Legea bisericii ortodoxe

Cuprins Prefață la ediția rusă. Introducere. Principii generale ale dreptului bisericesc. § 2. Biserica în domeniul dreptului § 4. Dreptul bisericesc în sistemul general de drept § 5. Ştiinţa dreptului bisericesc. § 6. Metoda de prezentare a dreptului bisericesc § 7. Stiinte auxiliare ale dreptului bisericesc § 8. Sistemul dreptului bisericesc. § 9. Literatura de drept bisericesc ortodox. Sankt Petersburg. 10 iunie 1897. Cenzor principal, arhimandritul Clement. Academia Teologică din Sankt Petersburg își dedică munca traducerii Prefață la ediția rusă. Propunerea de traducere din limba sârbă a lucrării învăţate (disponibilă acum în traducere germană) a Preasfinţitului Nicodim, Episcopul Dalmaţiei, al cărui nume este deja destul de cunoscut în ştiinţa teologică, reprezintă unele abateri de la original, făcute de traducător cu permisiunea Preasfinţitului autor. După 1890, când a fost publicată „Legea Bisericii Ortodoxe”, literatura teologică s-a îmbogățit cu noi lucrări despre dreptul Bisericii Ortodoxe, care, la îndrumarea Preasfințitului. autorul și inclus în recenzia literaturii în § 9. Apoi, după publicarea lucrării menționate, în unele biserici autocefale locale au fost promulgate legi noi care au schimbat mai mult sau mai puțin structura drepturilor locale. biserici, care la rândul lor au necesitat unele modificări sau completări la conținutul acestei traduceri. Drept urmare, pe baza unor legi noi au fost întocmite din nou paragrafele privind structura modernă a bisericilor: bulgară (§ 32) și sârbă (§ 34), sârbă din 27 aprilie 1890 și noua carte exarhică bulgară din 13 ianuarie 1895; În plus, pe baza acelorași legi, am făcut modificări corespunzătoare în alte paragrafe, care conțin informații referitoare la structura modernă a bisericilor sârbe și bulgare. Iar în paragraful privind structura Bisericii Române (§ 35), s-au făcut completările corespunzătoare necesare în baza legii din 23 mai 1893. În toate celelalte părți, lucrarea Preasfințitului Nicodim a fost lăsată în toată deplinătatea și inviolabilitatea ei. 22 mai 1897 Sankt Petersburg. Milan Petrovici, student în anul IV la Academia Teologică din Sankt Petersburg. Am indicat literatura de drept bisericesc ortodox în paragraful corespunzător (§ 9) al acestei cărți și acolo am remarcat faptul că până în prezent nu există nicio carte în nicio limbă care să detalieze legea în vigoare în prezent în Biserica Ortodoxă, adică în care să fie stabilite sistematic legile, atât obligatorii pentru întreaga Biserică Ortodoxă, cât și pentru cele care au în vigoare în Biserică privată independentă, în vigoare în prezent. Lipsa unei astfel de cărți este simțită pretutindeni și este deosebit de remarcabilă pentru cei care predau știința dreptului bisericesc ortodox în instituțiile de învățământ. Încercând, în limitele posibilului, să satisfac această nevoie, am publicat această carte. Ca o primă încercare, munca mea nu este lipsită de neajunsuri, în principal pentru că printre bisericile autocefale existente sunt puține care au codificate toate prevederile pozitive ale legii, iar în unele dintre aceste biserici nu există absolut legi tipărite, iar practica lor canonică nu poate fi judecată decât după informații statistice și notițe de la călători. După ce mi-am aplicat toate cunoștințele și forțele, am făcut tot ce am putut și sper să mă creadă că nu am prevenit niciun efort pentru a prezenta instituțiile juridice ale Bisericii Ortodoxe cât mai complet și corect posibil. Oricine altcineva care se va ocupa de dezvoltarea acestui subiect va scrie probabil o carte mai bună decât a mea, dar mă voi consola cu faptul că prima a deschis calea unei chestiuni atât de dificile și complicate. Cum este prezentat subiectul și în ce sistem, toate acestea sunt explicate în detaliu în cartea însăși (§§ 5, 6 și 8). Dorința mea generală a fost să prezint legea bisericii ortodoxe așa cum este. Unele aspecte prezentate în cartea mea nu sunt de acord cu opinia generală stabilită de obicei în diverse locuri cu privire la raporturile și instituțiile juridice private. Dar a trebuit să vorbesc așa și nu altfel, pentru că am fost îndemnat să fac acest lucru de izvoarele juridice ecleziastice generale și de practica juridică a bisericii din acea vreme, când viața ei reprezenta cea mai bună armonie și când era guvernată exclusiv după instrucțiunile Fondatorului ei și ale primilor Săi adepți. Am indicat în note izvoarele generale bisericești-juridice (după care m-am îndrumat) în însemnări, unde era necesar doar să confirm cele spuse în text, și am notat, de asemenea, toate izvoarele juridice private pe care le aveam la îndemână. Prin urmare, oricine poate verifica cu ușurință din surse ceea ce am spus în text, iar pe de altă parte, puteți vedea de la ei că în text spun doar ceea ce m-au indicat sursele. Menționez în această carte (p. 28 și 29) numele a patru oameni de știință care au făcut mari servicii științei dreptului bisericesc ortodox, care au dezvoltat excelent și cuprinzător unele departamente ale acestei legi. Am folosit pe scară largă lucrările lor, ceea ce mi-a oferit o mare ușurare în munca mea. Datoria mă îndeamnă să exprim cea mai caldă recunoştinţă faţă de cei care, cu scrisorile lor, m-au ajutat în această lucrare, şi în special: fostul profesor la Universitatea din Viena, iar acum directorul bibliotecii imperiale din Viena, dr. I. Chizhov şi profesorul de la Universitatea din Moscova, dr. A. Pavlov; Mi-au făcut cunoștință cu multe izvoare ale dreptului bisericesc modern în bisericile private autocefale, mi-au spus părerile lor luminate asupra unor instituții juridice bisericești și au dat sfaturi științifice cu privire la sistematizarea subiectului în sine. În egală măsură, sunt obligat să-i exprim recunoștința profesorului de la Universitatea din Kazan I. Berdnikov, care m-a introdus în literatura bisericească-juridică rusă; Patriarhal și Secretarul Poporului I. Chirich, care mi-a explicat multe întrebări despre cele mai noi instituții bisericești din Mitropolia Karlovac; ambasadorul sârb la curtea otomană S. Novakovic și protopresbiterul bisericii sârbe din Constantinopol V. Gregovici, care m-au introdus în structura și conducerea bisericilor autocefale răsăritene, precum și pe profesorul Universității din Atena, dr. N. Damalas, care mi-a oferit același serviciu în privința bisericii grecești. Le datorez cea mai mare recunoștință acestor indivizi, pentru că fără ajutorul lor nobil, adevărata mea carte cu greu ar fi văzut lumina zilei. Religia, revelată de Dumnezeu primilor oameni, și-a pierdut aspectul primitiv de-a lungul secolelor și s-a transformat într-o mare varietate de credințe populare și de stat. Până la apariția creștinismului, fiecare națiune avea propriii zei, propria sa închinare și religia, în loc să fie o forță care leagă reciproc oamenii și îi unește cu Dumnezeu 1, în lumea de atunci, oamenii separau, făcând popoarele străine unele de altele. Această separare a oamenilor în credință a influențat în mod necesar morala populară, motiv pentru care dragostea anterioară între oameni, respectul în fiecare persoană pentru chipul lui Dumnezeu și, prin urmare, conștiința egalității tuturor oamenilor, a fost atrasă de acea morală egoistă, imaginea tristă pe care ne-o prezintă viața omenirii de atunci 2 . Această stare nefirească în care se afla atunci lumea a fost recunoscută de toată lumea și a asuprit toate straturile societății de atunci; Peste tot s-a simțit că această ordine a lucrurilor nu poate dura mult, pretutindeni s-a recunoscut nevoia unei forțe noi care să reînvie omenirea, îndreptând-o de pe calea falsă pe care a mers până atunci spre calea adevărată. Iar această putere regeneratoare a apărut când a venit „plinătatea timpului”, când, după predestinarea veșnică a Providenței, ar fi trebuit să înceteze dezordinea care domnea până atunci în lume, când dragostea, care avea scopul de a uni toate popoarele într-o singură familie pentru a sluji împreună binelui comun și pentru a atinge scopul destinat omului de natură și de Dumnezeu, ar fi trebuit să ia locul moralității egoiste. A apărut creștinismul, care, condamnând despărțirea oamenilor legalizați până atunci de religie și pecetluiți cu pecetea ei, proclamând egalitatea tuturor în fața lui Dumnezeu și adevărul veșnic și învățând care ar trebui să fie relația oamenilor cu Dumnezeu, cu ei înșiși și cu aproapele lor, s-a proclamat religie universală, având în sine puterea de a răspândi pretutindeni, de a îmbrățișa întreaga natură legitimă a omului (reala) a spiritului uman. Această religie creștină a fost anunțată oamenilor de către Dumnezeu Însuși și El Însuși a stabilit-o ca împărăția lui Dumnezeu pe pământ, ca biserică a întregii omeniri (Mat. 16:18; Marcu 10:15) și, ca atare, această biserică trebuie să fie perfectă, pentru că este instituția lui Dumnezeu pe pământ. Legea veșnică, înscrisă de Dumnezeu oamenilor pentru relațiile lor reciproce și cu scopurile ultime în minte, a fost întunecată de voința umană și, de-a lungul secolelor, s-a format un adânc abis între ea și această voință. Nicio forță pământească nu a fost în stare să-l distrugă pe acesta din urmă; Pentru aceasta era nevoie de putere divină, care să aducă voința umană în relație cu legea divină, obligând-o să se supună de bună voie acesteia. Această putere divină este Biserica creștină, care are, așadar, prima și principala sarcină de a îndrepta voința umană în conformitate cu voința lui Dumnezeu, iar voința lui Dumnezeu este ca oamenii să-și cinstească Creatorul, că dragostea reciprocă să domnească între ei pe pământ, că toți, fiind chipul lui Dumnezeu, să se respecte reciproc, să lucreze împreună pentru binele comun și să se pregătească cu viața lor pe pământ pentru a dobândi binele etern. Aceasta este sarcina generală și ultimă a bisericii creștine. Și biserica a început să îndeplinească această sarcină imediat după apariția sa în lume și a dus-o de-a lungul secolelor, dezvăluind influența ei benefică și regeneratoare asupra societății umane și asupra tuturor instituțiilor sale 3 . Biserica este împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Acesta este ceea ce întemeietorul bisericii, Isus Hristos, a numit biserica. În plus, în timpul vieții Sale pământești, El a folosit odată cuvântul biserică (ἐκκλησ ί α) într-un sens complet diferit de cel de mai sus. Vorbind despre faptul că un frate care a păcătuit trebuie mai întâi condamnat în privat, iar dacă nu ascultă, apoi înaintea martorilor, și dacă nici nu-i ascultă, Hristos a adăugat: „Spuneți bisericii; dar dacă biserica nu ascultă, să vă fie un păgân și un vameș” (Matei 15-17:18). Aici biserica este deja subliniată ca o societate de credincioși, spre deosebire de necredincioși. Ambele sensuri, comunicate bisericii de Hristos, se completează reciproc și indică sensul general al acesteia. Pe baza ultimelor cuvinte ale Sfintei Scripturi se stabilește legea bisericească, care, recunoscând biserica, având în vedere primul loc al Sfintei Scripturi (Mat. 16:18), stabilirea (împărăția) lui Dumnezeu pe pământ și, în plus, după ce a asimilat și alte trăsături distinctive, o consideră o societate de oameni care cred în Iisus Hristos, uniți între ei într-o singură uniune spirituală comună prin unitatea mărturisirii universale, primind prin Sfântul tainele sunt sfințite prin harul Duhului Sfânt de către cei care sunt conduși de puterea duhovnicească, sub conducerea invizibilă a ei, sub conducerea duhovnicească. Hristos, pentru a obține mântuirea veșnică 4. Ca societate de oameni de pe pământ cu un scop specific propriu, ca organism social, biserica trebuie să aibă și legile ei precis definite, conform cărora acest organism se dezvoltă și trăiește și prin care se stabilesc relații între membrii săi. Legile de bază au fost date de Isus Hristos, în timp ce altele, pe baza acestora, au fost emise de însăși biserica în virtutea puterii pe care a primit-o de la El. Datorită relației dintre biserică, ca organism social, cu viața interioară a fiecărui membru individual al acestui organism și apoi având în vedere însăși sarcina bisericii în lume, legile ei diferă atât de legile morale, cât și de toate legile sociale pământești. Reglementările care determină activitățile exterioare ale membrilor oricărui corp social și stabilesc relațiile acestor membri între ei și cu întreaga societate se numesc legi juridice, iar atunci când sunt aplicate bisericii, legile ecleziastice și, ca atare, diferă semnificativ de legile morale atât ca subiect, cât și ca volum și sancțiune. Din punct de vedere al subiectului, dreptul juridic, care urmărește normalizarea ordinii necesare într-o societate cunoscută, privește numai acțiunile exterioare, adică astfel de acțiuni de liberă voință umană care se manifestă în exterior, întrucât numai aceste acțiuni își pot avea consecințele asupra ordinii sociale existente. Legea morală, dimpotrivă, privește toate mișcările mentale interne ale unei persoane, aspirațiile, intențiile sale; și întrucât aceste aspirații și intenții interne, oricât de rele ar fi în sine, până nu se manifestă în vreo acțiune externă, nu încălc încă drepturile altora, nu pot fi supuse instanței de judecată. Din punct de vedere al sferei de aplicare, domeniul de aplicare al legii morale include toată activitatea umană, atât intențiile sale interne, cât și acțiunile exterioare, căci acestea din urmă în sine nu sunt altceva decât expresia a ceea ce își are originea într-o persoană, punerea în aplicare a intențiilor sale și, prin urmare, legea morală supune judecății sale intențiile unei persoane de a comite cutare sau cutare faptă. Legea juridică nu poate pătrunde în profunzimea intențiilor exprimate într-o anumită acțiune; el judecă numai pe baza a ceea ce a făcut o persoană ca membru al unei societăţi cunoscute. Ținând cont de măsura în care o persoană prin acțiunile sale a încălcat drepturile altora sau a păcătuit împotriva instituțiilor sociale generale, legea legală o condamnă. În ceea ce privește sancțiunile, 5 atunci dacă legea legală, în conformitate cu scopul stabilit, trebuie să protejeze și să mențină ordinea exterioară existentă în societate, ea are dreptul și îndatorirea nu numai să se asigure că această ordine este menținută și că toată lumea o respectă, ci și să folosească forța coercitivă pentru ca toată lumea să se supună acestei ordini, fiind răspunzătoare de încălcarea acesteia. Îndeplinirea sau neîmplinirea legii morale, dimpotrivă, este supusă judecății conștiinței și apare liberului arbitru al omului, care este responsabil doar în fața lui Dumnezeu pentru încălcarea acestei legi 6 . Forța coercitivă constituie principala diferență dintre legea morală și cea juridică și este o condiție indispensabilă a oricărei legi juridice, precum și a dreptului juridic bisericesc. Diferența constă doar în natura aplicării acestei legi în biserică și în stat. Biserica, prin structura sa de bază, nu poate folosi forța fizică, așa cum o face statul, dar are și puterea de a pedepsi pe fiecare dintre membrii săi care nu se supune regulamentelor sale și încalcă ordinea stabilită în ea, care are un sens strict legal. Constrângerea la care recurge biserica nu contrazice deloc dogmele creștine de bază despre liberul arbitru. Biserica nu obligă pe nimeni să intre într-o alianță cu ea, dar odată ce cineva a intrat deja în ea și îi aparține, dacă dorește să se bucure de foloasele pe care le oferă Biserică, ei sunt obligați să se supună legilor ei, care au la bază voința divină. Puterea de constrângere a decretelor juridice bisericești există nu de dragul bisericii în sine, ci pentru realizarea unui anumit scop de către cei care, prin liber arbitru, s-au aliat cu aceasta și care, prin același liber arbitru, îl pot părăsi. Biserica aplică forța coercitivă, după caracterul său, prin mijloace spirituale; prin urmare, toate acțiunile sale în acest sens nu pot fi niciodată de natură coercitivă din punct de vedere fizic, pentru că, pe de o parte, este imposibil să acționezi asupra inimii unei persoane cu măsuri de constrângere fizică, astfel încât să lupte pentru cele mai înalte scopuri creștine, iar pe de altă parte, biserica este în primul rând împărăția libertății. După însăși sarcina bisericii în lume, legile ei diferă de legile tuturor societăților pământești și, în special, de legile statului. Această diferență, pe de o parte, decurge din însăși esența bisericii și, pe de altă parte, din esența tuturor celorlalte societăți pământești și mai ales a statului. Prin însăși sarcina bisericii, indicată de Dumnezeu, ea are caracter de necesitate, în timp ce niciun stat din lume nu are această proprietate și, ca atare, biserica păstrează o semnificație complet independentă; într-o stare acest sens nu poate fi decât relativ. Biserica nu se limitează nici la timp, nici la loc, iar existența ei nu depinde de anumite condiții locale; poate și ar trebui să existe peste tot și în orice moment; statele sunt determinate în orice de circumstanțele locale, iar existența lor depinde de acestea din urmă. Biserica are o structură dată de Dumnezeu, pe care trebuie să o păstreze mereu necondiționat; statele, dimpotrivă, își primesc structura în funcție de dorințele populare și de circumstanțele locale și o schimbă, în funcție de schimbările din acestea din urmă. Biserica are sarcina de a face o persoană fericită pe pământ și de a-l pregăti pentru o veșnicie binecuvântată; Între timp, statele se limitează doar la a asigura bunăstarea pământească a membrilor lor, fără să le pese de soarta lor după moarte. Datorită acestei semnificații a bisericii și a sarcinii sale, care este diferită de sarcina și semnificația statelor și a societăților pământești, legile bisericești sunt fundamental diferite de legile statale și sociale: primele sunt neschimbate, cele din urmă se schimbă; acestea se bazează pe voința divină, acestea pe cea umană; izvorul legilor bisericești este legea veșnică, izvorul tuturor celorlalte este legea temporală; Legile bisericești funcționează cu ajutorul mijloacelor spirituale și morale, a legilor statale și sociale - cu ajutorul mijloacelor coercitive fizice; Acestea sunt menite să facă o persoană fericită atât în ​​secolul prezent, cât și în viitor, în timp ce acestea din urmă au ca scop asigurarea păcii și bunei ordini doar în prezent. Această trăsătură a legilor bisericii ca organism social, împreună cu legile morale și legile statului, determină în sine poziția pe care o ocupă biserica în domeniul dreptului. Biserica are propria sa structură specială, are propriile ei mijloace speciale și are propriul ei scop special. Structura bisericii este stabilită de Dumnezeu; Dumnezeu a determinat pentru ea și scopul pe care trebuie să-l atingă pe pământ; sunt indicate şi mijloacele prin care poate atinge acest scop. Prin urmare, structura sa este independentă și complet independentă de toate accidentele voinței umane și, ca structură stabilită de Dumnezeu, trebuie păstrată în deplină integritate în toate timpurile. Dar pentru ca ea să fie păstrată, trebuie mai întâi definită cu precizie relația dintre membrii bisericii și biserica însăși în întregul ei, și apoi relația dintre membrii bisericii înșiși. În acest scop s-a înființat în biserică o anumită autoritate care, în conformitate cu esența interioară a bisericii, se străduiește la reglementarea corectă a acestor relații, la ocrotirea bunei ordini în toate. În plus, datorită faptului că biserica are ca sarcină să se răspândească în întreaga lume și să aducă toate națiunile la creștinism - ceea ce încă nu a reușit să facă, pentru că există milioane întregi de oameni în afara ei - trebuie să fie în anumite relații, determinate de natura universalității sale, cu cei care nu îi aparțin, dar aderă la diferite alte credințe. În sfârşit, biserica, răspândindu-se în diferite părţi ale lumii, trebuie să intre în contact cu statele în care se află, iar de aici iau naştere din nou relaţii noi între puterea ei şi puterea de stat, care nu pot decât să fie stabilite cu precizie. Toate aceste diverse relaţii referitoare la viaţa exterioară a bisericii trebuie să fie determinate de legi juridice precise în raport cu caracterul ei intern. Din punctul de vedere al acestor diverse relații ale bisericii, ea intră în sfera dreptului, mai întâi ca organism social, având instituții juridice proprii, iar apoi ca unitate socială, stând în raport cu statele și cu diversele societăți religioase. Am văzut că biserica are propria sa structură strict definită și propriile sale legi, cu care ocrotește această structură, în conformitate cu scopul indicat de Dumnezeu; Ei au văzut, deci, că biserica este independentă și independentă în existența ei, iar semnificația ei nu poate fi determinată de circumstanțele de timp și loc. De aici rezultă în mod firesc necesitatea existenței legii bisericești. Dreptul bisericesc, ca orice altă lege, este înțeles într-un sens subiectiv și obiectiv. În sens subiectiv, este totalitatea acelor proprietăți distinctive ale legii care îmbrățișează complet membrii bisericii, după poziția pe care o ocupă în ea, ca organism social, sau persoanele juridice care pot exista în ea. După cum se poate observa, aici facem subiectul dreptului nu biserica în sine în ansamblu, ci membrii ei cunoscuți sau persoanele juridice care sunt recunoscute ca atare de către autoritatea juridică. Facem acest lucru din cauza faptului că biserica în sine nu poate fi nicio persoană juridică, aceasta din urmă este definită de filosofia dreptului, și că biserica nu este nicio corporație având originea în acordul mai multor persoane interesate de un anumit subiect 7. În sens obiectiv, dreptul bisericesc este reprezentat de toate prevederile legii care determină viața externă a bisericii ca organism social8. Dreptul bisericesc este numit și drept canonic. În școlile grecești se numește acum în general κανονικὸν δίκαιον. Acest nume străvechi este luat din cuvântul κανών 9, care la începutul existenței bisericii desemna atât preceptele individuale, cât și toate, luate împreună, referitoare la credință și viața creștină. Mai târziu, când activitatea legislativă a bisericii a început să se dezvolte mai pe scară largă, decretele scrise au început să fie numite canoane, care trebuiau să aibă semnificația unor legi pozitive și general obligatorii în biserică 10. Ca atare, canoanele diferă de Obiceiul credincios al Bisericii (ἐκκλησιαστικὴ θτικὴ θτικὴ civilă) și legea civilă. (πολιτικοὶ νόμοι) 12. În prezent, se obișnuiește să se numească canoane acele legi bisericești care sunt cuprinse în Biserica Ortodoxă în colecția canonică, formată în final în ultimul sfert al secolului al IX-lea, și în Biserica Romano-Catolică - în Corpus juris canonici. Denumirea drept canonic putea fi deci adoptată numai dacă se ocupa exclusiv de canoane, adică. legi ecleziastice emise înainte de secolul al IX-lea în Orient, sau înainte de încheierea Corpus juris canonici în Occident. Însă, întrucât domeniul dreptului bisericesc actual include și multe alte legi din vremuri ulterioare, care nu au fost incluse în colecțiile canonice, ci au fost emise de către biserică însăși sau pentru aceasta de către autoritatea statului și care nu poartă denumirea de canoane, deși au forță obligatorie și în biserică, denumirea de lege bisericească este adoptată pentru a desemna legea în vigoare în prezent în biserică. Din acest punct de vedere, dreptul bisericesc este mai extins ca drept material decât dreptul canonic, astfel încât acesta din urmă poate fi considerat o parte a celui dintâi, deși o astfel de parte fundamentală pe care se bazează în întregime primul. Potrivit surselor, în raport cu valoarea lor, timp etc., legea bisericească se împarte în: 1) scrisă (ἔγγραφον, scriptam), când au fost emise legi cunoscute, aprobate și stabilite în scris de către autoritatea legislativă subiacentă, și nescrise (ἄγραφον, nonscriptum), dacă a fost păstrată de tradiție și de obicei. Primul este considerat precis, strict (τὰ τῆς ἀκριβείας, jus scriptum), iar al doilea este considerat obișnuit (τὰ τῆς σονηθείας, per consuetudinem); 2) divin (θεῖον, divinum) sau natural φυσικόν, naturale), care a apărut odată cu apariția însăși a bisericii și se bazează pe o voință divină clar exprimată, și pozitiv (θετικόν, positivum) sau ecleziastic (ἐκκλησνια), stabilit în mod precis pe legea ecclesiastică. a bisericii; 3) generală (κοινόν γενικόν, comună), care se întemeiază pe legi fundamentale generale emise pentru întreaga biserică creștină, și particulare (τοπικόν, ἰδικόν, μερικόν, particulare), care constituie legi, publicate cu prilejul privat numai pentru una sau alta biserică locală 13; 4) antic (ἀρχαῖον, vetus), care constă din legi emise în timpul anterior împărțirii bisericilor, și noi, care include legile emise de biserică după acest timp; 5) intern (ἐσωτερικόν, internum), care include legile care definesc raporturile juridice interne ale bisericii, și extern (ἐξωτερικόν, externum), care cuprinde legile care determină relațiile bisericii în ansamblu, cu statul și cu cele care nu îi aparțin. În plus, dreptul se împarte în administrativ, judiciar, penal etc. Dacă biserica este o instituție independentă și independentă de orice lucru pământesc, atunci legea ei ar trebui să fie la fel de independentă în sistemul general de drept. O persoană își desfășoară activitatea în exterior fie ca persoană fizică, fie ca membru al statului, din care se naște anumite raporturi juridice, constituind două domenii distincte de drept: dreptul privat (ἰδιωτικὸν δίκακον, jus privatum) și dreptul public (δημόσιον δίκαιοον, publicum jus). Dar acest lucru nu epuizează toate aspectele existenței umane. Prin fire, omul se străduiește pentru unirea cu Dumnezeu 14. Nici privat, nici public, nici alt drept al omului nu poate satisface această dorință firească. O persoană își găsește satisfacția în unirea cu alți oameni impregnați de această dorință, în unitate cu toți cei care simt nevoia să se înalțe de la pământesc la ceresc și să se unească cu Dumnezeu. Această unitate de oameni cu astfel de scopuri a existat întotdeauna în lume și va exista întotdeauna, căci așa este natura umană. În vechime, religia era identificată cu interesele naționale și politice, iar toate religiile care existau atunci erau fie naționale, fie de stat, limitate la unul sau altul popor, unul sau altul stat. Prin urmare, legea referitoare la aceasta sau acea religie nu putea fi diferită sau independentă de legea populară sau de stat în sine a zonei în care exista religia cunoscută. Jus sacrum cu vechii romani făcea parte din juris publici, dar la evrei era aproape același jus publicum. Creștinismul a făcut o schimbare radicală în acest sens. Nu este legat de un anumit popor, cu atât mai puțin de un anumit stat. Credința creștină este destinată fiecăruia și tuturor, fără deosebire de naționalitate sau de structură statală și, ca atare, nu poate fi subordonată în mod fundamental niciunui drept care este determinat de caracterul național al unui anumit popor sau de structura politică a unuia sau aceluia stat. Cei care mărturisesc religia creștină 15 sunt uniți între ei într-un întreg, care, în esența creștinismului, nu poate depinde de nicio trăsătură națională sau statală anume și, prin urmare, trebuie să fie independenți. Dacă este așa, și nu poate fi altfel, atunci Biserica creștină, care reprezintă acest ansamblu religios pe pământ, nu poate fi dependentă nici de caracteristicile naționale, nici de stat și, prin urmare, trebuie să fie independentă și să aibă propriul său drept special - legea bisericească. Prin urmare, legea bisericească se bazează pe izvoarele sale pozitive, originare, care provin nu din nicio putere pământească, ci din puterea Celui care a venit din cer să întemeieze împărăția Sa pe pământ, să întemeieze biserica: „Mi-a fost dată”, le spune Hristos ucenicilor Săi, „toată puterea în cer și pe pământ. Și așa mergeți și faceți ucenici din toate neamurile, învățandu-i în numele Fiului și botezându-i în numele Tatălui. să păzească tot ce v-am poruncit și iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28:18-20). El a transferat această putere ucenicilor Săi, apostolii, care au folosit-o în numele Său. „Dă-mi și mie puterea aceasta” (ἐξουσίαν ταύτην), Simon s-a întors către apostoli, văzând că numai ei o au (Fapte 8:19). De la apostoli această putere a trecut la biserică și a folosit-o în orice moment la fel de liber și independent ca întemeietorul bisericii. Prin puterea acestei puteri unice și nici unei alte, structura bisericii a fost stabilită în imaginea conturată în Evanghelie, în ea au fost stabilite slujbe divine, a fost determinată administrarea ei, a fost indicat modul de viață în ea, într-un cuvânt, au fost emise toate legile referitoare la instituțiile bisericești și care constituie legea bisericească. Această originalitate a izvorului dreptului bisericesc și, în consecință, a dreptului însuși ne este dovedită în cel mai evident mod de istoria sa. Din ea vedem că acest drept a existat și s-a dezvoltat în mod independent pe parcursul a trei secole întregi - primele trei secole ale creștinismului, când statul nu numai că nu a ajutat biserica, dar nici nu i-a recunoscut existența legală. Atunci când statul a intrat într-o alianță cu biserica, dreptul bisericesc nu numai că nu și-a pierdut nimic din originalitate, dar, continuând să se dezvolte pe bazele sale deja stabilite, a influențat chiar dreptul de stat și cel civil și a contribuit la transformarea ambelor, precum și a întregii vieți sociale a lumii de atunci 16. Din cele spuse, este clar că, din moment ce există diverse relații juridice în care o persoană poate fi fie ca individ în sine, fie ca membru al statului, fie ca membru al bisericii - și aceste relații individual sunt esențial diferite una de cealaltă - atunci trebuie să existe trei domenii separate ale acestor raporturi juridice, de aceea legea în sine trebuie împărțită în drept privat, drept public și drept bisericesc și, prin urmare, drept privat ca sistem general al bisericii este poziția independentă a dreptului general al bisericii. legea sunt independente în sine 17 . Din însăși poziția bisericii și sensul legii sale, rezultă că este necesar să prezentăm această lege în așa fel încât să fie vizibile unitatea ei organică și gândul de bază care o animă. Prezentarea cea mai fidelă a reglementărilor legale care constituie acest drept în raport cu importanța sursei sau ordinea timpului publicării lor, interpretarea cea mai completă a acestor reglementări, conform prezentului ordin, explicarea cea mai amănunțită a sensului lor - toate acestea și alte lucrări similare ar aduce, ca de fapt, un mare beneficiu pentru înțelegerea acestor reglementări. Dar în același timp ar fi totuși imposibil să pătrundem în spiritul legii însuși; întreaga armonie care domnește în ea ar rămâne de neînțeles și, ceea ce este deosebit de important, sensul intern și principiul călăuzitor al dreptului nu ar fi clare. Ca urmare a acestui fapt și având în vedere importanța ridicată a instituțiilor cărora le privește acest drept, este necesar ca tot materialul care îl compun să fie supus unei prelucrări științifice și prezentat astfel încât tot ceea ce conține el să fie prezentat complet, clar și într-o astfel de conexiune încât să fie vizibilă baza a tot și cum totul decurge dintr-un principiu de bază și totul este îndreptat către un scop anume. O astfel de prezentare sistematică a tot ceea ce conține legea bisericească constituie știința dreptului bisericesc. Caracterul pozitiv al bisericii în sine determină deja caracterul pozitiv al științei dreptului bisericesc, care, prin urmare, exclude orice speculație subiectivă, care, pe lângă faptul că inspiră neîncredere în sine, este și nepotrivită atunci când ne referim la prezentarea unor legi precis definite și stabilite. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în Occident, s-au încercat aplicarea unei metode raționaliste dreptului bisericesc pentru, indiferent de instrucțiunile pozitive ale bisericii, să prezinte această lege conform legilor rațiunii - rațiunea umană era judecătorul instituțiilor bisericești, de care se ocupă legea bisericească 18. Cât de nefiresc este aceasta în sine și cum ar trebui, în cele din urmă, să distrugă biserica, chiar și legalitatea ei. în sine, este inutil să vorbim despre asta. Această lege ecleziastică filozofică sau naturală, așa cum este definită de unii, a fost răsturnată nu numai de romano-catolici, ci și de canoniștii protestanți, 19 și niciun scriitor serios nu începe acum primele încercări de a alcătui o astfel de lege. Din conceptul de știință a dreptului bisericesc, însăși sarcina acestei științe devine clară. Ea trebuie să arate originea și dezvoltarea dreptului bisericesc, să indice ce constituie baza neschimbătoare a acestuia, pentru a stabili, prin logica juridică și prin legile istoriei, un criteriu de judecată cât de mult se poate schimba ceva existent în structura bisericii, în funcție de circumstanțele locale; apoi, trebuie să ofere o bază solidă pentru criticarea dreptului bisericesc local și să indice în ce relație se află ea cu instituțiile de bază ale vieții bisericești și, în cele din urmă, să învețe cum trebuie guvernată biserica în raport cu însuși scopul ei. stiinte. Am văzut care este sarcina generală a bisericii (§1). Dacă ne uităm în special la această sarcină generală a bisericii, vom vedea în ea două laturi, care, deși strâns legate între ele și inseparabile, totuși, din exterior, sunt reciproc diferite. Se definește poziția în care o persoană trebuie să rămână mereu în relație cu Dumnezeu pentru a deveni participant la binele revelat de Evanghelie. Celălalt indică poziția pe care o persoană, ca membru al bisericii, trebuie să o mențină în raport cu biserica însăși în general și cu fiecare membru al acesteia în special. În primul caz, biserica are mijloace pline de har care împacă o persoană cu Dumnezeu și o conduc la realizarea binelui veșnic și, prin urmare, este numită în Evanghelie „o împărăție care nu este din lumea aceasta”; în al doilea caz, reprezintă o societate de oameni de pe pământ, care are propriul său scop specific, un organism social care trăiește și se dezvoltă după propriile legi specifice. În acest din urmă caz, biserica este subiectul științei dreptului bisericesc, în timp ce, în primul rând, este tratată de științe teologice. Deci, dacă știința dreptului bisericesc dorește să-și epuizeze în esență subiectul și să arate în întregime organismul bisericii așa cum este; dacă vrea să fie o știință originală cu scop specific propriu - să expună sistematic raporturile juridice în biserică, trebuie să aibă în vedere doar ceea ce privește aceste raporturi juridice, înlăturând din sfera sa tot ceea ce nu îi aparține direct. Dreptul bisericesc, în temeiul său ultim, se referă atât la credință, cât și la morală, dar ar cădea în eroare dacă s-ar angaja să expună atât această credință, cât și această morală împreună cu legea bisericii, pentru că atunci ar rezulta o asemenea confuzie, încât aproape nimeni ar putea să o înțeleagă, iar legea însăși ar înceta să fie ceea ce ar trebui să fie prin natura sa - ar înceta să mai fie o știință juridică. Am spus deja care este sarcina științei dreptului bisericesc. Pentru această sarcină, știința dreptului bisericesc trebuie să împartă toate instituțiile care există în biserică în cele care au semnificație juridică și cele care nu, și apoi să se ocupe doar de primele, lăsând pe celelalte în seama altor științe. De exemplu, printre cele șapte sacramente enumerate de teologia dogmatică, există și sfințirea uleiului (τὸ ἐοχέλαιον). Aceasta din urmă este o instituție divină și este utilă pentru mântuirea oamenilor; cu toate acestea, știința dreptului bisericesc nu se va ocupa de ea separat, deoarece nu există o reglementare legală pentru acceptarea acestui sacrament și însăși acceptarea sau neacceptarea lui nu va atrage consecințe juridice în biserică. La fel, în anumite instituții bisericești care au însemnătate atât religioasă, cât și juridică, știința dreptului bisericesc va trebui să facă o distincție strictă între prima și a doua și, lăsând latura religioasă a unei instituții cunoscute altor științe, se va ocupa ea însăși doar de a doua latură, juridică. De exemplu, botezul, conform învățăturii creștine, eliberează o persoană de păcatul originar și o împacă cu Dumnezeu. Această latură religioasă a sacramentului botezului are o importanță secundară pentru lege, deoarece pentru el principalul lucru în acest sacrament este că o persoană prin botez primește capacitate juridică ecleziastică; prin urmare, legea acordă atenție doar dacă prevederile legii referitoare la acceptarea acestui sacrament au fost păstrate și dacă prin aceasta o persoană a devenit în esență un membru cu drepturi depline al bisericii. Dacă știința dreptului bisericesc nu distinge strict latura juridică a instituțiilor bisericești binecunoscute de cea religioasă, dacă nu-și acordă atenția exclusiv primei, lăsând-o pe a doua științelor teologice, nu își va îndeplini niciodată propria sarcină și nu va deveni o știință juridică originală. Prezentarea științifică a legii bisericești a fost și poate fi variată, în funcție de modul în care se înțelege această lege și de ce scop tinde ea. Enciclopediile de drept menționează mai multe metode de prezentare: empirice, istorice, filosofice, istorico-filosofice și istorico-dogmatice. Primele trei – dacă știința noastră a vrut să-și prezinte subiectul exclusiv asupra uneia sau a uneia dintre ele – nu pot satisface în sine sarcina științei dreptului bisericesc indicată de noi (§ 5). Prin metoda empirică, o persoană trebuie să acorde atenție exclusiv laturii externe a legii și să se preocupe doar de legea existentă, fără a intra în vreo cercetare cu privire la originea acesteia și la baza principiului călăuzitor. Metoda istorică în sine este satisfăcătoare, dar pentru a fi utilă științei, trebuie combinată cu altele, altfel, ținându-ne numai de ea, nu putem înțelege forța interioară a dreptului în sine și, în loc să afirmăm ceva dogmatic despre aceasta din urmă, va trebui să o judecăm pe baza necesității istorice. Metoda filozofică însăși este unilaterală, deoarece, urmând-o, nu putem obține cunoașterea adevărată nici a originii și dezvoltării dreptului, nici a sensului său pozitiv; dar, ceea ce este deosebit de important, poate duce cu ușurință la subiectivitate în judecăți și poate crea un fel de lege „filosofică” sau naturală a bisericii (§ 5). A patra, metoda istorico-filozofică, a fost mai mult sau mai puțin justificată în practică, deși elementul filosofic din această metodă trebuie tratat cu foarte multă atenție, astfel încât să se poată rămâne pe un teren solid și să nu schimbe dogma dreptului. Ni se pare că dintre toate metodele menționate, cea mai de încredere este ultima și anume metoda istorico-dogmatică; justificarea ei poate fi văzută din sarcina specificată, care, după înțelegerea noastră, ar trebui să fie satisfăcută de știința dreptului bisericesc 21. Datorită naturii practice cu care știința noastră ar trebui să se distingă în mod predominant și datorită faptului că nu ne limităm doar la biserica locală, ci îmbrățișăm totul, iar fiecare dintre aceste biserici, pe lângă legea canonică generală care servește ca bază pentru aceasta, are și propria sa lege separată - ca urmare a tuturor acestora, după învățătura generală pozitivă despre instituțiile legale, ne vom îndrepta atenția asupra Bisericii individuale, asupra reglementărilor legale, în rândul bisericii. pe lângă legea generală, sunt acum în vigoare în bisericile locale individuale. Aceste instrucțiuni private nu se referă la temeiuri juridice fundamentale, ci mai ales latura administrativă a vieții bisericești și sunt în multe privințe similare între ele; Prin urmare, nu le vom cita pe toate în detaliu pentru fiecare întrebare, ci vom face acest lucru numai în acele cazuri în care instrucțiunile cunoscute referitoare la o anumită problemă prezintă o diferență puțin mai mare unele de altele și când o particularitate este văzută mai clar în structura exterioară a uneia sau alteia biserici locale. Știința dreptului bisericesc își trage conținutul din izvoarele sale, dar prin natura și subiectul ei se află în legătură cu alte științe individuale care îi servesc ca științe auxiliare. Aceasta include științe teologice, istorice și juridice bine-cunoscute. 1. Dintre ştiinţele teologice 22 auxiliare pentru dreptul bisericesc sunt: ​​a) exegeza Vechiului şi Noului Testament 23; b) dogmatica 24; c) teologia morală 25; d) istoria bisericii 26 și e) teologia pastorală 27. 2. Ştiinţe istorice: a) arheologie 28; b) diplomatie 29; c) cronologia 30 și d) geografie și statistică 31. 3. Științe juridice. Dacă științele teologice și istorice contribuie foarte mult la știința dreptului bisericesc, atunci științele juridice sunt cu atât mai importante pentru aceasta, cu care este în strânsă legătură și prin care se realizează o înțelegere corectă a sensului său și prezentarea lui ca știință juridică independentă. Fără o cunoaștere temeinică a științelor juridice cunoscute și fără o bună pregătire juridică, dreptul bisericesc va putea fi studiat doar din latura sa practică, dar nu și din partea sa științifică. Ca urmare, iese în prim plan următoarele: a) filosofia dreptului, care dă conceptul celor mai înalte principii ale dreptului 32. b) Dreptul roman, de care dreptul bisericesc este inseparabil legat. La începuturile bisericii, când împărații nu erau încă creștini, membrii bisericii, ca cetățeni romani, trebuiau deja să urmeze binecunoscutele instrucțiuni ale împăraților în anumite chestiuni. După ce acesta din urmă a adoptat creștinismul, romanul, sau mai exact, dreptul greco-roman a căpătat o importanță mai mare în biserică. În toate chestiunile juridice asupra cărora biserica nu avea încă decrete proprii, a urmat prescripțiile dreptului civil, iar în această lege găsim multe decrete cu privire la diverse probleme ale vieții bisericești. Să deschidem măcar Codexul lui Teodosie și vom găsi o carte întreagă (XVI) prezentând legile: de fide catholica, de episcopis, ecclesiis et clericis, de monachis, de his, qui de religione contendunt, de haereticis, ne s. baptisma iteretur de apostatis, de judaeis, coelicolis et samaritanis, de paganis sacrificiis et templis, de religione. Să luăm Codul lui Iustinian (repetitae praelectionis) și în prima carte vom găsi până la treisprezece capitole (tituli), care cuprind exclusiv legi privind obiectele credinței creștine și ale bisericii: de summa trinitate, de sacrosanctis ecclesiis, de episcopis et clericis et orphanotrophis de audientis, de episcopali etc. sanctum baptisma iteretur, de apostatis etc. Dacă luăm nuvelele (novellae constitutiones) ale lui Iustinian, vom vedea printre ele multe care tratează aceleași probleme: a treia - despre clerul din Costaninopol și alte biserici, a cincea - despre mănăstiri, a șasea - despre episcopi, preoți și diaconi, regăsim, etc., proprietatea bisericii. nuvelele împăraților după Iustinian: Justina, Tiberius, Heraclius etc. Și majoritatea acestor legi ale puterii de stat au fost incluse în culegeri canonice, devenind, după cum se spunea, leges canonisatae. Aproape jumătate din cârmaciul slav conține tocmai legile după care era guvernată biserica. Aceste legi se distingeau prin competența lor în toate problemele guvernării bisericești, cu privire la care legi precise nu au fost emise de autoritățile bisericești, așa cum se poate vedea din multe exemple atât din vechime, cât și din cele de mai târziu. În plus, dreptul bisericesc în sine a fost dezvoltat de canoniști celebri pe baza dreptului greco-roman. Instituțiile (instituțiile) romane au servit drept model pentru cantoniști chiar și până în timpurile moderne. Comentatorii canoanelor din lucrările lor au acordat deja atenție pandectasului (pandectarum seu digestorum libri) din dreptul roman, iar cel mai important dintre comentatorii estici la canoane, Balsamon, în lucrarea sa s-a concentrat exclusiv pe marea compilație de drept greco-roman, publicată sub numele de „busuioc” (Basilicorum libri LX). După toate acestea, ni se pare cu totul clar cât de important ar trebui să fie dreptul roman pentru dreptul bisericesc, ca știință auxiliară 33. c) Dreptul evreiesc pentru biserică este și el de mare importanță, deoarece multe dintre prescripțiile legislației mozaice au trecut în biserica creștină și, din moment ce însuși Întemeietorul bisericii ne spune că nu a venit să distrugă legea antică (ci să distrugă legea veche). 6:17) 34. d) Dreptul slav poate servi drept știință auxiliară dreptului bisericesc în rândul slavilor, cel puțin în măsura în care poate explica unele trăsături din viața Bisericii Ortodoxe Slave – trăsături pe care, de exemplu, Biserica Greacă nu le are 35. În fine, e) dreptul statelor individuale în care există Biserica Ortodoxă. Pe lângă aceste științe, cunoașterea limbilor, în special greaca din Evul Mediu, este cu siguranță necesară pentru studiul și prezentarea dreptului bisericesc 36. Una dintre cele mai dificile întrebări este întrebarea: în ce ordine să prezinte tot materialul dreptului bisericesc pentru a satisface cerințele și obiectivele științei dreptului bisericesc. Este suficient să ne uităm la severitatea criticilor aduse anumitor teoreticieni canoniști atunci când vorbesc despre diverse sisteme ale științei noastre cu care nu sunt de acord și la aproape parțialitatea în apărarea sistemului lor, pentru a vedea cât de dificilă este această întrebare despre sistem. Acest lucru depinde de absența unui sistem specific, în urma căruia fiecare aranjează materialul în funcție de propria discreție și înțelegere, considerând că acest aranjament se potrivește cel mai bine sarcinii științei în sine. Doar în vremurile moderne a devenit vizibil în acest caz că pare să existe o abordare a unui fel de unitate, cel puțin în diviziunea principală. Primele lucrări de drept bisericesc au constat în prezentarea prevederilor legii în ordine cronologică și gruparea lor fie după semnificația izvoarelor, fie după subiectele asupra cărora tratează. Dar din moment ce nu a existat o unitate organică internă în lucrările de acest fel, este firesc ca aceste lucrări să nu aibă semnificație științifică. Semnarea unui sistem a apărut pentru prima dată în secolul al XII-lea în Occident, când Bernard de Pavia și-a publicat colecția canonică, împărțind-o în cinci secțiuni principale, desemnate prin cinci expresii speciale: judecător, tribunal, cleric, căsătorie și crimă 37. Prima secțiune prezintă doctrina purtătorilor autorității bisericești, a doua - despre îndatoririle - drepturi, patru - drepturi, drepturi și patru îndatoriri ale dreptului de judecată. căsătoria și a cincea - despre crime și pedepse bisericești. Strict vorbind, nu a existat nici un sistem aici, deoarece nu era vizibilă nicio conexiune internă care ar fi putut fi folosită pentru a înțelege cum aceste părți individuale curg una din cealaltă și care este gândul principal care le conectează. Cu toate acestea, în Occident, legea bisericească a fost predată după acest sistem timp de câteva secole. Odată cu acest sistem, a apărut în Occident un nou sistem, împrumutat din instituțiile lui Iustinian, conform căruia dreptul bisericesc a început să fie împărțit în trei secțiuni: persoane, obiecte și acțiuni 38. Prima secțiune a conturat dreptul personal care privea în mod specific clerul; al doilea s-a referit la obiectele de cult și dreptul proprietății, iar al treilea s-a ocupat de proceduri civile și penale. Această împărțire a fost propusă în lucrarea sa despre legea bisericească în secolul Χ al V-lea de către Paul Lancelot 39 . În sine, acest sistem este mult mai bun decât primul, deoarece punctele principale ale dreptului bisericesc privesc tocmai acele trei subiecte în raport cu care se împarte acest sistem, doar că poate fi realizat cu greu și de aceea este acum complet abandonat. Secolul nostru a luat o nouă cale. După ce a condamnat aceste două sisteme, în loc de ele, le-a propus pe cele dezvoltate de el însuși. Singura păcat este că nu a stabilit un sistem specific care să poată fi cu adevărat autoritar pentru toată lumea; Atunci nu ar exista acea varietate plictisitoare pe care ni-l prezintă lucrările noi despre dreptul bisericesc, deoarece putem spune cu siguranță că acum există tot atâtea sisteme de prezentare a științei dreptului bisericesc, câte oameni s-au angajat în prezentarea acestei științe. Deci, problema sistemului de știință a dreptului bisericesc nu a fost încă rezolvată; solutia ei este lasata timpurilor viitoare si depinde de intelegerea subiectului stiintei noastre de catre celebrul scriitor. Am urmărit cu atenția cuvenită un număr nu mic dintre cele mai bune lucrări sistematice despre dreptul bisericesc din timpurile moderne, 40 dar, cu toate acestea, nu am putut decide să urmăm exclusiv niciunul dintre aceste sisteme sau chiar să asimilam toate diviziunile pe care le reprezintă. Am adoptat un astfel de sistem, care, după înțelegerea noastră, ni s-a părut cel mai natural și complet exhaustiv din subiectul său - și anume, în conformitate cu scopul nostru, ne-am îndreptat atenția asupra întregului organism al bisericii și ne-am pus întrebarea cum este adaptat acest organism, ce îl ține împreună și care este viața care îl animă. Analiza sistemelor existente ne-a arătat trei aspecte cărora știința dreptului bisericesc, în special, ar trebui să le acorde atenție și anume: structura bisericii, guvernarea bisericii și viața bisericească. Și întrucât cunoașterea întregului corp al bisericii se bazează pe legi pozitive care determină atât structura și conducerea, cât și viața bisericii, aceasta implică necesitatea de a vorbi în secțiunea introductivă despre izvoarele din care au luat naștere aceste legi, precum și despre colecțiile în care sunt adunate aceste izvoare. În secțiunea finală, este necesar să se indice relația bisericii cu statul și cu cei care profesează alte religii - relația în care se află față de ei ca unitate juridică independentă. Găsim de cuviință să vorbim despre această problemă, pe care majoritatea canoniștilor o tratează încă de la început, în secțiunea introductivă, la final, deoarece pătrunde adânc în viața juridică a Bisericii Răsăritene și poate fi pe deplin de înțeles doar atunci când însuși corpul bisericii este studiat cuprinzător. De aceea împărțim știința noastră în cinci secțiuni și anume: I. izvoarele dreptului bisericesc și colecțiile în care sunt cuprinse, II. structura bisericii, III. administraţia bisericească, IV. viaţa bisericii, şi V. relaţia bisericii cu statul şi cu cei care nu-i aparţin. Până în prezent, nu există nicio carte în nicio limbă în care legea în vigoare în prezent în Biserica Ortodoxă să fie expusă într-un mod adecvat. Există, totuși, mai multe cărți, dar toate sunt incomplete, deoarece fie nu sunt terminate, fie se ocupă doar de legea bisericii locale. Pe această bază trebuie să spunem că știința dreptului bisericesc ortodox nu a fost încă dezvoltată și este abia la început. Dar dacă spunem acest lucru cu privire la sistemele complete de drept bisericesc ortodox - și trebuie să spunem, căci chiar așa este - atunci nu putem spune acest lucru cu privire la departamentele private ale acestei legi, deoarece multe dintre ele au fost deja dezvoltate cu grijă. Prin urmare, dacă cineva ar dori acum să se apuce de prezentarea științei complete a dreptului bisericesc ortodox, nu ar găsi nevoia să lucreze prea mult la aceste secțiuni, întrucât nu mai rămâne decât să le ia gata făcute și să le încorporeze în sistemul său. Aici, în primul rând sunt lucrările canoniștilor ruși, publicate fie în cărți separate, fie tipărite în diverse periodice academice, cum ar fi. de exemplu lucrările regretatului arhimandrit Ioan (mai târziu episcop de Smolensk), care poate fi numit părintele noii științe a dreptului bisericesc ortodox; apoi, lucrările profesorului de la Universitatea din Moscova A. S. Pavlov și ale altora. Unele ramuri particulare ale științei noastre au fost dezvoltate și în Occident și, în acest caz, avem câteva lucrări canonice, bazate pe surse primare și atât de obiective, încât pot fi considerate un adaos prețios la sistemul de drept al bisericii ortodoxe: astfel sunt lucrările celebrului savant bizantin Zaharia de Lingenthal, apoi lucrarea unui fost profesor la Universitatea din Viena, iar acum a unora director al bibliotecii imperiale din Viena, Dr. Joseph Chizh. Lăsând deoparte toată această multitudine de articole și tratate canonice publicate în diverse reviste academice, vom indica aici în ordine lucrările despre dreptul bisericesc ortodox cunoscute nouă, publicate în publicații separate, și în general tot ceea ce privește această lege. I. Eseuri despre istoria dreptului, izvoarele sale, disciplina etc. F. A. Biener, De collectionibus canonum ecclesiae graecae. Verol., 1837. F. A. Biener, Das kanonische Recht der griechischcn Kirche. Dresda, 1833. F. A. Biener, Geschichte der Novellen lui Justinian. Berlin, 1824. C. E. Zachariae, Historiae juris graeco-romani delineatio. Cum apendice ineditorum. Heidelbergae, 1839. E. Zachariae von Lingenthal, Die griechischen Nomokanones. Sankt Petersburg, 1877. E. Zachariae von Lingenthal, Die Handbücher des geístlichen Rechts aus den Zeiten des untergehenden byzantiniseben Reiches und der türkischen Herrschaft. Sankt Petersburg, 1881. E. Zachariae von Lingenthal, Ueber der Verfasser und die Quellen des (Pseudo-Photinianischen) Nomocanon în XIV Titeln. Sankt Petersburg, 1885. E. Zachariae von Lingenthal, Geschichte des griechisch-römischen Rechts. II Aufl., Berlin, 1877. J. S. Drey, Neue Untersuchungen über die Coustitutionen und Kanones der Apostel. Tubinga, 1832. P. de Marca, Dissertatio de veteribus collectionibus canonum (Andr. Gallandi, De vetustis canonum collectionibus dissertationum sylloge. Venet., 1778). Petr. et Hieron. Ballerini, De antiquis tum editis, tum ineditis collectionibus et collectoribus canonum (ibid). Z. Berna. dubă. Espen, De antiquis canonum codicibus (Comment. in canones. Colon. Agripp., 1775). J. Krabbe, De codice canonum, qui apostolorum nomine circumferuntur. Gott., 1829. J. B. Pitra, Des canons et des collections canoniques de ľeglise grecque. Paris. 1858. J. A. B. Mortreuil, Histoire du droit byzantin. 3 voi. Paris, 1843–46. C. W. E. Heimbach, Griechisch-römisches Recht (Ersch u. Gruber, Allgem. Encyklopädie der Wissenschaften und Künste. I Sect., Bd. 86 und 87). J. W. Bickell, Geschichte des Kirchenrechts. I Band. Giessen, 1843. F. Maassen, Geschichte der Quellen und der Litteratur des canon. Rechts. I Band. Gratz, 1870. L. F. Spittler, Geschichte des kanonischcn Rechts bis auf die Zeiten des falschen Isidorus. Halle, 1778. J. Doujat, Praenotionum canonicarum libri quinque, quibus sacri juris atque universi studii ecclesiastici principia et adminicula enucleantur. Vcnet., 1717. C. J. Hefele, Conciliengeschichtc. II Aufl. Freiburg im Breisg., 1873–87, Bd. 8. L. Ellies du Pin, De antiqua ecclesiae dissertationes historicae. Colon. Agripp., 1691. P. de Marca, De concordia sacerdotii et imperii. Paris, 1704. L. Thomassin, Vetus et nova ecclesiae disciplina circa benefici et beneficiarios. 9 vol. Magont, 1787. Dr. H. Achelis, Die ältesten Quellen des orientalischen Kirchenrechts. Leipzig, 1891. Prof. Malnory, La collection canonique des Statuta Ecclesiae antiqua. Paris, 1891. pr. X. Funk, Die apostol. Constitutionen. Roffenburg, 1891. pr. X. Funk, Das achte Buch der apostol. Constitutionen und die verwandten Schriften. Tubinga, 1893. Dr. Friedr. Lauchert, Die Kanones der wichtigsten altkirchlichen Concilien nebst den apostol. Kanones. Leipzig, 1896. K. A. Nevolin, Despre întâlniri și procesarea științifică a legilor bisericești din Grecia și Rusia (Opere complete, volumul VI, Sankt Petersburg, 1859). B. Rosenkampf, Recenzia cărții timonierului. Sankt Petersburg, 1839. A. Pavlov, Nomocanon la Marele Trebnik. Odesa, 1872. Al. A. Tyazhelov, Legile împăraților greci în raport cu biserica după Iustinian. Moscova. 1876–77. N. Zaozersky, Istoric. trecerea în revistă a izvoarelor de drept ale Bisericii Ortodoxe. Moscova, 1891. N. Zaozersky, Legea Bisericii Ortodoxe ca subiect de știință juridică specială. Moscova, 1888. N. Ilyinsky, Sintagma lui Matthew Vlastar. Moscova, 1892. M. Krasnozhen, Interpreții can. drepturile Bisericii de Răsărit. Moscova. 1892. M. Πότλης , Εἰσαγωγικὸν μάθημα εἰς τὸ ἐκκλησιαστικὸν δίκαιον τῆς ἀνακτολικἀνακτολικἀνας τολησιαστικὸν Εἰσαγωγικὸν. Ἐν Ἀθήναις, 1856. Const. Popovicii jun. Fôntânele si Codicii dreptului bisericescu ortodoxu. Cernauti. 1886. N. Milash, Despre canonicii Bisericii Ortodoxe. Novi Sad. 1886. N. Milash, Savinska Kpmchija. Zadar, 1884. N. Milash, Codex canonum ecclesiae africanae. Zadar, 1881. II. Eseuri sistematice. Evfimy Ioannovich, Începuturile dreptului bisericesc al vechii Biserici Răsăritene conform cărții cârmaciilor. Cartea I. Novi Sad, 1841. Cartea II, 1847 (Principia juris ecclesiastici veteris orthodoxae orientalis ecclesiae secundum comune Directorium). Archim. Ioan, Experienţa unui curs de jurisprudenţă bisericească, volumul I. două ediţii. Sankt Petersburg, 1851. Prot. Skvortsov, Note despre dreptul bisericesc, ed. II. Kiev, 1857. N.K. Sokolov, Din prelegeri despre dreptul bisericesc, două ediții. Moscova, 1875. A. Albov, Un scurt curs de prelegeri despre dreptul bisericesc. Sankt Petersburg 1882. M. I. Bogoslovski, Curs de drept general al bisericii. Lecții predate studenților Școlii Imperiale de Drept. Moscova. 1885. P. Lashkarev, Dreptul bisericesc în temelii, tipuri și izvoare. Kiev. 1886. I. S. Berdnikov, Un scurt curs de drept bisericesc al Bisericii Ortodoxe Greco-Ruse. Kazan, 1888 și Supliment la curs. Kazan. 1889. N. S. Suvorov, Curs de drept bisericesc, 2 volume, Yaroslavl, 1889–90. V. G. Pevtsov, Dreptul bisericesc. Sankt Petersburg, 1892. M. A. Ostroumov, Eseu despre dreptul Bisericii Ortodoxe (introducere). Harkov, 1893. Andr. von Schaguna, Compendium des kanonischen Rechtes der einen heiligen, allgemeinen uud apostolischen Kirche. Aus dem Romanischen übersetzt von Dr. Alois Sentz. Hermannstadt, 1868 (Traducere rusă: Scurt rezumat al dreptului canonic. Sankt Petersburg, 1872. Traducere sârbă cu unele modificări în revista spirituală din Belgrad cu „Ortodoxia” pentru 1871 și 1872). N. Ruzhichiħ, Nomocanonul Bisericii Srpske. Cartea I. Teoria dreptului canonic. Beograd. 1882. Ἰ. Παππαλουκα Ἐὐταξίου τοῦ κανονικοῦ δίκαιου τῆς ὀρθοδόξου ἀνατολικῆς ἐκκλησίας ἐκκλησίας τῆς ὀρθοδόξου ἀνατολικῆς ἱερατικῆς ἐξουσίας . Τεῦχ. eu. Ἐν Ἀθήναις, 1872. Dintre scriitorii occidentali, știm patru, dintre care trei, în sistemele lor de drept, vorbesc în secțiuni binecunoscute despre dreptul bisericii ortodoxe, iar unul, într-o carte separată, prezintă structura și starea de ultimă oră a bisericilor din Răsărit. Fred. Walter, Lehrbuch des Kirchenrechts aller christliehen Confessionen. XIV Ausgahe besorgt vom Herm. Gerlach. Bonn, 1871. Dr. Fried. H. Vehring, Lehrbuch des katholischert, orientalischen und protestantischen Kirchenrecbts. III Auflage. Freib. im Breisg., 1893. pr. Kunstmann, Grundzüge eines vergleichenden Kirchenrechtes der christlichen Confessionen. Munchen. 1867. Dr. Isidor Silbernagl, Verfassung und gegenwärtiger Bestand sämmtlicher Kirchen des Orients. Eine canonistisch-statistische Abhandlung. Landsbut. 1865. III. Eseuri referitoare la legea bisericilor locