rus și slav al Societății de Arheologie Imperială, vol. II, p. 180 fin.. Panoul - parte din iconostasul local, cu excepția iconostasului, care este deasupra iconostasului, cu excepția iconostasului local, care este mai sus de icoane locale, - Note despre deșertul de Krivoyezersk, p. 15, colecția Vladimir de Tikhonravov, 3 Cronica din Novgorod, p. 140 sqq, ibid, vol. II, p. 139 și 142 (primul rând de icoane deasupra celor locale este tyablo-ul, al doilea este Deesis), iar apoi șirurile de icoane deasupra Deesis și deasupra sărbătorilor și deasupra profeților ibid. p. 168; ibid. p. 180 Deesis în tabla și apoi peste sărbători și tabla profeților p. 181 fin.. – Tabloul este de fapt poliția sau tabla pe care se află icoanele, - colecția lui Tikhonravov Vladimir, pp. 180–181 fin.. Tabloul este un scut: „deasupra Deesisului, și deasupra sărbătorilor, iar deasupra profeților sunt trei tablas, ierburile sunt tăiate prin ele, iarba rușilor este vopsea de aur, cu ierburi roșii sunt vopsea de aur, cu vopsea rusă. Departamentul slav al Societății Imperiale de Arheologie, vol. II, p. 168. Tyabloul sârbesc este templo, - vezi Dicționarul în 6 limbi al lui Miklosic sub cuvântul „iconostasis”. – Cronicar pe tibla (înregistrare despre construcția bisericii de pe catapeteasmă), – A. F. Bychkova Descrierea colecțiilor Bibliotecii Publice Imperiale, p. 122; Descrierea Mănăstirii Epifaniei din Moscova a Episcopului Nikodim (Belokurov), Lecturi ale Societății de Istorie și Antichități 1876. cartea 4, pagina 39; Lucrările Comisiei de Arhivă Vladimir vol. IV, Filiala arhivei afacerilor vechi a Consistoriului spiritual Vladimir p. 97; Descrierea Mănăstirii Solovetsky în colecția nr. 10, p. 41; Istoria mea a Bisericii Ruse I, 2, p. 647 fin/.769; Izvestia St. Petersburg., Societatea Arheologică vol. II, col. 317). În volumul 1 (2 jumătate p. 183/213) interpretăm cuvântul local în sensul de „festiv” și atribuim numele seriei de douăsprezece festivități de icoane Deesis. Dar icoanele locale nu au fost cele de sărbătoare, cu care trebuie să renunțăm la interpretarea cuvântului (deși „local” înseamnă într-adevăr festiv și, de exemplu, dat de Vostokov, putem indica un alt exemplu, mai târziu. - Cronica învierii pentru 1380 în Colecția de cronici nr. VIII, 38: „îmbrăcat în haine locale”): prințul Vladimir-V și icoana localnic George Copiat. Sfânta Născătoare de Dumnezeu, - Cronica Ipatos sub 1288, p. 610 început, iar acestea nu sunt icoanele noastre de sărbători. Că icoanele locale erau de dimensiuni mici și, prin urmare, ar trebui presupus că s-au așezat pe pupitre, acest lucru o arată mărturia Patericonului din Pechersk, pe care o cităm în volumul 1 (a doua jumătate a p. 181, nota 4/pag. 211, nota 3): „există cinci mari icoane ale Deesisului și două din icoanele locale”. De ce micile icoane de cult aflate pe pupitre au primit numele local, iar mai târziu - local, acest lucru, după cum spuneau ei, nu suntem încă în stare să explicăm în mod satisfăcător. În Faptele Apostolilor, capitolul 21, art. 12, cuvântul local traduce grecescul ἐντόπιος, care înseamnă rezident local; în tratatul lui Oleg cu grecii, citit în cronica originală sub 912, cuvântul „local” este folosit în același sens (Cronica Laurențiană p. 36, Cronica Ipatiană - 22). Poate că, atunci când este aplicat icoanelor cu plăci, cuvântul local ar trebui înțeles în așa fel încât acestea să fie de fapt icoane bisericești, în timp ce icoanele de perete și de masă ar putea fi icoane private ale enoriașilor, ale indivizilor sau ale satelor întregi. (Despre imaginile enoriașilor din biserici, - Suplimentul la Actele istorice, vol. V, p. 461 început; A. S. Episcopii Lebedeva Belgorod p. 57). În antichitate, adjectivul „vicar” era folosit în locul substantivului „vicar” - vicarius, vezi. în Vostokov în Dicționar sub cuvântul „namestn”: luând cuvântul în acest al doilea sens, se poate interpreta în aplicare la icoanele noastre în așa fel încât acestea au înlocuit, înlocuit icoanele care stăteau sus în deesis pentru sărut). [mier. ceea ce spune E.E. Golubinsky în a doua ediție a celei de-a doua jumătăți a volumului I, p. 213 și mai ales în completări, p. 900–903]. - (În Catedrala Sf. Sofia din Novgorod în secolul al XVII-lea: „lângă pupitrele din carcasa icoanei, s-a așezat o nouă icoană, între icoanele locale - Mântuitorul așezat pe tron, și supremii apostoli Petru și Pavel, în măsura și asemănarea chipului miraculos (adică, chipul miraculos (adică, chipul cel mai curat) al lui Dumnezeu din Hodegetul din Mofin, adus din lista cea mai curată a lui Mofinther. Tikhfina, în calitate de ambasadori ai suveranului... a venit la Novgorod în 125, acoperit cu argint” (în cazul icoanei, care este descris), vezi „Fragmente din inventarul Catedralei Sf. Sofia din Novgorod din prima jumătate a secolului al XVII-lea” în știrile Societății Arheologice din Sankt Petersburg (Societatea Arheologică) vol.3, vol. Nr. 410, foaia 55: c. Novgorod Catedrala Sf. Sofia a Preacuratei (icoana) și Sophia, înțelepciunea lui Dumnezeu, „care sta lângă ambon”). La mărturia antică dată în volumul 1 (a doua jumătate p. 185 nota 1/p. 216 nota 1) iată mărturia ulterioară. Cronica Nikon sub 1473. vorbește despre cât de multă lucrare s-a lucrat la Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Moscova: „atunci ea (biserica) era încă ridicată într-o măsură mai mare, acolo unde chivotele sfinților (cavurile pătrangulare în pereți unde urmau să fie introduse chivote sau cutii de icoane) au început lucrările pe toți cei trei pereți, dar nu icoane sfânte” vezi 2 Cronica Sophiei p. 205). Dovezi ale icoanelor locale care stăteau înaintea altarului: Cronica Nikon VI, 70, 1476. fin., Acte juridice Kalachova vol. 2, nr. 217, col. 632 sub fin.: „icoana postavna”. (În Dicționarul lui Sreznevsky: icoana este plasată, col. 1260 fin.. Lumânări postate. Capitolele din statutele antice despre tămâie și aprinderea lumânărilor par să fie pentru că icoana bisericii stătea întinsă pe un pupitru. Ei vorbesc separat despre icoana bisericii și separat despre icoana bisericii, dar dacă icoana bisericii nu se află pe icoana bisericii, atunci nu există niciunde unde se poate citi. statutele nu spun în mod direct). În Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Moscova, Icoana Vladimir a Maicii Domnului stă încă lângă perete în aceeași carcasă de icoană în care stătea separat de ea. (În spatele ei există o imagine, ca pe spatele altor icoane locale vechi: semn clar că nu au fost așezate aproape de pereți). Mitropolitul Macarie, pe când era arhiepiscop de Novgorod, a ordonat ca în Sfânta Sofia să fie așezate icoane locale, - Culegere de Cronici VI, 285 sub fin.. Dar a ordonat doar ca icoanele să fie așezate în ordine în același loc în care stăteau înainte - la o oarecare distanță de zidul altarului, și nu așezate lângă peretele însuși sub zidul de sub Cavea Novgorly seen, aceasta este atât de clară din Cavea Novgorodului. acțiune, care datează din vremea țarului Mihail Feodorovich: ritul spune că înainte de a realiza acțiunea, pentru eliberarea spațiului din fața altarului, icoanele locale au fost scoase temporar în capelele laterale - Vivliofika VI, 363 și 382 fin.; dacă icoanele ar fi așezate aproape de perete, atunci nu ar fi nevoie să le scoți. Dacă icoana Sfântului Macarie a înălțat-o pe Sofia mai sus, a ridicat-o oarecum în sus, - Culegere de Cronici VI, 285, atunci nu trebuie înțeles astfel încât - pe peretele altarului, unde se află acum într-un șir de icoane locale, ci astfel încât - deasupra ușilor împărătești, unde ar fi trebuit să fie amplasată ca icoană a bisericii, vezi p. I volumul 2 jumătate din p. 2. 183/213. Am spus că icoanele locale au început să fie mutate aproape de peretele altarului, sub Deesis, astfel încât să formeze un întreg cu ea - un singur catapeteasmă, după catedrala din 1667. și ca urmare a instrucțiunilor sale ca aceste icoane să stea în ordine în biserici, - ibid. p. 186/217, notă începută. Acest lucru trebuie înțeles despre introducerea generală treptată a unui nou obicei și, în ceea ce privește cazurile particulare, cunoaștem exemple că în unele locuri icoanele locale au fost plasate aproape de peretele altarului și ceva mai devreme, vezi Notele Societății de Arheologie, vol. nivelul inferior al acestuia din urmă). Că în Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Moscova, icoanele locale nu au fost încă mutate îndeaproape pe peretele altarului în timpul domniei țarului Mihail Fedorovici, dovada neîndoielnică în acest sens este oferită de descoperirea făcută în catedrală în timpul reluării ei pentru încoronarea [împăratului Alexandru al III-lea] și constând în faptul că partea inferioară a ei este acoperită cu peretele altarului (întoarsă) cu imagini din carcasa altarului (sfințit) atașarea densă a icoanelor locale pe peretele altarului, nu are rost să pictați imagini cu sfinți pe partea din zidul pe care ei au acoperit-o și, totuși, imaginile noastre nu pot fi atribuite unei perioade anterioare decât 1642, pentru că în acest an, prin decretul țarului Mihail Fedorovich, catedrala a fost pictată complet din nou, vezi Descrierea istorică a catedralei Moscow, 17, p. 11 sqq. (Înțelepții, care căutau informații despre momentul în care a fost pictată imaginea, nu s-au gândit să se uite chiar în această descriere sau chiar în Snegirev, care vorbește din cuvintele sale despre reluarea picturii!). Tabloul care înfățișează nunta țarului Mihail Fedorovich arată interiorul bisericii în care a avut loc nunta, iar icoanele locale sunt prezentate ca stând în cutii de icoane separate de peretele altarului (despre pictura de Mansvetov din Addendumul la Lucrările Sfinților Părinți. 1883, II, 527). – (Iconostasis în Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Moscova sub Patriarhul Filaret: înaintași, profeți, sărbători, deesis, - Barsukova Izvoare de hagiografie, pp. 443, 438. Locul regal era împotriva Sfântului Nicolae Făcătorul de Minuni, ibid., p. 439 fin. Făcătorul de minuni a fost împotriva locului țarinei într-un caz special de icoană (deci, nu în catapeteasmă) - vezi revista Credință și rațiune pentru 1901, nr. 7, pliant pentru eparhia Harkov, p. 143). – Că în Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Moscova icoane locale au fost mutate aproape de peretele altarului, așezat sub Deesis, abia după 1684, vezi Monumentele Snegireva din Antichitatea Moscovei, p. 5 col. 1 si 135 col. 2; Pentru instrucțiuni exacte despre unde puteți găsi decretul, consultați în propria sa publicație: „Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Moscova”, nota 71, - (Conform inventarului Mănăstirii Adormirea Maicii Domnului din 1665, tipărit de Tikhonravov, imaginile locale sunt în cutii de icoane, - Mănăstirea Adormirii Prințesei din Vladimir Klyazemsky, p. 45 fin.. Sub țarul Mihail Fedorovici încă nu se află icoana locală a icoanelor Fedorovici în Catedrala Treimii din Lavra lui Sergiu, vezi lucrările lui D. I. Skvortsov despre Arhimandritul Dionysius, p. 403 fin Lavra Sergiu din 1641 (păstrată în sacristia Lavrei), se pare că în Lavra Catedralei Treimii se aflau încă icoane locale, când nu erau încă amplasate în alte biserici. descriind catapeteasma catedralei, vorbirea începe cu icoanele locale, ca componentă principală, iar atunci când descriem catapeteasmele altor biserici, se menționează separat Deesis și separat despre icoanele locale. Dacă presupunerea noastră despre icoanele locale ale Catedralei Treimi a Lavrei este corectă, atunci începutul așezării lor aproape de altar ar trebui să fie datat dintr-o perioadă anterioară decât catedrala din 1667. – În 1636 icoanele locale nu sunt încă în iconostas, - Note istorice despre Kostroma de către protopopul Ostrovsky p. 83 fin.. În Kostroma în 1677. Icoana Maicii Domnului Feodorovskaya a fost plasată în afara iconostasului: Ostrovsky Historical description of the Kostroma Assumption Cathedral, p. 20. Iar în 1702 imagine în iconostas – ibid. Nu scrie la pagina 22 ce este în afara iconostasului? În 1724 icoanele locale nu se află încă în catapeteasmă, deoarece în timpul unei lupte în biserică au fost doborâte - articol de A. S. Lebedev: „Despre problema iobăgiei în bisericile parohiale”, p. 8. În jumătatea secolului al XVIII-lea, icoanele locale erau pe cont propriu, iar Deesisul pe cont propriu, - Descrierea manuscriselor lui I. A. Vakhrameev, compilată de A. A. Titov, numărul al treilea, anexe, p. 75 (imagini locale în cutii de icoane), 109 (imagini locale în iconostasul de tâmplărie aurita), 115 (la fel), 119, 120 (imagini locale în iconostasul de tâmplărie aurit), 121 (același). Și icoanele Deesis deasupra icoanelor locale de pe rafturi? „Imagini locale” - nivelul principal al iconostasului, - Note istorice despre deșertul Krivoyezersk al ierodiaconului Philumen, pp. 15 și 16; colecția Vladimir din Tikhonravov p. 141 sqq, 168 sqq. Icoane locale - icoane mari - vezi Mănăstirea Prințesei Adormirea Maicii Domnului din Vladimir Klyazemsky Tikhonravova, pagina 42 sqq. Icoana locală în secolul al XVI-lea - o icoană mare (destul de clar): pr. Arsenie Despre dregătorii, pivniței etc. ai Treimii, p. 33, § 10. Icoanele locale sunt icoane deosebit de venerate și importante. La nunți domnești, „locuri” și „șefi de loc”, vezi în Lecturile Societății de Istorie și Antichități din 1902. cartea 1, Rank, pag. 1 sqq („Mireasa este fără loc, mirele e nebun”). O icoană locală este o icoană care are un loc anume în biserică, unde stă mereu (și nu este mutată)? Preoți locali și nelocali. – Lumânări locale, – Actele juridice ale lui Kalachov II, p. 633 fin.. (O lumânare mare locală a fost așezată în fața imaginii episcopului de Novgorod în 1572, – Culegere de Cronici III, 173 început; în Karamzin IX, nota 398, col. 89, cu omiterea cuvântului: mare). Imaginea locală este imaginea sfântului căruia îi este dedicat biserica - Călătoriile lui Ozeretskovsky prin lacurile Ladoga și Onega, p. 109). Cuvintele 2 din Cronica Sofia pentru 1482, - Culegere de Cronici VI, 233, că Vladyka Vassian din Rostov a ordonat pictorilor de icoane să picteze Sfânta Maica Domnului (Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Moscova) în noua biserică (adică o serie de icoane, care a fost numită cu acest nume și icoana tripartită, formată din icoana apostolică, apostolică). Maica Domnului și Înaintașii la mijloc) și cu sărbători și cu profeți, cuvintele preotului Silvestru în mărturie împotriva lui Viskovaty, - Acts of the Expedition vol. I nr. 238, p. 247 col. 2, că în Catedrala Bunei Vestiri pictorii de icoană au scris o deeză și sărbători și profeți, iar cuvintele 4 din Cronica din Novgorod sub 1509, - Culegere de Cronici VI, 136, că Arhiepiscopul din Novgorod Serapion a ordonat să se adauge o deeză și sărbători la Catedrala Novgorod Sophia de icoana (număr definit de acest număr, nu întregul iconisdral din Novgorod). nume) putea fi plasat pe primul loc în liste, și nu pentru că ar fi stat în acest loc, ci pentru că era mai important decât sărbătorile. Dar realitatea actuală cunoscută de noi oferă dovezi și dovezi absolut certe. În Catedralele Adormirea Maicii Domnului, Buna Vestire și Arhanghelul din Moscova, în Catedrala Sfânta Sofia din Novgorod și în catedralele Treimii și Lavrei Adormirii Sf. Serghie, în prezent nu există sărbători deasupra icoanelor locale, dar fosta Deesis - seria apostolică și, după toate probabilitățile, nu ar trebui să credem că această catedrală este una recentă. foarte mult timp, vechi (NB. Verificați direct indicațiile). Știm un lucru și dovezile scrise sunt absolut certe; în Catedrala Sf. Sofia din Vologda în 1663. rândurile de icoane Deesis (iconostasis) stăteau în această ordine: deasupra ușilor împărătești în primul tybla (pe primul raft) Deesis (ca șir de icoane), deasupra Deesis în celălalt tybla sunt sărbătorile, deasupra sărbătorilor și sărbătorile în al treilea tybla sunt știrile din prophets. Societatea Arheologică, voi. II col. 58 (Dovezi scrise certe în sensul nostru despre deesisul Catedralei Buna Vestire din Moscova, datând din 1680, vezi mai jos). Dar că obiceiul de a pune Deesis pe primul loc de jos, și nu sărbătorii, nu era cu totul universal între noi și că uneori, după greci, s-a întâmplat invers, vezi. Note ale Societății de Arheologie vol. VIII, p. 160, Note ale filialei ruse și slave a aceleiași Societăți vol. I, pag. 140 sqq și vol. II, p. 139, 142 și 144, Note despre deșertul Krivoyezersk al ierodiaconului Philumen p. 15 (NB. Verificați dovezile). – La ceea ce s-a spus despre folosirea numelui „deesis” trebuie adăugat că acesta este folosit nu numai în sensul iconostasului de deasupra altarului, ci și în sensul catapetesmei, o colecție de icoane, un raft sau rafturi ale acestora, oriunde: deesisul din pridvorul bisericii, deesisul de pe porțile zidului orașului, etc. iconostas, există acel rând al acestuia din urmă, care a fost numit de fapt cu acest nume (Deesis), adică apostolic, și care și-a primit numele din faptul că era rândul principal (cel mai important). - (Deesis, deesis - iconostasul în general, cu excepția icoanelor locale ("în deisusekh" - în restul catapetesmei, cu excepția icoanelor locale), precum și toate rândurile superioare de icoane în mesele bisericești, cu excepția icoanelor locale, - Note ale departamentului rus și slav al Societății Imperiale de Arheologie, vol. I departamentul 3, Cartea descriptivă a districtului Knyagininsky 1672. pagina 140 sqq; Note istorice despre deșertul Krivoyezerskaya Filumena p. 16 fin.; Colecția Vladimir de Tikhonravov 170 col. 1. Că Deesis este al doilea, și nu primul, rând de icoane deasupra celor locale, acest lucru este clar în Descrierea Mănăstirii Kirill-Belozersky, - Note ale departamentului rus și slav al Societății Imperiale de Arheologie, vol. II, Inventarul Mănăstirii Kirillov Belozersky, 1668. p. 139, 142 și 144 (local, tyablo, deesis), deasupra ușilor regale - 180, 181, 200 și 201; uneori Deesis și direct deasupra icoanelor locale ibid. pp. 193, 206. „Sub Deesis în tyabla există douăzeci și patru de icoane de stilist”, – Note istorice despre deșertul Krivoyezersk din Filumena p. 15 fin.). – Al doilea, după sărbători, treapta superioară cu Mântuitorul și apostolii, – Mitropolitul Macarie în Novgorod, Karamzin la vol. VIII, nota 71, col. 15. – Deesis și icoanele mari diferă, – Culegere de cronici, vol. VI, p. 290. – Deesis – uneori primul rând, în primul tyable sau pe primul raft, – Știrile Societății de Arheologie, vol. II, p. 58. – Deesis – acel nivel al iconostasului, în mijlocul căruia se află o icoană deesis, – vezi. în Note istorice despre deșertul Krivoyezersk de Ierodiacon Philumen, pp. 15, 16 și 17, în Colecția Vladimir din Tikhonravov, pp. 141 sqq și 168 sqq. – În general, paraclisul sau raftul de icoane este mai mic decât cel local. Deesis pe porțile mănăstirii, – Note istorice despre deșertul Krivoyezersk de Ierodiacon Philumen p. 17; Deesis în masa bisericii pe perete, - colecția Vladimir din Tikhonravov p. 168 col. 2 fin., În general o serie de icoane plasate pe o capelă. – Menționată: Deesis completă, – Descrierea Mănăstirii Hotkov, p. 37, 39; Deesis deasupra ușilor regale, - Descrierea Mănăstirii Hotkov, p. 39, Actele juridice ale lui Kalachov, vol. II, p. 634; deesis mare (imaginea Mântuitorului, pe laterale sunt cinci imagini, Mântuitorul și patru sfinți), – Note ale filialei ruse și slave a Societății Imperiale de Arheologie, vol. II, p. 193 și 201 fin.. „Chipul Mântuitorilor în deesis pe unsprezece table” în capelă (Ce este aceasta?), – Note ale Societății de Arheologie, vol. VIII, p. Amestecuri (Cimitirul Ust-Kuluisky) 97. În 1659, deesis din zid în zid, - Acte juridice ale lui Kalachov II, 401. Deesis în picioare și deesis așezat, ibid., nr. 218, p. 634. Despre Deesisul arhimandritului Macarius Descrierea arheologică a antichităților bisericești din Novgorod, Moscova, 1860, partea a II-a, p. 39. Un candelabru a fost atârnat în fața Deesisului, - colecția Vladimir din Tikhonravov p. 142 col. I, 155 col. I, 156 col. I, 158 col. I). Și nu s-a dus și s-a dus parțial, ca să zic așa. În unele mănăstiri celebre, care doreau ca bisericile lor să fie excepționale în ceea ce privește completitudinea catapetesmei lor, au dublat unul dintre rândurile icoanelor sale, și anume tyabloul sau rândul festiv: catapeteasma Catedralei Treimi a Lavrei lui Serghie la mijlocul secolului al XVII-lea consta din [cf. E. E. Golubinsky Venerabilul Serghie din Radonezh și Lavra Treimii creată de el, M. 1909, pp. 184–185], din șase rânduri de icoane, care erau (numărând de jos): tiblo, Deesis, un alt tiblo, sărbători, profeți, - Inventarul Lavrarii Treimii, în 1641 sacrista Lavra. foaia 35 fin. (la fel și în Mănăstirea Kirill Belozersky, vezi descrierea din Notele Departamentului Rus și Slav al Societății de Arheologie, vol. II). În plus, heruvimii au fost, de asemenea, așezați deasupra strămoșilor, așa cum se află încă pe catapeteasmele vechi, astfel încât în ​​catapeteasma completă existau de fapt șase rânduri (și în catapeteasma Catedralei Lavrei Treimii în jumătatea secolului al XVII-lea, deoarece strămoșii erau în ea „cu heruvimi”, există oare același Monastir în ei). Cunoaștem exemple că uneori strămoșii și profeții erau așezați în aceeași masă (al treilea de jos) sau pe același raft - Știrile Societății de Arheologie vol. II, col. 58: asta era probabil în acele cazuri când bisericile erau largi, dar nu înalte, deci era imposibil să se amenajeze catapeteasme înalte. – (În toate bisericile Lavrei Treimii-Serghie, conform inventarului din 1642, dispunerea etajelor în catapeteasmă este: 1) Deesis deasupra icoanelor locale, 2) sărbători, 3) profeți, 4) strămoși. În Catedrala Treime a laurilor de pe tibla 1 și 2, mici icoane diferite sunt icoane care au aparținut ca proprietate privată a călugărilor și au fost dăruite persoanelor îngropate în mănăstire. Conform inventarului Mănăstirii Adormirea Maicii Domnului din 1665, tipărit de Tikhonravov, (în anexa la articol: „Prițesa Mănăstirii Adormirii Maicii Domnului din Vladimir Klyazemsky”, catapeteasma bisericii principale Adormirea Maicii Domnului: 1) tyablo - un rând de icoane mici sub Deesis, 42) Deesis, 42) 5) strămoși, – p. 41–42, 47 fin.. În altă biserică: 1) teblo sub deesis și 2) deesis, – p. 91, 95. Inventar în colecția gr. Tolstova nr. 23, catalog tipărit nr. 21.076. În biserica Frăției Luțk între anii 1627–1654 catapeteasma a fost: 1) deasupra ușilor regale, o imagine nerealizată de mână. (Pe porțile chiar regale, sub vârful lor rotunjit?). Sub rotunjire (în vârful ușilor împărătești) s-a instalat o sculptură în plasă cu Imaginea Minunea Făcută în mijloc.” (Cf. în Lecturile Societății lui Nestor Cronicarul, cartea 15, numărul IV, secțiunea 1, p. 62.) 2) O imagine mare a Mântuitorului între stâlpi, 3) O imagine de dimensiuni mari a Mântuitorului între stâlpi, 3) O imagine locală cea mai pură a 4) O tăbliță locală cea mai pură a 4) O tăbliță locală cea mai pură. Una, 5) o altă tăbliță asemănătoare, 6) imaginea festivă a Înălțării Onorabilei Cruci (biserică; că Biserica Frăției - Înălțarea Crucii ibid. Nr. IV, p. 18), 7) imaginea Sfintei Treimi A se vedea Monumente emise de Comisia temporară pentru analiza actelor antice, cel mai înalt volum, înființat în cadrul Secției Guvernatorului și Militarilor din Kiev I-General. 1, Nr. XXXIII, p. 262–263. Iconostasul este diferit de cele de la Moscova, deci (poate) istoria iconostasului este diferită în Rusia Moscovită (Vai și ah! Cum sunt acum catapeteasmele în Rusia Mică?). Petru Mogila, în Trebnik-ul său, numește iconostasul un deesis: „Ritul binecuvântării sau consacrarii catapetasmei, sau deesis, este să mănânce toate icoanele așezate în biserică în locul lor,” - partea 2 p. 128. Iar catapeteasma este numele cutiei de icoană așezat într-o biserică nesfințită: „Ritul binecuvântării de noi biserici sau catapeteasmă, există cărți de rugăciuni speciale, prin preotul de la episcop, pentru această binecuvântare și puterea dată celui care o are, în arici, înainte de desăvârșirea sfințirii, sfințirea, aceeași pagină este săvârșită, sfințirea, sfințirea, aceeași pagină. 73. Sesizarea prealabilă pentru acest rit spune că numai un episcop poate sfinți în întregime o biserică, dar dacă se întâmplă ca episcopul din anumite motive să nu poată merge la sfințire biserică nou creată: ca să nu rămână mult timp fără să cânte, episcopul emite o antimensiune pentru slujba temporară într-o biserică nesfințită - pag.). „Vladyka Vasian din Rostov a dat o sută de ruble maestrului pictorului de icoane Denisiy și preotului Timotei și Yarts și Kone, pentru a scrie Deesis în noua biserică a Sfintei Maicii Domnului, care a scris minunat și Velmi și în sărbători și cu profeții,” - 2 Cronica Sofia în Culegerea Cronicilor VI, întrebarea de ce ars23333. Rostovsky a vrut să picteze pe cheltuiala sa un catapeteasmă pentru Catedrala din Moscova, unul foarte simplu: datorită zelului său pentru ea ca altar integral rusesc și, în special, datorită apropierii lui de Marele Duce, de care a fost construit, ca mărturisitor al acestuia din urmă). „Din porunca Înaltpreasfințitului Arhiepiscop Serapion, Deesis a fost finalizat în Sfânta Sofia și sărbători”, - 4 Cronica din Novgorod în Culegerea Cronicilor IV, 136. (Arhiepiscopul Nifon a creat un chivot în Sfânta Sofia din Novgorod, - Cronica Novgorod I, p. 16664, Arhiepiscopul I, p. 16664). Gennady avea un taiblo în Novgorod, dar nu exista încă iconostas - Vivliofika vol. XIV, p. 252). Preotul Sylvester în mărturia sa împotriva lui Viskovaty: „și cum pictorii de icoane au scris icoanele (în catedrală): Deesis și sărbători și profeți și mari icoane locale,” - Acts of the Expedition vol. I nr. 238, p. 247 col. 2. „Cronicarul rus” Lvova, III, 177, spune că în 1482, la ordinul domnitorului Rostov Vassian, aceiași pictori de icoane care au pictat icoane pentru Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Moscova, și pentru același preț, au pictat Deesis, profeți și sărbători ale minunatului intrat Velmiedral Rostov. Dar este evident că cronicarul transferă în mod eronat la Catedrala din Rostov știrile din 1481 anterior, referitoare la Catedrala din Moscova, pentru că Vassian a murit la 23 martie 1481. Vezi Snegirev în Monumentele Antichității Moscovei, note explicative atașate cărții la sfârșit, pagina 60 fin. (Pentru catapeteasma Mănăstirii Chudov, vezi ibid. p. 135 col. 2). Mitropolitul Macarie, când era Arhiepiscop de Novgorod, a suprapus cu argint aurit 13 icoane ale Marii Deesis („Deesis mai mare 13 icoane”) ale Sf. Sofia, - Adăugarea la Cronica a II-a Sofia sub 1537, în Culegerea Cronicilor VI, 301. Marea Deesis înseamnă aici centura principală (apostolic-ierarhică) a Deesis-iconostasis. Dar una mare poate fi cu mai multe mici, sau cu una și, prin urmare, din denumirea de deesis mare nu se poate trage nicio concluzie dacă sub Macarius, așa cum era cazul în 1509, a rămas o deesis mică (sărbători) sau dacă s-a adăugat după aceea una dintre celelalte două deesis mici, sau ambele împreună. (Un inventar complet al Catedralei Adormirea Maicii Domnului din 1627 a fost publicat în volumul ΙΙΙ al Bibliotecii Istorice Ruse). Vezi nota anterioară. Patericonul din Pechersk povestește că un oarecare om iubitor de Hristos din orașul Kiev și-a construit o biserică (una de casă) și a vrut să creeze cinci mari icoane Deesis și două icoane locale pentru a decora biserica (povestea lui Spyridon, făcătorul de prosfor și a lui Alipius pictorul de icoane). Este greu de imaginat o biserică de casă atât de mare încât cinci icoane Deesis ar putea încăpea în arcul ei altar. Și de aici rezultă că creșterea noastră în lățimea iconostasului ar trebui, cel mai probabil, să fie atribuită perioadei pre-mongole. (Icoane locale pe pereții bisericilor, - Culegere de cronici, vol. VI, p. 287). Vezi Nevolin Despre Pyatina, anexe p. 124 sub fin. și 251 începe. De la sfârșitul secolului al XV-lea cunoaștem un exemplu de biserică, situată chiar și într-un sat mitropolitan, în care se afla o singură icoană - Actele juridice ale lui Kalachov, vol. II nr 217, col. 632. – Apropo, să notăm aici despre manuscrisele ilustrate din secolul al XVI-lea, în care sunt imagini cu interiorul bisericilor. În aceste imagini, dacă pe ele urma să fie arătat catapeteasma, găsim mereu în picioare pe bolta ușilor împărătești o singură icoană a Deesisului (trimorphium, Mântuitorul cu Maica Domnului și Înaintemergătorul). Dar această icoană Deesis nu trebuie privită deloc în așa fel încât să reprezinte întreg catapeteasma actuală a bisericilor reprezentate: este pur și simplu o denumire convențională a catapetesmei. Nu a existat un loc pentru a înfățișa catapeteasme întregi și ar fi foarte supărător, așa că sunt desemnate convențional și prescurtat de icoană, care era cea principală (și originală) din ele. – (Despre iconostasele antice, vezi News of the Imperial Archaeological Society, vol. III, p. 205 sqq articol de Gornostaev și Filimonov Archaeological Research on Monuments, Numărul 1, Moscova, 1859, despre iconostases. O catapeteasmă antică în Catedrala Nijni Novgorod, - Note ale Societății Imperiale de Arheologie, vol. X, p. 21, cu șase etaje fără decorațiuni sculptate; patru niveluri inferioare în cuști, două superioare fără cuști. Două înregistrări contractuale pentru construirea catapetesmei în Mănăstirea Donskoy din Moscova, - Note ale Societății de Arheologie, vol. VIII, Amestecuri, p. 159 sqq. Intrare ordinală pe catapeteasma din 1640, - Note ale Societății Imperiale de Arheologie, vol. X, p. 454, maestru călugăr, icoane locale sub Deesis). (Icoanele bizantine în Rusia - în provincia Nijni Novgorod, vezi Monumentele antichităților bisericești ale provinciei Nijni Novgorod de arhimandritul Macarius, Note ale Societății Imperiale de Arheologie, vol. X, în Index’ë icoane bizantine). Ne amintim de mărturii izolate despre călugări care au învățat pictura icoanelor și chiar au devenit adevărați pictori de icoane (Daniil Cherny și Andrei Rublev); dar nu spun absolut nimic în comun. – (Icoana pictată de mitropolitul Petru, în mănăstirea Novodvorsky, - Sf. Dmitri Mitropolit de Rostov p. 9 fin.. Mitropolitul Macarie a fost mai mult sau mai puțin specialist în pictura icoanelor, căci el însuși a fost într-o măsură sau alta pictor de icoane, - vezi 1 jumătate a acestui volum p. 845 nota fin.). Pentru istoria noastră externă a picturii icoanelor ruse pentru perioada pe care o luăm în considerare, în măsura în care este cunoscută sau în măsura în care există știri legate de aceasta, a se vedea studiul lui D. A. Ravinsky: „Istoria școlilor ruse de pictură icoană până la sfârșitul secolului al XVII-lea”, tipărit în volumul VIII al Notei Societății Arheologice (Sankt. Petersburg). – (În Antichities of the Russian State, în volumul 1 al textului, în prefață, este vorba despre pictura icoanelor. Vezi și studiul despre pictura icoanelor rusești de Saharov, cartea 1, Sankt Petersburg, 1849 (despre original); Despre semnificația picturii icoanelor rusești, Snegirev în Note de la Sankt Petersburg, Societatea arheologică - numismatică, vol. 1 I, SPB49, vol. sqq; ceva despre iconografie în Snegirev’s Monuments of Moscow Antiquity, p. XXI, col. 2. (Aici se referă la Lista monumentelor ruse de P. Keppen, 1822) și p. XXXV, col în volumul VIII al Însemnărilor Societății Imperiale de Arheologie, Sankt Petersburg, 1856, p. 355 sqq. Mozaici ale Catedralei Sf. Sofia și Mănăstirii Sf. Mihail. Există multe icoane antice, din toate școlile rusești, în Mănăstirea Guslitsky - vezi Legenda începutului și a poziției prezente a Mănăstirii Spaso-Preobrazhensky Guslitsky, Moscova, 1863, p. 57 sqq (Registrul icoanelor). Despre școala de pictură a icoanelor din Siberia, vezi Readings of the Society of History and Antiquities 1864, cartea 3, Mixture, pagina 29, articol al protopopului Sulotsky. Despre icoanele antice din Novgorod și școala pictorilor de icoane din Macarie în Descrierea arheologică a antichităților bisericești din Novgorod). Atât într-una, cât și în cealaltă catedrală există mai mult de patru icoane ale scrisului rusesc datând din jumătatea secolului al XVI-lea, dar ne referim doar la acelea din aceste icoane pentru care nu se știe că au fost reînnoite în vremuri ulterioare. (În Catedrala Adormirea Maicii Domnului: 1) Dimitrie din Salonic, de fapt grec, dar rus conform reînnoirii, care a fost realizată în vremea noastră - în 1517, - Monumentele Snegirev din Antichitatea Moscovei, p. 12 col. 2; 2) Smolensk Maica Domnului, copie după original, realizată [curând după 1456], Snegirev ibid. str. 14 col. 2 fin.; 3) Adormirea Maicii Domnului, numită Maica Aplecată – ibid. pagina 15 col. 2; 4) Maica Domnului Vladimir, numită Maica de rezervă, scrisori de la Mitropolitul Simon, - ibid. str. 17 col. În Catedrala Buna Vestire: 1) Mântuitorul Atotmilostiv al secolului al XIV-lea, - ibid. str. 88 col. 1; 2) Buna Vestire din secolul al XVI-lea, ibid. str. 88 col. 2; 3) Sfântul Nicolae Făcătorul de Minuni de la începutul secolului al XVI-lea, – ibid. str. 89 col. 2 începe; 4) În patru părți: Și Dumnezeu odihnește, - Unul Născut, - Vino oameni, - În mormântul trupesc, 1554, - Ravinsky Istoria picturii icoanelor rusești în volumul VIII. Note ale Societății de Arheologie p. 15 începutul). [Andrei Rublev, împreună cu un alt pictor de icoane din acea vreme, Daniil Cherny, a intrat în Mănăstirea Andronikov pe când era stareț la Sfântul Andronik († pe la 1404). Chiar la începutul secolului al XV-lea. erau deja în glorie. În 1405 a pictat Catedrala Buna Vestire din Moscova, în 1408. Catedrala Vladimir, apoi Catedrala Treimii din Mănăstirea Serghie și Catedrala Spassky din Mănăstirea Andronikov. Catedrala Stoglavy îl setează pe Rublev ca model pentru pictorii de icoane. Vezi Descrierea istorică a Mănăstirii Spaso-Andronikov din Moscova (alcătuită de arhimandritul, mai târziu arhiepiscop, Sergius Spassky), M. 1865, pp. 18–20 și Anexe pp. 8–12]. – Profesorul lui Rublev era rus, dar a lucrat împreună cu grecul (în 1405 a pictat Catedrala Buna Vestire), prin urmare, ar fi putut să împrumute de la el. Ce spune Snegirev despre Rublev, vezi Ravinsky în Istoria picturii icoanelor, p. 177. A se vedea cele două scrisori ale Papei Grigore al II-lea către împăratul Leon Isaurianul, scrisoarea lui Ioan Damaschin către Constantin Copronim și Cuvântul său despre cinstea sfinților și cult și Epistola polisilabică ( sulul polisilabic) a Sinodului de la Ierusalim din 836. către împăratul Teofil - toate culese într-un loc într-o colecție slavă din Moscova. 1642. sub titlul: „Cartea – Cuvinte alese de Sfinții Părinți despre închinarea și cinstea Sfintelor Icoane” și care este cunoscută în bibliografie sub denumirea de Micul Conciliar. Papa Grigorie; „Oameni iubitori de Hristos, care au văzut pe Domnul, ca V17; au văzut și au scris și cum au văzut pe Maica Domnului, așa au scris și cum au văzut pe Iacov, fratele Domnului, așa și au scris și care au văzut pe primul mucenic Ștefan, așa cum au văzut, au scris și ei, de asemenea, Văzând fețele mucenicilor și ale celor ce am văzut sângele lor, am văzut și eu, așa cum l-am văzut pe Hristos. it.”, folio 43 verso – („Statutul pe care l-au dat sfinții părinți la Sinodul al VII-lea despre iconoclaști”, – Chet-Mineaion al lui Makariev din 31 august. Pictura icoană grecească s-a îndepărtat voit de naturalețe, astfel încât sfinții, fiind înfățișați firesc, să nu pară oameni obișnuiți, pasionați; pentru a-i prezenta, prin nefiresc, ca nepasionali, superiori oamenilor de rand). (Că Dumnezeu Tatăl nu trebuie să fie înfățișat pe icoane - Pidalion, notă la Sinodul VII Ecumenic, p. 320). - Papa Grigorie: „De ce nu ne imaginăm (înfățișăm) pe Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos? Chiar dacă nu L-am văzut, pentru că El este invizibil, este neputincios să ne imaginăm și să scriem natura lui Dumnezeu; dacă L-am fi văzut întrupat, așa cum s-ar fi întrupat Fiul Său și Dumnezeul nostru, L-am fi imaginat și scris în același mod.” (Duhul Sfânt El nu a fost înfățișat separat sub imaginile sale cu un porumbel și limbi de foc, ci a fost înfățișat pe icoanele botezului lui Hristos și a coborârii Sale din Duhul Sfânt). Vezi Manualul pentru iconografi (Ἑ ρμηνεία τῶν ζωγράφων) al ieromonahului Dionisie din secolul al XV-lea, despre care vom vorbi mai jos: pag. 107 sqq. (Rădăcina lui Isai, imagini ale Crezului și Rugăciunea Domnului), p. 158 (reprezentare a liturghiei divine), p. 182 fin. (pictograma „Se bucură de tine”), p. 184 (imagini ale celor 24 de icoane ale Maicii Domnului), p. 211 fin. (pictograma „Este vrednic de mâncat”), p. 259 (instrucțiuni ca Dumnezeu Tatăl să fie înfățișat, după viziunea profetului Daniel, în chip de om bătrân, iar Duhul Sfânt în formă de porumbel). – (Icoana „Rădăcina lui Isai” la Constantinopol sub Gonzales Clavijo, – p. 59 fin.). (Vezi articolul lui Buslaev „Pentru istoria picturii ruse a secolului al XVI-lea” (despre cazul grefierului Ivan Viskovat) în Schițe istorice ale literaturii și artei ruse, vol. II, p. 281, cu desene atașate). Vezi Descrierea manuscriselor sinodale ale lui Gorski și Nevostruev, nr. 322, foaia 243 verso, p. 639; (Tolstova și Kondakova ediția a VI-a a Antichităților rusești p. 133). [Kondakov N. P. Original iconografic facial, vol. I, Sankt Petersburg, 1905, schiță istorică p. 70]. În „Fapte” asupra icoanelor există o imagine pe părțile laterale (în margini) icoanei sfântului însuși, în scris mic, a evenimentelor istorice din viața sa. Vezi Prea Reverendul Macarius Descrierea arheologică a antichităților bisericești din Novgorod II, 82 (în Mănăstirea Klopsky există o icoană a Treimii cu actul din 1367), cfr 109, 116. [mier. 1 jumătate din acest volum p. 845 nota]. Pentru un desen al icoanei, vezi Colecția Societății de Artă Antică Rusă de la Muzeul Public din Moscova pentru 1866. Secțiunea I până la p. 11. [Lucrări ale lui F.I. Buslaev, voi. I, Sankt Petersburg, 1908, p. 17. Kondakov N. P. Original iconografic facial, vol. I, Sankt Petersburg, 1905, eseu istoric p. 64–65]. [Kondakov N. P. a spus eseu, eseu p. 70]. [Cm. imaginea ei și despre ea este în N.V. Pokrovsky în „Eseuri despre monumentele iconografiei și artei creștine”, ediția a II-a din Sankt Petersburg, 1900, pp. 341–343]. Desen al icoanei din acum amintita Colecție a Societății de Artă Antică Rusă pentru 1866. la pagina 10. [Opere ale lui F.I. Buslaev, voi. I, Sankt Petersburg, 1908, pagina 15 și lucrarea indicată a lui Kondakov, text pagina 69 și figura 111]. (Grecii o aveau, vezi Ἑ ρμηνεία p. 263). (Pentru această icoană, vezi Arhiepiscopul Macarius în Descrierea antichităților din Novgorod, vol. II, p. 120 [Opere ale lui F. I. Buslaev, volum II, Sankt Petersburg, 1910, pp. 288–291 și în Kondakov compoziția indicată a textului, p. 77; albumele litografice și fotolitice pentru tabelul 7; Greci, simbolul credinței a fost înfățișat Ἑ ρμηνεία p. 107 fin.. Patru icoane nr. 4, 5, 7 și 9: Crearea Lumii, Fiul Unul Născut, Divinitatea Trinitară și Carnal În Mormânt, scrise pe o singură tablă, împărțite în 4 părți, sunt încă împărțite în Buna Vestire). Vezi Actele juridice ale lui Kalachov, II, nr. 218 col. 634. Pe icoana nesimbolica a pogorârii Duhului Sfânt asupra apostolilor, lumea era înfățișată simbolic, sub forma unui bătrân cu părul cărunt, stând sau așezat sub apostoli într-un mic biserică special, - Descrierea manuscriselor sinodale nr. 323, fila 402, p. 664, cfr originalul grecesc al ieromonahului Dionisie, p. 144 începutul. – (Cf. descrierea manuscriselor sinodale nr. 185, p. 506 și nr. 196, p. 605. Vezi și icoane din secolul al XVI-lea: închisoarea lui Ivan Damasc, - Actele juridice de la Kalachov, vol. II, p. 634. – Secolul al XVII-lea: El se bucură de tine, p. Ibid. Ibid., p. 210, p. 210 (1671) și Cronica Nikon IV, 289 Încarnarea Fiului lui Dumnezeu (nu Buna Vestire), - Însemnări ale Departamentului de Arheologie Imperială, vol. 2, p. 134 (Inventarul Mănăstirii Kirill, 1668, p. 1, p. Iisus Hristos în coroană împărătească, în haină sfântă, cu un tânăr în vârf, - Adăugare la Lucrările Sfinților Părinți, partea XVIII, p. 189). – [Pentru imaginea pictogramei „Ochiul trezit”, vezi N.V. Pokrovsky în Eseuri despre monumentele iconografiei creștine, ediția a II-a, fig. 144 la pagina 233 și fig. 203; „Domnul este în stare” – fig. 210. Prima imagine este de la același autor în lucrarea sa „Picturi murale în bisericile antice grecești și rusești” M. 1890, planșă. XXVI și Η. P. Kondakova, eseul indicat, text p. 65–68 și fig. nr. 109 și nr. 110; album fototip tabelele 26 și 27, litografiate 23]. Nu strică, însă, să nu uităm remarca pe care am făcut-o mai sus [1 jumătate din acest volum p. 845], că poate favorizarea catedralei față de icoanele simbolico-alegorice nu a fost în întregime voluntară. Mărturie de adevăr, ediția Kazan p. 976 început. „Și pe care icoane este scris Duhul Sfânt sub formă de pasăre nu se știe, cu excepția procesiunii Tatălui și a mărturiei Înaintașului (adică nu împreună cu Dumnezeu Tatăl și nu pe icoana botezului lui Hristos), iar noi (spune sinodul) vom căuta dovezi în acest sens în scripturile dumnezeiești și vom emite un sfat și vom decide despre acel consiliu.” – (Prin această imagine, poate, ar trebui să înțelegem imaginea Duhului Sfânt cu capul nu sus, ci în jos, și un anumit tip de porumbel transformat într-un tip nedefinit de un fel de pasăre în general, - 1 jumătate din volum p. 891[? 845]). D. A. Ravinsky în istoria picturii icoanelor ruse, p. 15, În 1553, cu ocazia procesului de la Viskovaty, călugării Mănăstirii Athos Panteleimon au fost chestionați de Mitropolitul Macarie despre icoane și, printre altele, l-au informat pe Mitropolit că l-au pictat pe Sfântul Panteleimon „Sophea, sfânta înțelepciune a lui Dumnezeu, (este) pictată deasupra porții de nord”, - Citiți Societatea de Istorie și Antichități” 1858, cartea a II-a, Căutare, pag. 14. Numim mărturia nu pe deplin de încredere pentru că, contrar asigurării călugărilor, biserica ar fi putut fi pictată nu de pictorii greci antici, ci de rușii de mai târziu. Mitropolitul Macarie, pe când era Arhiepiscop de Novgorod, a poruncit ca în Sfânta Sofia să fie așezate icoane, a început cu faptul că „a înălțat mai sus icoana cea mai minunată, Sfânta Sofia,” - Culegere de Cronici VI, 285. Ca semn că el este reprezentat ca vorbitor, vezi [„On our polemic with the Old Believers”, ed. a II-a. M. 1905, p. 179–185]. Pentru o descriere a icoanei, vezi Buletinul Societății de Artă Antică Rusă de la Muzeul Public din Moscova, 1874. cartea 1–3 din articolul lui Yu. D. Filimonov: „Eseuri despre iconografia creștină rusă”, p. 5 col. 2. Imaginea pictogramei din desenul atasat la descriere. Pe lângă icoana din Novgorod a Sfintei Sofia are icoana ei de la Kiev, complet diferită de cea din Novgorod, reprezentând nu Mântuitorul, ci Maica Domnului: această ultimă icoană este o compoziție ulterioară (descrierea ei este în Descrierea Catedralei Kiev-Sophia de către Mitropolitul Eugen, p. 19, iar desenul este chiar acolo, de la începutul cărții). Există versiuni ulterioare (recompoziții) ale Sofia Novgorod, vezi Filimonov ibid.. Ibid. pagina 408 nota 1. Prima știre înregistrată despre călătoriile marilor prinți la Mozhaisk cu scopul de a venera icoanei noastre datează din 1538, - Karamzin la volumul VIII nota 69. (Marele Duce Vasily Ivanovich a mers la Mozhaisk și pentru distracție, - Culegere de Cronici VIII, p. 271 fin. (1527, p. Nikon, descrierea excursiei VI, p. la Moscova, al ambasadorului țarului Varkoch, în 1593, se spune că Marele Duce Teodor Ivanovici mergea la Nikola Mozhaisky în fiecare an - Citirile Societății de Istorie și Antichități, 1874, cartea IV, p. 14). [mier. 1 jumătate din acest volum pp. 746–747]. Vezi articolul despre ea din Lectura sufletească din 1872, partea 3, pagina 408 sqq [În cărțile scriitorilor din 1595–1598 se citește în biserica catedrală Sf. Nicolae Făcătorul de Minuni, în partea dreaptă a ușilor regale, „imaginea Sfântului Nicolae Făcătorul de Minuni, în carcasă este tăiată, icoana și icoana tăiată în cutie de lemn este tăiată. afară cu fier german fapta lui Nikolino, iar chipul are mâna dreaptă binecuvântată, iar în mâna stângă este o Evanghelie, coroana Sfântului Nicolae Făcătorul de Minuni al Basmienilor, fier german, aurit cu foiță de aur”... În Biserica Înălțarea Sfintei Cruci de pe poarta mare de piatră din paraclisul Nicholas, lucrarea de minuni: pe rezi, într-o carcasă de icoană cu un act, o carcasă de icoană acoperită cu argint, coroanele și câmpurile sunt aurite Nikola Făcătorul de Minuni are o coroană de aur zgomot, iar în coroană sunt 5 bavuri de aur, în burrul de sus este o piatră de smarald verde, pe părțile laterale în bavuri sunt smarald, iar pe celălalt smarald, iar pe celalalt smarald; Partea piatra verde este rea, iar în bavuri sunt 4 perle, iar în cea a lui Nikola făcătorul de minuni are o sabie în mâna dreaptă, iar în mâna stângă orașul Mozhaesk este acoperit cu argint basmia și aurit.” Cărți de cărturari din secolul al XVI-lea, publicate de N.V.Kalachov, partea I, Sankt Petersburg, 1872, p. 613 și 616]. Culegere de Cronici IV, 303 fin. (Imaginea icoanei sculptate de Vineri, aflată acum la Novgorod (sau sculptată după asemănarea lui Pskov) în antichitățile rusești ale lui Tolstov și Kondakov, vol. VI, Fig. 196, p. 156; crucea din mâna vineri este rusul nostru cu 8 colțuri). Pe lângă realizarea de copii ale icoanei Mozhaisk, icoanele noastre ale Sfântului Nicolae în alte locuri din regiunea Moscovei, învecinată Lituania, și direct din aceasta din urmă. Astfel de icoane primite direct ale noastre includ probabil icoana Sf. Nicolae din Mtsensk, situată în Catedrala Sf. Nicolae a orașului Mtsensk, provincia Oryol (care a fost cu adevărat lituaniană din 1320 până în 1509. Icoana sau statuia Mtsensk, care diferă de Mozhaisk of the Mozhaisk, nu este înconjurată de mâna stângă a Sf. Nicolae. un zid și că el însuși este așezat pe un vultur, este acceptat de tradiția locală ca fiind apărut în 1415, vezi despre asta în cartea: Legenda apariției imaginii făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae al lui Hristos, în legătură cu succesele creștinismului în orașul Mtsensk, ediția I. Sherapov, icoana din Moscova, cartea 1881). Vezi în Πηδάλιον ’e conform ediției Zakynthos, p. 316 (nota 6 la prefața la regulile sinodului al VII-lea ecumenic). [Pentru fotografii ale acestor imagini, precum și o examinare detaliată a celei de-a doua, vezi articolul lui Ya. I. Smirnov, statuia Ustyug a Sfântului Gheorghe al Catedralei Adormirea Maicii Domnului din Moscova, M. 1915 (din volumul XXV de Antichități al Societății Imperiale de Arheologie din Moscova). Pentru primul basorelief - Ermolinsky, vezi articolul N. N. Sobolev „Arhitectul rus al secolului al XV-lea V. D. Ermolin”, publicat în numărul al 2-lea al „Moscova veche” (M. 1914) pp. 16–23]. (În „Istoria canonizării sfinților în Biserica Rusă” (ediția a II-a, pp. 435–437) întocmit de mine, decretul Sfântului Sinod din 15 martie 1722 este tipărit printre „Anexe” prin care bustenii ciopliți și scobiți nu trebuie așezați în mormintele și cadavrele scoase la iveală, peste mormintele și mormintele descoperite. a spus: „Răposatul I. M. Snegirev în scrierile sale: Note de călătorie despre Lavra Trinității, M. 1840, p. 2, și Ghidul de la Moscova la Lavra Trinității-Sergiu, M. 1856, p. 45 fin., spune că în cortul de masă (pe camere sau în corurile mesei?) de la biserica satului Alekseevskoye, situată la 3 verste de Moscova de-a lungul Autostrăzii Trinității, „păstrate într-un calm străvechi sunt sculptate în lemn și imagini pictate ale sfinților din Moscova, pe care odată stăteau la înălțimea lor Ionă Petru și Filip, Alexine, la înălțimea lor. sfinți moaște, dar, din ordinul mitropolitului Platon, acestea au fost transferate aici.” Deoarece imaginile nu sunt menționate în inventarele Catedralei Adormirea Maicii Domnului (pentru patru inventare ale catedralei de la începutul secolului al XVII-lea până în 1701, a se vedea volumul III al Bibliotecii Istorice Ruse, publicat de Comisia de Arheografie): nu zăceau ei în raci sub giulgi sau coperte, din cauza căruia nu erau supuși inventarii? În același loc, în „Adăugiri” (p. 581–582 din „Istoria Canonizării”) se adaugă: „Imaginile cioplite despre care vorbește Snegirev nu erau mai mult sau mai puțin obișnuite și nu stăteau la sanctuare cu moaștele multor sfinți, după ce au început să fie ascunse din vremea interzicerii sau folosirii icoanelor, interzicerii decretului și sfinților. sculptat, care a urmat datei de 21 mai 1722. (Descrierea documentelor și a treburilor Sfântului Sinod, vol. II, partea 1, col. 642, 643 și 645 fin.), adică ca urmare a decretului nostru cu privire la buștenii ciopliți și scobiți? – În Novgorod, în biserici și capele se păstrează până în zilele noastre mai multe imagini sculptate ale sfinților, iar în fruntea Catedralei Sf. Sofia există o întreagă colecție de icoane sculptate adunate sub Petru cel Mare după decretul acum amintit privind icoanele din diferite locuri ale eparhiei, vezi Preasfințitul Macarius Arheologia, Partea II și Descrierea Bisericii din Novgorod II, pp. 4. 133”). Împăratul Vasily Ucigașul Bulgar († 1025) a ordonat ca Prologul să fie scris și ilustrat sau decorat cu o serie continuă de imagini de sfinți pentru fiecare zi. (Acest prolog, despre care detalii vezi arhimandritul Sergius în Cartea lunară completă a Orientului, I, 217 sqq, publicată în 1727 de cardinalul Albani sub titlul: Menologium Graecorum, jussu imperatoris Basilii olim editum). Imaginile sfinților găsite în Prolog constituie primul Original frontal cunoscut: poate că au fost pentru prima dată compilate pentru Prolog, sau poate că au fost împrumutate de la pictori și au existat deja printre aceștia din urmă cu mult sau mai puțin timp înainte. În textul Prologului se citesc descrieri ale înfățișării exterioare a sfinților, deși nu fiecare sfânt, ci doar unii. – În manuscrisele grecești există fragmente sau extrase din „Antichități legate de istoria bisericii, despre proprietățile corporale ale părinților” de Ulpius Romeo, - care este mai probabil să fie înțeles în sensul de grec, mai degrabă decât de roman, în ciuda numelui sau porecla romană (Ἐκ τῶν Ούλίμωου Ούλίμωα ἀρχαιολογουμένων τῆς ἐκκλησιαστικῆς ί στορίας περὶ χαρακτήρων σωματικῶν θεοματικῶν θεονφόρα sau extras), care sunt nimic mai mult decât extras din originalul descriptiv. Cine a fost Ulpius Romanul sau Grecul și când a trăit exact rămâne necunoscut; dar timpul vieții sale este determinată aproximativ de faptul că, pe de o parte, citește o descriere a apariției Sfântului Nikefor, Patriarhul Constantinopolului, care a murit în 829, și, pe de altă parte, de faptul că se cunosc fragmente din manuscrise din secolul al XII-lea (un fragment este tipărit în apendicele la Indexul bibliotecii, acum Patriarhului Moscodal, pentru revizuirea Sinodal). Preasfințitul Savva pentru un alt fragment, vezi aici, în prefața preliminară). Despre Venerabilul Avraam de Smolensk se spune în viața sa că a avut „chipul și asemănarea Marelui Vasile: am un astfel de (același) păr negru, poate având un cap chel (dar nu ca Vasily) - Interlocutor Ortodox 1858, cartea 3, p. 370. Autorul vieții știa deja despre Marele apariție, poate din Prologul lui Vasile deja din exterior, poate din prolog. Pe baza faptului că Originalii noștri cunoscuți sunt aranjați în conformitate cu Regula Ierusalimului (adică, descrierile în ele ale înfățișării exterioare a sfinților în zilele lunii), Episcopul Serghie în Cartea sa lunară a Răsăritului, I, 299, crede că Originalii ne-au apărut târziu, deoarece această Regula a apărut mai devreme în secolul al doilea despre aranjament, apoi Originalele, care ne-au apărut devreme, puteau fi adaptate mai târziu la Regula de la Ierusalim. Edițiile mai vechi cunoscute în prezent ale originalelor descriptive rusești datează de la sfârșitul secolului al XVI-lea. Un astfel de original mai vechi a fost publicat de Yu. D. Filimonov în Colecția Societății de Artă Antică Rusă de la Muzeul Public din Moscova pentru 1873. (iar cel mai tânăr de la începutul secolului al XVIII-lea, remarcat prin completitatea sa, a fost publicat de el în Buletinul aceleiași Societăți, cărțile 1–12). Cel mai vechi manuscris cunoscut al aversului original rusesc, deținut de gr. Stroganov, aparține de la sfârșitul secolului al XVI-lea - începutul secolului al XVII-lea (în Original sub 17 ianuarie, Antonie Romanul, iar despre stabilirea sărbătoririi acestuia din urmă, vezi Istoria noastră, vol. 1, jumătate, p. 487 început/590; a fost tipărit prin litografie la Moscova în 1869, sub titlul original: „icoană, verset.” Original descriptiv grecesc, alcătuit la mijlocul secolului al XV-lea de către ieromonahul athonit și pictorul de icoane Dionisie, tipărit la Atena în 1853 sub titlul: Ἑ ρμηνεία τῶν ζωγράφων, ὡ ς πρνς τώνς ἐκκλησιαστικὴν ζωγραφ ί αν traducere în limba franceză: Manuel d'iconographie chretienne greque et latin, traduit par Durand, avec et notes par Didron, Paris, 1845 Das Handbuch der Malerei Berge Athos, aus dem Schüberschäfer. 1855. – (scrisoare ieromonah Epifanie către Chiril, Interlocutor ortodox 1863, III, 324, Despre picturile originale de icoane). Întrebarea 3 din primele 37 de întrebări, ediția Kazan p. 51 fin.. „Și cei care până acum pictau icoane fără să studieze, prin voință și voință și nu după imagine, iar acele icoane erau schimbate (vândute) ieftin oamenilor de rând, sătenilor ignoranți”... - Ediția Kazan p. 207 fin.. Capitolul 43 Ediția Kazan p. 203 fin. sqq. – Din cazul lui Viskovaty aflăm că la Moscova, cel puțin, după catedrală, au fost numiți supraveghetori ai pictorilor de icoane: „aici la Moscova, în orașul domnitor”, citim în dosar, „conform codului catedralei, peste toți pictorii de icoane au fost instalați patru pictori mai bătrâni de icoană, iar ei au fost comandați de către toți pictorii de icoană Citiți pentru a supraveghea icoana” și Antichități 1858 cartea 2, Căutare sau caz pagina 2 început. Capitolul 27, ediția Kazan p. 124. Capitolul 41, întrebarea și răspunsul 7, ediția Kazan p. 189. Capitolul 41, întrebare-răspuns 1, ediția Kazan p. 185. - (Vezi Lectura creștină 1885, partea I, articol Definiția lui Stoglav despre icoane; Revista Ortodoxă 1885, articol despre pictura icoanelor. Comparați rezoluția Sinodului Stoglavy despre pictura icoanelor cu ceea ce a spus Macarie la conciliul împotriva Viskovaty. Inscripția numelor pe icoane era cu siguranță cerută în manuscrisul, secolul 5 Vol. foaia 811 (Viața lui Metodiu din Moravia în secolul al XVII-lea, aceeași - Colecția de carte și tratate de stat, vol. III, p. 882, 1, Actele juridice ale lui Kalachov, vol. II, 254 (jumătate din secolul al XVII-lea, icoanele mici, de exemplu). Mănăstirea Kirillo-Belozersky în Notele Departamentului de Rusă și Slavă a Societății de Arheologie Imperială, vol. 2, p. 126 sqq. Arheologia Societății Arheologice, volumul 1, Sankt Petersburg, 1851, anexele p. 76, secolul al XVI-lea. – Icoane „în săgeată” - Actele juridice ale lui Kalachov II, 634. Icoanele se schimbă, nu se cumpără, 1540, – Pskov I, 304 început; Karamzin vol. XI, nota 232. Coroane și veșminte pe icoane: coroanele metalice sunt menționate în Viața lui Teodosie din Pechersk, - Lecturile Societății Istorice 1858. cartea 3, fila 18, col. 16. – Obiceiul de a atârna diverse lucruri pe icoane după vindecare era în secolul al XII-lea. (sub Bogolyubsky, o femeie vindecată de Icoana Vladimir a Maicii Domnului (de bolile nașterii) „și-a agățat împletiturile de aur și seryazul.” Minuni antice ale icoanei Maicii Domnului Vladimir - Menaion sinodal Makarievskaya, august, nr. boala din icoane miraculoase, înfățișând boala. (Cazul lui Tveritinov, Manuscrisul sinodal nr. 58, mărturia viceguvernatorului Ershov, folio 180 verso: Tveritinov, unui pacient de ochi care i-a cerut ajutor, a răspuns râzând: „ai un medicament: te rog să cumperi un vizor sau ambele de argint și să-l duci la Pyatynit, care se află pe strada Pyathinit, care se află pe strada Pyatninov, dacă este pe strada Pyatninov; este rănit dinții”, a adăugat Tveritinov, „atunci vă rog să cumpărați un dinte de argint pentru Antipy Făcătorul de Minuni”. După pictorii greci care au pictat Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Moscova sub mitropolitul Teognost (Nikon Cronica III, 180), după pictorul grec Theophanes, care a lucrat la Novgorod în 1378. (3 Cronica Novgorod sub acest an, - în Colecția Cronici III, 231), este menționat anterior pictorul grec (inter Theophanes) sau necunoscut. diferit, care a lucrat la Moscova în anii 1395-1405 (Nikon Cronica IV, 257, 279 [sub 6903 și 6907]; Karamzin la vol. V nota 254, col. 103: în 1399 Teofan a pictat Arhanghelul Kremlinul40, împreună cu Catedrala Buna-Vestire40, Andrei Ruș, și în Catedrala Bunei Vestiri1, Catedrala). - (Interlocutor ortodox 1863, III, p. 324 sqq, aici Epifanie pictorul. Pictorul Isaiah Grechin la Novgorod, - 1 Novgorod sub 1338.. În 1344, Mănăstirea Spassky (Mântuitorul de pe Bor) a fost pictată la Moscova, „iar maeștrii erau bătrâni și gardieni de foste origini rustice și studenți greci”, adică studenți ai maeștrilor greci (cei care l-au pictat pe Mitropolitul Teognost în Catedrala Adormirea Maicii Domnului din 1343), - III, Nikon Chronicle. (Cronica Învierii VII, 209 sub fin.). A pictat biserici: în 1405 Catedrala Buna Vestire din Moscova, Karamzin la volumul V nota 254, în 1409 Catedrala Adormirea Maicii Domnului, - Cronica Nikon V, 14, și Temporarul rusesc, tipărit în 1790, I, 221 fin., după 1421, Mănăstirea Treimii Cagiusera (La Serreia) (142). pentru viața Sfântului Nikon, vezi Sofia Vremennik Stroev I, 443 și în final, până în 1430, căruia i se atribuie moartea, catedrala din Mănăstirea Andronikov din Moscova. Această pildă în cazul Viskovaty este descrisă după cum urmează. „Scris în farfuria mare, pe cer (pe boltă) în mijloc, Mântuitorul pe heruvimi, și semnătura: „Înțelepciunea lui Is Xs”; în partea dreaptă Mântuitorul are o ușă și scrie (scris) pe ea: 1) curaj, 2) rațiune, 3) puritate, 4) și pe partea stângă, sau are adevărul, iar pe ea scrie: 1) desfrânare, 2) nebunie, 3) necurăție, 4) neadevăr, și între ușile din adâncuri este diavolul cu șapte capete, și costă viața pe el, dar să ții o lampă în mâna dreaptă și în stânga o suliță, iar deasupra ei stă un înger - duhul fricii de Dumnezeu, și se găsește în spatele ușii transformarii în spatele ușii pe pământ. că în interiorul ei, și un înger - duhul evlaviei, și despre asta sunt patru vânturi, și în jurul lui este apă, iar deasupra apei este întinderea, și pe ea soarele, căzând în pământ și adus (?), și un înger - duhul prudenței, pentru a ține soarele, și sub el este urmărit de la amiază după zi până la noapte, și sunt virtutea, zelul și zelul, zelul și zelul, îngerul și zelul sunt sub formă de semne. şi iadul, şi un iepure de câmp, iar în partea stângă în spatele uşii este scris şi firmamentul, iar pe ea este scris Domnul, ca un înger, şi ţine o oglindă şi o sabie, îngerul îi pune o coroană, iar semnătura este: „Binecuvântează coroana verii bunătăţii Tale”, iar sub El este roata anuală, iar el are roata anuală, iar el are o roată, iar el are roata, iar pe partea dreaptă este anul; lup, iar pe partea stângă este invidia, iar din el un cuvânt către iepure: „Invidia este un rău crud, căci de aceea începe și răsare fratricidul”, și invidia se străpunge cu sabia și moartea, iar în jurul ei este firmamentul și îngerii slujesc stelelor și altora toate ustensilele lui Dumnezeu, și 4 duhul îngerului în colțurile înțelepciunii; de lumină (de sfat?), 3) spiritul de forță, 4) spiritul de rațiune,” - Readings Society of History and Antiquities 1858 cartea 2, „Căutarea”, pagina 27. Mitropolitul Macarie, în răspunsul său către Viskovaty, indică o anumită bază pentru pilda din viața lui Vasile cel Mare, - ibid. p. 28; dar, așa cum am spus, nu este fără probabilitate să-i asimilăm originea occidentală și, în ceea ce privește viața, atunci poate că acesta oferă un serviciu Mitropolitului doar întâmplător. Greacă Ἑ ρμηνεία τῶν ζωγράφων jumătate a secolului al XV-lea. prezintă ca două imagini separate - A Doua Venire a lui Isus Hristos și Judecata Mondială, - p. 174 fin. și 176. Imaginile noastre rusești ale Judecății de Apoi din Originalele faciale de Buslaev în Eseuri, vol. II și de Ravinsky în Russian Folk Pictures, vol. IV. Cfr articol de Mansvetov: „Cu privire la picturile murale recent descoperite în Catedralele Adormirea Maicii Domnului de la Moscova și Vladimir”, plasat în Completările la Lucrările Sfinților Părinți din 1883, cartea 2 p. 542 sqq (Icoana Judecății de Apoi, - Cronica Nikon, IV, 289). A. Popov, în Revista istorică și literară a lucrărilor polemice vechi rusești împotriva latinilor, p. 382, se spune că Mitropolitul Iona, printre altele, a împodobit bisericile cu „aranjarea ambilor cinstiți”, ceea ce, după toate probabilitățile, ar trebui înțeles ca însemnând că mitropolitul a construit un amvon nou, mai magnific decât vechiul, în Catedrala Adormirii Maicii Domnului. Redactorul unui așa-numit Alfabet sau Cărți Alfabet scrie sub cuvântul „pulp”: „Amvonul (este) un loc înalt, pe grade ascuțite (trepte) este tronul sfinților, în biserica catedrală stă în fața ușilor împărătești, pe ea se cinstesc Sfânta Evanghelie, așa cum vedem în orașul Moscow, unde se află și autoritățile în oraș. numai episcopi sau cu protopopii catedralelor raionale, numite autorități pestrițe din hainele lor colorate în contrast cu autoritățile negre - arhimandriți și stareți de mănăstiri), sau cercul este înființat pentru verbozitate”, vezi Vostokov Description of the Rumyantsev Museum, nr. 2, p. 4 col. 2 începe. Desenul amvonului lui Buslaev în Eseuri vol. II, figura 10 până la p. 311. - (Ceea ce s-a citit pe amvon la sfârșitul secolului al XV-lea, - Vivliofiki vol. XIV, 251. Sub amvonul Catedralei Adormirea Maicii Domnului se aflau blocuri de lemn, - 4 Novgorodskaya, p. 163. În Vologda Catedrala Sf. Sofia în 1666 - icoane pe pereți - trei icoane pe pereți. Știrile Societății de Arheologie, vol. II, p. 58. (Despre sakkos-ul mitropolitului Fotie, vezi, pe lângă ceea ce este indicat mai sus în prima jumătate a acestui volum la p. 413, și Snegirev în Monuments of Moscow Antiquity, p. 173 și Sreznevsky în No. XXX Information and Notes, numărul 3, p. 86 fin.). În sacristia sinodală din Moscova se păstrează un sakkos, digerat de Sfântul Petru Mitropolit; dar este mai probabil să fie Feognostov. (În Mănăstirea Chudov, la mormântul Sfântului Alexis, se mai păstrează sakkourile sale și celelalte haine sfinte ale sale). [În Lavra Treimii-Serghie se păstrează acum două veșminte ale Sfântului Serghie: una la altarul său, în inventarul din 1641. se spune despre aceasta: „casula făcătorului de minuni Serghie este pictată în vișini, mantaua și dantelă și trahul și căpăstrui sunt în albastru, alta sub cruce din țesătură întunecată” umărul și steaua de pe tiv sunt vopsite. Vezi Sf. Serghie din Radonezh și Lavra Treimii creată de el de E. E. Golubinsky, ediția a II-a, M, 1909, pp. 192–193 și 254], Desen de Belyankin, când descrie Catedrala de mijlocire. (Despre antimensiunile antice, vezi Știrile Academiei de Științe, vol. VI p. 86 și Nikolsky K. T. Arhipreot Despre antimensiunile Bisericii Ortodoxe Ruse, Sankt Petersburg, 1872. Vechile antimensiuni au fost așezate pe tron sub cele noi, - Acts of the Expedition vol. I, col. 1441, nr. 9 fin. Decret privind antimensiunile, - Makaryevsky Chetya Menaion, la 31 august. Antiminele au fost date înainte de construirea bisericilor, - Viața Sf. Iosif de Volokolamsk, Savvino, ediția de Nevostruev, p. 21. Antiminele de pânză în 1690, - Note ale Societății arheologice, inscripția VIII.4, vol mai multe din antimins XVI); și secolul al XVII-lea, - Note ale Societății Arheologice, vol. VIII, inscripții din Ryazan, p. 309, 69 toate antimensiunile pe pânză groasă, cu imaginea unei cruci, și cu o semnătură despre sfințirea bisericii sunt păstrate în sacristia episcopului Ryazan); Monumente ale antichităților bisericești din provincia Nijni Novgorod a arhimandritului Macarius (Notele Societății Imperiale de Arheologie vol. X): antimins 1702. pe satin cu căptușeală chinezească p. 99 fin.; antimins din 1655 din pânză, 5 vershok-uri în lungime și lățime, cu imaginea unei cruci în opt colțuri, cu baston și suliță și semnată p. 291; antimins 1716 in p. 308; antimens din jumătatea secolului al XVII-lea. pânză, pătrat de cinci inci, cu imaginea unei cruci cu opt colțuri și semnătura p. 372; patru antimine ale secolului al XVII-lea. pânză p. 381; lenjerie la sfârșitul secolului al XVII-lea, - Știrile Societății Imperiale de Arheologie, vol. IV, p. 413). În Monumentele lui Pavlov col. 240. În 1293, tătarii au rupt „fundul minunat de cupru” din Catedrala Adormirea Maicii Domnului, care, după cum trebuie să credem, i-a aparținut lui Andrei Bogolyubsky și, în orice caz, a aparținut ca structură perioadei pre-mongole - Cronica Nikon III, 90. „Platforma interioară este curată de aramă și cositor, curată ca o oglindă”, - Cronica Ipata p. 559 începutul. Nikon Chronicle III, 69 (Cine se îndoiește că „jos” înseamnă podea, în locul nostru acest lucru este complet clar). „Are două uși, împodobite cu pietre Galich albe și pietre verzi de Kholm, cioplite, săpate de un anume viclean Avdyem, lipite cu toate mingile și aur”, - Cronica Ipata p. 559 începutul. Unele sunt încă situate în Catedrala Sf. Sofia, în ușile sale principale, vestice și sunt cunoscute sub numele de Poarta Korsun. [Ele datează de la sfârșitul secolului al XII-lea, de când episcopul de Magdeburg Wachmann, prin ordinul căruia au fost executați la Magdeburg, a murit în 1192. Numele de „Korsun” a fost dat în Rus’ antic oricărui lucru neobișnuit în domeniul artei religioase: uși, reliefuri, cruci, icoane, candelabre etc. N. P. Kondakov, Sankt Petersburg, 1899, p. 111–112 urm]. Un studiu special despre ei de F. Adelung în traducere rusă: „Porțile Korsun situate în Catedrala Sf. Sofia din Novgorod”, Moscova, 1834. Altele se află în prezent în Mănăstirea Adormirii Maicii Domnului din orașul Alexandrov, provincia Vladimir (fostul Alexandrova Sloboda din Grozny. Inscripția de pe porți este de la 15–13.3.3.3.3.3.3.) 1 Cronica din Novgorod vorbește despre niște uși construite de episcopul Vasily: „A făcut uși de aramă aurite la Sfânta Sofia”, - Culegere de Cronici III, 77 fin.. Dar cu probabilitate trebuie să ne gândim că în textul cronicii lipsește cuvântul: „doi”. Nikon Chronicle III, 181 și 211. „Cuvântul a fost ales din sfintele scripturi în latină” de A. Popov în Revista istorică și literară a lucrărilor polemice vechi rusești împotriva latinilor, p. 382: „poarta de la intrarea în Korsun (creația), le-a fost făcută prin viclenie pe aurul fundului (-doamnei?) lor”; cfr Nikon Chronicle V, 111: „la cei mai curați la ușile de aur”. [mier. 1 jumătate din acest volum p. 885]. Numele: „Korsun” a fost dat porților fie din calitatea lor, la fel de frumoase, fie, ceea ce este mult mai probabil, din metoda de construcție a acestora, adică că, la fel ca porțile Novgorod Korsun, erau realizate din lemn, căptușite cu foi de cupru aurite sau plăci cu basoreliefuri pe acestea din urmă. (Îngeri de pe părțile laterale ale ușilor de la intrare de pe vremea lui Macarie? Cronici adunate vol. VI, p. 285 fin.). Nikon Chronicle 203 sub fin.. Karamzin la volumul VIII nota 587. Marele Duce de Galich Daniil Romanovich a sunat clopote pentru bisericile sale de acasă (Letopisețul Ipat p. 559). Dar acest lucru nu trebuie să fie înțeles pentru a însemna că în sudul Rusiei propria lor turnare a clopotelor a început deja în perioada pre-mongolă. Daniil Romanovici, care, apropo, i-a numit pe Nemțov și Lyakhov pe Dealul său pentru așezarea lui (ibid. p. 558), a fost primul care a început să arunce clopote. (Clopotele din Galiția sunt menționate la sfârșitul secolului al III-lea - Cronica Ipata p. 610). În 1342, maestrul moscovit Boris, pe care Cronica Nikon îl numește roman (III, 182 sub fin.), care probabil ar trebui înțeles în sensul general al latinului, a aruncat un clopot la Novgorod pentru Sfânta Sofia, - 1 Cronica din Novgorod, în Culegerea Cronicilor III, 81. Și deoarece în 1338 a luat Ivan Danilovici al III-lea (Nikonbellronic Danilovich III. 170), lucru pe care cu greu l-ar fi făcut dacă ar fi avut propriul clopotar, atunci sosirea la Moscova a lui Boris Latinul, probabil german de naționalitate, care ne-a introdus priceperea de turnător de clopoțe, ar trebui plasată între 1338 și 1342. (În 1346, la Moscova s-au sunat clopotele, - în Cronica Învierea a VII-a, în Colectia Letopiseței2). Vezi eseul lui Nevolin Despre Pyatina pentru extrase din cărțile Scribe din a doua jumătate a secolului al XVI-lea. „Și sunetul bisericii - un clopot și un nit,” - Nevolin ibid. anexe p. 83. (Nituit în loc de clopote la Nevolin Despre Pyatina Anexe p. 72 (sec. XVI), 79 început (sec. XVI), 83 (clopot și nit secol XVI), 284 (sec XVI), 285 (sec XVI), 286 (sec XVI, 307 (sec XVI), toate secolul 308 (sec. la începutul secolului al XVII-lea, era un singur clopot, dar nu existau clopote, - News of the Imperial Archaeological Society, vol. IV, p. 589. Sub Sf. Teodosie din Pechersk era un clopot în Mănăstirea Pechersk, - Life, Readings of the History Society, cartea 13, . Vladimir Vasilkovich Vladimir-Volynsky „clopote polie (topite), minunat de auzit, nu existau astfel de clopote pe tot pământul” (Cronica Ipata p. 610), care vorbește clar despre selecția de sunete întregi. Apoi, despre clopotele mari din aceste selecții sunet, vezi așa-numita Cronică academică sub 1305, 1 Novgorod sub 1342, Nikon sub 1346. (III, 182). – (Sub Ivan al III-lea, pentru clopotnița Kremlinului de la Ivanovo, Pyotr Fryazin a turnat un clopot de 350 de lire, – Monumentele Snegireva din Antichitatea Moscovei p. 110 sub fin.. Clopotele erau în mare parte mici, – vezi Actele juridice din 1838 nr. sqq. Cât de mici erau clopotele de pe clopotnițe și cât de puține erau, se vede din faptul că în 1701, datorită decretului lui Petru I de a trimite la Moscova un sfert din arama clopotului, s-au prezentat 219 puds 21 lire din 142 de biserici din Vologda și câte o jumătate de pood. biserica (deci, erau doar 6 puds în fiecare biserică), - News of the Imperial Archaeological Society vol. IV p. 234 sqq: două biserici prezentau mai puțin de 4 lire, 2 mai puțin de 16 lire. La începutul secolului al XVII-lea, turnurile-clopotnițe ale bisericilor rurale din Novgorod aveau unul și două clopote (mici). Pe unele turnuri de clopotniță era un clopot și „nituire de fier”, - News of the Imperial Archaeological Society, vol. III, p. 359 sqq. La fel și cu Nevolin. În vârful bisericii de piatră a Mănăstirii Khutyn, ridicată în 1535 pe locul celei anterioare, se aflau clopote; cel dintâi avea și clopote în vârf - Sofia Vremnik Stroeva, vol. II, p. 386). În Karamzin la volumul VII, nota 383, col. 63 subfin. și 64 (Nikon Chronicle vol. VI, p. 258 fin.). Pentru greutatea clopotului, care rămâne intact până astăzi, vezi Prea Reverendul Macarie în Descrierea arheologică a antichităților bisericești din Novgorod, I, 68. Adăugare la Cronica 2 Novgorod în Culegerea Cronicilor III, 185, de asemenea Cronica 2 Sofia în Culegerea Cronicilor. VI, 287 fin.. Astfel de bătăi sunt încă păstrate în Mănăstirea Solovetsky, vezi cartea lui A. Mihailov Eseuri despre natura și viața regiunii Mării Albe din Rusia, p. 137. Actele juridice ale Kalachova, II, Nr. 217, col. 632. – În anul 1616 în biserica unui sat, care aparținea unei singure mănăstiri, nu se aflau nici casule, nici cărți, așa că preotul, când era nevoie să slujească, obținea o casulă dintr-un sat vecin, iar un misal de la alți preoți, - Descrierea manuscriselor Lavrei Treimii, nr. 227 fin. 16. - (În secolul al XVII-lea, în alte biserici rurale nu existau uși împărătești, vezi Societatea Arheologică Izvestia (Petersburg) vol. III (3) col. 361 început; „în locul ușilor împărătești se află o perdea dărăpănată de tafta”; în locul ușilor împărătești se află o tamburină, perdeaua dărăpănată. vol.37. ușile de nord ale altarului la începutul secolului al XVII-lea, - A. E. Viktorova Descrierea caietelor și hârtiilor vechilor ordine palate p. 102. Sfântul Serghie din Radonezh, fără lumânări, slujit în biserică cu așchie de mesteacăn sau de pin (Epiphanius, manuscris Volokolamsk, nr. 36384). Într-un rând intrarea 1666. pentru construirea unei biserici de lemn cu masă caldă citim: „în masă (a face) cinci ferestre pe punți, și o fereastră de perete de fum și un perete de fum în vârful acoperișului de 3 (arshins?) cu un palat de ieșire,” - în News of the Archaeological Society, vol. II, col. 318. Considerăm că este de datoria noastră să observăm că problema nu a fost încă bine comunicată și că vom spune ce putem. În volumul I, jumătatea 2, p. 307/354, vorbim despre două cărți de serviciu ca reprezentând două ediții speciale. Dar trebuie să ne corectăm astfel încât să nu reprezinte două ediții speciale, ci doar două soiuri ale aceleiași ediții. Vezi studiul lui I. Mansvetov: Mitropolitul Ciprian în activitatea sa liturgică, Moscova, 1882, p. 20 fin. sqq și aplicații pagina V început. Împreună cu ritul liturghiei aparținând Patriarhului Filoteu, avem o traducere slavă a ritului fără nume al aceleiași liturghii a lui Hrisostom, introdus de patriarhul Eutimie al Ternovului în Biserica bulgară (tipărit în Glasnikul sârbesc, cartea XXV, p. 289 sqq). Rangurile lui Filofeev și Evfimiev reprezintă două, foarte apropiate unul de celălalt, ediții de același rang, iar problema trebuie înțeleasă în așa fel încât rangul lui Evfimiev să reprezinte ediția Athos în forma sa originală, iar rangul lui Filofeev să fie aceeași ediție, ușor modificată sau corectată). – Că rangul lui Filoteu, în prelucrare ulterioară încă în uz la greci și la noi, este tocmai rangul lui Athos, acest lucru este confirmat de inscripția sa, care sună: Διατάξις τῆς θεῖας καὶ ἱεγρὰς ἱεγρὰς ἱεγρὰ,ς γερὰς γινομένης ο ὕ τως ἐν τ ῇ μεγάλ ῃ ἐκκλησίςι ᾳ καὶ ἐν τῷ ἁ γί ῳ Ὄ ρεγάλ ῃ ἐκλησίςι ᾳ καὶ ἐν τῷ ἁ γί ῳ Ὄ ρει ἌὌ ρεων τοὌ ρεων το῿ The rosu dumnezeiasca liturghie, celebrata in biserica mare si in Sfantul Munte. Listele cărții de serviciu a lui Cyprian care i-au aparținut sunt momentan necunoscute; dar se cunoaște o listă, făcută dintr-una dintre cărțile sale de serviciu scrise de mână și care reproduce înregistrarea sa de traducere - în Biblioteca Sinodală, Descrierea lui Gorsky și Nevostruev nr. 344 (în dosar, în loc de „prescris”, ar trebui citit, ca în sensul, „prescripție” (tradus), cfr din Gorsky și Nevostruev , ibid., nr. 3275). În inscripția „regulilor serviciului divin”, foaia 1 de manuscris, numele Patriarhului Filoteu nu se află în lista noastră; dar aici ar trebui să vezi trecerea scribului, cfr din Gorski și Nevostruev nr. 346, foaia 2. Conform originalului grecesc actual, numele Patriarhului Filoteu, ca redactor sau creator al ritului, nu stă deasupra ritului nostru în sine, ci deasupra rangului așa-numitei ierodiaconii (Δια τάτάς) εροδιακονίας ἥ τοι πῶς ὑπηρετεῖ ὁ διάκονος μετὰ τοῦ ί ερέως ἐν τε τῷ μεγάλ ῳ μεγάλ ῳ μεγάλ ῳ ῳ κονίας ὄρθρ ῳ καὶ τῇ λειτουργία, Κυρίου Κυρίου Φιλοθέου ). – Manuscrisele noastre citesc și ritul athonit al liturghiei lui Hrisostom, introdus de patriarhul Eutimie în Biserica bulgară, – Manuscris sinodal după Descrierea lui Gorski și Nevostruev nr. 376, fila 7; cfr Mansvetova ibid. pagina 22 fin. (Izvestia filialei a II-a a Academiei de Științe, vol. II, p. 313). Dar nu ni se pare deloc probabil să credem că ritul ne-a fost transferat, fiind împrumutat din Bulgaria sau direct din Athos de către același Mitropolit Ciprian, căci, în același timp, Ciprian nu putea avea motive să introducă între noi două rânduri, fie diferite între ele, fie foarte asemănătoare între ele, ca în cazul nostru. În ceea ce privește faptul că traducerea ritului nostru Athos este asimilată în manuscrisele noastre rusești - manuscrisul sinodal indicat - mitropolitului Ciprian, această eroare ar trebui explicată prin confuzia ritului nostru cu ritul Philotheev, care a fost de fapt tradus de Ciprian și cu care este foarte asemănător. (Ciprian nu a avut nevoie să-l traducă pe acesta din urmă tradus de Euthymius sau mai devreme). (Aceeași confuzie ar trebui să explice și faptul că însuși ritul nostru este asimilat în manuscrisele noastre – ibid., Patriarhului Filoteu. Sub carta slujirii lui Hrisostom și Vasile cel Mare, separat de slujirea lui Hrisostom, despre care vorbește Ciprian în scrisoarea sa către pskoviți, ar trebui să se înțeleagă nu Athostheus, ci Philorite themedia of Philotheus , themedia the prothus ). Ritul nostru de la Muntele Athos ar fi putut fi transferat nouă în Rusia de către unul dintre călugării athoniți ruși mai târziu decât mitropolitul Ciprian. (Ciprian l-a tradus în slavă pe Patriarhul Filoteu pentru că i-a fost profesor în monahism pe Athos? Ciprian îl laudă foarte mult pe Filoteu la sfârșitul vieții Sfântului Petru, dar nu-l numește profesorul său). (Dacă tipărirea cărților ar fi fost deja inventată în secolul al XIV-lea și dacă exista deja printre noi, atunci înlocuirea obligatorie a vechilor cărți de serviciu cu altele noi s-ar fi putut realiza foarte ușor prin tipărirea numărului necesar al primei și prin selectarea acestora din urmă. Dar atunci când scrieți cărțile de mână, era complet imposibil să ne gândim la orice fel de înlocuire obligatorie, iar distribuția trebuia lăsată în sarcina ei însăși). Manuscris sinodal despre Descrierea lui Gorski și Nevostruev nr. 344, foaia 72 (p. 11). Cfr în disertația lui Mansvetov: „Metropolitan Cyprian” p. 34, de asemenea prefața la partea 1 a părții 3 din Descrierea manuscriselor sinodale ale lui Gorsky și Nevostruev p. VI. [mier. 1 jumătate din acest volum pp. 329–330]. Vezi manuscrisele sinodale despre Descrierea lui Gorski și Nevostruev nr. 360 și 375. Odintsov p. 193 fin.. Pentru care ne cerem sincer scuze venerabilului autor. La descrierea cărților de serviciu ale lui Antonie Romanul și Varlaam din Khutyn (I volumul 2 jumătate, pp. 311–312/358–360), care sunt cele mai vechi liste ale ediției originale a ritului liturgiilor, trebuie să facem o modificare importantă. Dintre particularitățile Liturghiei lui Hrisostom, am indicat că în ambele misale, înainte de sfințirea sfintelor daruri, nu există rugăciune: „Doamne, ca Preasfântul Tău Duh”, iar în timpul sfințirii nu există cuvinte: „transmis de Duhul Tău Sfânt”. Dar aceasta este o greșeală (care s-a produs parțial din vina noastră și parțial din vina noastră) atât în ​​ceea ce privește cele două misale ale noastre, cât și în ceea ce privește cele de mai târziu. În liturghia lui Hrisostom nu există doar rugăciune („Doamne, asemenea”), ci sunt cuvinte, dar nu există rugăciuni și cuvinte în liturghia lui Vasile cel Mare (cfr despre absența rugăciunilor și a cuvintelor noastre în liturghia antică a lui Vasile cel Mare în nota greacă Pidalion 3 la interpretarea canonului 19 al Sinodului Laodicea). [mier. Ediția a II-a a celei de-a doua jumătăți a volumului I p. 359]. Caracteristicile ultimei liturghii pe care nu le-am indicat în primul volum, citită împreună cu liturghia darurilor preasfințite într-o carte de slujbă a lui Varlaam Khutynsky, conform Descrierea manuscriselor sinodale ale lui Gorski și Nevostruev (nr. 343 foaia 1, p. 6 început) sunt: în primul rând, în al doilea rând, în absența rugăciunii, în spatele rugăciunii și a cuvintelor se află acum rugăciunea în spatele pulpitului. diferit de acum, iar în al treilea rând, că liturghia se termină cu rugăciunea „intotdeauna mistuiți cele sfinte” (la fel ca și în prezent. Cf. Odintsov p. 63 fin.). Autorul se referă la cartea de slujbă a Sfântului Antonie Romanul, în care sunt de fapt cinci rugăciuni înainte de liturghie: trei „pentru preot pentru toți”, una „pentru cei care intră în biserică” și una „pentru morți”. Rugăciuni pentru noi: „Suveran Doamne Dumnezeul Atotputernic, care nu vrei să mori ca păcătos”..., „Suveran Doamne Dumnezeul nostru, care acum vrea să se apropie”..., „Mă rog Ție, Doamne, ia de la mine fărădelegile mele.”... Rugăciune pentru cei care intră: „Binefăcător al tuturor și Creator al oricărei făpturi, primește în rugăciunea Ta pentru moarte.” tot ce se încrede în Tine” (Vezi mai întâi Descrierea Manuscriselor sinodale ale lui Gorsky și Nevostruev nr. 342. Într-o altă Carte de Slujbă, adoptată de călugărul Varlaam, primele trei rugăciuni sunt atribuite după - ibid. nr. 343, fila 10 și după foaia 13). O nouă rugăciune a misalelor din secolul al XIII-lea: „Doamne, nu sunt vrednic, să mă aduci sub acoperișul meu”... Autorul nu se exprimă corect; sunt necesare lecturi (Arhiepiscopul Ghenadi de Novgorod spune că înainte se cânta „Eu cred” la liturghie, dar acum se spune: în Monumentele lui Pavlov col. 816. Este aceasta presupunerea lui eronată?). Același [adică e. nevoie: citit]. Adică premongol sau original. (Cum se comportă un preot la intrarea într-o biserică pentru închinare în secolul al XIV-lea, - Izvestia Akademi, vol. VII, p. 269, nr. 8). Înainte de sfințirea darurilor, preotul și diaconul sunt instruiți să se închine de trei ori înaintea mesei sfinte și să se roage „însele”, dar rugăciunea însăși: „Doamne, precum Duhul Tău Preasfânt” nu este dată. Acest lucru trebuie înțeles nu în sensul că misalul nu acceptă rugăciunea noastră, ci în faptul că doar scribul manuscrisului, de dragul conciziei, îl omite ca cunoscut. Descrieri ale manuscriselor sinodale Gorsky și Nevostruev nr. 344, foi 10 ture - 62 ture, pagina 14 sqq. Pentru cartea de serviciu care a aparținut Bibliotecii din Novgorod Sofia, a se vedea cartea lui Odintsov Ordinul cultului public și privat în Rusia antică până în secolul al XVI-lea, p. 95. În Rumyantsevsky, conform Descrierea lui Vostokov nr. 399. Cuvinte originale: „Și iată, proskurumisaya: În cinstea și slava numelor și a tuturor sfinților, cu rugăciunile lor... Și iată, pentru cel decedat: adu-ți aminte, Doamne, de sufletul robului tău plecat.”... În Sinodal, conform Descrierea lui Gorsky și Nevostruev nr. 345. Cuvinte originale: „Și iată, luând prosperitate în cinstea sfântului, va fi o sărbătoare pentru el, (verb): Primește, Doamne Dumnezeule... Și iată, pentru țărani (verb): Primește, Doamne Doamne, Iisuse Hristoase, această jertfă pentru slujitorul lui Dumnezeu numit sau așa trebuie să înțelegem, pentru sănătate și mântuire. că o particulă este dată separat pentru fiecare sau că se propune o formulă pentru comemorarea fiecărei persoane în viață separat). Fosta Sofia, despre care vezi Odintsov, p. 95 (autorul spune că sunt indicate patru prosfore, dar suntem siguri că există o inexactitate din partea lui și că nu sunt prosfore, ci particulele care sunt indicate; în mod similar, credem că cartea de serviciu datează nu din secolul al XIII-lea, ci din secolul al XIV-lea) și Rumyantsevsky, conform celor spuse de Vostokov. prosper (verb): Primește, Doamne Iisuse... această jertfă în cinstea și slava Sfintei noastre Doamne Maica Domnului.... La fel și pentru sfânta (verb): Primește, Doamne, Iisuse Hristoase, această jertfă în cinste și slavă pentru slujitorul Tău numit, pentru sănătate și pentru mântuire și pentru odihnă (verbul Primește, Doamne, această jertfă în cinstea și slava de bunăvoie a slujitorului tău. păcate.”... Preotul Ioan Natanael, economist și episcop al Patriarhului Constantinopolului Ieremia al II-lea, în lucrarea sa (mai precis: publicație) διαφόρων διδασκάλων, care a fost tipărită la Veneția în 1574. (și care a fost tradusă sub Nikon în limba slavă sub denumirea de patru prosphoras), vorbește, denumit prosphoras, four Tablets),1. miel, 2) în cinstea Maicii Domnului, 3) în cinstea Înaintemergătoarei și a sfinților, 4) pentru cei vii și pentru cei morți). A înțelege un „pachet” al lui Cyprian în acest fel (despre prosfora anterioară), iar celălalt „pachet” diferit (despre noua prosforă), înseamnă evident să acționezi într-o manieră arbitrară; iar dacă el, după ce a indicat prosfora specială de patru ori, atunci nu face o astfel de indicație și folosește expresia „pachete”, atunci înțelegerea sa cea mai firească este că prin ambele „pachete” el înseamnă aceeași a patra prosforă. Cinci Prosforii - în cartea serviciului sinodal conform Descrierea lui Gorsky și Nevostruev nr. 347, foaia 8 verso, care este asimilată prin inscripția sa Sfântului Serghie de Radonezh. În ritul proskomedia al Patriarhului Eutimie de Ternovsky, care este tocmai ritul lui Athonit, există cinci prosfore: un miel, iar după acesta prosfora: 2) Maica Domnului, 3) Botezătorul și toți sfinții, 4) pentru cei vii și 5) pentru cei morți, cartea XXV p. Glasnik. 291 (în manuscrisele noastre acest rit cu cele cinci prosfore ale sale este manuscrisul sinodal conform Descrierea Gorsky și Nevostruev nr. 376 fila 7). Că la sfârșitul secolului al XV-lea - începutul secolului al XVI-lea a existat o cinci-prosforie pe Athos, în timp ce în Patriarhia Constantinopolului a existat încă o patru-prosforie, vezi Nomocanonul athonit sau așa-numitul Domn al legilor, regula 213 din cartea lui A. Pavlov la p. Nomocanon, „Marele Trebcannik”, 203. Cea de șase prosforie se află în Misalul sinodal conform Descrierea lui Gorsky și Nevostruev nr. 350 (foaia 99 ver.), care este asimilată prin inscripția sa arhiepiscopului de Novgorod Euthymius Vyazhitsky († 1458. Mai mult ibid. nr. 354, fila 20). Semiprosforia unor mănăstiri greceşti, pe care o semnalăm în primul volum (2 jumătăţi p. 309/357 nota 3), (a rămas fără influenţă asupra noastră). G. Odintsov în cartea sa „Ordinul Cultului Public și Privat” indică două misale Sofia din secolul al XV-lea, în care semiprosforele sunt paginile 205 și 206. prosphoras, ibid. nr. 231, p. 104 (În cartea de serviciu a lui Petru Mogila sunt 7 prosfore, - Golubeva Petru Mogila, p. 376 nota). p. 308–309/356–357]. (Vasili Vasilievici este numit rege de Pahomie în minunile Sfântului Serghie, - Viața, pag. 342 ver. Mitropolitul Iona într-una dintre scrisorile sale îl numește rege pe Marele Voievod Vasily Vasilievici, - în Monumentele lui Pavlov nr. 90, col. 673. La fel și în „Cuvântul în latină”). Ediția Kazan p. 94 începutul. Se citește Domnul fără adevăr: în manuscrisul MDA Nr. 54, sfârșitul secolului al XV-lea - începutul secolului al XVI-lea, aparținând mitropolitului Ioasaf și care conține nomocanonul lui Ioan Scolastic, foaia 1; în manuscrisul aceleiaşi Academii nr. 104, prima jumătate a secolului al XVI-lea, care a aparţinut tot mitropolitului Ioasaf şi conţine Cercul Păcii al preotului Agaton, fila 58; în colecția aceleiași Academii, fostul Volokolamsk, nr. 519, secolul al XVI-lea, fila 77. Adevărat fără Domnul: în Psaltirea urmată a Mitropolitului Ciprian, manuscris MDA, nr. 142, pag. 170 și verso; în manuscrisul episcopului Daniel al Vladimir, pe care l-a dat mitropolitului Iona în 1451. (nu știm din ce manuscris de secol) – din Preasfințitul Macarie în istorie VI, 370; în manuscrisul MDA nr. 187, secolul al XV-lea, foaia 321, în manuscrisul sinodal pe Descrierea nr. 406, foaia 158; în Iluminatorul lui Iosif din Volokolamsk, - Ediția Kazan p. 336; în manuscrisul MDA, fost Volokolamsk, nr. 365, secolele XV-XVI, pagina 25, verso, în manuscrisul aceleiași Academie nr. 82, prima jumătate a secolului al XVI-lea, pagina 30. Monumentele lui Pavlov col. 96 (După ce a hotărât la Sinodul lui Vladimir ca proskomedia să fie săvârșită de preoți, Chiril a întrebat mai târziu despre aceasta prin Patriarhul Teognost de Sarai și a primit un răspuns care nu era de acord cu hotărârea consiliului). [mier. Carta Bisericii Mansvetova I. D. (Tipic). M 1885, p. 386 fin.]. Vezi I volumul 2 jumătate, p. 310/358. La cele spuse acolo, trebuie adăugat că, conform Cartei Studite a Patriarhului Alexei, proskomisa este săvârșită și de un diacon, - Descrierea manuscriselor sinodale ale lui Gorsky și Nevostruev nr. 380, foaia 65, pagina 248 începutul. (Unele dintre exclamațiile de la liturghie au fost făcute în vremuri străvechi de diaconi – Manuscrisul sinodal nr. 161, p. 398 fin. și 399). [mier. 1 jumătate din acest volum pp. 72–73 și 2 jumătăți din volumul I pp. 310/358]. [Monumente de drept canonic, publicat de A. S. Pavlov, Sankt Petersburg, 1880, col. 132–136, 138]. [Monumentele lui Pavlov col. 257–259 și 922]. [Cm. Colecția completă de cronici, vol. III, p. 235, sub 6918]. [Ibid. col. 403–407. Mansvetov I. D. Mitropolitul Ciprian în activitatea sa liturgică, M. 1882, p. 44]. [Ibid. col. 857–858, 863, 866, 867, 871]. Vezi vol. 2 jumătate, p. 320/369 la începutul perioadei noastre. Pentru diferențele dintre Studio Charter în ordinea serviciilor și cea actuală, a se vedea cartea lui Odintsov. Ordinul de cult public și privat, pag. 40 sqq. Numirea de către Sfântul Teodor Studitul a cântării continue a liturghiei preasfințite în zilele de post din Postul Mare ar trebui explicată probabil prin aceeași împrejurare pentru care, în loc de privegheri de toată noaptea pentru duminici și sărbători, el pune vecernie și utrenie la orele obișnuite, adică că monahii săi locuiau într-o chilie împrăștiată, și nu într-o chilie a mănăstirii Lavra. monahii Sf. Sava cel Sfintit (cfr I vol. 2 parte, p. 325/374–375). Pentru trei liste, vezi Descrierea manuscriselor sinodale ale lui Gorsky și Nevostruev sub nr. 380–382, pentru încă trei de arhimandritul Serghie în Cartea lunară completă a Răsăritului, I, 120 (carta unei mănăstiri necunoscute, care este de fapt o listă a Cartei Studite) și 123. Cfr I vol. 2 parte, p. 326/376. La mijlocul secolului al XV-lea, pe lângă hărțile Studite și Ierusalim, cunoșteam și „alte hărți”, vezi Acte istorice vol. I nr. 57, p. 105 col. Vezi I volumul 2 jumătate, pagina 417 sqq/481. Istoria adopției, care nu este în întregime clară de la Simeon al Salonicului, după toate probabilitățile, ar trebui să fie reprezentată în așa fel încât la început mănăstirile Patriarhiei Constantinopolului au înlocuit Carta Studitei cu Carta Ierusalimului, dorind să introducă privegherile de toată noaptea ca slujbe solemne, iar de la mănăstiri, din motivul parohiei, au indicat episcopul Simeon și parohia. biserici. În Serbia, Carta de la Ierusalim a fost introdusă de mitropolitul Nikodim în 1319, vezi cartea noastră: Un scurt eseu asupra istoriei bisericilor ortodoxe ale bulgară, sârbă și română, p. 459. Vezi în Descrierea manuscriselor sinodale Gorsky și Nevostruev nr. 383–387: o traducere este nr. 383 și 384, cealaltă este nr. 385 și 386, a treia este nr. 387. Vezi articolul arhimandritului Leonid: Despre traducerile slave ale regulamentelor liturgice bisericești, plasat în Lecturile Societății de Istorie și Antichități, 1867. cartea a II-a; despre Atanasie din Vysotsky, vezi mai jos [și în cartea: Sfântul Serghie din Radonezh și Lavra Trinității create de el, ediția a II-a, p. 77–78 nota]. Nu putem indica care dintre cele două traduceri găsite în Manuscrisele sinodale nr. 383, 384 și 387 îi aparține lui Atanasie (Arhimandritul Leonid o indică pe cea din nr. 387). - (Harta este menționată (între cărțile trimise lui Rus' de la mănăstirea Studite) de Ștefan Novgorodets, jumătate din secolul al XIV-lea, - Saharov. Carta bisericească sârbă din secolul al XIV-lea, - Izvestia Academiei de Științe, vol. VII, p. 272, nr. 9. În statutele istorice ale Ierusalimului, Actul istoric și altele, al XV-lea. vol. I, nr. 57, p. 105. Carta bisericii din 1401 și 1409, vezi Muzeul Rumyantsev nr. 455, p. 710 și nota 2 la pagina 711 Rumyantsev nr. 445, p. 360, p. 122. Carta bisericească (Ochiul Ecleziastic) a bibliotecii Universității din Kazan, scrisă în 1429 în Mănăstirea Treimii din Serghie de călugărul Iona, Piskarev consideră că este o scrisoare a Mitropolitului Iona, - Notes of the Imperial Archaeological Society, vol. VIII, Sankt Petersburg, 1856, Colecția de monumente din antichitatea Ryazan, p. 271, I. În scrisoarea duhovnicească Sfântul Dionisie de Glușițki între cărțile mănăstirii: Cartea ceasurilor după cartea lui Savin, Octoechos după noul, – Istoria Ierarhiei V, 566. Carta – Ochiul Bisericii, – Acte istorice vol. eu, nu. 292, p. 532 col. 2. Carta bisericească în 1494. – Actele Rusiei de Vest vol. eu, nu. 115, p. 137 col. 1. Într-un cârmaci din secolul al XVI-lea scrie: „Blestemat să fie cel care spune că liturghia și mototolirea posturilor sfinte toată ziua este un păcat”, vezi Dmitrievsky în Εὐχολόγια, p. 424; în Dicționarul Sreznevsky sub cuvântul Cumbling. Sunt aceștia apărătorii Ritului Studitului împotriva apărătorilor Ritului Ierusalimului?). [Despre așa-numitele capitole ale lui Marcu, vezi I. D. Mansvetov Church Charter (Typik), its forming and its sort in the Greek and Russian Church, M. 1885, pp. 216–222]. Descrieri, secțiunea III, partea I, p. 297 (Nr. 385 fila 32 ​​verso). [mier. 1 jumătate din acest volum p. 330]. (După ce a fost scrisă precedenta, a fost interpretată problema relației reciproce dintre statute și diferența lor între ele: de G. N. Odintsov în eseul: The order of public and private worship in ancient Russia before the 16th century, St. Petersburg, 1881, p. 36 sqq; A. A. Dmitrievsky sqq; „Interlocutor ortodox” 1882, 1 parte a Interlocutorului p. 232 sqq. I. D. Mansvetov în eseul: Carta bisericii (Typik), - formarea și soarta sa în Biserica greacă și rusă, M. 1885, p. 78 sqq - voi cânta dimineața, Domnul Hristos. 419, fila 65 titlu: „Această carte privind acordul conciliar”). Vezi și I volumul 2 jumătate, pag. 302 nota/348 nota 2 (psaltirea) [cf. str. 299 nota 3/346 nota 1 ]. Patriarhul Constantinopolului, Grigore Mamma (un cunoscut susținător al Unirii de la Florența, care a fost ridicat la scaunul patriarhal în 1445 sau 1446 și a părăsit Constantinopolul în 1451), într-una dintre scuzele sale împotriva lui Marcu din Efes, având nevoie pentru propriile sale scopuri de a sublinia dezacordul dintre ele, printre alte lucruri, care a existat în cultul grecesc: „(În afară de alte neînțelegeri) există (între greci) o diferență în rândurile bisericii, și anume, biserica catolică (patriarhală) are propriul rang în imnuri, mănăstirile mari au propriul lor rang, mănăstirile mici au propriul lor rang, iar bisericile parohiale seculare au propriul rang,” -, în Mina, în Patrologie. 160 col. 140. Pe vremea când scria Gregory Mamma, carta mănăstirii (Ierusalim) fusese deja adoptată pentru uz general la Constantinopol; și dacă vorbește despre diferența în rândurile de cântări dintre bisericile patriarhale (episcopale), dintre mănăstiri și dintre bisericile parohiale: atunci prin aceasta arată clar că în biserici, pe de o parte, cele patriarhale și episcopale, și pe de altă parte, în bisericile parohiale, el nu a fost păstrat în forma exactă în care mănăstirea era păstrată în diferența de mănăstire. acesta din urmă în unele biserici, iar din a lui în altele. Capitolul 8, ediția Kazan p. 86. Capitolul 41, întrebare și răspuns 12, ediția Kazan p. 175; miercuri p. 97 (Articolul „On the Tsar’s Coming to the Cyril Manastery, When the Tsar Wills”, publicat în Volumul I al News of the Archaeological Society, col. 75, spune că „înainte de liturghie (pentru suveran), ceasul vorbește după ritul monahal”, col. 78. Așadar, nu spunea ceasul laic). Capitolul 41, întrebare și răspuns 9, ediția Kazan p. 173. În Monumentele lui Pavlov, col. 412 (În bisericile seculare, nu s-au păstrat toate decretele Cartei, ca la mănăstiri, - Manuscrisul sinodal nr. 233, fila 273 ver., p. 125; aici p. 126 vezi trăsăturile unor carte care au fost în Rusia). [Monumentele lui Pavlov, col. 235–236]. [Ibid. col. 378. mier. 1 jumătate din acest volum p. 408]. [Ibid. col. 236, 378–379]. [Ibid. col. 237, 378. Cf. I. D. Carta Bisericii Mansvetova, M. 1885, p. 127–128 nota]. [Ibid. col. 408–409, 412–413, 416–418. Despre cântarea „Sfintelor Doamne”, vezi învățătura Mitropolitului Ciprian către clerul din Novgorod în 1395, - ibid. col. 237]. [Despre beția preoților, vezi definițiile Catedralei Vladimir din 1274, – Monumentele lui Pavlov col. 97–98; în epistolele mitropolitului Fotie, - ibid. col. 272, 279, 434, 496; Mitropolitul Iona, – ibid. col. 609, iar în învățătura sfântă a secolului al XV-lea, - ibid. col. 923. – Despre bigamia lor, – ibid. col. 231–232, 430, 433]. Manuscrisul sinodal nr. 574, fila 261 ver. În alt loc: „aici (în Grecia) în niciun loc nu l-am auzit pe Esma cântând „Doamne miluiește” în octenia, dar peste tot chipurile și toți cei prezenți vorbesc în conversație” – ibid. foaia 315 ver. În Cronica a 4-a din Novgorod sub 1476. (Cronicile adunate IV, 130) scrie: „În aceeași iarnă, unii filozofi au început să cânte: „O, Doamne, miluiește-te”, iar prietenii: „Doamne, miluiește-te”. De aici rezultă că în 1476. „Doamne miluiește-te” era deja cântat la Novgorod, dar nu rezultă deloc că ar trebui să fie cântat în toată Rusia moscovite. Este destul de probabil că filozofii novgorodieni din secolul al XV-lea ar fi trebuit să asimileze inovația. Dar este complet de neînțeles pentru noi că arhiepiscopul Ghenadi de Novgorod, cu mult înaintea lui Zinovy ​​de Otensky, spune în prefața Paștelui său că mărturisirea de credință sau „cred” se cântă întotdeauna la liturghia divină” - Pavlov în Monumente col. 816, tot în Descrierea manuscrisului Bibliotecii Lavrei Treimii nr. 736, pag. 51. Poate că cântând Ghenadie înseamnă recitativ, lectură serioasă. (Obișnuința de a cânta, și de a nu citi „Cred” este un obicei al Bisericii occidentale - mergând, după unii, de la începutul secolului al XI-lea, vezi Nicephorus Blemmydes în Patrologia lui Minh t. 142, col. 793-794 - și grecii se răzvrătesc puternic împotriva lui, vezi, de exemplu, Ilia Typal Πῶιτι Πῶιστι λέγχων vol. II, p. 188). [Pentru istoria acestei controverse, vezi prima jumătate a volumului, pp. 553–555]. (Despre mersul cu cruci în soare, vezi Descrierea manuscriselor sinodale nr. 382, p. 275. Ei i-au scris mitropolitului Gerontius din ținutul Voloș despre mersul în soare. De ce naiba în această dispută au fost Vassian de Rostov și Ghenadi Chudovsky de partea Marelui Voievod, când toată lumea era pentru mitropolitul nostru, Compania Belpolemică2? ediţie, M. 1905, p. 23, 70). În vechime și în cele mai vechi timpuri, cuvântul se scria diferit la noi: aleluia, allilugia, alle(e)luia, alle(e)lugia, și prescurtat (dar fără titlu): alugia (foarte des) și alee. În lucrările polemice grecești împotriva latinilor se citește, de altfel, acuzația împotriva latinilor că în Postul Mare ei nu se închină la cruce și nu o privesc, ci o ascund într-un loc întunecat, împletit cu un giulgiu, și cu ea (o ascund, în același timp se opresc din cântat) și aleluia - că de la Sâmbăta Mare, ridicându-se de la crucea în Sâmbăta Mare, dacă se deschid la altar. poporul și dintr-o dată mare cu glas proclamă: aleluia, strigă de multă vreme, așa cum am făcut noi în săptămâna cea mare a Paștelui: Hristos a înviat, vezi în Revista istorică și literară a lucrărilor polemice vechi rusești împotriva latinilor de A. N. Popov, p. 67 și altele, vezi Indexul sub cuvântul aleluia. Această acuzație se referă la obiceiurile care există efectiv în rândul latinilor, doar chestiunea, intenționată sau neintenționată, este oarecum denaturată: latinii atârnă crucea (împreună cu icoanele) în săptămâna a cincea din Postul Mare, dar o descoperă și, ridicând-o, o închină (denudatio et adoratio S. Crucis) în Vinerea Mare; încetați să cântați aleluia în sâmbăta Risipitorului (sabbato septuagesimae), reluați cântatul în Sâmbăta Mare (totuși, în vechime, poate că era exact așa cum apare în scrierile polemice; despre înmormântarea aleluiei, sepultura alleluiae, săvârșită în sâmbăta Risipei în unele locuri din Occident cu un ducan serit sau serit special în Occident. Glossarium'e Latinitatis sub cuvântul Alleluia). În cele mai vechi timpuri, conform mărturiei lui Sozomen, aleluia se cânta la Roma o dată pe an, în prima zi de Paști – Cărțile Istorice ale Bisericii VII, capitolul 19. Probabil datorită faptului că în Răsărit, extinzând sensul cuvântului aleluia, i-au dat sensul: vine Dumnezeu (vine Domnul); Lăudați-L (Simeon din Salonic). Înțelegem dovezile: Andrei, Arhiepiscopul Cezareei, care a trăit, după cum se spune, la sfârșitul secolului al V-lea – începutul secolului al VI-lea, în capitolul 56 al interpretării sale despre apocalipsă, dedicat primelor șase versuri ale capitolului 19 din acesta din urmă; Herman, Patriarhul Constantinopolului, care a trăit în prima jumătate a secolului al VIII-lea, în interpretarea sa a slujirii dumnezeiești (totuși, fără îndoială, aparținând acestuia), și Teofan înscris, care a trăit în prima jumătate a secolului al IX-lea, în stichera slujirii sale către Sfântul Gheorghe Biruitorul (pentru această ultimă mărturie a unei scrisori necunoscute apărătorului necunoscutului P. cântec aleluia, monah Atanasie, - în Interlocutorul ortodox 1866, cartea a II-a, p. 145 și 165, cfr Descrierea manuscriselor sinodale lui Gorski și Nevostruev nr. 432, fila 23). La cele trei mărturii străvechi clare despre triplicitatea cântării aleluiei, trebuie adăugată o a patra mărturie, nu în totalitate clară, a lui Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, care a trăit în prima jumătate a secolului al VII-lea. În explicația sa despre slujbele bisericești, el spune că la liturghia de după apostol omoforionul este scos de la episcop în timpul cântării ultimei aleluie (εἰς τὸ ἔσχατον ἀλληλούϊα), și cu această expresie a „ultimelor” aleluia, nu a fost cunoscut de trei ori. (caci altfel ar fi spus: cand canta al doilea aleluia). Pentru Carta Patriarhului Alexei, vezi Istoria Bisericii Ruse, Vol. 2, jumătate din str. 322/371 și 503/608. Pentru o indicație și extrase ale locurilor hărții în care este prescris să se proclame aleluia „bilabială”, vezi lucrările regretatului I. D. Mansvetov: „Despre succesiunea cântării”, plasate în Addendumurile la lucrările sfinților părinți din 1880. (partea 26), p. 1017, „Mitropolitul Ciprian în activitatea sa liturgică”, p. 93 și anexe p. XIX fin., „Carta Bisericii – formarea și soarta sa în Biserica Greacă și Rusă”, p. 165 (Carta noastră conform celui mai vechi manuscris supraviețuitor de la sfârșitul secolului XII - începutul secolului XIII era cunoscută de Andrei Denisov, care se referă la el în răspunsurile pomeraniane - răspunsul 16). Conform fișelor ediției Pochaev. 2 și 3. „La Oficiul de la Miezul Nopții se cuvine să cântăm mai întâi fără prihană și pentru orice slavă după Aleluia, dar după cele trei slave Miluiește-mă, Doamne, aleluia trei”... La Utrenie la sfârșitul canonului „sedaliile înviază, de asemenea fără vină cu Aliluia, tonul 5, la sfârșit mă ești, O, fără de îndreptățire, te-ai îndreptat pe mine, O, fără de îndreptățire Doamne; pată sunt înviate cu glas, aceeași aleluia de două ori, Slavă Ție, Doamne, de trei ori.”... Că expresia: „Aleluia de două ori, Slavă Ție, Doamne, de trei ori” să fie înțeleasă în așa fel încât aleluia dublă sau dublă să fie pronunțată de trei ori sau în trei exemplare cu „Slavă, și Ție, fără îndoială, este clar în orice caz”. explicat de Mitropolitul Ciprian, care scrie: „Aleluia, aleluia (de două ori), Slavă Ție, Dumnezeule, de trei ori”. Din conversația dintre Nikon Muntenegrul și Ciprian, rezultă că expresia lui în acest loc: „Aleluia trishchi” poate fi înțeleasă ca o dublă aleluia, triplată cu „Slavă Ție, Doamne”. Și că în general prescripția cărților liturgice: „Aleluia de trei ori” nu este întotdeauna și trebuie înțeleasă neapărat despre aleluia noastră triplă, ci că același mod de exprimare este folosit și despre aleluia dublă, triplat cu „Slavă Ție, Doamne”, acest lucru se vede limpede de la același Mitropolit Ciprian, precum și din Misalul Gideon al lui Sriatin Boloban, despre care se discută acum mai jos. În prezent, manuscrisul MDA este fundația. nr. 142. Iată toate pasajele Psaltirii despre Aliluia: fila 146 verso: „Slavă și acum, Aliluia, Aliluia, slavă Ție, Dumnezeule, de trei ori”..., „Slavă și acum, Aliluia de trei ori”; fila 155: „Aleluia, aleluia, slavă Ție, Dumnezeule, de trei ori”; pe verso este foaia 155 iar pe foaia 156 la fel ca pe foaia 155; fila 165: „Aleluia de trei ori”; pe foile 167, 173 spire, 175 spire și 179 la fel ca pe foaia 165; foaia 393 verso: „Aleluia de trei ori, slavă Ție, Dumnezeule”. Este clar că atunci când Ciprian spune pur și simplu: „Aleluia de trei ori”, atunci ceea ce se înțelege este o aleluia dublă sau dublă, pronunțată de trei ori cu Slavă Ție, Doamne. Λέγουσιν ἀλληλούϊα διπλοῦν , – în Patrologia lui Minh or. 155, col. 652, cfr Mansvetova: „Despre succesiunea cântecului” p. 1017 (Simeon al Tesalonicului, care vorbește de multe ori despre cântecul aleluiei, din păcate, o singură dată vorbește direct despre câte ori ar trebui proclamat). Vezi Prea Reverend Macarius in History, VIII, 130, nota 161, Proceedings of the Kyiv Theological Academy, cartea ianuarie 1863. p. 40 și 42, și A. N. Popova Descrierea manuscriselor lui Hludov, nr. 138, p. 294. Indicarea proclamelor aleluiei din breviarul lui Ghedeon Boloban: filele 35 ver., 70, 91 ver., 104, 106 ver., 111 și altele: „aleluia, aleluia”; fila 246: „Aleluia, aleluia, Slavă Ție, Dumnezeule, de trei ori”; frunze 30 ver. și 106: aleluia de trei ori (- supă de varză)". Prefața misalului, în care Ghedeon vorbește despre pregătirea lui pentru tipărire, a fost publicată în Moskvityanin 1844, nr. 8, vezi și Filaret „Recenzie” nr. 152. Copiile complete și utile ale misalului sunt extrem de rare; totuși, un astfel de număr de copie a bibliotecii este înscrisă cu un anumit număr în bibliotecă. Seminarul Teologic Betania – Fără a trece în revistă cărțile liturgice din sudul Rusiei, mai vechi decât breviarul lui Gedeonov, nu putem spune cu siguranță că el nu a fost primul care a introdus în aceste cărți dubla aleluia, deoarece Ghedeon și-a corectat misalul grecesc, verificat cu copiile athonite ale acestuia din urmă (în conformitate cu „bunul, în prealabil”, „în prealabil”, în prealabil, în „Munte”). în orice caz, rezultă că pe Athos a predominat până la sfârșitul secolului al XVI-lea. ↓ „Aleluia (grecii spun) de 3 ori de trei ori, alții spun de 2 ori de 3 ori”, - Manuscrisul sinodal al Proskinitarului nr. 574, foile 256 și 280 (pe prima foaie, cuvintele lui Arsenie au fost tăiate de cineva mai târziu, dar în așa fel încât să se poată desluși). Dacă eucologiile venețiene nu diferă în atitudinea lor față de cântecul aleluiei de alte eucologii grecești: atunci în ele până astăzi (avem la îndemână eucologiile din 1869) în ritul înmormântării preoțești nu există o singură aleluie, așa cum este la noi și așa cum este în ele în riturile mirenilor și înmormântării, ci mai ales Κιύ Κιύ. ποιμαίνει με... Domnul mă păstorește... Ἀλληλούϊα, Ἀλληλούϊα etc.). Aceasta este povestea proclamării de mai multe ori (de mai multe ori) a cântecului Aliluia. Dar, pe lângă proclamarea de multe (de mai multe) ori a cântecului din antichitate a existat, așa cum este și acum, o singură proclamare. Referitor la aceasta din urmă, putem observa că în antichitate a fost folosită într-un număr mai mare de cazuri decât în ​​prezent, cfr indicat la pp. 198–199 a lucrărilor lui Mansvetov în locurile indicate acolo și, de asemenea, „Despre secvența cântecului” p. 784, tot de Preasfințitul Macarie, Istoria II, ediția a II-a p. 254. Considerăm că este necesar să adăugăm că grecii au păstrat obiceiul inițial de a proclama cântecul aleluiei la nesfârșit sau arbitrar de multe ori ca o astfel de excepție și, parcă, un abuz că și-au permis să facă acest lucru uneori - pentru vremuri străvechi, vezi Prea Reverend Macarius History II, 254, pentru vremuri ulterioare - un eseu publicat împotriva lui Arhiandrite Dionii Schission I. de domnul Kapterev în Revista Ortodoxă din 1888. Nr. 12, anexe p. 48 și 49, și Proscinitary lui Arsenie Sukhanov, - Manuscris sinodal nr. 574, foaia 326 ver. Într-unul dintre manuscrisele Bibliotecii Laurențiane Florentine se află un fragment din opera unui Περὶ τοῦ ἀλληλούϊα necunoscut, dar în Descrierea Manuscriselor Bibliotecii lui Bandini (Catalogus codicum manuscriptorum Bibliothecae Mediceae Laurentianae), t. eu, p. 89, nu este clar ce spune exact pasajul. – Nu aducem aici dovezi în favoarea faptului că, împreună cu aleluia cu două buze, grecii și noi în fața Sinodului celor o sută de capete (Aleluia de două ori în secolul al XII-lea, - Klyuchevsky. Vieți p. 256 etc.; sub Marele Duce Vasily Ivanovici, - Cartea Regală p. 17), și a fost de asemenea capat parțial aleluia, p. 17. folosit. Dar, fără a cita în mod deliberat aceste dovezi, vom evidenția unele dintre ele care pot rămâne necunoscute. La mărturiile grecești antice menționate mai sus, trebuie adăugată și mărturia călugărului Filip, care în lucrarea sa Dioptra, numită Oglinda în țara noastră, scrisă în 1095, spune că cântecul nostru este proclamat de îngeri: „Aleluia, aleluia, aleluia” (mărturia Oglinzii se referă de către un moneluș Athanius thekovit într-o scrisoare necunoscută către Interlocutor ortodox p. 165 despre oglinda în sine, vezi Descrierea manuscriselor sinodale ale lui Gorsky și Nevostruev nr. 170). În spatele acesteia, există o mărturie ulterioară, și anume, o carte grecească liturgică care datează din vremea mitropolitului nostru Fotie, a cărei scrisoare către Pskov constituie și o mărturie grecească, vezi mai jos. (În Cartea de ore scrisă de mână în limba greacă din secolul al XVI-lea, aflată în Biblioteca Sinodală, aleluia se citește de două ori o dată: ἀλληλούϊα, ἀλληλούϊα, δόξα σοι, ὁ θεός, altă dată: ἀλληλούϊα, ἀλληλούϊα, δόξα σοι, ὁ θεός, altă dată: - de trei ori: aleluia, ολϊλη ούύϊα. ἀλληλούϊα, ἀλληλούϊα, δόξα σοι, ὁ θεός, deci în aceeași carte liturgică de două ori și de trei ori Aleluia - vezi în Descrierea manuscriselor grecești ale Bibliotecii sinodale a arhimandritului Vladimir, nr. 280, filele 38 și 141, p. 397). Dovezile noastre rusești: în kondakarul Tipografiei Sinodale din Moscova din secolele XII-XIII: „aleluia, aleluia, aleluia, Slavă Ție, Dumnezeule”, vezi Mansvetova Despre secvența cântecului, p. 784. În Psaltirea următoare, fosta Mănăstire Kirillo-Belozersky, scrisă în 1481: „Allilugia, allilugia, allilugia, Slavă Ție, Doamne,” - din Preacuviosul Macarie în istorie, nota VIII, 137. În colecția Mănăstirii Volokolamsk, acum MDA, nr. 577, foaia 212 sqq, care, după cum apare în însemnările de pe ea, a aparținut călugărului Anufriy Isakov, un discipol al lui Dionisie de Zvenigorod, un discipol al venerabilului Iosif din Volokolamsk (trebuie citit dintr-un număr tremurător de aleluia). Oglinda Monahului Filip, decretul Pskoviților sau hrisovul despre cântarea lui Mefimon, cfr mai jos, sub numele: „Theodoret despre vistieria aleluia”, iar de la Andrei din Cezareea sub numele: „Tâlcuirea Adunării Laodiceene”). În trei manuscrise ale secolului al XVI-lea. „Aleluia, aleluia, aleluia, Slavă Ție, Dumnezeule”, vezi Descrierea manuscriselor sinodale ale lui Gorsky și Nevostruev nr. 330, foile 18 și 213, și în Istoria Preacuviosului Macarie, VIII, nota 140. (Decret privind aleluia în trei direcții, - Makarievsky Chet-Minea la 31 august). În manuscrisul fostului Hludov din prima jumătate a secolului al XVII-lea: allil., allil., allil., Slava T., B., - Popova Descriere p. 290, Nr. 130. Alături de mărturiile manuscriselor - dovada mesajului lui Dmitri Gherasimov către Arhiepiscopul Ghenadi, viața lui Euphrosinov și Catedrala Stoglavy (și ca și în cărțile tipărite, inclusiv înaintea lui Iosif, există o ordin clar de a tripla aleluia prin intermediul scrisului direct, se alleluie, aleluia, aleluia, dreptateluia, aleluia). Istoria schismei, pagina 100 sqq). Că opiniile rusești cu privire la proclamațiile cântecului aleluia au fost exprimate în primul rând tocmai la Pskov, acest lucru, trebuie să ne gândim, nu a fost lipsit de semnificație. Declararea punctelor de vedere rusești și inițierea disputelor corespunzătoare, care reprezentau un fel de protest împotriva ordinii existente, în alte locuri a fost probabil împiedicată și nu permisă de autoritatea episcopală, ceea ce era mai firesc să stea în spatele statu quo-ului. Pskov era doar într-o foarte slabă dependență de arhiepiscopul de Novgorod, al cărui drept de veto era neputincios aici. Despre trimiterea misalului de către Ciprian la Pskov, vezi mesajul său către clerul din Pskov în Actele istorice, I nr. 8, și în Monumentele lui Pavlov nr. 30. Epistola de la Preasfințitul Macarie în istorie, IV, 379, și de la Pavlov în Monumentele vechiului drept canonic rusesc, I, nr. 48, col. 408 („Și despre aleluia în slavă”, le-a scris Fotie pskoviților, „spuneți: Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor, amin: alugia (această formă a cuvântului a fost folosită printre noi), alugia, alugia, slava Ție, Dumnezeule; alugie, slavă ție, Doamne.” Fotie poruncește să se tripleze, și să nu se dubleze, după cum s-ar putea crede, pentru că în vremea lui a fost predominant între greci chiar în Constantinopol, sau cel puțin în eparhia Monemvasiei, din care era el însuși, și în sudul Peloponezului, în care se află eparhia Monemvasiei. În unele dintre foarte puținele exemplare ale mesajului lui Fotie către Pskov care ne-au ajuns cu un răspuns la proclamarea cântecului aleluiei, ordinul mitropolitului de a tripla cântecul a fost ulterior modificat într-un ordin de dublare (de aceea Andrei Denisov, care avea la îndemână listele modificate, se referă în răspunsurile pomeraniene la presupusele răspunsuri ale luiatwiotius). Dar că Fotie poruncește să se tripleze, și nu să se dubleze, cântecul, acest lucru se dezvăluie cu o claritate absolut indubitabilă din scrisorile necunoscutului pskovit către apărătorul cântecului dublu, monahul Atanasie, - Interlocutor ortodox 1866, II, 162. Din înregistrările din manuscrise este cunoscut ieromonahul Tver Afanasy, care a fost pe Muntele Athos în 1430–32 și care s-a întors în Rusia cel târziu în 1436, vezi Stroev în Dicționarul Biblic p. 5 (notă), 19, 27–28. Considerăm foarte probabil să recunoaștem că Atanasie a fost responsabil pentru disputele cu pskoviții despre cântecul aleluia, și anume că a construit o mănăstire, deoarece aceasta este ultima cunoscută despre Atanasie, care s-a certat cu pskoviții, în regiunea Pskov (exemple de oameni care construiesc mănăstiri nu în diferitele lor rațiuni), dar el, în diferite regiuni, sunt foarte numeroase. a introdus un cântec dublu în mănăstirea sa și că atunci fie el însuși a început să denunțe pe pskoviți pentru triplicitatea lor, fie, dimpotrivă, i s-a reproșat inovația sa. Disputa lui Atanasie cu pskoviții a avut loc după capturarea Constantinopolului de către turci în 1453, pentru că cei care se ceartă vorbesc despre acest eveniment, între anii 1455–60, de când mitropolitul Iona i-a convins pe pskoviți să oprească unele dispute pe care le-au avut, după toate probabilitățile, disputele noastre despre cântecul lui aleluja14, în aleluja. (Pavlov în Monumentele dreptului canonic, nr. 90, col. 677), iar Mitropolitul a putut în curând, sau nu a putut să afle despre disputele ieromonahului Atanasie, credem, în urma altora, Tver pe baza că în 1436. a donat un manuscris, cumpărat de pe Muntele Athos, uneia dintre Mănăstirile Biblice Stroeva -, Dicționarul biblic din Stroeva. 27 (mănăstirea, numită Peremera, era situată lângă Tver, vezi despre ea și zona sa în V. Borzakovsky în Istoria Principatului Tver, p. 40 sub fin., 210 și nota 173). Dar este foarte posibil ca el să nu fi fost din Tver, ci din Pskov și să fi avut o relație cu mănăstirea Tver nu ca cu mănăstirea patriei sale, ci într-un alt fel. În inscripția unei scrisori a unui pskovit necunoscut către Atanasie, mănăstirea este numită Marea Lavră a Sfântului Nicolae; aceasta pare să indice că mănăstirea era destul de proeminentă. Dar, în ciuda tuturor căutărilor, nu am putut găsi niciun indiciu despre el. Vezi scrisorile unui pskovit necunoscut către călugărul Afanasy despre cântările aleluiei, publicate în Interlocutorul Ortodox din 1866, partea a II-a, pp. 140–166. (Aceste mesaje, plasate în Chet-Minea lui Metropolitan Macarius, au fost asimilate, așa cum au fost editorii, de însuși Mitropolitul Macarius, din cauza unei neînțelegeri foarte ciudate. Au venit la noi în exemplare foarte defecte). – Dacă pskoviții ar fi fost atenți la faptul că înainte de 1419 ei înșiși au triplat și dublat cântecul Aliluiei, drept urmare și-au adresat întrebarea mitropolitului Fotie, atunci, trebuie să ne gândim, le-ar fi fost greu să producă duble de la latini și de la Sinodul de la Florența. Dar nu au dat atenție acestui lucru... (totuși, poate s-au uitat la dubla viziune pe care au avut-o ca împrumut de la latini). Vezi acum mesajele indicate. Atanasie ar fi putut deveni un susținător al cântării dublei aleluiei nu numai pentru că l-a văzut dominant pe Athos, ci și pentru că ar fi putut întâlni acolo călugări greci care, având aceeași viziune asupra obiceiurilor bisericești ca și strămoșii noștri, i-au explicat direct că aleluia dublă este singura modalitate corectă și ortodoxă de a proclama cântarea. Referirea lui Atanasie la Patriarhul Iosif al Constantinopolului și la toți patriarhii ecumenici, având în vedere faptul neîndoielnic că triplicitatea era atunci în egală măsură în rândul grecilor cu dublitatea, desigur, trebuie recunoscută ca o minciună neîndoielnică, pe care și-a permis-o, dorind să se apere cu cântec dublu de atacul mitropolitului Pskovotius a fost dovada directă contemporan cu Patriarhul Iosif, și a ordonat pskoviților să tripleze imnul aleluiei în Biblioteca Sinodală din Moscova există un triod grec, care, după cum se vede din semnătura de pe el, a aparținut mitropolitului Fotie, iar în el se află o triplă aleluia, vezi. Arhimandritul Savva Index pentru vizualizarea Bibliotecii Sinodale, manuscrise grecești, cuvântul Triodion, de asemenea Descrierea manuscriselor grecești ale Bibliotecii Sinodale a Arhimandritului Vladimir, nr. 284, p. 400. Acum, mai jos demonstrăm că viața Sfântului Euphrosynus din Pskov este o falsificare, în care datele din viața lui Atanasie sunt transferate lui Euphrosynus. Considerăm absolut probabil ca apelul la arhiepiscopul acestui din urmă, asimilat de autorul vieții lui Euphrosinov, să constituie un fapt real în raport cu Atanasie. Doar epistolele citite în viață: Euphrosyne, în realitate - Athanasios, lui Euthymius și Euthymius lui Euphrosynus, în realitate - lui Atanasie, ar trebui privite ca vieți rescrise de autor. Ceea ce ar trebui acceptat ca răspunsul real al lui Euthymius lui Atanasie este că, potrivit lui Dmitri Gerasimov în scrisoarea sa despre aleluia către Arhiepiscopul Ghenadi, oamenii mari judecau când a existat anterior o dispută cu privire la cântec („amândoi au judecat împreună”). Prin disputa anterioară trebuie să înțelegem tocmai disputa dintre pskoviți și Afanasy, deoarece nu se cunoaște nicio altă dispută în fața lui Dimitri Gherasimov și a arhiepiscopului Ghenadi. (Și expresia lui Gerasimov: „Îmi amintesc” ar trebui înțeleasă nu în sensul că a fost martor ocular al disputei, ci în faptul că știe, a auzit, despre asta). Într-un manuscris Tsarsky, nr. 366, foaia 323, Descrieri p. 369, se citește o scrisoare către Iona a unui Atanasie despre a numi un creștin necredincios sau eretic. Acceptăm că acesta este mesajul către Iona al lui Atanasie. Vezi scrisoarea lui Iona către pskoviți în Faptele istorice I, nr. 60, p. 108 col. 1, iar în Monumentele lui Pavlov, nr. 90, col. 677. Decretul este citit în manuscrise în urma mesajelor necunoscutului pskovit către Afanasy; tipărit în Interlocutorul Ortodox ibidem, pag. 165. În unele manuscrise este înscris: „Cuvântul Sinodului de la Laodiceea”, care este inscripția, bazată pe apocalipsă, capitolul 3, art. 14–19, poate că au vrut să-i dea o amenințare specială, cfr al Sinodului Laodicean un cuvânt către semicredincioși în Descrierea colecțiilor Bibliotecii Publice Bychkov, I, 194 (cunoscuta Epistolă Laodiceană alfabetică-gramaticală, tradusă de grefierul Fyodor Kuritsyn, pare să conțină aceeași idee în titlu). Carta citită în manuscrise într-o formă separată se numește „carta cântării Mefimon” - Klyuchevsky Lives of the Saints, p. 256 notă, Preasfințitul Macarius Istoria VIII, 131, Descrierea manuscriselor sinodale ale lui Gorsky și Nevostruev nr. 330 fila 213, p. 741, iar într-un manuscris al Mănăstirii Volokolamsk, nr. 577 foaia 212 ver. fin., este dat sub denumirea de extras din Theodoret despre aleluia cu trei buze (în timp ce interpretarea Sinodului de la Laodiceea se numește extras din aleluia din Andrei din Cezareea - fila 213 fin.). Dacă mesajul lui Dmitri Gherasimov către arhiepiscopul Ghenadi despre aleluia cu trei buze face cu adevărat parte din mesajul său către arhiepiscop despre a șaptea mie sau despre a șapte mii (Reverendul Macarie Istoria VII, 247), atunci acesta din urmă a fost scris în 1491. (ambele mesaje au fost publicate în cartea Interlocutorului ortodox, I1861). Ghenadi l-a întrebat pe Gherasimov despre tripla aleluia, desigur, cu privire la disputele despre ea care aveau loc în turma lui. Disputele au avut loc, după cum aflăm din prima viață a Sfântului Eufrosin din Pskov (citați acum mai jos), la Pskov și, prin urmare, au început aici cel târziu în 1490. (observăm aici, apropo, că opinia acceptată de unii că Gherasimov i-a trimis lui Ghenadie un mesaj de la Roma nu se bazează pe nimic și, în același timp, știm că Pavel însuși este cu totul ciudat să presupunem că Genna însuși este trimis la Roma: Jovius, Gerasimov nu a vizitat Roma până în 1525. Dintr-o notă din mesajul în sine, despre Iuri, care a tradus ceva pentru Ghenadie: Eminența Macarius Istoria VII, 248 - este clar că a fost scrisă de la Moscova. Prin „și aici” Gerasimov înseamnă Moscova, iar prin „Îmi amintesc că am avut o ceartă în legătură cu asta”, trebuie să se refere la Novgorod sau Pskov, pentru care cel mai probabil ar trebui să fie considerat originar din unul sau altul dintre ei. Prin dispută, așa cum am spus, ar trebui să înțelegem disputa dintre Atanasie și Pskoviți, iar prin ceea ce a judecat marele popor să înțelegem răspunsul lui Atanasie de la Arhiepiscopul Eutimie). Că un autor necunoscut a scris, adică a compus, Viața lui Euphrosynus cu privire la disputele care au avut loc pe vremea lui între pskoviți despre cântările aleluiei și pentru a pune capăt disputelor, el vorbește despre aceasta în introducerea în viață (pe care Vasily nu o are) - Muzeul lui Undolsky, manuscrisul No Rumyantse, acum30. începutul. Întrucât Viața este cunoscută numai în acest singur manuscris, atunci în toate citatele următoare trebuie înțeles că Viața a fost scrisă cel târziu în 1510, pentru că Pskov, care a fost în cele din urmă privat de libertate de către Vasily Ivanovici în ianuarie a acestui an, este numit în el „un ținut al libertății”, pagina 73, verso (și în ceea ce privește faptul că Viața a fost scrisă la Arhiepiscopul, care nu ar urma să fie scrisă la Arhiepiscopul). mai târziu de 1504, atunci aceasta nu este în el - ar fi trebuit să fie pe foaia 89, iar aceasta este o adăugare a lui Vasily însuși. În viață există o referire la înțeleapta Judith, foaia 31 început - Vasily are aceasta tipărită în Monumentele lui Kushelev-Bezborodko, IV, 88 început, iar cartea lui Judith a fost tradusă de Gennady din latină pentru Biblia sa completă; dar autorul ar fi putut să-l citească mai devreme de 1499, din care ne-a ajuns lista mai veche a Bibliilor, pentru că traducerea tuturor cărților Bibliei luate din latină a fost făcută nu mai târziu de 1493, vezi Descrierea manuscriselor sinodale ale lui Gorsky și Nevostruev, nr. 1–3, p. 128). Autorul vieții părea a nu fi un călugăr, vezi Vasily la pagina tipărită 103, col. 2: „un călugăr iscusit vrea să fie în ea”, și dacă un călugăr (dar nu încă un călugăr iscusit), atunci nu mănăstirea lui Euphrosyne, căci nicăieri nu numește aceasta mănăstire a noastră mănăstire, ci întotdeauna aceasta sau aceea – mănăstirea lui Euphrosyne, și nu cunoștea chipul lui Euphrosyne, atunci când el a fost în viziune. s-a dus (la mănăstire) să se uite la imaginea lui. A avea ceva de-a face cu fabricarea vieții, adică. La ea a luat parte starețul mănăstirii Euphrosynus Pamphilus, un discipol al călugărului Euphrosynus (cunoscut pentru scrisoarea sa acuzatoare împotriva pskoviților către autoritățile din Pskov în 1505 - Supliment la Actele istorice I, nr. 22), acest lucru pare îndoielnic. Conform vieții, Euphrosynus a mers la Constantinopol în tinerețe: vezi foaia 34 sqq din discursul lui Euphrosynus trimis de Iov, unde a învățat să dubleze cântecul aleluiei, care nu spune acest lucru în mod direct, dar îl explică, și folio 88 verso, unde autorul vieții spune direct că răspunsul la întrebarea lui Euphrosynus la Patriarh a mers la Constantinopol la întrebarea patriarului. aleluia, „în tinerețea lui a ta”. Și Vasily în acest caz, ținând cont de o inconsecvență cronologică evidentă, reface autorul vieții (călătoria la Constantinopol a unui tânăr, un sătean din Pskov, „pentru a răspunde la o întrebare” patriarhului, indiferent de orice, nu este deosebit de probabilă: dar autorul vieții tocmai atunci îl trimite pe Euferosynus la Constantinopol, altfel nu s-ar fi întâmplat cel mai mult la Constantinopol, căci altcineva nu s-ar fi întâmplat într-o călătorie tânără. frumoasa floare a evlaviei la Constantinopol si cu mult inainte de capturarea ei de catre turci, asa cum autorul trebuia sa prezinte cazul). Autorul vieții nu spune în ce an a murit Euphrosynus, dar referitor la vârsta sa spune că în „adâncurile bătrâneții”, - foaia 71. Vasily, pe baza informațiilor pe care el însuși le-a primit în mănăstirea Euphrosynus, pe care nu le prezintă ca fiind de încredere („ca și cum mănăstirile i-ar spune despre el în realitate”) și care de fapt nu se distinge prin credibilitate (Euphrosynus). lui, predat înainte de moarte stareța Ignatie, în timp ce de fapt starețul era Charlampius), spune că Euphrosynus a murit în 1481, având 95 de ani. Se știe cu încredere că Euphrosynus trăia în 1472 și că a murit nu mai devreme de domnia arhiepiscopului Novgorod Teofil, care a ocupat scaunul din 1471 până în 1480, vezi intrarea pe manuscrisul scris în Mănăstirea Euphrosyne și situat printre manuscrisele dobândite de la Muzeul Viktor Pimyantrev, după catalogul lui Pimyantrev. No. 59, și testamentul spiritual al lui Euphrosynus în Acts of Expedition I, No. 108. Acceptând că Euphrosynus a murit în 1480, la vârsta de 90 de ani, obținem că vremea tinereții sale de 20 de ani a început pentru el în 1410, iar Photius se ocupa din 1140911409. Interlocutor ortodox p. 141–142, 164. Interlocutor ortodox pagina 141 început. Acest Iov, adică Iov propriu-zis al scrisorilor necunoscutului pskovit, este fără îndoială preotul Iov care în 1422 sau 1425 a venit la mitropolitul Fotie ca ambasador din clerul pskovic - Monumentele lui Pavlov col. 427. În ceea ce privește porecla lui ca stâlp, comparați recenzia arhiepiscopului Ghenadi despre mitropolitul Spiridon Satana: „acest om din această generație a fost un stâlp al bisericii, deoarece din tinerețe este Sfânta Scriptură”. Când autorul vieții spune că Iov a murit după Euphrosynus, adică îi dă prea multă longevitate, atunci este foarte posibil să spună o minciună. În capitolul: „Despre pomană de la mănăstire”: „Am auzit de la martor că în Sfântul Munte și în alte mănăstiri mari părinții au primit domnia de la sfinții străvechi”... (Atanasie a fost contemporan cu Eufrosin, și este foarte posibil ca el să fi fost martor de la care acesta din urmă avea informații despre Athos). Și dacă în aceeași carte Euphrosynus spune că „12 koshnitsa (rămași de la hrănirea a cinci mii de oameni de către Hristos) și până acum prin harul lui Hristos sunt păstrate la Constantinopol ca o mărturie pentru ultima generație a acesteia” (în capitolul: „Despre nevoi”), atunci aceasta nu constituie deloc o dovadă că toți vorbesc despre Euphrosynus la Constantinopol: pelerinii Constantinopolului (pelerini care puteau fi citiți de Euphrosynus: Arhiepiscopul Antonie, Ștefan de Novgorod, Ierodiaconul Zosimas) și asta se citește în Prolog și Menaion din 11 mai, în legenda despre „înnoirea” Constantinopolului, adică despre întemeierea lui de către Constantin cel Mare. Interlocutor ortodox, p. 140–141. De exemplu, Atanasie, conform unui pskovit necunoscut, „și a mai spus (apropo, a scris el), că din Sion a venit legea și cuvântul Domnului din Ierusalim”, - Interlocutor ortodox p. 141 fin.. În mesajul, asimilat de Euphrosynus, „din nou mama bisericilor este Sionul..., după cuvântul profetic al lui Mica: din Sion va ieși legea și cuvântul Domnului din Ierusalim”, pagina 114 ver. Din mesaj reiese clar că nu Atanasie a început să-i denunțe pe pskoviți pentru folosirea triplicităților în cântecul Aliluiei, ci pskoviții s-au răzvrătit împotriva lui pentru introducerea dublelor în mănăstirea lor. Începe mesajul: „Aud de la mulți că mă apasă mult, mai mult decât voi toți stâlpul de vierme de sânge (sic) Ievko, mai ales împotriva sfintei și apostolice biserici despre alugia să vorbească de două ori, și nu de trei ori, precum spun ei înșiși și alții.”... fila 112. Din viață, numele lui Euthymius a fost transferat fără succes printr-o mână ulterioară în inscripția Cartei lui Euphrosinov, care afirmă că a fost scrisă cu binecuvântarea Mitropolitului Teodosie (1461–1464) și a Arhiepiscopului Euthymius († 1458). Carta a fost scrisă cu binecuvântarea Mitropolitului Teodosie și a Arhiepiscopului Iona (1458–1470), aparent simultan cu instalarea primului stareț al mănăstirii. Nu știm dacă autorul vieții a găsit în documentele pe care le avea la îndemână despre disputa dintre Atanasie și pscovieni un indiciu exact al timpului în care Atanasie se afla în Grecia; în orice caz, putea ști asta din însemnările de pe cărțile pe care Atanasie le-a luat cu el din Grecia; Deci, în înregistrarea unei cărți scrie: „în vara anului 6938 (1430) cartea a fost cumpărată de sfântul călugăr Atanasie din Ruthen în sfântul Munte Athos..., în regatul regelui grec al lui Cyrus Kalouan Paleologus și sub Sfântul Patriarh al Constantinopolului Cyrus Stro Joseph(e), Dicționar Biblic,” p. 27. În prefața poveștii despre apariția Maicii Domnului, scriitorul spune (nu în totalitate clar) că ceea ce a scris pentru prima dată a fost viața reală a lui Euphrosynus și că abia atunci a dat legendei sale forma pe care o are în prezent (de fapt legenda despre dezbaterea dintre Euphrosynus și Pskoviți despre aleluia specială). Dar acesta, după toate probabilitățile, este doar un dispozitiv literar menit să răspundă la întrebarea: de ce naiba i-a apărut Maica Domnului – scriitorul? Iar când într-un alt loc, în povestea despre călugărul Konon, în presa lui Vasily, p. 75–76, autorul spune: „Am scris această minune în viața sfântului și am pus-o într-un șir de minuni, (dar) pentru că nu am corectat-o, .... și din acest motiv am împlinit-o aici și mai mult...”,..., unde nu există legendă în versul 65 mai mare. Konon: atunci credem că acesta este din nou același dispozitiv literar, menit să întărească credința cititorului că autorul a refăcut cu adevărat viața. În acest caz, linkul fals nu a reușit, deoarece nu era unde să îl scrieți. Vezi în scrisorile unui pskovit necunoscut către Afanasy, - Interlocutor ortodox p. 145 fin., 146 și 147 început. „Toți păgânii latinei, precum și ereticii, spun acest lucru (aleluia) de două ori, de trei ori, dar nu cunosc secretul care se caută”... în Vasile în tipar, pagina 104 fin.. Latinii au fost cei care au dublat aleluia (vezi acum mai jos). Proslăvit ca scriitor al vieții și datorită lui exclus din calendar, călugărul Euphrosynus este de obicei prezentat ca un ignorant. Dar nu avem nici cel mai mic motiv real să ne imaginăm ca pe un ignorant. Între timp, regulile strict cenobitice pe care le-a scris pentru mănăstirea sa fac posibil să vedem în el pe unul dintre adepții noștri nu deosebit de numeroși ai adevăratului monahism și o persoană din istoria monahismului nostru care este departe de obișnuit. În prefața hrisții, Euphrosynus spune că a părăsit mănăstirea Snetogorsk, unde a făcut jurăminte monahale, pentru a-și întemeia propria mănăstire, văzând nevrednicia sa. Adevăratul motiv ar trebui considerat nemulțumirea lui Euphrosynus la slăbirea vieții stricte de obște în mănăstirea Snetogorsk, așa cum a fost stabilit acolo conform hrisoviei Arhiepiscopului Suzdal Dionisie. Euphrosynus folosește în mod semnificativ această carte în carta sa. După cum mărturisește Consiliul Stoglavy în definiția sa aleluiei, care raportează că în vremea lui mulți, iar cuvântul „mulți” ar trebui înțeles în sensul majorității, în Pskov și ținutul Pskov a spus o aleluia triplă. Înțelegem: prelucrarea ei, efectuată de preotul Vasily, la cererea călugărilor Mănăstirii Euphrosyne, în 1547. (Nu se știe cum au tratat monahii Mănăstirii Euphrosynov în 1547 aleluia specială. Este mai probabil ca după ce au scris viața lui Euphrosynov, dar au acceptat în loc de o excursie aleluia lui Euphrosynov; nu este imposibil ca cu majoritatea pskoviţilor să continue să adere la aleluia triplă, iar în raport cu viaţa ei aşteptau judecata de la cea mai înaltă autoritate bisericească). Nu există nicio îndoială cu privire la adevărata atribuire a cuvântului lui Maxim, la fel cum Preasfințitul Macarie nu se îndoiește de ea – Istoria VIII, 139. Pe lângă câteva manuscrise aproape contemporane indicate de acesta, cuvântul poate fi citit într-un manuscris complet modern care a aparținut mitropolitului Ioasaf și este o colecție de lucrări ale lui Maximus, întocmite chiar de el însuși – Biblioteca M 42 Fundamental. După cum Macarius însuși mărturisește clar acest lucru în definiția sa conciliară. În timpul lui Maxim, aleluia pură, după cum avem motive să credem (vezi mai sus, pp. 446–447), domina pe Athos. Ceea ce a domnit pe Muntele Athos, Maxim trece drept dominant în întreaga Biserică Greacă. În articolul: „Interpretarea numelor” Maxim vorbește despre cuvântul aleluia: „Aleluia - laudă lui Dumnezeu”, - Manuscrisul Trinity Lavra nr. 201, foaia 482. În Biserica Romană, ca și în Biserica Greacă, nu există o frecvență acceptată cunoscută a cântării aleluiei, care ar fi folosit întotdeauna în același mod; acolo se proclamă o dată, de două ori, de trei ori și de multe ori - la fiecare oră stabilită a slujbei propriul său număr de ori, care este indicat cu precizie în cărțile liturgice (cum ar fi: Missale sau carte de serviciu, Breviarium, care combină hrisovul nostru, următorul psaltire, menaion, octoiche și triodion și Antiphonarium sau antiphonon). Cele mai frecvente exclamații ale cântecului aleluiei sunt o singură dată și de două ori (cea din urmă ca semn că o persoană aduce laudă lui Dumnezeu cu sufletul și trupul). Marele Duce Vasily Ivanovici a spus pe patul de moarte: „Aleluia, aleluia, slavă Ție, Doamne!” – Culegere de Cronici VI, 274. (Și dacă nu la Moscova, atunci în împrejurimile ei a fost folosită în prima jumătate a secolului al XVI-lea, vezi Mitropolitul Grigorie în „Biserica cu adevărat străveche”, II, 1:249, edițiile anterioare, pp. Mănăstirea Pesnoshsky, situată la 25 de verste de Dmitrov). Cuvântul „cei care îndrăznesc să spună trei cuvinte aleluia” se citește în lucrările colectate ale lui Maxim, pe care el însuși le-a întocmit; iar această culegere a fost făcută de el în 1532. („În anii în care am spălat cei o mie patruzeci de ani am venit”). De corona militis, cap. III fin., – în Patrologia lui Min, or. 2, col. 80. Regula canonică 91, care este un pasaj din cartea despre Duhul Sfânt către episcopul Amfilohie. Cei mai noi oameni de știință greci sunt în favoarea atingerii stomacului cu mâna, și nu a pieptului, vezi în Pidalion nota la regula a 91-a a lui Vasile cel Mare (Reverendul Maximus Grecul și subdiaconul Damasc în secolul al XVI-lea și Christopher Angelos în secolul al XVII-lea vorbesc și despre atingerea stomacului cu mâna). Toți străvechii părinți până la și inclusiv Ioan Damaschinul († între 750–780), care, vorbind despre semnul crucii, indică în mod direct locul corpului pe care se sprijină, numesc acest loc fruntea, văd colecția de discursuri ale părinților despre semnul crucii în opera lui Jacob Gretzer. (Gretserus) De sancta cruce (trei volume, Ratisbonae, 1734), Tom. eu, lib. IV, cap. X, XVIII, XXXI, XXXII, XXXIX, XLIII și unul mai puțin complet în Switzer în Dicționar (Thesaurus eclesiast.) sub cuvântul σταυρός. Unii părinți citesc discursuri intenționate despre motivul pentru care semnul crucii este pus anume pe frunte, de exemplu, în Ciprian al Cartaginei în lucrarea De unitate ecclesiae (după o altă inscripție: De simplicitate praelatorum), în Augustin în pasajul cuvântului 27 despre cuvintele apostolului din scrisoarea către Galateni, în cuvântul Ioan Christom și tratat6 împotriva evreilor. păgânilor că Hristos este Dumnezeu, în Ioan Damaschinul în Expunerea exactă a credinței ortodoxe, capitolul 84 (Hrisostom face cunoscut că crucea, care trebuia să fie înscrisă pe frunte, era uneori înscrisă pe toată fața, i.e. că linia sa longitudinală era trasă de la frunte până la nas și mai departe, iar linia transversală nu era trasă în mijlocul frunții, ci de-a lungul ei de jos, de-a lungul ochilor sau dedesubtul ochilor, pentru că folosește expresia „a desena o cruce pe față”, σφραγίζειν τὸ πνρ,ό ποσπονρ,ό ποσποντ, σταυρόν τ ῇ ὄψει, - împotriva evreilor cuvântul 8 și împotriva Evangheliei după Matei cuvântul 54 sau după o altă relatare 55, la capitolul 16, versetul 13). Că crucea a fost înfățișată pe frunte desenând-o efectiv pe aceasta din urmă sau trasând o linie longitudinală și transversală de-a lungul frunții cu mâna, și nu prin marcarea capetelor ei cu puncte sau nu prin atingerea frunții cu mâna în patru locuri, aceasta, în primul rând, trebuie presupusă de la sine: pe de o parte, înfățișând o cruce mică pe frunte atingând acum de patru ori cu mâna sau picturile, ca de patru ori. cruce mare pe partea superioară a corpului, ar fi o chestiune nefirească și incongrue; pe de altă parte, în acest caz, așa cum se întâmplă întotdeauna, oamenii, desigur, au început cu unul mai puțin artificial și apoi au trecut la unul mai artificial, iar modul mai puțin artificial de a înfățișa crucea este tocmai primul. În al doilea rând, părinții și scriitorii folosesc expresii despre imaginea crucii care arată clar că aceasta a fost trasată cu precizie prin trasarea liniilor longitudinale și transversale de-a lungul frunții; aceste expresii sunt: ​​ἐγχαράττω - desenez, desenez, ἐπιγράφω - înscriu, voi scrie, σφραγίζω (cea mai comună) - imprimez, imprimez, adică înfățișez crucea astfel încât această imagine a ei să fie, parcă, amprentă valabilă și reală; tero - lucru, adică înfățișez o cruce prin frecare, desenând cu mâna pe frunte (tertulian: frontem crucis signaculo terimus), inscribo, conscribo - înscrie, scrie, pingo - pictură, presso, imprimo - strânge, scoate. – Când, în loc să desenăm o cruce mică pe frunte, a devenit obiceiul să se pună o cruce mare pe frunte, piept, umeri, nu putem spune. Dar dacă scriitorii chiar din a doua jumătate a secolului al XII-lea. Ei folosesc expresia despre imaginea crucii: „punând pecetea lui Hristos pe frunte” (vezi mai jos p. 471 de cuvinte ale lui Teofan), atunci în aceste cuvinte ar trebui să vedem o inexactitate arheologică simplă, ca să spunem așa, căci de la sfârșitul secolului al XI-lea - începutul secolului al XII-lea avem dovezi clare ale folosirii crucii mari, ne referim la denunțarea modului latin de a-și pune crucea pe sine în articolul Περγν Φργν Φργν Φργν Φργν Φργν τῶν λοιπῶν Λατίνων , - Despre călugări și alți latini (mitropolitul nostru Gheorghe, menționat sub 1072 și 1073, nu folosește încă articolul și mitropolitul nostru Nikefor I, care a ocupat scaunul de la 1103 până la 1123, îl folosește deja Istoria mea I a Bisericii, cfr. 2, vol. 712/821 articol în original grecesc cu o traducere slavă antică de A. N. Popov în Revista istorică și literară a scrierilor polemice împotriva latinilor, p. 58). Venerabilul Teodor Studit, în cuvintele de mai jos, pare să indice că deja la vremea lui, adică în ultimul sfert al secolului al VIII-lea - primul sfert al secolului al IX-lea, a început să intre în folosință crucea mare; acelaşi lucru pare să fie cunoscut în actele Sinodului de la Constantinopol din 879–80, care au avut loc în biserica Sf. Sofia. (Grecii le-au reproșat latinilor la conciliu că sunt ἄρχοται ἀπὸ τοῦ ἀριστεροῦ μέρους, în imaginea crucii încep din partea stângă, vezi Switzer în Tezaur sub cuvântul στα ρ101ς, col.); cu toate acestea, Patriarhul Alexei al Constantinopolului, în hrisovul său, scris în 1034, pare să vorbească despre încă două cruci separate pe frunte și pe piept, vezi Istoria Bisericii Ruse, voi. I, 2 jumătate, p. 513 nota / 619 nota 3 (În timp ce semnul crucii pe frunte a existat, era foarte obișnuit ca împreună cu această cruce pe piept să fie desenată o cruce, ca reprezentând sediul dorințelor umane, - în Gretzer, t. cruce). Toate dovezile, cu excepția celei aparținând lui Andrei din Creta, sunt indicate și date de către Prea Reverendul Macarius în Istorie, vol. VIII, pag. 101. Andrei din Creta vorbește despre desenarea unei cruci cu degetul într-un cuvânt laudativ către călugărul Patapius, și anume, în povestea miracolului vindecării de către reverend a unui tânăr stăpânit de demoni: Patapius l-a vindecat pe demonul trăgând peste el o cruce în aer cu degetul; când tămăduitul a căzut la picioare, a desenat cu degetul semnul crucii pe frunte, - Patrologia lui Min, t. 97, col. 1228. (Pentru fotografiile din monumentele antice de sculptură în care este reprezentat Mântuitorul trasând o cruce cu un singur deget, vezi Martine în Dictionnaire des antiqués chrétiennes, pp. 64, 97 și 497. Ducange în Glossarium Latinitatis, sub cuvântul Signum, citează cuvintele lui Julius Africanus, care a trăit la sfârșitul scriitorului grecesc Iulius Africanus, care a trăit la sfârșitul Egiptului. prima jumătate a secolului al III-lea și a murit în jurul anului 240: Signum Dei in frontibus nostris digitis suis facimus În actele Sinodului al VII-lea ecumenic, care a avut loc în anul 787, găsim un indiciu că crucea a fost apoi înfățișată pe frunte și cu un alt deget. Διὰ τε τῆς γινομένης παρ ’ ἡμῶν εἰς αὐτὸν ( σταυρὸν ) προσκυνήσεως, - spun părinții sinodului, σταυρὸν, - spun părinții sinodului, μετώπ ῳ σειμειώσεως, καὶ τῆς ἐν τῷ ἀέρι διὰ δάκτυλου γινόμενης σφραγῖδονης σφραγῖδονης ὰαμειδον ὎ώδονδος ὲλπίζομεν, adică în ceea ce privește închinarea pe care i-o facem lui (crucii), semnului ei pe frunte și amprentei (a ei) făcute cu degetul în aer: atunci sperăm că vom alunga (prin aceasta) demoni - actul șase, volumul sau secțiunea a patra, în Conciliorum collectio t a lui Mansi. XIII, p. 270 sub fin., vezi și Pidalion grecesc, în prefața la actele sinodului al VII-lea, nota a IX-a, ediția Zakynthos p. 319, col. 1 fin. (în traducerea rusă Kazan a Actelor Consiliilor, VII, 488 fin., din anumite motive nu există nici frunte, nici deget). ↓ 1 2 Că latinii au desenat o cruce cu degetul reiese din faptul că ei, păstrând până astăzi vechea cruce mică cu cea mai mare de mai târziu, o desenează încă cu degetul (latinii nu sunt botezați cu o cruce, mai târziu cu degetul mare, ca noi ortodocșii, ci cu două cruci, mai târziu una mare și împreună cu cea veche, având o cruce atât de mare; se desenează apoi pe ei înșiși și se pune o cruce mică cu toate cele cinci degete, adunate într-o mână liberă, a doua cruce este desenată cu un deget, desigur, în articolul „Despre călugări și alți latini”, când se spune că latinii „sînt marcați cumva de cinci degete (din exterior, πλαγως. κατασφραγίζονται) și apoi încrucișează fața cu degetul." Episcopii și preoții latini, dacă nu binecuvântează, desenează cruce pe cineva sau ceva (pe pruncii care sunt botezați sau pe toți cei prezenți în biserică în timpul slujbelor dumnezeiești în anumite zile ale anului (vezi. în Seredinsky II, 79), pe zidurile bisericilor în timpul sfințirii lor, pe tronuri în timpul fiecărei slujbe dumnezeiești): apoi o desenează încă cu degetele. Pentru dovezi că semnul crucii cu degetul era (dacă nu încă) în uz printre nestorieni și copți, vezi Morini în De sacris ordinationibus, Pars II, ed. Antverp., 1685, p. 386, 399, 444 și 446. Preasfințitul Macarie vrea să înțeleagă de la Chiril al Ierusalimului tripartititatea noastră actuală pe baza că, conform mărturiei contemporane a Sfântului Efrem Sirul, semnul crucii a fost săvârșit atunci în numele Sfintei Treimi. Dar avem dovezi că, la desenarea crucii, mărturisirea Treimii a fost exprimată apoi prin triplarea semnului crucii însuși (cum se întâmplă încă cu fiecare consacrare a apei de către un preot): în cuvintele însuși Preacuviosul Macarie, Ioan Moschus, vezi apoi în Gretzer, tom. eu, lib. IV, p. 341 col. 1, 376 col. 1 și 391 col. 1 (vitale signum in sacro numero Trinitatis pressit in frontibus, - cuvinte din viața lui Antonie cel Mare, aparținând lui Atanasie cel Mare) și în Ducange în Glossarium'e Graecitatis sub cuvântul σφραγίζειν (Ioan Moschus are o altă mărturie despre semnul triplu al crucii, pe lângă cel dat lui Macarius. În Serbia, conform mărturiei celebrului scriitor Konstantin Kostencsky, desenarea semnului crucii pe sine cu un singur deget era foarte și aproape cea mai comună chiar și pe vremea lui Constantin, adică la sfârșitul secolului al XIV-lea - începutul secolului al XV-lea. Vezi Cartea sa despre scrierea în volumul I de studii în limba rusă, publicată de Departamentul de limbă și literatură rusă a Academiei Imperiale de Științe, pagina 457 începând. Τοπῶν μέ τις καὶ μόνον ἔμπου (a se citi: εϊ που) δακτύλ ῳ, εὐθύς τὸν ὲχθραίνοντα δαίνοντα δειαμέρον δακτύλ ῳ Min, t. 99, col. 1796, paragraful 57. În articolul: Serviciile divine ale Bisericii Ruse din vremurile premongole, publicat în Readings of Society of History and Antiquities 1846–1847, No. 7, p. 31. În articolul: Patriarhul Nikon ca reformator al bisericii și oponenții săi, publicat în cărțile din ianuarie, februarie și aprilie ale Revistei Ortodoxe pentru 1887. (cartea februarie, p. 352. Într-o ediție separată, titlul articolului este ușor modificat și spune: Patriarhul Nikon și oponenții săi în materie de corectare a bisericii). Mărturia lui Abulfaraj că în 1029 Patriarhul Constantinopolului a cerut ca iacobiții să fie botezați nu cu un deget, ci cu două degete, a putut fi înțeleasă în așa fel încât patriarhul a cerut ca iacobiții să fie botezați, deoarece ortodocșii sunt botezați în regiunea reședinței lor în Siria (și, în mod diferit, ar exista posibilitatea ca Constantino să fie botezat diferit). Despre aceste relații, vezi articolul din partea 5 a Addendumului la lucrările Sfinților Părinți: „Relațiile Bisericii Armene cu Biserica Ortodoxă Răsăriteană în secolul al XII-lea”. A participat la dezbatere ca unul dintre reprezentanții iacobiților sirieni, legați de armenii în credință. Iată pasajul lui Feofan în întregime: ἶ πε πρὸς τὸν Θεωριανόν ’ διὰ τί σφραγίζετε ( ο σφραγίζω vezi mai sus p. 466) δανιανόν διὰ τί σφραγίζετε ( ο σφραγίζω vezi mai sus p. 466) δανιανόν δυσος; ; λοιπὸν καὶ αἱ δύω φύσεις τοῦ Χριστοῦ κεχωρισμέναί ὑμᾶς; Ὁ δὲ Θεωριανός , ο ἷ ον ἀστεϊζόμενος , ε ἶ πεν ’ οὐ τὰς δύο φύσεις τοῦστο Χαριοστο Χαρισντο Χαρισντο ῧ τω δρῶμεν, ἀλλὰ τῆς τοραννίδος τοῦ διαβόλου ἀπαλλαγέντες ἐδιάχθημεν παράταξιν?? δικαιοσύνην καὶ ἐλεημοσύνην καὶ τὰς λοιπὰς ἀρετὰς, ὅ περ ἐστὶν ἡ παιράτ,ξις ἡ παιράτ,διδις ἀρετὰς τῶν δακτύλων , τοῖς μετῶποις ἐπιτεθέντες τὴν τοῦ Χριστοῦ σφραγίδα , συνισντῶμεντῶμεντό καὶ ο ῧ το τοῦτον καταγωνιζόμεθα , καὶ μετὰ τοῦ Δαβὶδ εὐλογοῦμεν τὸν Κλὸν Κλὸν Κλὸν Κιον,γες τοῦ Κὐριος ὁ Θεός μου, λέγοντες ἕ καστος, ὁ διδάσκων τὰς χεῖράς μου εἰς παρράταξιν καρταξιν κοαστους κούσκων τὰς χεῖράς μου εἰς πόλεμον, ού τὸν δάκτυλον, ἀλλὰ τούς δακτύλους, i.e. când acest lucru (anterior) a fost spus în acest fel, un preot sirian s-a ridicat și i-a spus lui Theorian: de ce înfățișați semnul crucii cu două degete? Nu sunt degetele separate (unul de celălalt) ca și cum ar fi speciale unul de celălalt? În consecință, în opinia dumneavoastră, cele două naturi ale lui Hristos sunt și ele separate (ideea este că dacă cineva recunoaște două naturi separate care nu au devenit o singură natură, așa cum au învățat armenii, atunci trebuie să recunoaștem două persoane, iar acesta ar fi nestorianismul). Dar Theorian, ca și cum ar fi apelat la o glumă (a scăpa de glumă), a spus: fără a însemna cele două naturi ale lui Hristos, facem aceasta, dar, fiind scăpați de chinul diavolului, suntem învățați să facem miliție (pregătire) și război împotriva lui, căci cu mâinile noastre facem dreptate, milostenie și alte virtuți (pregătirea, pregătirea și refacerea lui Hristos). pe frunte, formulăm o luptă, și astfel îl învingem și împreună cu David binecuvântăm pe Domnul, zicând fiecare: Binecuvântat este Domnul Dumnezeul meu, învață-mi mâna să lupte și degetele mele să lupte (Ps. 143:1) – nu degetul (adică. nu un deget, așa cum aveți - Yakovitov), ​​​​dar degete - în Min în Patrologie, t. 133, col. 296 sub fin.. Cu două degete împotriva monofiziților, - Descrierea manuscriselor sinodale nr. 268, p. 300. Petru Damaschinul spune: „Două degete și o mână îl dezvăluie pe Domnul Isus Hristos, răstignit, în două prin fire și într-o compoziție cunoscută”. Dimitrie, Mitropolitul Cizicului, vorbește despre unitatea iacobiților, că ei le-a venit ideea de a marca o persoană cu un singur deget, ώς τὴν μίαν ἐν Χριστῷ φὐσιν πρεσβεύοντες, i.e. pentru a predica natura unică în Hristos, vezi Switzer în Tezaur eclesiastul. sub cuvântul σταυρός, II, 1010; Iacobiții și-au pus crucea pe ei înșiși cu un deget, mai întâi pe umărul stâng, apoi pe dreapta - în Ralli și Potli, IV, 407 fin.. Un scriitor necunoscut spune despre natura armenilor cu un singur deget că ei desenează o cruce pe față cu un deget, ὡ ς ἄν κ ᾀν ν ωα Ͻοσίν ν Ͻ ϽονϽ τοῦ σταορωθέντος σημάνωσι, adică pentru a semnifica cel puțin prin aceasta (proclamă) natura unică a Celui răstignit, vezi în lucrarea lui I. Troitsky „Expunerea credinței Bisericii Armene”, Sankt Petersburg, 1875, p. 193 nota. (Ei s-au mutat de la un singur deget la dublu în același timp cu trecerea de la o cruce mică pe frunte la o cruce mare pe frunte-piept, deoarece este incomod să se creeze o cruce mare cu un deget. Mitropolitul Filaret are o „posibilă explicație a originii degetelor cu două degete”, vezi în Alphabetical Index to the Finger Review, Collection of Words and Fingerings, p.5. Discursuri detaliate despre Dezbatere și despre ea însăși în A. N. Popov în Revista istorică și literară a lucrărilor polemice vechi rusești împotriva latinilor, p. 238 sqq (originalul grecesc al Dezbaterii a fost publicat recent de A. Vasiliev: Anecdota Graeco-Byzantina, - pars prior, Mosquae, 1893, - p. 179; locul despre degete - p. 186; vezi și în articolul lui N. F. Krasnoseltsev: „The New Debate of the Greek of Panagiot” , „The New with the Greek Debate of Panagiot” cronici ale Societății Istorice și Filologice de la Universitatea Novorossiysk, VI, Departamentul Bizantin, p. 295, și în articolul de M. Speransky: „Despre istoria dezbaterii lui Panagiot cu Azimit”, publicat în Volumul II al Temporatului Bizantin, Secțiunea I, p. 521). Dezbaterea nu este o lucrare serioasă și de autoritate, ci o satiră anonimă asupra latinilor și parțial asupra împăratului Mihai Paleolog, care a intrat într-o uniune ecleziastică cu acesta din urmă, aparținând unui fel de înțelept din popor (o satiră a unui tipar popular, ca să spunem așa, a unui personaj). Dar acest lucru nu împiedică în niciun caz mărturia Dezbaterii despre realizarea semnului crucii să fie acceptată ca o dovadă complet de încredere (căci în cazul nostru, un autor frivol, la fel ca unul serios, nu putea vorbi decât despre ceea ce au avut grecii de fapt, adică vrem să spunem, în cazul nostru, seriozitatea sau frivolitatea autorului nu contează). Latinilor li se reproșează pe nedrept în Dezbatere, de parcă ar fi făcut cruce cu două degete. Acest reproș nedrept poate fi înțeles în așa fel încât autorul dorește să impună latinilor semnul semnului, care a rămas parțial la greci înșiși și care era deja considerat incorect. Trei degete există și în Biserica Apuseană, în care a apărut mult mai devreme decât Biserica Răsăriteană, pentru că despre asta vorbește deja Papa Leon al IV-lea, care a ocupat tronul din 847 până în 855; în prezent este folosit acolo pentru binecuvântări, iar în vremurile străvechi a fost folosit, sau cel puţin prescris pentru utilizare, pentru semnul crucii, vezi Prea Reverend Macarius in History, VIII, nota 108. Dar trei-degetele răsăritene, care este diferită de cea occidentală în forma sa (despre forma celei occidentale cu trei degete, vezi mai jos, p. 479), nu este reproducerea sa, ci a apărut independent de ea și este un obicei ritualic independent al Răsăritului (trei-degetele latinești în forma sa este de așa natură încât poate fi confundată și cu degetele cu două degete în ele însele reproșate; cu două degete poate fi înțeles și în așa fel încât latină cu trei degete a fost luată de greci cu două degete). După cum se vede din postscriptia din articolul realizat în secolul al XII-lea; „Despre călugări și alți latini”, până la denunțarea latinilor cu cinci degete, care se citește; ↓ „Degetele să fie așezate în semne în așa fel încât să însemne cele două naturi în Hristos și cele trei persoane (ale Sfintei Treimi), așa cum a arătat Hristos când, înălțându-se la cer, a binecuvântat pe ucenici cu mâinile ridicate,” - din Preasfințitul Macarie în Istorie, VIII, 110 (Patrologia Minh, t. 140, t. fin.); Istoria mea a Bisericii Ruse, vol. I, jumătatea 2, p. 712/821 (în Revista istorică și literară a lui Popov a lucrărilor polemice vechi rusești împotriva latinilor). În ceea ce privește impulsul care i-a forțat pe greci să adopte trei degete în loc de două degete, dacă nu direct se poate bănui, atunci măcar se poate pune întrebarea: a fost acest impuls dorința de a avea un deget construit diferit de cel al latinilor? După capturarea Constantinopolului în 1204, latinii au trăit printre greci timp de 57 de ani (1204–1261) ca cei mai urâți sclavi ai lor. Nu este imposibil să credem că grecii priveau semnul celor mai urâți oameni ca pe un sigiliu al lui Antihrist. Dar degetul triplu latin (degetele arătător și mijlociu mare sunt întinse împreună, degetul este atașat de ele, degetul mijlociu mic și degetul mic sunt îndoiți spre palmă) este atât de asemănător cu degetul dublu încât Vechii Credincioși, așa cum spunem mai jos (p. 479 nota 1), îl iau pe acesta din urmă pentru aceasta. Dar se găsește și pe icoane și fresce antice - vezi în Atlasul meu arheologic bisericesc pentru a doua jumătate a volumului I din Istoria R.C., foaia LVII, nr. 4 și aici mai jos p. 503–504. Potrivit lui Stoglav, capitolul 31, formarea degetelor: „degetul mai mare (în alte liste pur și simplu: degetul) și cele două degete inferioare strânse împreună, iar degetul superior îmbinat cu cel mijlociu, întins și ușor îndoit”... Ediția Kazan p. 132. Ca semn al fețelor vorbitorilor, acest semn nu se găsește, prin urmare, este un semn nou. (În formațiunile colocviale ale degetelor, unele degete sunt extinse, dar în tripletele noastre, toate degetele sunt îndoite). Se poate ca modelul pentru triplicat să fi fost și ținerea de către diacon a orarionului cu trei degete, cfr în Convorbiri către Bătrânul Credincios vorbit, continuarea conversației a 9-a despre îndoirea degetelor pentru semnul crucii și pentru binecuvântare, § 13. Când ortodocșii au adoptat două degete în loc de un deget, nestorienii le-au urmat exemplul. Este posibil ca dorința de a avea un deget special construit de la nestorieni a contribuit parțial la adoptarea a trei degete în loc de două degete. În cele de mai sus, pagina 474, nota 1, postfaxă din secolul al XII-lea. la articolul „Despre călugări” cuvintele: „cum a arătat Hristos când, înălțându-se la cer, a binecuvântat pe ucenici”, înseamnă evident: cum (cu ce degete) este înfățișat Hristos binecuvântând pe icoane. Considerăm că este cel mai probabil să acceptăm că nostru: „dacă cineva nu este marcat...” este într-adevăr o traducere din limba greacă: εἴ τις οὐκ σφραγίζεται μετὰ δύο δάκτυλα ὡ ς καὶ ὡ ς καὶ Χριαὶ Χριαὶ Χριαὶ Χνς ἀφωρισμένος, după cum a subliniat Andrey Denisov în răspunsurile pomeraniene. Νὰ ε ἶ ναι nu va fi deloc o limbă nouă pentru un grec din secolele XII-XIII, de altfel, pentru un grec cu puțină educație, precum o persoană care blestemă pe cei care nu sunt botezați cu două degete se lasă văzut. (Este necesar să ne gândim că inițial blestemul a apărut într-o formă separată și că ulterior a fost introdus ritul: „Dacă cineva a fost în erezie”. Ritul a fost întocmit de reprezentanții autorităților bisericești: însă reprezentanții autorităților bisericești nu puteau fi atât de ignoranți încât să pronunțe un blestem asupra celor care nu au fost botezați cu două degete. În A. A. A. Euchologia 1475 g., -p. 424: Χριστὸς, – ἀνάθεμα). În original se scria: „Arătând trei degete..., apoi două degete și unul întins” (cum se citește în unele Prologuri, în care locul a fost păstrat fără modificare - Preasfințitul Macarie Istoria, VIII, 118), adică a arătat trei degete, apoi a îndoit două, ceea ce este sensul cuvântului „copulație” (G -αγνών γνών γνών, γγνώ, ώναγγνώ) în care folosim expresia: „degete închise”), iar unul întins. Apărătorii degetului dublu au transformat „întinderea” în „aplecare”, iar cuvântul „copulație” a primit sensul că două degete au fost lăsate întinse. Că așa-numitul cuvânt teodorit (probabil aparținând de fapt unui Theodorit rus și, după toate probabilitățile, botezat cu numele fericitului Theodorit de către unul dintre primii săi copiști, pe motiv că l-a luat fie dintr-un manuscris care conținea lucrările fericitului Teodorit (interpretarea psaltirii după extrase), fie din manuscrisele extrase din psaltire. Theodoret, scris inițial în apărarea a trei degete, acest lucru nu poate fi pus la îndoială „Trei degete sunt egale cu a avea împreună..., a avea două degete este înclinat, și nu întins..., îndoirea degetului este interpretată”... Când se vorbește despre trei degete fără o indicație directă sau intenționată a cărora dintre ele, atunci primele trei degete sunt luate de la sine înțeles nu există în formațiunea cu două degete. (În formațiunea schismatică este îndoit doar un deget, cel mare). Treimea și egalitatea lor, și prin îndoirea a două degete, misterul coborârii lui Isus Hristos pe pământ este bine exprimat (editorul Faptelor Catedralei O sută de Glav, considerând că este incongruentă în aplicarea cu degetele duble: „îndoire”, într-adevăr, folosește „îndoire”, ceea ce înseamnă fie o ușoară înclinare a degetelor, fie o înclinare ușoară a degetelor mari, înclinate în afară. cel din mijloc, - Capitolul 31 fin.). Dacă cuvântul lui Teodorit poruncește nu numai să fie botezat cu două degete, ci și să binecuvânteze, atunci aceasta înseamnă că autorul său, la fel ca unii din Grecia, a considerat greșit că același semn al crucii trebuie folosit atât pentru semnul crucii, cât și pentru binecuvântare (vezi mai sus, p. 474, nota 1, postscript la articolul „Despre călugări”) și alți latini. Când cuvântul poruncește „să aveți două degete înclinate și nu întinse”, înseamnă utilizarea unui aranjament cu trei degete în care ultimele două degete nu erau îndoite, ci extinse (ca în primele două degete cu două degete): o imagine a unor astfel de degete cu trei degete, luată dintr-un monument grecesc, vezi de Mitropolitul Grigore în „Biserica cu adevărat antică și cu adevărat ortodoxă a lui Hristos”, partea a II-a, ediția a II-a p. 131, ultima imagine (În ceea ce privește asimilarea articolului cu Fericitul Teodoret, nu ar părea incredibil să ne gândim la următoarele: inițial articolul a apărut fără nume, dar apoi, când a fost transferat la cel cu două degete, a fost asimilat Fericitului Teodoret pentru că acesta din urmă avea în interpretarea sa psalmi (Ps. 4) se spune, printre altele, despre care se compune crucii33, se spunea despre crucii. din două treci”, în timp ce interpretul a înțeles despre crucea materială, că este compusă din doi copaci (cluburi, bâtă), noi am înțeles despre cruce, pe care o persoană o pune pe sine, că este înfățișată cu două degete (clubul a fost transformat într-un club antigramatical. Dar această explicație probabilă a chestiunii este eliminată prin faptul că articolul este asimilat Theodoritului său adevărat). Ceea ce prescrie să fii botezat cu trei degete este clar evident din ceea ce vorbește despre semnificația simbolică a trei degete. Evident, aceasta vorbește despre semnificația simbolică a acelor degete care ar trebui îndoite pentru semnul crucii, și nu a celor care, îndoite, rămân goale, ca să spunem așa. Ceea ce prescrie plierea acelor trei degete pe care noi ortodocșii le îndoim, că atunci când două degete sunt îndoite, așa cum prescrie, un alt aranjament cu trei degete este imposibil. Îndoiți trei degete după Vechii Credincioși, adică un deget cu ultimele două degete (degetul mijlociu mic și degetul mic), și îndoiți primele două degete: degetul arătător și degetul mijlociu mare - obțineți o formare imposibilă și ridicolă a degetelor, care în realitate nu ar putea fi niciodată folosită). 1 2 Cum au fost și sunt botezați latinii, am indicat mai sus, pag. 468 nota 1. ↓ În ceea ce privește binecuvântarea, ea a fost săvârșită și se face cu ei prin trei degete, dar nu cu trei degete ale noastre ortodoxe, ci pe propriul lor special: ultimele două degete sunt îndoite spre palmă, iar primele trei, fie degetul arătător, fie separat, fie degetul arătător, fie degetul separat. strâns împreună, iar un deget este separat (proeminent). La Martigny r. 85. Întrucât în ​​cazul apăsării unui deget împotriva a două degete, acest trei degete se transformă în două degete: uneori este confundat cu degete cu două degete și este numit cu acest nume de familie. Pe așa-numitele Porți Korsun ale Catedralei Sf. Sofia din Novgorod, mâinile binecuvântătoare ale episcopilor latini sunt foarte clar înfățișate cu cele trei degete ale noastre (luate de Vechii Credincioși pentru cele două degete!). În albumul pe care l-am adus de la Roma, papa este înfățișat cu degetele îndoite - o dată: ultimele două degete sunt îndoite spre palmă, primele două sunt întinse împreună, degetul este apăsat de ele; altă dată: două degete sunt îndoite spre palmă; primele două sunt întinse separat, degetul pare să fie apăsat de ele. A început să fie întocmit la noi, după cum am indicat mai sus, cel târziu în prima jumătate a secolului al XV-lea. (Și după unii, deja în secolul al XIV-lea, în cârmacii ruși a început să apară un articol despre degetul dublu, împreună cu un blestem asupra celor care nu respectau acest ritual, vezi Il. Belyaeva Mandate liste ale codului catedralei din 1551 sau Stoglav, M. 1863, p. 41). Dacă nu în toată Rusia, atunci în Pskov, problema îndoirii degetelor pentru semnul crucii a fost rezolvată în favoarea degetelor duble, deja în momentul în care au existat dispute cu călugărul Atanasie cu privire la cântecul aleluiei, iar pskoviții i-au spus acestuia din urmă că, la fel cum în legătură cu cântecul, grecii în acești ani s-au îndepărtat de la adevăr (acesta din urmă mărturisește nu ca Trinitate, pretins despre ei, de degete duble), iar în ceea ce privește semnul crucii au acceptat pecetea Antihrist pe frunte și pe mâna dreaptă: într-una din scrisorile unui pskovit necunoscut călugărului Atanasie se spune: „Sigiliul lui Antihrist (grecii) este pe frunte și pe mâna dreaptă; acesta nu este altceva decât sigiliul lui Antihrist pus pe mâna dreaptă. și marchează crucea cinstită și dătătoare de viață a lui Hristos”, p. 143 începutul. Întrucât acuzația împotriva grecilor că nu și-au pus mâna dreaptă pe frunte și nu au fost marcați cu o cruce onorabilă ar fi o inconsecvență totală: este necesar să înțelegem discursul, intenționat sau neintenționat, întărit (sau poate cunoscut de noi într-o lectură deteriorată, cu o omisiune la verbele: „a nu pune” și „a nu se pune” semnul greșit). Și prin acest semn incorect al crucii trebuie să înțelegem cu trei degete, pentru că atunci era de uz comun printre greci. Să presupunem că mitropolitul Daniel și Consiliul celor o sută de capete nu știau ce formare a degetelor era de uz obișnuit printre grecii din zilele sale ar fi complet nefondat. De asemenea, să presupunem că mitropolitul și consiliul au prescris degetele duble pentru uz general cu un fel de intenție, precum intenția de a pregăti o schismă, ar fi extrem de ciudat (mitropolitul și consiliul prescriu degetele duble pentru uz general pentru că, considerând că această formă de formare a degetelor este adevărată și corectă, vor să stabilească o uniformitate deplină între noi în ceea ce privește formarea degetelor). Un alt lucru este părerea complet nedreaptă a mitropolitului și a consiliului despre corupția purității Ortodoxiei în rândul grecilor vremii lor. Dacă în cele două luni ale lui Makaryev Menyas, decembrie și iunie, Dezbaterea Panagiotei este scrisă fără modificarea lecturii despre degete: atunci trebuie să înțelegeți acest lucru nu ca și când înaintea Consiliului celor o sută de capete Macarie însuși ar fi aderat la triplicat, ci în așa fel încât a ordonat ca monumentele să fie scrise fără modificări (observăm aici, de altfel, la capitolul Cyril, dezbaterea 26). imprimat cu păstrarea lecturii originale despre degete). Și dacă prescurtarea Dezbaterii, publicată în luna august, este citită cu alterare despre degete, atunci trebuie să ne gândim că modificarea nu a aparținut lui Macarius însuși, care era un om incapabil de modificări, ci fusese deja făcută mai devreme. Toate lunile din Makariev Mineas din Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Moscova au fost scrise după Catedrala Stoglavy, pentru că toate lunile poartă semnătura anului 1553. (Pentru semnul crucii din Stoglav, vezi p. 68 început, 131 fin., întrebarea 26, capitolele 31 și 32). Legenda este citită ca falsificată sau modificată în Prologurile secolului al XIV-lea - de către Preasfințitul Macarie, Istoria VIII, 118. Ibid. pagina 119, nota 144. Pentru această viziune asupra diferenței dintre semnul crucii, Artemia a fost condamnată ca „hulă despre semnul crucii”. Înaltpreasfințitul Macarie dorește să demonstreze prevalența semnificativă a celor trei degete în țara noastră în fața Consiliului Stoglavy cu cuvintele țarului către Conciliu: „Creștinii nu sunt botezați în mod esențial” - Istoria VIII, 125. Dar prin „nu în mod esențial” ar trebui să înțelegem nu plasarea incorectă a degetelor, ci plasarea incorectă a semnului crucii peste mâna sau înclinarea crucii pe poziția necorespunzătoare. degetele pe piept și pe umeri nu în ordinea în care ar trebui să fie, față de care subdiaconul grec al Damascului a scris în celebrul său cuvânt și despre care Vassian Kosoy se exprimă într-o lucrare, că „nu toată lumea a botezat pe deplin semnul crucii pe față”, iar celebra Conversație a lui Sergius și Herman din Valaam, că „nu și-au imaginat pe deplin semnul crucii pe față.” Philotheus (necunoscut în Antichitățile din Tikhonravov) și de către alții care au scris despre semnul crucii înaintea Sinodului celor o sută de capete. Sunt cunoscute mai multe liste ale vieții Sfântului Alexandru, scrise înaintea Patriarhului Nikon, când s-ar fi putut face modificarea (vezi în Descrierea Manuscriselor lui Undolsky, un extras al locului nostru din viața conform unui manuscris din secolul al XVI-lea, - Nr. 276, foaia 153, în Descrierea Manuscriselor de la Bibliotecă de la Trinitatea lui Sergiu3, un extras din Manuscrisele lui Sergiu33, - Nr. 694, fila 196, iar în Descrierea manuscriselor lui Hludov, un extras din manuscrisul din prima jumătate a secolului al XVII-lea, Nr. 198, fila 232); În general, integritatea lecturii pasajului citat nu poate fi pusă la îndoială. Așa cum am spus mai înainte, aceste eforturi, desigur, nu au avut deloc semnificația vreunei intenții rele: considerând degetul dublu un semn adevărat și corect, oamenii, cu motive demne de lăudat complet de înțeles, au făcut eforturi pentru a introduce în sfârșit acest semn în uz general. – Aceste eforturi foarte îndârziate constituie o dovadă decisivă în favoarea faptului că până pe vremea Patriarhului Iosif, triplicatul a rămas la noi și a fost mai mult sau mai puțin răspândit. Catedrala 1667 – Supliment la Actele istorice vol. V, p. 463 col. 1. Este foarte remarcabil faptul că Petreus și Olearius, vorbind despre formarea degetelor folosită de rușii vremii lor (Petreus - primul sfert, Olearius - al doilea sfert al secolului al XVII-lea) vorbesc în mod specific despre triplicat și numai despre acesta, ca și cum ar fi singura lor formare a degetelor - traducerea în rusă a primului în Readings of the Society of History, p. II, p. 1867. 402 început, traducere rusă a celui de-al doilea ibid., 1868. cartea IV, pag. 330. Vezi eseul lui N. F. Kaptereva: „Patriarhul Nikon și oponenții săi în materie de corectare a ritualurilor bisericești”, primul număr, pagina 64 sqq. Cu o probabilitate considerabilă, ar trebui să acceptăm ca excepție Catehismul Mare (Capitolul 2, în care există 2 întrebări și răspunsuri), în care instrucțiunea inițială despre adăugarea a trei degete ar trebui să fie învățată de autor, iar explicația ulterioară, reducerea a trei degete la două degete, ar trebui să fie învățată de editorii de la Moscova. Cuvântul a fost tipărit într-o formă separată, una minusculă, constând din două coli sferturi, o broșură pe cheltuiala sau în numele („factură”) a episcopului de Lutsk și Ostrog Kirill Terletsky, care a fost transferat de la episcopii de Pinsk la episcopii de Luțk la 29 mai 1585. Ostrog (Tabloul cronologic Karataev, nr. 89). După toate probabilitățile, cuvântul i-a fost indicat lui Kirill Terlețki și tipărit pentru el de tiparul moscovit Diaconul Ivan Fedorov, care a lucrat pentru prințul Ostrogsky la Ostrog († 5 decembrie 1585 la Lvov). În primul rând, mărturia diaconului Pavel de Alep, care îl vede pe Preacuviosul Macarie în istorie, XII, 172; în al doilea rând, mărturia acelor greci care au avut o dezbatere binecunoscută cu Arsenii Suhanov și care i-au spus lui Suhanov: „Tu singur la Moscova ești botezat așa (cu două degete), dar în țara poloneză Rus’ este botezat în limba noastră greacă”. În Convorbirile la verbul Bătrânul Credincios se afirmă că în cărțile ediției de la Kiev: Convorbiri ale lui Hrisostom pe Ap. Paul 1623, Conversațiile lui Hrisostom despre Faptele lui 1624. și interpretarea lui Andrei din Cezareea la Apocalipsa din 1625, trei degete sunt reprezentate în imagini. (Adăugare la conversația 9 despre îndoirea degetelor pentru semnul crucii și pentru binecuvântare). Dacă acest lucru este adevărat, atunci va fi necesar să înțelegem chestiunea în așa fel încât oamenii învățători, conform neînțelegerii menționate mai sus, propovăduiau două degete, iar oamenii, pentru ai căror reprezentanți în cazul nostru ar trebui să fie luați gravori sau sculptori de tablouri, majoritatea să adere la trei degete, care se răspândise de mult printre ei. Dacă acceptăm că Catehismul Mare a prescris inițial folosirea cu trei degete, atunci va fi necesar să înțelegem acest lucru în așa fel încât autorul catehismului a prescris formația cu trei degete, care a fost de fapt folosită în Rusia Kieveană. Kievul, care îi învăța pe oameni, predica dublu-degetul pe baza unei surse de la Moscova; dar la Moscova, sub patriarhul Iosif, mărturia cărților de învățătură de la Kiev în favoarea degetării duble a fost acceptată ca mărturie independentă a Micii Biserici Ruse. Să remarcăm aici, de altfel, că Ugortsy sau Uhertse, în care în 1618. a fost publicată o carte, vorbind despre degetul dublu („O colecție pe scurt de cuvinte din scrierile lui Dumnezeu și cu o explicație a prezentării Sfântului Apostol a celor douăsprezece articole ale credinței ortodoxe”), nu sunt concluziile eronate ale credinței ortodoxe („O colecție pe scurt de cuvinte din scrierile lui Dumnezeu”). cu degete duble în cel din urmă), dar în aceeași Rusie Kievană, de fapt - în Galiția (în districtul Sanok, nu departe de est de orașul Lizko). Și când celebrul ieromonah sârb-Athos Damaskin, condamnat în 1648–49. Călugării athoniți pentru dublură, s-au referit în apărarea acestuia din urmă, pe lângă cărțile de la Moscova, la un manuscris sârbesc scris în urmă cu 130 de ani: apoi, după cum se poate gândi cu o probabilitate foarte mare, s-a referit la un manuscris care conține lucrările lui Petru Damaschin, a cărui traducere o datorăm în mod special sârbilor, vezi Descrierea manuscrisului Sinodalului Nevostru 1 și No.4. fila 279, p. 187 începutul. Nu poate exista nicio dispută cu privire la adevărata origine a cuvântului Maxim. Este în lucrările colectate ale lui Maxim, care îi aparține. Aceasta este întâlnirea în fața căreia se citește următorul text: „Prefață, care afirmă pe scurt puterea cărții”, începutul: „Această carte nou-scrisă este un dar al Duhului atotsfânt și adorat”. Că autorul prefeței este Maxim însuși este evident din faptul că el numește cartea mare carte, precum și din întreaga prefață în general. Actuala colecție de lucrări ale lui Maxim conține liste care sunt contemporane sau aproape contemporane cu el - biblioteca noastră academică fundamentală nr. 42, care a aparținut mitropolitului Ioasaf, și Hludovsky nr. 73, scrisă în 1563. Lista academică, fostă Ioasaf, care are acest cuvânt al Sfântului Maxim, fără îndoială, nu a fost în acel cuvânt cititul după degete a fost dovedit în acel cuvânt. Maximus, dar îi aparține de fapt. În lista Hludov de lucrări a lui Maxim grecul nr. 73, cuvintele lui Maxim despre formarea semnului și despre aleluia nu sunt citite, dar ele apar doar în cuprins, deoarece colecția de lucrări a fost împărțită în două legături sau în două cărți speciale, iar a doua carte în care au fost găsite cuvintele lipsește din bibliotecă (în colecție, conform capitolelor Maxim și 73, au existat lucrări sau capitole 73 între ele – o poveste, care a marcat cu semnul crucii, era capitolul 40, iar cuvântul celor care îndrăznesc să spună aleluia de trei ori era capitolul 27, dar în prima, supraviețuind jumătate din colecție, sunt doar 25 de capitole). În originalul despre degete: „prin copularea a trei degete: adică: degetul și ariciul de la mijloc și mic mărturisim..., prin extensia lung și mijlociu mărturisim”... În esență, nu este nimic ciudat aici: Maxim folosește expresia „mijloc” nu despre poziția relativă a degetelor, ci despre poziția relativă a degetelor, ci despre mijlocul lor relativ, primul și cel de-al doilea indice - prin mijlocul relativ, primul și cel de-al doilea - prin mijlocul relativ, primul și cel de-al doilea. lung - mare mediu. Pentru ortodocșii care sunt înclinați să gândească schismatic, să remarcăm aici, de altfel, că îi lăsăm să privească în Convorbiri către Bătrânul Credincios 9 la conversația despre îndoirea degetelor pentru semnul crucii și pentru binecuvântare. Cititorul să-și amintească ce scrie Patriarhul Constantinopolului Paisios despre aceasta în răspunsurile sale către Patriarhul Nikon. În special, despre îndoirea degetelor pentru semnul crucii, unul dintre învățații însoțitori ai Patriarhului Ierusalimului Paisius i-a spus lui Arsenie Suhanov: „nimeni nu a scris (despre asta) cum să îndoiți degetele - nici Evanghelia, nici Apostolul: adică este neautorizat, așa cum vrea oricine, dar numai că se cuvine să reparați crucea; aici nu există nicio formă bună și nici nu există nicio cruce în altă formă; hulă împotriva lui Dumnezeu punem degetul de sus (degetul) cu cei doi de sus în chipul Sfintei Treimi și cu cei botezați, iar degetul mare cu cei doi de jos în chipul Sfintei Treimi, și cu cei de sus sunteți botezați la fel”... Cfr în Martigny în Dictionnaire des antiques chrétiennes sub cuvântul Bénir, p. 85 col. 2 sub fin. (Dovada lui Tertulian este dată: manus imponitur per benedictionem), o indicație a evidenței monumentelor sculpturale. Pentru mărturia istoricului Philostorgius despre vremea împăratului Constantius, care a ocupat tronul din 337 până în 361, vezi Svida în Dicționar sub cuvântul Λεόντιος; mărturia Sfântului Augustin, care † 430, în 118 din tratatul său despre Ioan și multele mărturii ulterioare, vezi Gretzer, t. 1, lib. IV, p. 372 sqq. Mărturia lui Sozomen și Ioan Moschus, - din Preacuviosul Macarie din istorie, VIII, 102, nota 123. Patriarhul Sofronie, în interpretarea sa despre slujbele bisericii, scrie: „Binecuvântarea poporului de către episcop după citirea Evangheliei indică viitoarea venire (a Domnului) în 6505, deoarece după folosirea numerică (numărătoare) a degetelor (cum sunt îndoite pentru binecuvântare) înseamnă de șase ori cinci mii” (Min 4807, col. t. Patrologie). Aceste cuvinte, în mod evident citite într-o formă deteriorată, ar trebui corectate după Patriarhul Germanus al Constantinopolului, care îl reproduce pe Sofronius, în care găsim: „Binecuvântarea de către episcopul poporului indică viitoarea venire a lui Hristos prin folosirea numerică a degetelor, adică (adică în care degetele, în timp ce sunt îndoite pentru număr, șase mii cinci sute).” (ibid. t. 98, col. 417). Despre faptul că, pentru a obține numărul șase mii cinci sute în numărătoarea manuală, trebuie să vă îndoiți degetul cu degetul mijlociu mic, consultați articolul: „Dovada secolului al VIII-lea privind îndoirea degetelor într-o binecuvântare preoțească”, plasat în 2 părți din Interlocutorul ortodox pentru 1858. La Martigny r. 84 imagine. Cuvintele originale ale lui Skylitzes: Ἡ γὰρ χεὶρ τοῦ πατριάρχου σταυροειδῶς σχηματισθεῖσα, ἤ ἕ θος εὐλνωγεὐρχου σταυροειδῶς σχηματισθεῖσα, ἐπιφωνοῦντι τῷ λαῷ τὴν εἰρήνην , μεμένηκεν ἄτρεπτος , μὴ συναλλιωθεῖσα τ ῖσα τ ῦῖσα τ ἄτρεπτος σώματος , – Minya Patrologie or. 122, col. 372 fin.. – În breviarul glagolitic slav de la sfârșitul secolelor X-XI, care a fost descoperit la Sinai și publicat în transcripție chirilică de cărturarul ceh Heitler, în ritualul consacrarii apei de Bobotează, în rugăciunea: „Tarul însuși este mai mult umplut cu cuvintele: „Înjuncție” filantropică, mai mult cu puterea antropică. se citește: „și apoi va boteza apă pop în., adică și apoi traversează apa pop de trei ori cu un deget (în numărătoarea glagolitică, care dintr-un motiv oarecare a fost lăsat de domnul Heitler fără traducere în Kirillov, v7 înseamnă nu 2, ci 3), - Euchologium glagolski spomenik manastira Sinai brda, izda. degetul”, adică cu un deget, poate fi înțeles în trei feluri: sau că în breviarul nostru cu un deget în loc de degete stă, ca să spunem așa, arheologic, ca o reproducere a unei lecturi în vremea lui care era deja abandonată și nu corespunde realității contemporane; sau că formarea degetelor cruciforme în prima dată după apariție a fost folosită numai de episcopi, iar preoții au rămas cu vechea metodă de a înfățișa o cruce cu un singur deget; sau, în cele din urmă, că la început atât episcopii, cât și preoții au folosit degetul în formă de cruce doar pentru a binecuvânta oamenii în sensul propriu al primului cuvânt și că marcarea crucii pe obiecte de către amândoi se făcea încă cu un singur deget, așa cum a fost și este cazul la catolici, vezi mai sus p. 468 (însemnarea unei cruci pe apă cu un deget se găsește și în euchologiile grecești de mai târziu, vezi Gohar în ritul botezului, conform ediției de la Paris p. 357, 360 și 363). – Despre marcarea crucii cu un deget pe apă în timpul botezului și despre ungerea celui botezat cu un deget după eucologiile grecești din secolele IX-XV, vezi în volumul II Descrieri ale manuscriselor liturgice păstrate în bibliotecile Orientului ortodox, A. A. Dmitrievsky, Kiev, pp. 9, 19201, pp. 252, 374, 399. De la mijlocul secolului al XVI-lea se cunoaste un articol al protopopului de Nauplia (in Peloponez) Nicholas Malax: ???? , adică Despre semnificația degetelor unite ale mâinii preotului la binecuvântarea poporului lui Hristos, care spune că degetele unite reprezintă o abreviere sau imagine prescurtată, contur, a numelui lui Isus Hristos: Isa. Xs., adică vorbește despre denumirea degetului pentru binecuvântare. În traducerea slavă, articolul a fost publicat pe tableta Nikon. Nu se știe când anume a fost scris articolul de Malax; dar a trăit în primele trei sferturi ale secolului al XVI-lea și activitatea sa scriitoare datează de la sfârșitul celui de-al doilea și ultimul din aceste sferturi. (În 1540, în care venețienii l-au cedat pe Nauplius turcilor și în care acesta l-a lăsat pe acesta din urmă pentru a se retrage la Veneția, era deja protopop și apoi a murit după 1573 - Cronica evenimentelor bisericești arhimandrit Arsenie, ediția a II-a p. 598). Și în ceea ce privește originalul grecesc Ἑ ρμηνεία τῶν ζωγράφων, pe baza căruia am datat apariția nomenclaturii în perioada de dinainte de 1458, atunci acest original ar trebui să fie atribuit într-adevăr unui timp ulterioară, la începutul secolului al XVIII-lea, vezi scrisorile lui Porfiritul Reiterpeni, despre Arhiepiritul drept, Reintern. Panselin, publicat în Proceedings of the Kiev Theological Academy for 1867, volumul IV, p. 128 și 140 sqq. Descrierea manuscriselor sinodale Gorsky și Nevostruev nr. 407, foaia 195 ver. Carta este citită în Carta Bisericii din 1610. iar în Carta lui Ioasaf, vezi Preasfințitul Macarius, Istoria schismei rusești, pagina 97 nota 193 (textul este dat în întregime). În orice caz, aceste „trei degete, ca un preot face cruce”, se citește în Carta Sfântului Munte despre panagia conform unui manuscris din secolul al XV-lea, constituie o dovadă importantă împotriva schismaticilor în favoarea celor trei degete. Cfr în Convorbiri la verbul Bătrân credincios, continuarea conversației 9, despre îndoirea degetelor pentru semnul crucii și binecuvântare, § 14. Patriarhul Paisiy, în răspunsul său la întrebarea lui Nikon despre îndoirea degetelor pentru binecuvântare, spune că degetele ar trebui să fie îndoite astfel încât să formeze cele patru litere I și C, X și C și adaugă: „și cu degetele cine trage aceste patru litere, nu este nicio diferență” (răspunsul 25). Presupunând că așa a fost sau că a avut forță în antichitate în raport cu formarea degetelor cruciforme, adică că nici în el nu era considerat obligatoriu un deget cu un mic deget mijlociu pentru înfățișarea unei cruci, vom avea pe vechile noastre icoane numeroase exemple de formare a degetelor cruciforme. Exemplele de astfel de formare a degetelor nu sunt neobișnuite în pictogramele vechi, în care degetele arătător și mijlociu mari sunt pliate în cruce (cum este acum cazul cu formarea nominală a degetelor), iar degetul și ultimele două degete sunt conectate împreună, strâns sau liber. Creștinii ortodocși iau această formație a degetelor cât mai aproape de cea nominală, schismaticii - ca două degete; de fapt, după toate probabilitățile ar trebui să vedem în el un deget străvechi în formă de cruce. Obiceiul de a înfățișa fețele vorbitoare cu mâinile încrucișate sau prin intermediul acestei îndoiri, pentru a face cunoscut faptul că fețele înfățișate ar trebui reprezentate ca vorbitoare, a fost și printre indieni, asirieni și egipteni înainte de greci și romani - nu oferim dovezi pentru inutilitatea lor pentru noi. – Zeii păgâni erau înfățișați cu mâinile încrucișate, – vezi Illustriertes Taschenwörterbuch der Mythologie aller Völker von J. Minckwitz. Zweite Auflage, Leipzig, 1856: S. 28. Aijukal (Mongolisch), einer der vier obersten Gotzen; cu multe mâini încrucișate (mai multe degete încrucișate). S. 120 Brahma Indian, S. 210 și 211 Durga Poudiah (indisch), eine gottliche Jungfrau, S. 244 Ganymedes, S. 398 Minerva, S. 537 Pluto, S. 541 Polyhymia, S. 546 Priapus, S. 546 Priapus, S. china S. 580, S. triplicat). – În Müller-Motes, sub cuvântul: Sukkenie, S. 896, două femei cu mâinile încrucișate față în față: una are degetul închis cu degetul mijlociu mare, restul sunt întinse; în celălalt, degetul este închis cu cel mic mijlociu, degetul mic este îndoit, celelalte două sunt extinse. – Pe monumentele egiptene există mâini încrucișate, semnificând fețele vorbitorilor, vezi Andr ä în Grundrisz der Weltgeschichte, prima foaie de desene de obor (două degete duble). – În cartea „Bibliotheca Buddhica” V. Colecție de imagini a 300 de burcani. Bazat pe albumul Muzeului Asiatic cu note, publicat de S. F. Oldenburg, partea întâi, desene și index, Sankt Petersburg, 1903." - Burkhans (idolul mongol) au multe mâini încrucișate. Dintre mâinile noastre încrucișate: 1) un deget îmbinat cu degetul arătător, restul întins; 2) un deget întins, degetul mijlociu, degetul întins și degetul mic; pliat cu cel mic, restul sunt extinse 4) degetele mijlocii sunt îndoite spre palmă, degetul arătător și mic sunt întins, degetul este plasat pe cel mijlociu - Bibliotheca Buddhica, cartea E. E. Ukhtomsky, a doua, desene, 1905. - multe mâini încrucișate. Cifrele sunt aceleași cu cele indicate mai sus în numărul V. Predomină nr. 1 (folio 13, foaia întreagă, 986–985, 8 figuri); Nr. 2 (foaia 11, 489), Nr. 3 (foaia 6, 130), Nr. 4 (foaia 15 - figura din stânga, foaia 16 - figura din dreapta, foaia 18 - figura din mijloc). Nu există nicio îndoială ce obicei a apărut în rândul oratorilor, căci chiar și în viața obișnuită, în timpul unor discursuri amplificate, mai ales animate, oamenii își strâng mâna încrucișată și, la fel, dau semn de tăcere în mijlocul zgomotului, dacă nu cu degetul îndoit, atunci pur și simplu cu mâna ridicată. În ceea ce privește salutul prin ridicarea mâinii încrucișate, comparați utilizarea actuală a acestui gest de către militarii noștri. Quintilian vorbește în mod deliberat și în detaliu despre obiceiul oratorilor greci și romani de a-și prefața discursurile ridicând și strângând mâinile încrucișate, precum și despre gesticulația prin diverse mâini încrucișate în timpul rostirii discursurilor în lucrarea sa De institutione oratoria, - lib. XI, cap. III, – De pronuntiatione, atunci se spune în treacăt și nu intenționat: Persius în satirele sale, sat. IV, de Alcibiade, ν. 7, Apuleius în Metamorfozele sale sau De aureo asino, – lib. II, cap. XXI, și alții (Cicero, în lucrarea sa specială De oratore, fără a vorbi în detaliu, face o instrucțiune generală despre alinierea degetelor mâinii, și el înseamnă diferite formațiuni ale degetelor, cu conținutul discursului - lib. III, cap. 59). - „Prin degetul lui Dumnezeu voi izgoni demoni, Luca 11, 20, adică prin porunca lui Dumnezeu; bineînțeles, semnul degetului, în care trei degete sunt îndoite, degetul este pus pe ele, iar degetul arătător întinde un ordin (Irod este înfățișat cu acest deget, poruncând să bată pruncii, în care se întinde mâna și se întinde cartea). din Faptele Apostolilor (XII, 17; XIII, 16; XIX, 33; XXI, 40; XXVI, 1), sunt exact aceleași ca semne ale unei invitații la tăcere și strângere oratorică a mâinii, despre care vorbim (care este tradus în limba rusă: „avand mâna, dat un semn cu κασ, în limba greacă. ί σας, κατέσεισεν τ ῇ χειρί, τὴν χεῖρα ). Și în vremurile de mai târziu, era obiceiul oratorilor creștini să-și întindă mâna înainte de a-și începe discursurile, vezi, de exemplu, mărturia gramaticului Corippus - în p. Gretzer Iustin. 368 începutul (după ritul actual al botezului, catehumenul îl neagă pe Satana, „vai de cel ce are mâna”, dar despre aceasta vorbește Chiril al Ierusalimului: „auzi porunca, cu mâna întinsă, parcă de față, să-i spui: Te leapădă, Satana,” – cuvânt secret 1, § 4). – Pentru considerente referitoare la diversele formațiuni ale degetelor pe care le găsim pe monumentele antice ale iconografiei creștine, considerăm că nu este nepotrivit să enumeram acele tipuri de formațiuni ale degetelor care ne sunt cunoscute ca gesturi oratorice obișnuite. La Quintilian sunt indicate ca astfel de gesturi următoarele tipuri de formare a degetelor: 1) Degetul mijlociu mic era legat de deget (îndoit sub deget), celelalte trei degete erau extinse (medius digitus, - din cele două degete mijlocii, desigur, este cel mijlociu mic, în pollicem contrahitur, explicitis tribus); Quintilian spune despre această formație că este cea mai des folosită, este potrivită la începutul unui discurs și în timpul pronunțării ulterioare a acestuia din urmă - în narațiuni, cenzuri și acuzații; 2) cele două degete mijlocii au fost îndoite sub deget, iar degetele arătător și mic au fost extinse; Quintilian spune despre acest gest că este un gest mai urgent decât precedentul, care nu este folosit la începutul discursurilor și în narațiuni; 3) ultimele trei degete au fost îndoite spre palmă, degetul a fost apăsat împotriva lor, iar degetul arătător a fost extins; după Quintilian, acesta este un gest de cenzură și de direcție; 4) primele patru degete erau ușor legate la capete (degetul mic s-a extins?); 5) ↓ degetul mijlociu mic și degetul mic au fost îndoiți spre palmă, degetul mijlociu și arătător mare au fost extinse, degetul a fost apăsat pe ultimele două; 6) patru degete înclinate ușor, degetul îndoit spre interior; 7) degetul mijlociu mic îndoit (restul au fost extinse?); 8) degetul arătător s-a sprijinit pe partea laterală a unghiei, degetele rămase au fost extinse separat sau comprimate; 9) toate degetele au fost îndoite, iar degetul a fost îndoit în lateral. ↓ Apuleius vorbește despre formarea degetelor folosită de oratori, în care ultimele două degete erau îndoite, iar primele două și degetul erau extinse, cu degetul proeminent (deplasat înapoi sau în lateral). Fings pe icoane și imagini sacre în general: Nr. 1 (Quintilian, vezi nota anterioară) - degetul mijlociu mic este legat de deget, celelalte trei degete sunt extinse: pe frescele Mănăstirii Kyiv Cyril, în Tolstoi și Kondakov nr. 149 p. 164, este clar că nu se binecuvântează unul pe altul, ci vorbesc. În Menologia împăratului Vasily, 19 septembrie p. 53 (mâinile din cer), 23 septembrie b. 63, 9 octombrie p. 104 (Popliya), 12 octombrie r. 112 (în stânga), 17 octombrie r. 123 (profetul Osea). 25 ianuarie or. II r. 136 (Grigorie Teologul). Buslaev în Schițe istorice, voi. II la p. 291 (Dumnezeu odihnă), XVIII; V. Pokrovsky în Picturi murale, masă. XII la p. 264, sfârșitul secolului al XV-lea ΙΙ. (Domnul oștirilor) și tabelul XXII la pagina 282 (Mântuitorul). Mântuitorul în Biserica Mântuitorului-Nereditsky de lângă Pokrovsky în Schițe, fig. 142, p. 266. În Kondakov’s Monuments of Christian Art on Athos la sfârșitul folioului XXVI (pe cadrul Evangheliei din Lavra Sfântului Atanasie), XIX. Mântuitorul mozaic deasupra intrării în Sfânta Sofia a Constantinopolului: degetul este țesut cu degetul mijlociu mic, degetul arătător și degetul mijlociu mare sunt extinse separat, degetul mic este îndoit până la palmă, - în Pokrovsky în Eseuri, ediția I, figurile 27 și 65, pp. 60 și 14 noiembrie a Icoanei Pe semn, 14 nov. gr. Tolstov, într-un manuscris din Paris din secolul al IX-lea. – în Colecția Muzeului Rumyantsev pentru 1866. la pagina 63, IX, ibid. la pag. 86, XV, Nr. 4. Mântuitorul pe mozaicul deesis din Catedrala Sf. Sofia din Kiev, Atlasul arheologic al bisericii mele, foile LI și LIII. Pentru mâinile încrucișate ale sfinților mozaic de pe peretele altarului Catedralei Kiev-Sophia, vezi Tolstov și Kondakov în Antichitățile rusești, vol. IV, nr. 100 și 101, pp. 129 și 130. Vezi și Pokrovsky în Monuments of Iconography, pp. 60 și 144. Nr. 2, cele două degete mijlocii sunt îndoite sub deget, arătătorul și degetele mici sunt extinse: pe frescele Spaso-Nereditsky profeții sunt în Tolstov și Kondakov, vol. VI, nr. 164, 168, 171. La Catedrala Vladimir Dimitrie - Solomon, ibid. Nr. 57. În atlasul meu pe foaie LVI Hrisostom în polistaurium. Kondakov în Comorile rusești, p. 98 jos, fig. 55 (Ioan Botezătorul; degetul închis cu două mijlocii). În Menology 10 ianuarie, p. 92 (Gregorie de Nyssa). Nr. 3, ultimele trei degete sunt îndoite spre palmă, degetul este apăsat de ele, iar degetul arătător este întins: Menologii 16 decembrie, or. II, p. 35. Buslaev are mai multe eseuri istorice. Există mai multe în originalul Stroganov. Nr.5 degetul mic mijlociu și degetul mic sunt îndoiți spre palmă, degetul mare mijlociu și arătător sunt extinse, degetul este apăsat pe ultimele două: în foaia mea de atlas LII (arhanghel). Nr. 8, degetul arătător se sprijină pe degetul din lateral, degetele rămase sunt extinse separat sau comprimate: la Lambetius III, în fața râului. 7. Nr. 10 (Apuleia, vezi nota anterioară) – ultimele două degete sunt îndoite, primele două și degetul sunt extinse, iar degetul este mutat în lateral: în Pokrovsky în Monumentele Iconografiei nr. 82, p. 82. 178; la Martigny r. 577 col. 2; în grupul lui Laocoon unul dintre fiii lui Laocoon; în Călătoria arheologică a lui Kondakov prin Siria și Palestina, p. 298, fig. 77. 1) degetul este închis cu degetul mic, restul sunt extinse, - în Comorile rusești ale lui Kondakov, p. 98 jos. Vezi, de asemenea, Mitropolitul Grigorie în Biserica Ortodoxă Adevărata Antică și Adevărata Ortodoxă, partea a II-a, pp. 129–131. 2) Degetul este închis cu degetul arătător, restul sunt extinse - Nessel are p. I, pag. 56, mână din cer; în Lambetius între pp. 4 și 5. 3) Degetul este închis cu degetul mijlociu mare, restul sunt extinse - Nessel p. eu, p. 62 (mâna din ceruri). 4) Degetul se pune pe cel mic mijlociu, restul se extind, - Menologii, 2 decembrie, or. II, p. 5; 17 octombrie, or. eu, p. 123. 5) Ultimele trei degete sunt îndoite, degetul și degetul arătător sunt extinse, - Menologii, 18 ianuarie, or. II r. 116 (Chiril al Alexandriei), 1 septembrie, or. eu, p. 3 (Mântuitorul). 6) Ultimele trei degete sunt îndoite, degetul este plasat pe ele, degetul arătător este extins, - N.V. Evanghelia Pokrovsky în monumentele iconografice p. 4, nr. 20 (catacombe); în originalul Stroganov sub 11 (?) ianuarie, fila 36–37); În Buslaev în Eseuri, voi. II, la p. 371 Nr. 6 (din manuscrisul din secolul al XVII-lea al lui Alexandru cel Mare și Gorgon) și ibid. la pagina 86 (în închinarea Magilor de către Mântuitorul). 7) Pe moneda occidentală (nu a episcopului) se află o mână îndoită (degetele arătător și mijlociu sunt extinse, degetele mici, mijlociu și mic sunt îndoite, degetul este așezat pe ele, - din Müller-Motes Fig. 254. Sf. Dunstan îi citește instrucțiunile demonului, - ibid. Fig. 398 (Aceeași formă de mitropolit Gregory Ordox în original). Biserica lui Hristos, imagini ale formațiunilor degetelor, partea a II-a, ediția a 2-a, pp. 72, 78, 81, 90, 120, 129–131 U N. P. Kondakova Facial iconografic original, vol. I, Sankt Petersburg, 1905, formațiuni degete: 1) degetul dublu, cu degetul mic, degetul mic, cu degetul mic. sunt extinse, 3) formarea degetului latin - ultimele două degete sunt îndoite, primele două sunt extinse, degetul este extins separat. Nr. 59 la pagina 38: „Carcasa icoanei imperiale bizantine a unei particule din Arborele Dătătoare de Viață, acum în sacristia catedralei din orașul Limburg de pe Lahn, secolul al X-lea.” Pe planșa pătrangulară, reprezentând una dintre laturile casetei cu icoană, se află trei rânduri de imagini care trec de-a lungul: în rândul din mijloc se află Deesis - Mântuitorul cu Maica Domnului și Înaintemergătorul și doi îngeri; Sunt 6 apostoli în rândurile de sus și de jos. Mântuitorul și cei 5 apostoli au mâinile încrucișate și toți au două degete. La primul t. II, editia, alterae p. 135 și 183, al doilea - t. I, alin. III mai întâi. Kortyum, în notele la traducerea sa în limba germană a lui Pavel Tăcerea, indică câteva astfel de exemple (exemplul 55; traducerea este atașată celebrei ediții a lui Salzenberg Alt-christliche Baudenkmale von Konstantinopel), vezi și Tabele pentru istoria artei antice din Rangavi (Πίνακες διὰ Ἷṽὰ Ἷṽὰ Ἷṽὰ Ἷṽὰ Ἷṽὰ Ἷṽὰ Ἷṃ ὰρχαῖας καλλιτεχνίας ), - tabelul 8 nr. 3, tabelul 9 nr. 4, tabelul 11 nr. 5 și tabelul 12 nr. 2. În renumitul grup al lui Laocoon, unul dintre fiii lui Laocoon este înfățișat cu mâna lui, ca semn că se plânge de tatăl său, că se plânge și se plânge de tatăl său. Sunt înfățișați cu mâinile încrucișate: Mântuitorul, profeții, apostolii și sfinții, adică persoanele care aduc vești bune și predică. Pe icoane Mântuitorul și sfinții sunt înfățișați cu un deget cu două degete, parcă vorbind, vezi Faptele Apostolilor, capitolul 21, art. 40 (κατέσεισε τῇ χειρὶ τῷ λαῷ); Dicţionar Martigny p. 568 col. 2 și p. 577 col. 2 (figura), p. 597 (cifre) și p. 334, 336. Și ceea ce spun ei este clar din faptul că au un sul (de discursuri) în mână. Fapte 24:1. În colecția care i-a aparținut lui Buslaev, din secolul al XVI-lea, în Eseurile sale despre literatura populară rusă, există un desen cu imagini ale Treimii, iar Dumnezeu Tatăl și Fiul sunt înfățișați cu mâinile încrucișate ca semn că Ei vorbesc - la pagina 384 din volumul II nr. 1. Cuvinte adevărate: Mântuitorul este înfățișat în așa fel încât Patrology of Minya, t. 86, pars posterior, col. 2149, vers. 776. Primul are t. III, p. 3–29, al doilea are t. I, alin. I, p. 55–102. Sunt înfățișați Esau și Iacov, dintre care primul își vinde primatul celui de-al doilea; Esau cu mâna încrucișată întinsă - la Nessel r. 69: Este clar că Esau nu îl binecuvântează pe Iacov și nu se roagă pentru el, ci îi vorbește. Iosif este înfățișat spunând fraților săi un vis pe care îl văzuse; Joseph cu mâna întinsă încrucișată - Nessel r. 82: este clar că nu binecuvântează pe frați și nu se roagă pentru ei, ci le vorbește. Iosif este înfățișat în închisoare cu un brutar și un paharnic, iar în fața închisorii se află paznicul cu soția sa; gardianul și soția lui stau față în față cu mâinile încrucișate întinse - p. 87: E clar că vorbesc. Frații lui Iosif sunt înfățișați stând în fața lui, după ce banii au fost găsiți în pungile lor; Iosif cu mâna încrucișată întinsă - R. 88: este clar ce le spune fraților. Vezi și p. 60, 65, 71, 73, 76, 83 (în special cifra cea mai îndepărtată în dreapta privitorului), 89 și 90. Vezi miniatura care înfățișează căderea lui Lot și a fiicelor sale - p. 64. – Nici una dintre mâinile întinse cu degetele încrucișate din miniaturi nu putea fi luată drept mâini de rugăciune, iar unele nu puteau fi luate decât ca mâini de binecuvântare; dar binecuvântarea este înfățișată în miniaturi de către persoana care pune mâna pe capul celui care este binecuvântat - p. 77, 78 și 99. Miniaturile noastre arată clar că mâna îndoită din nor, în sensul său original, nu este o mână binecuvântătoare, ci o mână care servește ca semn că Dumnezeu vorbește. (Este înfățișată căderea lui Adam și a Evei și o mână din nor este peste ei - p. 55; este clar că Dumnezeu nu îi binecuvântează pe Adam și Eva pentru cădere, ci îi convinge pentru aceasta. Este înfățișată izgonirea lui Adam și Evei din paradis și o mână din nor este peste ei - p. 56: este clar că Dumnezeu nu-i părăsește, ci îi poruncește să-i binecuvânteze pe Adam și Eva). – Profeții, care sunt încă înfățișați pe icoane cu mâinile întinse, de fapt nu binecuvântează sau se roagă, ci prorocesc (evanghelizează), adică. mâinile încrucișate sunt un semn că sunt înfățișate ca proorocitori: în Menologia împăratului Vasile, la 19 octombrie, profetul Ioel (în Uspenskys, p. 49), la 17 octombrie, profetul Osea (ibid. p. 44). Din manuscrisul din Torino din secolele VI-IX în Colecția pentru 1866, publicat de Societatea de Artă Antică Rusă la Muzeul Public din Moscova, Secțiunea 1, foaia între pp. 86 și 87; ibid. foaie înainte de pagina 63 Regele David dintr-un manuscris din secolele IX-X. Vezi Martigny pentru cuvântul Prophètes, p. 568. Vezi în lucrările lui N.V.Pokrovsky: Evanghelia în monumentele iconografice, în principal bizantine și rusești, Sankt Petersburg, 1892, p. 401, și Eseuri despre monumentele iconografiei și artei ortodoxe, Sankt Petersburg, 1894, p. 179, o miniatură înfățișând învierea lui Hristos (în grupul de persoane din dreapta privitorului, mâinile încrucișate ale celor două din față, vorbind între ele persoane). În Schițele istorice ale literaturii și artei populare rusești ale lui Buslaev: 1) Enoh și Ilie îl denunță pe Antihrist cu mâinile încrucișate spre el - la pagina 325 din volumul II, figura 4 (manuscrisul secolului al XVI-lea). Primele două degete sunt întinse, cele două sunt îndoite, degetul este pus pe ultimele. 2) Doi (doi și doi) vorbesc (Domnul vorbește Domnului meu: stai la dreapta mea, Ps. 109:1) cu mâinile încrucișate întinse unul către celălalt, - la pagina 384 din Volumul II, fig. 1 (manuscrisul secolului al XVII-lea), două Trinitate: Tatăl și Fiul cu degetele încrucișate. Trei au aceeași construcție a degetelor ca mai sus: unul are trei degete îndoite, degetul arătător este extins, degetul nu este vizibil. Iată câteva exemple. Basorelieful de pe un sarcofag înfățișează vindecarea de către Mântuitorul a doi orbi; sunt reprezentați Mântuitorul, orbul și doi apostoli; mâna Mântuitorului pe capul unuia dintre orbi; unul dintre apostoli cu mâna încrucișată întinsă, cu fața către Mântuitorul: este limpede că apostolul vorbește cu Mântuitorul și nu Îl binecuvântează. Basorelieful de pe alt sarcofag înfățișează vindecarea de către Mântuitorul a unei femei sângerânde; sunt reprezentați Mântuitorul, femeia care sângerează și unul dintre apostoli; Mântuitorul și Apostolul, față în față, au mâinile întinse: se vede că vorbesc. O frescă înfățișează denunțarea Mântuitorului asupra apostolului Petru care L-a lepădat; Mântuitorul cu mâna încrucișată întinsă către Petru: este clar că nu-l binecuvântează pe Petru, ci îi vorbește, adică îi rostește un discurs acuzator, vezi Martigny în Dicționar p. 64 (a doua imagine), 288 și 577. (Împăratul Justinian a așezat Sf. Sophia, statuia ei cu mâna dreaptă întinsă spre est; conform explicației lui Svida, această întindere a mâinii însemna că împăratul era înfățișat vorbind popoarelor răsăritene - Dicționar sub cuvântul Ἰ ουστινιανός ). ↓ Sub 9 octombrie, în memoria Diaconesei Poplia, este înfățișat: Împăratul Iulian stă pe tron, în fața lui Poplia cu mâna încrucișată întinsă către el; este clar că Poplia nu-l binecuvântează pe Iulian, ci îi face un discurs acuzator (cum se spune în textul legendei despre ea). Pe 8 octombrie, spre pomenirea Sfintei Pelagia, imaginea episcopului Nonnus așezat pe amvon cu mâna întinsă: textul legendei arată că episcopul este prezentat ca învățător poporului. Sub 12 octombrie există o imagine a Sinodului al VII-lea Ecumenic; unul dintre episcopi (extrema stângă) cu mâna încrucișată întinsă: se vede că episcopul nu binecuvântează pe alți episcopi, ci vorbește. Pe 29 decembrie - masacrul pruncilor din Betleem; Irod stă pe tron ​​cu mâna întinsă; în fața lui, soldații bat pruncii: desigur, este clar că Irod le spune soldaților, adică le poruncește să bată pruncii (cfr aceeași imagine în Martigny în Dicționar, p. 299, și la Labarthe în Histoire des arts industriels au moyen age, planche V). Vezi și sub 9 și 23 septembrie, 25 noiembrie și 3 decembrie (în memoria martirului Anania). Că mâinile încrucișate în Menologie nu sunt mâini de binecuvântare, ci servesc ca un semn convențional al fețelor vorbitorilor, acest lucru este absolut clar din următoarele două circumstanțe: 1) desenele Menologiei, ca și textul său, reprezintă un întreg, produs la un moment dat și de câteva persoane sub supravegherea unei singure persoane; Între timp, formarea degetelor în el nu este aceeași pe toate mâinile, ci diferită (aceasta, desigur, nu ar fi formarea degetului binecuvântător: pictorii care au realizat desene înfățișând formarea degetelor binecuvântate, care era folosită la vremea lor, l-ar fi înfățișat într-unul sau același mod); 2) există desene în care mai multe fețe sunt prezentate cu mâinile încrucișate și toate fețele au mâini diferite îndoite sau fiecare față are propria ei specială. Mâinile încrucișate diferit în aceeași poză, în aceeași imagine: 1) în Menologia împăratului Vasily, 17 decembrie, or. II r. 17, Catedrala Apostolilor; trei degete: un deget cu un deget mijlociu mic, un deget cu două degete mijlociu, un deget cu două degete inferioare (un deget mijlociu mic și un deget mic). Ibid. 16 decembrie, or. eu, p. 35. Avraam, Isaac și Iacov; 9 februarie or. II, p. 177. trei episcopi. 2) În pliere greacă, din Pokrovsky în Eseuri, ediția 1 după pagina 230 fig. 130, ediția 2 după pagina 220, fig. 132, aceleași trei ori ca mai sus. 3) Sfinții de pe peretele altarului Catedralei Sf. Sofia din Kiev, Tolstov și Kondakov, vol. IV, nr. 100 și 101, pp. 129 și 130, au aceleași trei inele pe mâinile lor supraviețuitoare ca mai sus. 4) Pe pictura murală a Mănăstirii Kyiv Cyril, - în Tolstov și Kondakov, vol. IV, nu. 149, p. 164, există două formațiuni de degete - un deget cu unul mic mijlociu și un deget cu ultimele două. 5) Pe pictura murală a Bisericii Novgorod Spaso-Nereditsky, - de Tolstov și Kondakov, vol. VI, 158 și 159, p. 135, două degete, care acum este mai sus; de asemenea nr. 164 și 165. 6) În Sfânta Sofia din Constantinopol pe pilonul sudic dintre stâlpii domului sunt șase sfinți, - Salzenberg are B11. XXVIII și XXIX, mâinile încrucișate diferit (trei falduri): două falduri în atlasul meu, foaia LV (Grigorie Teologul și Grigore de Armen); aranjament al treilea deget - degetul este închis cu degetul mijlociu mic, restul sunt extinse. 7) În atlasul meu pe foaia LVI sunt doi sfinți (în polistauri) cu mâinile încrucișate diferit (vezi și foaia LV). 8) Există mulți sfinți pe sakkos-ul Mitropolitului Fotie. Urmăriți mâinile cu mare atenție, deoarece mâinile sunt brodate și, prin urmare, nu se poate presupune că au fost apoi re-cusute. Vezi în Colecția pentru 1866, publicată de Societatea de Artă Antică Rusă de la Muzeul Public din Moscova, departamentul de critică și bibliografie, articolul lui Filimonov despre sacristia patriarhală, pp. 86 și 87 (sunt enumerați sfinții care se află pe sakkourile mari; până la 40 de sfinți, conform desenelor lui Savva). Un alt desen în Buletinul Societății de Artă Veche Rusă de la Muzeul Public pentru 1874. – În ceea ce privește această varietate de formațiuni ale degetelor, ca semn convențional al fețelor vorbitorilor: a fost împrumutat parțial de pictorii creștini de la pictorii precreștini, care, la rândul lor, au fost preluați din realitatea vie, reprezentând o reproducere a diferitelor formațiuni ale degetelor folosite de vorbitori; parțial ar fi putut fi împrumutat de ei (pictorii creștini) de la regenții lor cântăreți (domestici), care, în conducerea corurilor, le-au adus la cunoștință cântăreților despre varietatea cântării prin formarea diferită a mâinii întinse, vezi Ducange în Glosar. Graecit. sub cuvântul χειρονομεῖν. În Menologia Împăratului Vasile predomină două formațiuni de degete: cu două degete și cruciformă (cu toate acestea, este clar cruciform doar în unele cazuri, în alte cazuri poate fi confundat cu un cruciform sau cu acea formațiune de deget oratoric, care este numărul 1 la Quintilian). Despre primul vom vorbi mai jos acum; În ceea ce privește al doilea, folosirea ei în Menologie trebuie înțeleasă în așa fel încât pictorii care au pictat imagini pentru acesta din urmă iau drept simbol pentru a desemna fețele vorbitorilor îndoirea degetelor, care la vremea lor era folosită de episcopi pentru binecuvântare (care este tocmai ca simbol, și nu cu adevăratul înțeles al îndoirii degetelor, care se vede din câteva imagini clare în câteva imagini clare). mâinile în formă de cruce nu pot fi confundate cu mâinile binecuvântării: partea I, p. 63, 104, 123, p. 5, 56, 58, 91). – Pe icoana Bunei Vestiri, Arhanghelul Gavriil este de obicei înfățișat cu mâna încrucișată întinsă către Maica Domnului: este limpede că arhanghelul nu binecuvântează pe Maica Domnului, ci îi propovăduiește Evanghelia (Luca 1, 28: iar îngerul a venit la ea și i-a spus: Bucură-te, plină de har, Domnul este cu tine: binecuvântate). Și pentru cei care nu sunt complet clari despre acest lucru, vom spune că există astfel de imagini străvechi ale Bunei Vestiri, în care Arhanghelul cu mâna încrucișată întinsă către Maica Domnului și Maica Domnului cu mâna încrucișată întinsă către Arhanghel, vezi, de exemplu, această imagine dintr-un manuscris din secolul al VI-lea în ediția lui K. Trenev: Iconostasisul Moscovei al Moscovei Novocoth. Mănăstire, M. 1902, p. 90, nr. 66. Aici este deja incontestabil că arhanghelul și Maica Domnului nu se binecuvântează, ci vorbesc între ei. – Exemple mai complet clare de folosire a mâinilor întinse încrucișate ca semn al fețelor vorbitorilor: o miniatură din secolul al X-lea înfățișează vizita profetului Natan la regele David: Natan are o mână încrucișată întinsă lui David; acesta din urmă are o mână încrucișată întinsă către prima, vezi Prokhorov în Cartea I a Antichităților Creștine din 1862. În Menologia împăratului Vasile din 23 septembrie, un înger predicând Evanghelia lui Zaharia cu mâna încrucișată (în Uspenskys, p. 61). Fresca Catedralei Sf. Sofia din Kiev îi înfățișează pe Marele Mucenic Gheorghe și pe Regina Alexandra îngenunchiate în fața sa: Marele Mucenic cu mâna încrucișată întinsă către Regine, vezi gr. Tolstov și Kondakov în Antichitățile rusești în monumentele de artă, voi. IV, nu. 113, p. 138. – Pe moneda împăratului nicean Teodor Laskar, care a ocupat tronul din 1255 până în 1258, este înfățișat Mântuitorul cu o formațiune a degetului mâinii drepte, constând în faptul că un deget arătător este întins, iar toate celelalte sunt îndoite, – în Ducange in Familiae Byzantinae, p. 218. Este clar că Mântuitorul, înfățișat cu acest semn, pare să vorbească (difuzând Evanghelia), și nu binecuvântând (căci semnul pentru binecuvântare era cruciform). Și de aceea, chiar și la mijlocul secolului al XIII-lea, Mântuitorul a fost înfățișat nu ca binecuvântând, ci ca evanghelizator (vorbind). Mai sus am menționat viața personală a Sfântului Serghie de Radonezh, scrisă în a doua jumătate a secolului al XVI-lea și publicată în litografie în 1853. În imaginile acestei vieți, persoanele care vorbesc sunt indicate cu mâinile întinse și încrucișate; Cea mai mare parte a formării degetului este cu un deget, care constă în faptul că degetul arătător este extins și toate celelalte degete sunt îndoite (precum și cinci degete sau toate degetele, care constă în faptul că mâna este ridicată cu toate cele cinci degete întinse, vezi, de exemplu, foaia 136 turnover sqq); dar există destule exemple în care persoanele vorbitoare sunt indicate prin degete duble sau prin intermediul unei formații de degete apropiate de o cruce, și anume, o formațiune de degete în care degetul este închis cu degetul mijlociu mic, iar degetele rămase sunt extinse (prin intermediul degetelor duble: frunzele 3, 5, 27, 67 revoluție, 68, 15, 149, 149, 149 și 141). 162 revoluție, 188, 190, 191 revoluții, 197, 216, 289 revoluții, 291, 334 revoluții, sqq prin intermediul unui pliu în formă de cruce: foi 25, 26, 103, 155, 272, 272 de rotații; revoluții). În consecință, chiar și în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, persoanele vorbitoare erau desemnate în țara noastră prin intermediul unui semn al degetului, identic cu degetul dublu pentru semnul crucii, și prin intermediul unui semn al semnului apropiat de semnul cruciform pentru binecuvântare. Între frescele peretelui altarului Catedralei Adormirea Maicii Domnului din Moscova, care datează din al doilea sfert al secolului al XVII-lea și care au fost descoperite în timpul restaurării catedralei din 1882, se află imagini ale venerabilului Varlaam Sihastrul și Ioasaf Prințul indian. Călugărul Barlaam, ca semn că îl învață pe Ioasaf, după cum se vede din cele citite pe hrisov în mâna stângă, este înfățișat cu mâna dreaptă îndoită în două degete și întinsă către Ioasaf. În pictura facială cu pictogramă Stroganov, originală din secolul al XVII-lea, publicată în 1869, găsim și câteva exemple de persoane vorbitoare fiind indicate de o mână întinsă și cu degetele duble, vezi 23 septembrie, 8 noiembrie, 10 decembrie, 1 ianuarie, 25 martie, 2 august. Același lucru îl găsim în desenele secolului al XVIII-lea, vezi în Colecția pentru 1866, publicată de Societatea de Artă Antică Rusă la Muzeul Public din Moscova, secțiunea I, articol de F. I. Buslaev: „Concepte generale ale picturii icoanelor rusești”, figura 1, la pagina 10, „Dumnezeu se odihnește în ziua a șaptea”. (Iar pe icoana Bunei Vestiri, Arhanghelul Gavriil, propovăduind Evanghelia Maicii Domnului, ca semn al acestei din urmă, iar până în prezent, dacă nu ne înșelim, timpul, este înfățișat cu mâna încrucișată). Vechile noastre exemple rusești despre faptul că în aceleași picturi sacre există diferite mâini încrucișate, vezi articolul lui N.V. Pokrovsky: „Judecata de Apoi în Monumentele Artei Bizantine și Ruse”, publicat în Volumul III al Proceedings of the VI Archaeological Congress in Odessa (1884), Odessa, 18846, pp. mâinile, servind drept semn că persoanele înfățișate cu ele vorbesc, adică sunt reprezentate și ar trebui înțelese ca vorbind - în eseul lui N.V. Pokrovsky „Eseuri despre monumentele iconografiei și artei ortodoxe”, Sankt Petersburg, 1894. Vezi eseul lui Mansvetov: „Mitropolitul Ciprian în activitatea sa liturgică” pentru extrase din carta slavă din 1409, p. 83 fin. și Marcu din Efes Explicația succesiunii bisericești, în Scrierile Sfinților părinți și învățători ai bisericii referitoare la interpretarea cultului ortodox, vol. III, p. 123. - Cfr Studio Carta Patriarhului Alexei în Manuscrisul sinodal despre Descrierea lui Gorski și Nevostruev nr. 380, fila 253 ver. fin., că monahii și-au făcut semnul crucii asupra lor la capătul arcurilor. Cum sunt descrise în Menologia împăratului Vasily. La Lambetius III, după r. 124 (Apostolul Petru). În Analecta Vindobonensia Collara or. Eu, după p. 984. Pe lângă cel cu două degete, despre care tocmai am vorbit, există un cu două degete care este complet identic cu cel de mai târziu sau cu actualul Old Believer cu două degete, adică în care degetul își sprijină tunul sau capătul său pe tunurile sau capetele degetului mic mijlociu și mic. – Vezi frescele Bisericii Mântuitorului-Nereditsky de Tolstov și Kondakov, vol. VI, nr. 159 și 160. În atlasul meu, pe foaia LVI, Nicolae Făcătorul de Minuni în polistaur. În Menologia Împăratului Vasile, degetul este îndoit - degetul este închis cu ultimele două, primele două sunt extinse: 15 octombrie, or. eu p. 120 (Episcopul Sabinus), 19 octombrie, Profetul Ioel, 9 decembrie, or. II r. 17 (cu unul dintre apostoli), 28 decembrie, or. II r. 61 (Theodor înscris), 30 decembrie, or. II r. 69 (Apostol Timon), 2 ianuarie, or. II r. 78 (Papa Silvestru), 19 ianuarie, or. II r. 119 (Teodor din Cirene, nu în întregime clar), 6 februarie b. 167 (Vukol din Smirna), 9 februarie, or. II r. 177 (Episcopul Pankraty al Tauromeniei), 13 februarie, or. II r. 186 (Eulogiu Episcop al Alexandriei), 17 februarie, or. II r. 198 (Auxentius Episcop al Ciprului), 20 februarie, or. II r. 204 (Sophronius Episcop), 26 februarie, or. II r. 213 (Episcop porfir al Gazei). 12 octombrie, or. eu, p. 112, reamintire a Sinodului al VII-lea, în ediția Adormirea Maicii Domnului nu este clar, nu se poate desluși). În Monumentele artei creștine despre Athos ale lui Kondakov, p. 283, nr 97 (sec. al X-lea). De asemenea, de exemplu, fotografii din miniaturile unui manuscris grecesc datând din secolele VI-IX în Colecția Societății de Artă Antică Rusă de la Muzeul Public din Moscova pentru 1866, secțiunea I, la pagina 86, nr. 6. Acest deget dublu nu trebuie luat ca un deget dublu de rugăciune antic, folosit ca simbol al fețelor din urmă (așa cum am indicat pentru cel din urmă fețe). 474–475), ar trebui reprezentate diferit, dar ca simbol independent sau ca unul dintre tipurile independente de formare a degetelor, servind ca simbol al fețelor vorbitorilor. Că nu este un semn pentru binecuvântare sau rugăciune, ci este unul dintre semnele fețelor vorbitorilor, este evident din faptul că este folosit în desenele și sculpturile occidentale, unde nu existau semne grecești pentru rugăciune și binecuvântare. Vezi, de exemplu, Pokrovsky în Monuments of Orthodox Iconography and Art, figurile 19–20, 31–33, 35, 36, 42, 53–55, 57, 60; la Martigny p. 64, 288, 297, 334, 336 (remarca lui Martigny despre îndoirea degetului ca gest oratoric), 346 (la fel), 537, 542, 568, 597. Întrucât nu găsim acest semn cu două degete pe monumente precreștine: putem crede iconografic că a fost luat de un pictor iconografic relativ la monumente: timp de la cei cântând domesticii de care am pomenit mai sus. În ceea ce privește identitatea sa cu degetele noastre de mai târziu și cu actualul Old Believer cu două degete, atunci poate că acesta din urmă este un simplu accident, sau poate că străvechea mână cu două degete de rugăciune a fost transferată de la noi la cea de mai târziu tocmai după modelul său (icoana simbolică cu degetul dublu). Au existat mai multe pliuri ale degetelor pentru a desemna fețele vorbitorilor, reprezentând gesturi oratorice: toate au fost folosite în mod arbitrar de către pictori, astfel încât pe o icoană există mai multe mâini încrucișate diferite, vezi mai sus p. 499. Această varietate de mâini încrucișate a rămas la pictori chiar și după ce au început să privească mâinile ca binecuvântări, până în vremuri mai târziu (pictorii de mai târziu au reprodus cei mai vechi pictori, astfel încât în desene ulterioare, picturi, icoane, o varietate de mâini încrucișate. Această varietate de mâini încrucișate, venite din vremuri străvechi și care au rămas clar ca semne încrucișate. fețele vorbitorilor și nu reprezintă mâinile binecuvântând Dacă acestea erau mâinile binecuvântând, atunci îndoirea degetelor pe ele era uniformă, deoarece era uniformă în realitate. Folosim mai ales cărțile lui Odintsov și Dmitrievsky [Serviciile divine în Biserica Rusă în secolul al XVI-lea, Kazan, 1884]. Ridicăm întrebări atunci când nu găsim răspunsuri directe în sursele noastre. De asemenea, reproducem o parte din incertitudinea surselor. Cartea de rugăciuni, care este înscrisă în breviarele noastre (precum și în greacă modernă): „Rugăciunile pentru o femeie în travaliu timp de patruzeci de zile”, constă din trei părți: rugăciuni pentru o femeie în travaliu și rugăciuni pentru un copil nebotezat (într-una dintre rugăciuni: „și dă-i”, ca un copil, „la vreme de nevoie și cu apă și duhul nașterii”: ακὶ: καταζίωσον αὐτὸ ἐν καιρῷ εὐθέτω ...) și din ritul de biserică a unui prunc botezat. Rugăciunile către o soție postpartum ar trebui să fie citite în a 40-a zi după naștere, în împlinirea poruncii Vechiului Testament despre timpul curățirii femeilor în travaliu (Ex. 12:2–4); întrucât în ​​vremurile ulterioare se obișnuia să se boteze pruncii în aceeași a 40-a zi (vezi vol. 2, jumătate, pp. 365/423), atunci rugăciunile către un prunc nebotezat înainte de botez și biserica unui prunc botezat se contopesc într-una cu rugăciunile către soția postpartum. Dar în caz de boală, un sugar poate fi botezat oricând înainte de ziua a 40-a și, prin urmare, rugăciunile pre-botez i se pot citi oricând mai devreme. Dacă bebelușul nu este botezat într-o biserică înainte de ziua a 40-a, el trebuie adus de mamă la biserică pentru biserică (și totodată pentru împărtășire) în această a 40-a zi, dar dacă este botezat într-o biserică (de fapt, în vestibulul acesteia din urmă), atunci se face biserică imediat după botez. (În general, citirea rugăciunilor către o soție postpartum nu depinde de momentul botezului bebelușului, iar timpul citirii rugăciunilor către acesta din urmă și a bisericii sale este determinat de momentul și parțial locul botezului său). – (În Izbornik din Svyatoslav, Descrierea manuscriselor sinodale p. 373, Grigore Teologul despre neamânarea botezului peste 40 de zile. Botezul nu înainte de 40 de zile, - Lavra Izmaragd, No. 204, foaia 240 ver. fin. și foaia 241; Volokolams 2541; Volokolams 2541; Venerabilul Sergiu de Radonezh a fost botezat în ziua a 40-a - Viața lui Epifanie, manuscrisul Volokolamsk nr. 644, fila 270 fin.. Botezul adulților a fost amânat, - 1 Sophia Chronicle, p. 223, p. 6850, p. 4; 187. fin.). Pentru intrarea preotului în casa unei femei în travaliu cu rugăciune, vezi Note științifice ale Academiei de Științe cartea V, Descrierea colecției Mănăstirii Belozersky, p. 5 fin.). Din Kirik din Novgorod în chestionare: „Fă-i 4 rugăciuni (cea care este anunțată) și spune așa ceva de 10 ori”, - în Monumentele lui Pavlov col. 26, adică este prescris să citiți de zece ori nu numai cele trei interdicții în sine, ci și rugăciunea care le urmează („El este Stăpânul, Doamne”). – Deoarece Kirik prescrie citirea interdicțiilor de zece ori atunci când pronunță un neam adult, deci în breviarele și cărțile de serviciu ale vremurilor noastre, nu ar trebui să fie citită de zece ori și nu mai puțin, doar în acest caz particular, așa cum vedem mai târziu și despre ce se discută mai jos? Cfr la Dmitrievsky pag. 279 sqq. Dar Mitropolitul Chiril în actele Catedralei Vladimir din 1274. spune: „După anunț, ungeți V17 (cel botezat) cu ulei de lemn, spunând: slujitorul lui Dumnezeu se unge cu untdelemnul bucuriei în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor, Amin, pe toate monumentele colov. 93. Obiceiul nostru străvechi și vechi: după ungerea cu ulei a anumitor părți ale trupului celui botezat, să ungem pe ultimul întreg, respins de mitropolitul Chiril în actele Sinodului Vladimir din 1274, a apărut poate din neînțelegerea că în misalele de la sfârșitul discursurilor despre ungerea anumitor părți ale trupului se spunea, „și tot atunci când se spunea acum ungerea lui. părți), îl botează”... (Crinelita - noapte, - Viata Sf. Serghie, fila 30 ver.). Dmitrievski, p. 241 sqq. [Monumente către A. S. Pavlov col. 93–95]. În manuscrise și din ele în tipar este eronat: la unul. În afară de claritatea erorii în sine, cfr este originalul grecesc. – Prin rugăciuni ar trebui să înțelegem rugăciuni de lămurire sau interdicții. În Monumentele lui Pavlov col. 131 și anexele col. 7 începe. În Monumentele lui Pavlov col. 254 (Manuscrisul Volokolamsk în biblioteca MDA nr. 556, foaia 5 și spatele). În Monumentele lui Pavlov col. 240 fin. [mier. col. 238]. Ibid. col. 274 fin., 283 fin., 416, 496 și 517. În ceea ce privește pronunția cuvintelor la scufundarea unui bebeluș în apă, Photius nu este complet uniform în toate cazurile. În trei cazuri el îndrumă să se pronunțe: pe primul scufundare „în numele Tatălui”, pe al doilea „și Fiul (în numele Fiului)”, pe al treilea „și Duhul Sfânt”; într-un caz: „în numele Tatălui..., în numele Fiului..., în numele Duhului Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor, amin”; într-un alt caz: „în numele Tatălui, amin”..., iar Fiul, amin..., și Duhul Sfânt, amin”. Ibid. col. 275, 284, 517. [Cf. col. 286–288 – Mitropolitul Fotie; col. 920 și 925 – în sfintele învățături ale secolului al XVI-lea; col. 867 § 54 și 868 § 60 – în întrebări și răspunsuri ale secolului al XV-lea]. Capitolul 17, ediția Kazan p. 108. Ediția Kazan p. 66 fin. și 101 fin.. În Minya Patrology t. 160, col. 137. Am indicat două misale în vol. 2, jumătate, p. 366 început/423. Pentru o indicație a multor alte cărți de serviciu și misale, vezi Odintsov, p. 259 și Dmitrievsky, p. 292, de asemenea Mansvetov în studiul: „Mitropolitul Ciprian în activitatea sa liturgică”, p. 144 fin.. În Monumentele lui Pavlov, col. 55 § 16. Subliniind unele dovezi în favoarea opiniei despre influența latină asupra botezului nostru, domnul Odintsov spune că negările lui Satana au fost pronunțate separat „ca obiceiul Bisericii Latine”, p. 147; dar acesta a fost absolut cazul în rândul grecilor, vezi Dmitrievsky p. 279 sqq. [„De obicei, în a 40-a zi, dacă un copil se îmbolnăvea din greșeală, îl aduceau la biserică și îl botezau, iar el era cufundat complet în apă de trei ori; altfel nu l-ar considera botezat”. Baronul Sigismund von Herberstein Note despre treburile moscovite, traducere de A. I. Malein, Sankt Petersburg, 1908, p. 56]. Un nume a fost dat înainte de botez, așa cum trebuie să fie (și a fost numit rugător, - 4 Cronica Novgorod sub 1342), un alt nume, probabil, la botez însuși (la botez, - Viața Sfântului Serghie, pag. 19); al doilea nume a fost dat, după cum se pare, nu de către preot, ci de către părinții înșiși, pentru că despre marii duce Ivan Vasilyevici al III-lea și Vasily Ivanovici, înregistrările cronicii exprimă: fiul Timofei s-a născut marelui duce Vasily (Vasilievici) și l-a numit Ivan... Marele Voievod (Ivan Vasilyevici) s-a născut (numele lui Vasilyevici, nou fiul lui Parski) al Societății de Arheologie vol. IV, p. 529. Cronica Nikon V, 108, p. 286; Un nume părea să rămână despre persoana care l-a purtat, de altul era cunoscut în societate (adică. ca și cum un nume este despre sine, celălalt este obișnuit); acesta din urmă nu era în sensul propriu ecleziastic, dat în funcție de rang, ci dat de părinți (căci se spune despre Marele Duce Vasily Ivanovici că a fost numit Gabriel Timofeevici după circumcizia sa zilnică, - Despre combinația unei a doua căsătorii, crearea lui Paiseino, - în Readings of the Society of History and Antiquities 1847, începutul nr.). Numele actual al bisericii a fost dat sfântului care s-a născut după el (Ivan Vasilevici al III-lea s-a născut după apostolul Timotei, Vasily Ivanovici după Sinodul Arhanghelului Gavriil). - (Dmitri Konstantinovici din Suzdal, botezat Toma, - Cronica Nikon IV, 142; fiul prințului Vladimir Andreevici Afanasy, supranumit Iaroslav, - ibid., 157). Spunem aproape pentru că la Ryazan în a doua jumătate a secolului al XIV-lea a existat prințul Oleg (Marele Duce Oleg Ivanovici, care a ocupat tronul între 1350 și 1402), (botezat Iacov, - Cronica Nikon, IV, 306). Cfr I vol. 2 jumatate str. 370/428; vezi Karamzin IX, 273 fin. (Nume: Druzhina, Silence, Istoma, Failure, Master). (Egumeni ca succesori (Serghie, Nikon, - Cronica Nikon IV, 299) contrar canoanelor. Ritul episcopului de botez al pruncilor, - vezi Știrile Academiei de Științe, vol. VI, p. 315. După Catolic, 1514, rușii, din lipsă de apă, botez în Monevițile juice. 125, col 2. La Bobotează, rușii boteză copiii pe râu (care vor muri de frig, este dus la cer de îngeri) - ibid. Ambele instrucțiuni sunt date de Kirik în chestionare, - Monumentele lui Pavlov col. 33 și 55. În Monumentele lui Pavlov col. 93 fin.. În Odintsov, p. 260, în Dmitrievsky, p. 294. La ungerea frunții: „Să prigonească frigul pe care, după ce a călcat mai întâi, omul o poartă pretutindeni”; la ungerea chipului: „Să vadă cu faţa dezvelită slava Domnului”; la ungerea ochilor: „Să vadă ochii lumina Sfintei Treimi, primul chip al bunătății” etc. - ibid.. În Monumentele lui Pavlov, col. 495. (Sub mitropolitul Varlaam au mai primit (în dar, poate) - Acte istorice vol. I, nr. 121, p. 175). Monumentele lui Pavlov col. 137, 236–238, 241–242, 250–252, 257, 259–262, 379–380, 919–921, 857, 859–860, 862–867, 869–871. mier. Mansvetov Mitropolitul Ciprian în activitatea sa liturgică, M. 1882, p. 142–144. Riturile de confesiune cu astfel de liste au primit numele de „renovări” în țara noastră, - Dmitrievsky p. 340. (Riturile amănunțite de mai târziu de spovedanie au fost numite „reînnoite” deoarece o persoană care se spovedește în detaliu părea să devină o persoană nouă (fără păcat), reînnoitoare...). Din secolul al XIV-lea s-a păstrat ritul spovedaniei, în care mărturisirea în sine este dublă: mai întâi cea generală - păcătoșenia, apoi cea privată - numite păcate, vezi Odintsov, p. 155. Cu deplină probabilitate ar trebui să credem că primul este un mod străvechi de mărturisire, iar al doilea este o adăugare ulterioară. În ritul spovedaniei, adoptat de Ioan cel mai repede (dar în realitate, după cum trebuie să credem, nu-i aparține deloc), sunt date trei exemple de îngăduință - în Patrologia lui Min t. 88 col. 1896, cfr și Dmitrievsky p. 346 sub fin.. Despre riturile sacramentului pocăinței de Odintsov, p. 154 fin. sqq și 267 fin. sqq, în Dmitrievsky, p. 322 sqq. Manuscris MDA de la sfârșitul secolului al XV-lea. (scris de Ivan Volk Kuritsyn) Nr. 187, foaia 325 ver. fin. (conținând standardul drept, căruia îi sunt atașate la sfârșit gradele de hirotonire). – (Rituri pentru instalarea unui preot, presbiter, din manuscrisul din 1225, - Tsarskaya No. 663, p. 709). Dmitrievsky pagina 353 fin.. Rugăciunea care se recita pe vremuri când era hirotonit ca cleric este inclusă în actualul ritual de hirotonire ca cititori și cântăreți. După un loc care a fost dezvăluit accidental într-o carte, adică citit (examinat) à livre ouvert, ca să zic așa. Manuscrisul academic nr. 187, foaia 326 fin., în Dmitrievsky, p. 355. – (Statutul cu privire la alegerea și numirea unui cântăreț sau subdiacon al sfântului și slujirea lor. Început: Se cuvine ca un sfânt să aleagă și să încerce cu mare considerație. Manuscrisul Volokolamsk nr. 500, foaia 346 verso; foaia 351 verso este menționat Patriarh; Despre ordinea de livrare în secolul al XIV-lea. citim de la Odintsov urmatoarea scurta: „se deosebea de cea actuala prin faptul ca instalarea a avut loc inainte de marea iesire, cel numit era adus episcopului pe o mica infractiune si, in timp ce se spala, episcopul a spus (trebuie sa ne gandim ca nu era episcopul, ci cel numit): „Elitele Credintei”, - p.1557. În rang, așa cum este tradus din greacă, sunt folosite nume grecești. Manuscris MDA Nr. 187, foaia 327 ver. Acesta este numele chartofilaxului originalului grecesc în traducerea slavă. Manuscrisul academic nr. 187: „Se întâmplă sărutul diaconului: de fiecare dată când diaconul, ținându-l de mâna dreaptă, îl sărută și unul pe altul la rând.” Odintsov, p. 158, manuscrisul MDA nr. 187, foaia 329; Dmitrievski p. 359. [Momente de scrisori emise diaconului și protodiaconului, vezi Monumentele lui Pavlov col. 916–918]. Manuscrisul academic nr. 187: „către Chartophylak, adică păzitorului cărților, care a cedat sfântului.”... [Printre răspunsurile Consiliului Patriarhal de la Constantinopol la întrebările episcopului Teognost de Sarai citim: "Întrebare. Când a preotul cherotanisatis, de la cine să i se dea mielul; este de la mielul cel mare? Răspuns. Nu este din prima preoție a proaspăt preot, ci de la aceia, care trebuie să fie dat de la miel și de la miel". Monumentele lui A. S. Pavlov col. 132]. Odintsov, p. 159, manuscrisul MDA Nr. 187, foaia 331 verso; Dmitrievski p. 364. – [Despre alegerea preoților, vezi mai sus, p. 77]. – (Carga de hirotonire legală. „Când preotul proaspăt hirotonit și-a stat 40 de zile lecția la biserica prefabricată, episcopul dă sulul. Început: Iată, copile, Domnul încredințează slujba sfântă cu secrete groaznice.” Manuscrisul Volokolamsk nr. 500, fila 364 Monumente tipărite în Pavlov. 101–110.) [Eșantion de scrisoare. atribuit preotului – vezi ibid. col. Riturile noastre s-au păstrat din secolul al XIV-lea, dar informațiile noastre despre el sunt foarte insuficiente - Odintsov, p. 160 început. „Ei pregătesc un servitor căruia i s-a ordonat deja să facă asta.” „Pe platforma bisericii, cine știe să scrie, un vultur cu un singur cap, cu aripa întinsă, stând în picioare, și sub picioare scrie un oraș din gard și stâlpi, și vulturul va călca ferm pe acei stâlpi cu picioarele.” „Așa că ai grijă, nu călca pe nimeni.” „Își părăsește chilia și se duce la biserică, cântărețul care îl precede în surplis și clerul cu candela aprinsă a sfântului și toți clericii săi care îl urmează.” (Sf. Mitropolit Iona a fost făcut mitropolit la Moscova și de către episcopii săi pentru că uniații au ocupat scaunul patriarhal de la Constantinopol; dar nu s-a hotărât încă că acest lucru se va face întotdeauna în viitor. Când, pe vremea lui de mitropolit, Constantinopolul a fost luat de turci (1453), rușii au luat imediat această ultimă decizie. Au avut motivele care au fost eliminate de una, de la o parte, de la aceste două familii. nedorit, iar pe de altă parte, pentru a-și satisface propriile pretenții, așa cum împăratul grec era șeful secular al Patriarhului Constantinopolului, l-a confirmat în rangul său și i-a atribuit distincțiile (însemnele) acestuia din urmă, așa sultanul a devenit același șef secular în relație cu el și a început să facă același lucru, ca urmare a căruia pe Hristos-sclavul l-a transformat acum în sclav. Însă rușii nu puteau dori ca mitropolitul lor să primească inițiere de la acest sclav Busurman - ca mizeria lui Busurman, pe care sultanul i-a comunicat cu propriile mâini Patriarhului, să le transmită Mitropolitului și că prin sclavia Patriarhului Sultanului, ei înșiși, într-o oarecare măsură, au devenit sclavi ai acestui urător al crucii lui Hristos. Iar aici nu era vorba doar de concepte și opinii abstracte, ci și de realitatea tangibilă, pentru mitropolitul rus, care trebuia să meargă - presupunând că va fi ales acasă - pentru inițierea la Constantinopol, deținut de turci, trebuia să aibă relații directe cu oficialitățile turce, în a căror jurisdicție se aflau patriarhul și biserica, putea fi necesar pentru lucruri, care ar putea el însuși să aranjeze el însuși reprezentări directe, în așa fel încât mitropolitul să aranjeze el însuși. par a fi la fel de mult sclavul său ca și Patriarhul însuși, prin care sultanul putea exprima unele pretenții de supremație asupra însuși Marele Duce. Astfel, rușii ar fi trebuit să detesteze ideea ca mitropolitul lor să meargă la Constantinopol pentru consacrare, după ce acesta din urmă a căzut în mâinile necredincioase și urâte ale turcilor musulmani, și ar fi trebuit să considere acest lucru imposibil din motive practice foarte importante și tangibile. Un alt impuls opus de a dori ca după cucerirea Constantinopolului de către turci, mitropoliții noștri să devină practic independenți de patriarhii Constantinopolului, a fost pentru strămoșii noștri în viziunea care le-a apărut după căderea Constantinopolului Moscovei lor ca a treia Romă ortodoxă, destinată să protejeze Biserica lui Hristos pe pământ. Dacă după căderea Constantinopolului Moscova a ocupat această poziție înaltă în lumea creștină, atunci cum ar putea mitropoliții săi să rămână dependenți de exterior și să primească dedicație pentru ei înșiși exact acolo unde a fost instalat dușmanul crucii lui Hristos? Strămoșii noștri, în opinia lor despre noua poziție înaltă a statului lor, ar fi trebuit să-și dorească independența completă a bisericii lor, cu înființarea unui patriarhie independent în ea. Dar această ultimă dorință nu le venise încă prin cap. Ei nu au mers mai departe pe această cale decât dorința de independență reală a mitropolitului lor față de patriarh. Din motivele pe care le-am arătat, rușii au decis să acorde o astfel de independență efectivă față de patriarh mitropolitului lor după capturarea Constantinopolului de către turci. Inițial, nu am vrut să atribuim în mod independent mitropoliților independența reală sau dreptul de a le oferi în Rusia însăși și ei s-au adresat patriarhului cu o cerere în acest sens și numai, după ce nu au primit satisfacție de la patriarhul cererii lor, s-au văzut forțați să acționeze fără permisiune. (Mitropolitul Iona a făcut o cerere Patriarhului Ghenadi; că cererea lui Ghenadi nu a fost satisfăcută este evident din declarația ulterioară a Patriarhului Dionisie. Dar este necesar să ne gândim că guvernul a fost stânjenit de voința sa de sine, că a văzut sau și-a asumat dezaprobarea comportamentului său din partea rușilor înșiși (că Sfântul Iona, care a fost numit mitropolit în Rusia însăși și fără permisiunea patriarhului, nu a fost recunoscut de unii ruși ca mitropolit legitim, știm acest lucru pozitiv din povestea lui Volokolam cu Sf. Iosif. Paphnutius din Borovsky), și a considerat necesar să te justifici în fața opiniei publice ruse și împreună să-i dai tonul sau să-i orientezi în modul pe care îl dorești. A făcut acest lucru în așa fel încât, cu privire la numirea succesorului lui Ionin, Mitropolitul Teodosie, a emis un exemplar, sub titlul: „Cuvântul ales din Sfintele Scripturi, în latină” etc. (titlul este foarte lung), care este un fel de broșură politică de origine oficială sau oficială, care are ca scop și sarcină să arate că rușii au făcut-o din motive întemeiate și mai sus. 212–213)... Mitropolitul Grigorie, instalat din ordinul papei, a ajuns în Lituania în 1458 sau 1459 și a rămas acolo uniat timp de 11 sau 12 ani; nu se știe în ce măsură a fost recunoscut de episcopii ortodocși lituano-ruși; dar în 1470 a hotărât să se întoarcă la Ortodoxie și a trimis ambasadorul său la Constantinopol la Patriarh cu o expresie a dorinței sale și cu o cerere ca Patriarhul să-l recunoască și să-l confirme în gradul de Mitropolit al Rusiei... Când Marele Voievod Ivan Vasilevici a aflat că ambasadorul patriarhal se duce în Rus', a convocat imediat la Moscova un arhibot, un episcop, un consilier și un episcop al Moscovei. întreaga preoție, iar la consiliu a fost condamnat să nu permită ambasadorilor patriarhului și lui Grigoriev să intre în țara Moscovei și să aibă pe patriarhul însuși, fără să-i pese de binecuvântarea sau nebinecuvântarea lui, „un străin de el însuși și renunțat”. În 1474 sau 1475, Patriarhul Rafael al Constantinopolului, fie mituit, fie executând ordinele sultanului mituit, a instalat un candidat, un anume călugăr din Tver pe nume Spyridon Satan (un aventurier foarte deștept și dibace și, probabil, bogat), ca mitropolit al Lituaniei, în locul defunctului candidat autoproclamat nu Grigorie. rușii. Când rușii de la Moscova au aflat despre această numire, s-au temut că patriarhul și sultanul nu vor decide să le impună mitropoliții lor, iar împotriva posibilității acestui lucru, Moscova a luat măsura ca în așa-numitele voluntare (de fapt: promițând în sensul: a da o obligație) scrisorile date de noul instalat mitropolit, nu era inclusă obligația de a accepta mitropolitul formal, în mitropolitul inițiat nu era inclusă obligația de a accepta mitropolit. Constantinopolul, ca a pierdut - se presupunea - Ortodoxia. Spiridon a sosit în Lituania, înzestrat cu rang de mitropolit de către patriarh, în 1476, iar în scrisoarea de licență către mitropolitul Gerontius de Tver, episcopul Vassian, instalat la 6 decembrie 1477, scrie: „și lui Spiridon, numit Satana, care a căutat la Constantinopol numirea, din regiune sau fără de turci, pe cel al regelui fără turci. mitropolit va fi numit din latină sau din regiunea turcă, nu mă voi apropia de el, nici nu voi avea vreo asociere sau legătură cu el”. Vezi Pavlov în Monumente col. 683, nota 2). „O ridică sub sinusuri și o introduc.” La cină, episcopul nou instalat a stat mai înalt decât toți episcopii; după masă, mai întâi Mitropolitul a luat pâinea Maicii Domnului, conform căreia proaspătul hirotonit episcop și ceilalți episcopi, apoi a întors panagia (tava cu pâine) celui nou hirotonit și a dat tuturor Preasfânta pâine. Ritul de dedicare după manuscrise din secolul al XV-lea (și după textul referitor la acest secol) este tipărit în Monumentele lui Pavlov, col. 438 sqq, conform unui manuscris din secolul al XVI-lea. expusă de Dmitrievsky, p. 368 sqq (manuscrisul sinodal al acestuia din urmă se află în Descrierea lui Gorsky și Nevostruev, nr. 377). Vezi N. Krasnoseltsev „Despre istoria cultului ortodox. În ceea ce privește unele slujbe și ritualuri bisericești care nu mai sunt folosite, Kazan 1889, pp. 11–26. Compară protopop Nikolsky Despre slujbele Bisericii Ruse, care au fost în cărțile liturgice tipărite anterioare, Sankt Petersburg, 1881–4, colecția orașului. Cronici III, 275. „Scrisoare care trebuie dată preotului atunci când este numit protopop,” - Monumentele lui A. S. Pavlov, col. 914–915; iată „cuvântul științei sfinte către protopop”, col. 915]. (Ritul săvârșit pentru munca unui iconomer sau a unui pivniță. La lovitura pomului de slujbă, starețul și frații intră în biserică. Manuscrisul Volokolamsk nr. 500, fila 323). (Ritul străvechi al logodnei, vezi Știrile filialei a 2-a a Academiei de Științe, vol. nr. 4, p. 57). Dmitrievski p. 382 sqq. Odintsov p. 283 fin., Dmitrievsky p. 402. Capitolul 19, ediția Kazan p. 111. Capitolul 20, ediția Kazan p. 112. În Monumentele lui Pavlov col. 95 început și 99 final.. Ibid. col. 142, cfr. mai sus [prima jumătate a volumului pp. 93–94]. În Monumentele lui Pavlov col. 274 subfin. și 283 sub fin.. În Monumentele lui Pavlov col. 273, 279 fin. sqq [mier. col. 252–253, 282]. Ibid. col. 273, 279 fin. sqq., 513 fin.. În Monumentele lui Pavlov col. 272, 279, 512 fin. [mier. col. 161]. Ibid. col. 511 (tot 432 început). Ibid. col. 605–606 [Cf. col. 595 și prima jumătate a volumului pp. 495–497]. [Monumentele lui Pavlov col. 876]. Acte istorice vol. eu, nu. 97, p. 141 col. 2. Ibid. nr. 112, p. 168 col. 2 [mier. în sfintele învățături ale secolului al XV-lea, Monumentele lui Pavlov col. 917–919, 923–924]. [Monumentele lui Pavlov col. 858 § 8, 861 § 25, 867 § 59, 868 § 63 și § 64]. Capitolul 10, ediția Kazan p. 110. Capitolul 23, ediția Kazan p. 116. Capitolul 41, întrebarea și răspunsul 16, ediția Kazan p. 178. [Biblioteca de Istorie Rusă vol. VI, p. 12–13]. [Exemple de căsătorii princiare în grade de rudenie și proprietate interzise de legile bisericii sunt date de Nevolin (conform lui Karamzin) în Istoria legilor civile ruse, Partea I, p. 192, nota 658 (ediția 1857)]. – (Fiul lui Mihail Vsevolodovici Cernigovski, Roman, și-a căsătorit fiica cu Vladimir Vasilkovici Volynsky, - Cronica Ipatskaya p. 569; iar fratele lui Mihail, Andrei, s-a căsătorit cu fiica lui Vasilka, - ibid. p. 562). [Cm. scrisoarea Patriarhului Nifon al Constantinopolului către Marele Duce Mihail Yaroslavich Tver în Biblioteca de Istorie Rusă, vol. VI, p. 148–149]. [Cum ierarhia noastră spirituală, în general, a tratat în această perioadă legile bisericești bizantine care au stabilit anumite obstacole în calea căsătoriei, se poate vedea din binecunoscutul act conciliar, care a recunoscut valabilitatea celei de-a patra căsătorii a țarului Ivan Vasilevici. Din punct de vedere canonic, această concesie este, desigur, mai semnificativă decât decizia de a nu desface o căsătorie încheiată în gradul 6 sau 5 de relație și proprietate]. În mănăstiri - chilii monahale, vezi Dmitrievsky p. 412. Odintsov, p. 165 sqq („Serviciul lui Holy Oil”, vezi News of the Academy of Sciences, vol. VI, p. 320). Odintsov, p. 285, Dmitrievski, p. 407. Dmitrievski p. 413. (După catolicul din 1514, rușii privesc binecuvântarea uleiului ca pe un leac pentru boală, și nu pentru păcate - Monimenta Turgenevii t. I, p. 125 col. 2). Dmitrievski p. 412 începutul. [Krasnoseltsev Despre istoria cultului ortodox, Kazan 1889, p. 80–103]. Vezi Descrierea manuscriselor sinodale ale lui Gorsky și Nevostruev nr. 374, foaia 112 ver. În Monumentele lui Pavlov col. 518. Ibid. col. 859, § 15. [Cf. col. 858, § 11]. Odintsov, p. 292 fin. sqq. În Monumentele lui Pavlov col. 134. În Monumentele lui Pavlov col. 245, 250 și 251 [Cf. col. 257–259. În întrebările-răspunsuri canonice, aparținând unei persoane necunoscute și datând nu mai târziu de secolul al XV-lea, întrebarea-răspuns spune: „Să pun diaconul într-un vers, iar preotul în veșminte? E nevoie de caliga? - După vremuri, așa cum este obiceiul”. Monumentele lui Pavlov col. 866 § 46]. Pavlov are 108 și 245 [Cf. Mitropolitul Fotie despre înmormântarea celor care au murit în zadar, prin păcat și prin propriile mâini - ibid. col. 379]. Și acum se citește aici o remarcă - în eucologia greacă: μετὰ ταῦτα μνημονεύει, ὤ ν βούλεται, ζώντων καὶ τεθνεώτων; în cartea de serviciu slavă: „își amintește și el ce vrea, vii și morți în secret”. Vezi Colecția de antichități ale eparhiei Kazanului de Platon Lyubarsky, publicată de Interlocutorul Ortodox în 1868, pagina 67. Adică manuscrisul este o parte împletită a manuscrisului original (original). Adică tradiția șefului (ctitorului) mănăstirii este mai obligatorie pentru aceasta din urmă decât hrisovul. Adică preotul mai mic citește senanikul, în timp ce bătrânii citesc lista. Teodosie de Pechersk și Leonty de Rostov au fost probabil prima dată canonizate ca sfinți locali: primul - ai Mănăstirii Pechersk și a regiunii Kiev, al doilea - a regiunii Rostov. Au devenit sfinți obișnuiți: Teodosie, probabil chiar înainte de invazia mongolă, și Leonțiu, probabil după invazie. (Slujba Mitropolitului Petru la 21 decembrie, scrisă de Mitropolitul Ciprian, - manuscrisul Volokolamsk nr. 634 (conform noului catalog nr. 218), foaia 200 verso; manuscrisul Lavra Trinity nr. 264, foaia 148. Slujba pentru aducerea moaștelor lui Petru, 20 august Metrou, foaia 37 Volokolamsk, manuscrisul 37 391 ver.; Nr. 382, foaia 279. Cuvânt de laudă către Mitropolitul Petru Început: Acesta, fraţilor, este un festival luminos, în manuscrisul Novgorod Sophia nr. 1500, vezi Cronica activităţilor Comisiei arheografice, nr. 3, p. III. – Despre viața mitropolitului Alexei, întocmit de Pahomie, vezi Cartea gradelor, Partea I, p. 472, 478. Servicii către mitropolitul Alexei: manuscrisul Volokolamsk nr. 634 (conform noului catalog nr. 218), fila 133, pentru odihnă, 12 februarie; fila 152, despre descoperirea relicvelor, 20 mai; foaia 157 ver. Ajunul Mitropolitului Alexei pentru descoperirea relicvelor, manuscrisul Volokolamsk nr. 372, fila 64 ver.; slujba morții, 12 februarie; slujbă pentru descoperirea moaștelor, 20 mai, fila 119. – Ajunul (pentru odihnă) mitropolitului Alexei a fost schițat de Pitirim, Episcopul Permului, vezi Viața lui Pahomie. Mitropolitul Eugen, Dicționarul lui Pisatt. spirit. h., a scris canonicul Pitirim în 1433, se referă la Cartea gradelor p. 445). (Cf. Zhmakin, Mitropolitul Daniel, p. 214). Din scrisoarea Patriarhului Constantinopolului Ioan Kaleki către Mitropolitul Teognost, cu permisiunea de a canoniza pe Mitropolitul Petru, este clar că Teognost i-a cerut patriarhului permisiunea de a canoniza predecesorul său, pe baza faptului că a fost glorificat după moarte de Dumnezeu și descoperit ca adevăratul Său slujitor, deoarece de la el s-au săvârșit mari minuni și s-au făcut tot felul de monumente, monumente, monumente. anexe col. 11. Din aceste motive, sfinții noștri ar fi putut fi canonizați în perioada premongolă. Dar oamenii nu au întotdeauna idei foarte repede și nu le aplică întotdeauna la acțiune imediat. Viața mitropolitului Iona, vezi mai sus [pagina 182, pagina 183 și pagina 186]. ↓ Până în secolul al XV-lea, dreptul de canonizare locală a aparținut episcopilor noștri diecezani (în 1439, arhiepiscopul de Novgorod Evfimy Vyazhitsky a stabilit o sărbătoare locală în Catedrala Sf. Sofia din Novgorod pentru constructorul acesteia din urmă, prințul Vladimir Yaroslavich și mama sa), dar în secolul 1 Novgorod, -6 în secolul lui Novgorod, -6. vedem acest drept aparținând numai lui însuși mitropolit (Makariy Kalyazinsky și Paphnuty Borovsky au fost înființați de mitropolitul Daniel pentru a sărbători la nivel local, iar dacă Borovsk aparținea, poate, propriei eparhii, atunci Kalyazin nu aparținea). – (Sărbătoare locală înainte de canonizare, – Istoria Ierarhiei IV, p. 771). În Cronica Laurentiană sub 1263. p. 455, cfr articol de I. I. Malyshevsky („Când și unde s-a înființat prima dată sărbătoarea amintirii Sfântului Vladimir”, publicat în Proceedings of the Kiev Theological Academy, 1882, cartea 1). În Karamzin la volumul V, nota 254, col. 99. La Moscova, listele Patericonului de la Pechersk proveneau din două liste Kassianovsky, despre care vezi I volumul 1 jumătate din p. 634/764. - (Slujba către Antonie de Pechersk a fost scrisă de Pahomius Serbin la porunca arhiepiscopului Iona de Novgorod, - Descrierea manuscriselor Lavrei, nr. 617, p. 914). Kliucevski, p. 23 nota. Sub 1448 Isaia nu este într-adevăr menționat încă ca sfânt, vezi Faptele istorice vol. eu, p. 87, col. 1 și Monumentele lui Pavlov col. 538. Macarie al VIII-lea, 34, nota 2. (Arhiepiscopul Vassian, în scrisoarea sa către Marele Voievod de pe Ugra, scrisă în 1480, își amintește cu rugăciune pe Isaia, împreună cu Leonty, ca pe marele făcător de minuni de la Rostov - Culegere de Cronici VIII, 213). 2 Letopisețul Sofia în Culegerea de Cronici VI, 184 fin. (poveste despre miracolul în sine ibid. p. 320 fin.). Macarius IV, 259 fin.. – (Amintirea prințului Mihail de Cernigov ca sărbătoare, - în secolul al XV-lea Lavra Obikhodnik de arhimandritul Leonid, p. 17). În povestea minunilor Sf. Nikita, există o poveste ulterioară că Mitropolitul Fotie a avut o credință deosebită în el și a încercat să-și descopere moaștele - Klyuchevsky p. 46. Laurentian Chronicle sub acest an, pagina 461. Cronica Academică sub acest an, p. 502. Macarius VIII, 38 fin., Klyuchevsky ibid... În 1448, mitropolitul Iona, într-una dintre scrisorile sale, îl pomenește cu rugăciune pe călugărul Serghie împreună cu sfinții făcători de minuni Petru (Mitropolit) și Leonty (Rostov), ​​- Acte istorice vol. I, nr. 43, p. 87 col. 1; în 1463 O biserică a fost construită în Novgorod de către Arhiepiscopul Iona în numele Sfântului Serghie, - 2 Cronica din Novgorod în Culegerea Cronicilor III, 141. Acte istorice vol. I No. 43 (Makarius VIII, 40). Aceștia sunt sfinții Psaltirii Urmare a Mănăstirii Kirillo-Belozersky, scrise în 1481, vezi despre ei în Preasfințitul Macarie, în Istoria VIII, nota 40. În acești Sfinți, complet în volum, sunt doar opt sfinți ruși: Vladimir, Boris și Gleb, Teodosie de Pecersk, Leonty de Rostov, Mitropolitul Petru, Serghie de Radonezh și Chiril de Belozerski. Mitropolitul Gerontius în carta sa din 1480. către Marele Duce de pe Ugra face cunoscut într-o oarecare măsură că Alexandru Nevski a fost canonizat ca sfânt local înainte de aceasta, pentru că, împreună cu rugăciunile altor făcători de minuni ruși, îl cheamă pe suveran să se roage pentru el („și ruda sfântului tău bătrân, Prințul Alexandru Nevski,” - col. I, p. 8 Act. 1. Pentru citat vezi mai sus la pagina 587. Până și mitropolitul Pimin este inclus în liste! (La conciliul din 1547, Macarie i-a canonizat pe acei sfinți ale căror vieți și slujbe îi erau cunoscute, vezi Menaions-ul lui Novgorod. Iar la conciliul din 1549, el a canonizat sfinții ale căror vieți și slujbe au fost găsite mai târziu în numele conciliului din 1547. Cfr Klyuchevsky p. spune că scopul numeroaselor canonizări ale familiei Makariev a fost să arate că Biserica Rusă abundă în sfinți, Readings of the Society of Spiritual Enlightenment 1878, I, 420–421). Că sărbătoarea lui Nifon a fost stabilită de Macarius, vezi la sfârșitul vieții sale, în Monumentele literaturii antice de Kushelev-Bezborodko, IV, p. 8 col. 2 fin.. În unele liste ale vieții călugărului Martinian, se citește o poveste despre instituirea unei sărbători pentru el și profesorul său Ferapont, care spune că sărbătoarea a fost stabilită de consiliul din 1549 (Viețile Klyuchevsky, p. 273 început); dar din moment ce Ferapont și Martinian nu se află în listele sfinților canonizați de conciliile din 1547 și 1549, se pare cel mai probabil să credem că aceștia au fost canonizați la ceva timp după cel de-al doilea sinod. În calendarul, aflat în manuscrisul MDA, fostul Volokolamsk, nr. 362, înregistrările sunt citite: sub 20 iulie, neterminate, fără a indica numele sfântului sau sfinților: „în vara anului 7061 au început să sărbătorească” (foaia 220), iar apoi, în general, sub datele lunii 06 august, pe marginea de jos a lunii 1 august, pe marginea paginii 06 august, a început să sărbătorească pe Petru 29” (foaia 222 revoluția). 20 iulie este sărbătorită sfântului rus - Avramius de Chukhloma; dar a fost canonizat abia în 1621. (Reverendul Macarie XI, 63). Prin Petru necunoscut trebuie să înțelegem țareviciul din Ordynsky pentru că nu mai este nimeni pe care să-l înțeleagă, din moment ce ceilalți doi sfinți ruși care poartă numele lui Petru - Mitropolitul și Prințul de Murom - au fost deja canonizați (mai există și un al treilea Petru - făcătorul de minuni Kamensky, vezi Dicționarul istoric al sfinților, dar este local). Țareviciul Petru este sărbătorit în a 29-a zi nu a lunii august, ci a lunii iunie (în ziua îngerului său), iar chestiunea trebuie înțeleasă ca însemnând că scribul a făcut o intrare în prima lună în loc de a doua din cauza unei neglijențe sau a unei greșeli. – (Două ediții din viața țareviciului Peter Ordynsky au fost publicate de A. A. Titov în numărul 1 al ierarhiei Iaroslavl. Iaroslavl, 1901, p. 28 și 36). Actele expediției vol. I nr. 213, p. 203 col. 1. Stoglav capitolul 4, ediția Kazan p. 43 sqq. (Că „înființarea unei sărbători a unui sfânt celebru la consiliile din 1547 și 1549 nu a fost condiționată de existența unei vieți și a unui canon care să poată fi cântat și citit în biserică în ziua amintirii sale”, după cum susține V. O. Klyuchevsky, - Viețile sfinților p. 223 meritele minunatei sale cărți, aceasta este limpede: în primul rând, din faptul că la sinod În 1547, au fost canonizați unii sfinți care încă nu aveau vieți și canoane, iar, dimpotrivă, sfinții care aveau deja vieți și canoane nu au fost canonizați, în al doilea rând, din faptul că unii sfinți care aveau vieți și canoane au fost canonizați, nu ca să se aștepte ca sărbătorirea generală K.; 226, dar pentru una locală nu există nicio informație despre momentul scrierii slujbelor, cel puțin jumătate sau mai mult chiar mai mult de jumătate din sfinții canonizați la conciliul din 1547 pentru celebrarea generală (dintre care sunt cel puțin 11, și cel mult 14), și nu există nicio îndoială că majoritatea slujbelor necunoscute în timpul conciliului lor. Înainte de Sinodul din 1547, au existat vieți și slujbe ale: Euthymius Arhiepiscop de Novgorod, Ștefan Episcop de Perm, venerabili: Euthymius de Suzdal, Savva de Vishera și Euphrosynus de Pskov, și totuși, ei nu au fost canonizați la Sinodul din 1547, dar au fost canonizați în acest sens la aceasta154. un mod prin care, în ciuda existenței vieții și slujbelor lor, Mitropolitul le-a verificat dreptul la canonizare ca făcători de minuni doar printr-o căutare efectuată după conciliul din 1547. Episcopul Arsenie al Tverului a fost canonizat la conciliul din 1547, confirmând pentru o sărbătoare locală, și nu generală, în ciuda existenței vieții și slujirii sale. Este imposibil să presupunem că viața lui Arsenie și slujirea lui au rămas necunoscute mitropolitului și catedralei, pentru că Episcopul de Tver a fost prezent la catedrală și este necesar să înțelegem chestiunea în așa fel încât Arsenie să fie recunoscut ca fiind un făcător de minuni suficient de mare sau de faimos pentru a fi canonizat pentru celebrarea generală. Pe de altă parte, cunoaștem exemple ale faptului că reprezentanții autorităților bisericești înșiși au scris sau au comandat scrierea de canoane și troparii cu condacii pentru sfinții necanonizați. Așadar, patriarhul Iov l-a instruit pe prințul Daniil Alexandrovici să scrie o slujbă; Episcopul Alexandru de Vyatka (1657–1674, † pensionat în 1678) a scris un serviciu lui Loggin de Koryazhemsky, - în Veryuzhsky, p. 486 fin.; Mitropolitul Korniliy de Novgorod (1674–1695, † pensionat 1698) a scris un canon lui Martyriy Zelenetsky, fondatorul Mănăstirii Trinity Zelenetsky, care se află în districtul Novoladozhsky din provincia Sankt Petersburg, care a murit la 1 martie 1603 - Istoria Ierarhiei IV. 166 fin.; Sfântul Dimitrie, Mitropolitul Rostovului, i-a scris un tropar și condac lui Corneliu de Pereyaslavl, care a lucrat în mănăstirea desființată Borisoglebsky Pereyaslavl, pe Peski, și a murit la 22 iulie 1693, vezi Klyuchevsky, p. 349, nota 2. Sunt cunoscute exemple de slujbe și tropare scrise de oameni decedați recent, care nu avuseseră încă timp să devină venerați morți sau pentru care nu putea exista deloc speranță în acest lucru - în general, oameni care, conform concepțiilor moderne, ar trebui cinstiți cu cuvinte bisericești sau laice lăudabile, dar nu cu slujbe și tropare. Arhiepiscopul Iona din Novgorod l-a însărcinat pe Pahomie Serbin să scrie o slujbă mitropolitului Iona fie în anul următor după moartea sa, care a urmat la 31 martie 1461, fie chiar chiar în anul morții sale, după cum spune viața arhiepiscopului: „după Adormirea Venerabilului Mitropolit Iona, Arhiepiscopul l-a forțat pe Pahomie, de asemenea, slujba preotului Sf. canonul sfântului Mitropolit Iona, cunoscându-i virtuțile, din acest motiv i se trimit prin poștă canoanele de memorie, în egală măsură cu sfinții”, vezi în Monuments of Ancient Russian Literature de Kushelev-Bezborodko, numărul IV, p. 33, col. 2. În vremurile de mai târziu, lucrarea sfinților și scrierea canoanelor, - Chistovici Feofan Prokopovich p. 522, 541. Despre compunerea neautorizată a serviciilor și canoanelor sub Petru, vezi ibid. p. 101). (Au fost canonizati înainte de descoperirea moaștelor: Sfântul Teodosie de Pecersk, Marele Voievod Mihail Yaroslavici de Tver, Mitropolitul Petru, Moise, Arhiepiscopul de Novgorod, Savva de Zvenigorod, Maxim, sfântul nebun al Moscovei, Alexandru Svirsky, Nil Stolbensky. Următorii au fost canonizați la un timp sau altul după descoperirea relicvelor: Isaia, episcopul de Rostov, prințul Vsevolod-Gabriel de Pskov, prințul Roman de Uglich, Evfimy de Suzdal, Ștefan Makhrishchsky, Arsenie, episcopul de Tver, Savvaty de Solovetsky, Varlaam de Shenkursky, Martinian de Solovetsky sau Vaz. Moaștele nu au fost descoperite: Antonie de Pecersk, Dimitrie de Prilutsky, Chiril de Belozersky, Nikon de Radonezh, Dionisie de Glușitsky, Iosif de Volokolamsk, Corneliu de Komel și majoritatea acelor mulți sfinți despre care se folosește expresia că moaștele lor sunt ascunse, ceea ce înseamnă că relicvele au fost descoperite în majoritatea cazurilor (în majoritatea cazurilor nu au fost descoperite relicve). înseamnă că relicvele au fost descoperite, dar acum sunt din nou ascunse sau din nou ascunse). – Că incoruptibilitatea trupurilor fără minuni nu a fost și nu este recunoscută ca dovadă a sfințeniei morților, să arătăm un exemplu care reprezintă o dovadă în acest sens, datând de la sfârșitul secolului al XV-lea. În luna august 1479, cu ocazia transferului în nou-construita Catedrală Adormirea Maicii Domnului, trupul Mitropolitului Filip, decedat cu 6 ani și 5 luni în urmă, a fost găsit neputincios: timp de 12 zile trupul nu a fost îngropat, aparent în așteptarea dacă din el vor urma minuni; dar nu au urmat minuni și, în ciuda neputirii, a fost îngropată după 12 zile – Cronica Învierii în Culegerea Cronicilor VIII, 203). Dar că oamenii de rând și-au imaginat moaștele ca nimic altceva decât corpuri întregi, complet conservate (și că uneori, în detrimentul adevărului, erau luate în considerare cu ideile lor), vezi 2 Cronica Sophia, - în Culegerea Cronicilor VI, 196. - (Relicve - oase: Bychkova Descrierea colecțiilor p. 39, mormântul și piciorul și moștenirea capului. toată asemănarea umană conform obiceiului, - numai de oase, dar nu există carne pe ele - s-au putrezit, iar vârful oaselor s-a înnegrit, ca mucegaiul,” Readings of the Society of History and Antiquities, 1890, cartea 1, Mangazeya Wonderworker, pagina 5 începutul. (Gramatică, care din 1084 până în 1111) la întrebările călugărilor athoniți, în care despre obiceiul athonit de a scoate rămășițele și din care rezultă că acest obicei nu a existat în alte locuri, au fost tipărite de Manuel Gideon în Κανονικαὶ Διατάζει, pp. 14–15). Capitolul 41, întrebare și răspuns 5, ediția Kazan p. 168. Belograd este Akkerman, întins pe Nistru la confluența sa cu Marea Neagră (Colonia greacă situată la gura Nistrului, care a fost numită în numele râului Tiras, romanii, după cucerirea Daciei, au redenumit această Alba în Alba Juliä prin traducerea cuvântului și au numit slavii Belograd, iar Akkerman este traducerea numelui slav în turc. Viața lui Ioan de Belograd, scrisă de Grigore Tsamblak, a fost foarte des în manuscrisele noastre - Dicționar biblic Stroeva, p. 70. În legenda despre icoană, Gorodeț este numit Kitezh. În legendă i se dă porecla Kvashnya. Vezi protopop P. Ostrovsky [Descrierea istorică a Catedralei Adormirea Maicii Domnului din Kostroma, M. 1855, p. 1 sqq.] și notele sale istorice despre Kostroma și altarul său venerat cu evlavie în Casa Imperială a Romanovilor, Kostroma, 1864. pagina 10 sqq. (Legenda despre înfățișarea icoanei este cunoscută din manuscrise din secolul al XVII-lea, - Dicționar Bibliologic Stroeva, p. 354). [Referitor la legenda despre Icoana Tihvin a Maicii Domnului, vezi F. I. Buslaev în Historical Sketches of Russian Folk Literature, Works of F. I. Buslaev, St. Petersburg, 1910, pp. 278–281]. Legenda despre apariția icoanei a fost publicată de Arhimandritul Leonid în Arhiva Rusă în 1881. cartea 2 (cfr Dicționar Bibliologic Stroeva, p. 352 fin., Bychkova Descrierea colecțiilor Bibliotecii Publice p. 12 fin. și 173 sub fin.) [și în cartea „Gloria Preasfintei Noastre Doamne Theotoko, pp. 76–84. mier. Lunile sfinților de Arhiepiscopul Dmitri, iulie, Tver 1901. pp. 143–144; Adormirea V. preot. Notă istorică despre Okovtsy și icoanele revelate, Rzhev, 1876. Icoana Okovtsy a Maicii Domnului este numită și Rzhevskaya]. Vezi mai sus [prima jumătate a volumului pp. 331–333]. (Sărbătorirea Icoanei Vladimir a Maicii Domnului în ziua de 23 iunie, înființată în 1480, ne face să presupunem că icoana a fost adusă de la Vladimir: această zi de 23 iunie, în care a fost stabilită sărbătoarea, a fost, evident, o zi semnificativă în raport cu icoana; dar din moment ce Akhmat a fugit din Ugra nu pe 23 iunie, dar nu există o altă semnificație în 23 iunie, dar nu există o altă semnificație decât pe 2 iunie. de la Vladimir la Moscova nu se poate presupune). – Pentru legende, vezi Stroev în Dicționar, p. 350 și Bychkov în Descrierea colecțiilor, p. 77 fin. (Cf. Manuscrisul Lavra nr. 321, fila 992, Descrieri p. 99). Karamzin VII, 66. Pentru legende, vezi Stroev ibid. pagina 350 sub fin. și Bychkov ibid. pagina 35 fin.. Povestea, scrisă sub Ivan Vasilievici cel Groaznic după 1569 (după ce a fost la scaunul mitropolitului Sf. Filip) de către prințul Iuri Ivanovici Tokmakov, a fost publicată în Monumentele literaturii ruse antice de Kushelev-Bezborodko, IV, 180. Vezi Dicționarul geografic-statistic al lui Semenov sub cuvintele: Vydropusk și Balakhna. Potrivit poveștii, icoana este încă în Vydropusk. Singura dovadă pe care o putem evidenția în prezent este că arhiepiscopul Suzdal Dionisie în 1382. a adus de la Constantinopol împreună cu „Patimile Mântuitorului”, despre care acum, moaștele multor sfinți - Cronica Nikon IV, 131; Letopisețul Învierii în Culegerea Cronicilor VIII, 48. – Suveranilor noștri, inclusiv celor de mai târziu în vremea noastră, grecii înșiși le-au adus atâtea particule de moaște încât în ​​prezent există 32 de chivoți cu ele în sacristia Catedralei Buna Vestire din Moscova, – Monumentele Snegireva din Antichitatea Moscovei, p. 93, col. 1 fin.. Nikon Chronicle IV, 131 și 299 fin.; Cronica Învierii în Culegerea Cronicilor VIII, 48 și 74 fin. (În Cartea de diplome despre Chivot). La Moscova, „Patimile” este păstrată în sacristia Catedralei Buna Vestire. Despre ele în Monumentele lui Snegirev din Antichitatea Moscovei: în sacristia Catedralei Buna Vestire, de altfel, se păstrează „un chivot cruciform care conține Patimile Domnului, argint cu imagini niello. Cele patru mantii ale sale sub sticlă conțin: 1) aromele cu care a fost uns trupul lui Iisus Hristos, care a fost uns dintr-o haină de non-2)3) buzele lui Iisus Hristos erau udate, 4) Sângele Lui, 5) o parte din piatra funerară, 6) o parte din haina Fecioarei Maria, 7) părul din împletitura lui Hristos, 8) piatra din stâlpul de care a fost legat Mântuitorul, 9) coroana de spini (parte?), 10) o parte din falsul Hristos purpuriu, 12) din coasta de sânge, 12) scândură pe care a fost așezat trupul lui Iisus, dat jos de pe cruce, 13) parte din trestia cu care l-au bătut pe Iisus, 14) tunica lui, 15) o piatră din iesle, 16) mirodeniile aduse de Marta și Maria,” - pag. 92 col. 1, § 3. Din inscripția de pe chivot (care se numește nu chivot, ci raclă) reiese clar că a fost construită (pentru „pasiunile divine ale marelui Dumnezeu Mântuitorul nostru Hristos”) de către prințul Suzdal Dmitri Konstantinovici în 1383, ibid.. - La Constantinopol, conform asigurării grefierului nostru de pelerin, despre călugărul Alexandru Savi, călugărul păstoresc a fost totul în Mangan Ducange la Constantinop. Hristos., lib. IV, p. 124. Nikon Chronicle IV, 278. Cronica Nikon IV, 129 (Unul din Hodegetrias adus de Dionisie de Suzdal a ars în Mănăstirea Înălțarea la Moscova în 1482 - Culegere de Cronici VI, 234). În sacristia Catedralei din Nijni Novgorod se păstrează o mică icoană a Maicii Domnului Hodegetria, având 4½ inci în lungime și 3½ inci în lățime, care este luată pentru copia noastră adusă de Arhiepiscopul Dionisie, vezi Monumente ale antichităților bisericești din provincia Nijni Novgorod a arhimandritului Macarius. 43. Dar fie aceasta din urmă este îndoielnică, fie a noastră spune o minciună completă pelerinul Ștefan din Novgorod, care numește icoana originală Marele Velmi. În prezent, se află în altarul Catedralei Buna Vestire din Moscova și dintr-o minune pe care a făcut-o se numește „curgere de smirnă”, - Ghidul arhimandritului Iosif pentru Altarul din Moscova. Gregory Mamma vorbește despre acest dezacord chiar și la mijlocul secolului al XV-lea (și la acel foarte semnificativ și mărturisind dominația unui arbitrar aproape complet) într-una dintre scuzele sale împotriva lui Marcu din Efes, în Min în Patrologie t. 160, p. 140. Toate cele trei posturi sunt prescrise de mitropolitul Gheorghe, vezi I volumul 2 jumătate din p. 400/463; doar două posturi prescriu respectarea a trei necunoscute nouă după numele compilatorului de cuvinte de predare, vezi Descrierea manuscriselor sinodale Gorsky și Nevostruev nr. 230, foaia 253 și nr. 232, foaia 226 verso și în Monumentele lui Pavlov col. 123 (Instruire despre trei posturi, - Filaret Arhiepiscopul Cernigovului Revista p. 71 fin.). În Monumentele lui Pavlov, col. 139 sqq și 514. Această postare este deja menționată în interogarea lui Kirik - în Monumentele lui Pavlov col. 52 fin., § 4. La momentul pe care îl luăm în considerare, este confirmat de mitropoliții Ciprian și Fotie, - ibid. col. 253, 378, 517 început. (Cu privire la timpul apariției postului în rândul grecilor, vezi studiul lui Mansvetov: Mitropolitul Ciprian în activitatea sa liturgică, p. 200). În Monumentele lui Pavlov col. 141. În Monumentele lui Pavlov col. 414. În Monumentele lui Pavlov col. 597 [mier. 1 jumătate de volum p. 499–500]. Pentru apariția târzie a acestei postări în rândul grecilor, vezi cartea indicată de Mansvetov, p. 198. În Monumentele lui Pavlov col. 253. Ibid. col. 378 (Modul de exprimare al Mitropolitului Ciprian în instrucțiunile despre postul nostru către starețul Atanasie arată clar că în vremea lui - vremea lui Ciprian și în alte locuri din Rusia, cu excepția regiunii Pskov, ei au postit în ajunul Înălțării; el spune că ar trebui să ținem postul „în acea zi (înălțare)” - ibid. 253. Paraskev sau Paraskevius în calendarul nostru sunt patru: martira romană, sora Fotina Samariteanul - 20 martie; Venerabil Mucenic - 26 iulie, Venerabil Sârb (Epivatskaya) - 14 octombrie și Mare Mucenic Iconium - 28 octombrie. Propria noastră Paraskevia, numită Vineri, care este venerată în special de oameni și despre care există legende populare, este cea din urmă. În Monumentele lui Pavlov col. 135, Întrebări și răspunsuri 19. Ibid. col. 139 [și prima jumătate a acestui volum pp. 92–93]. Răspunsul dat de Sinodul de la Constantinopol episcopului Teognost nu este pe deplin de acord cu Regula Mitropolitului Maxim, ceea ce trebuie explicat fie prin faptul că nu a fost dat în detaliu, fie prin faptul că nu a fost scris în detaliu, fie, în fine, prin faptul că avem liste cu defecte. Nu conține: despre permisiunea postului de la Nașterea lui Hristos până la Sfântul Vasile, despre lăsarea Miercurei de Miezul Verii la voia poporului și despre slăbirea postului din aceste sărbători. În Monumentele lui Pavlov col. 516 fin.. Vezi Nikon Muntenegru la Raliu și P. IV, 591. Pentru ce argument în favoarea postului de luni este dat de oamenii evlavioși din Grecia, vezi Pidalion, în nota la Canonul 69 Apostolic, ediția Zakynthos p. 93, col. 1 fin.. În Monumentele lui Pavlov col. 516. Ibid. col. 253 (În perioada pre-mongolă, unii sau mulți dintre noi considerau că este dat să postească în ziua în care au sărutat crucea și tocmai, așa cum probabil ar trebui să se înțeleagă, despre mica consacrare a apei. Kirik din Novgorod a primit două răspunsuri contradictorii la întrebarea sa despre aceasta: unul, inclusiv să nu mănânce brânză și carne; 52, § 4 fin.). Ați putea fi interesat de: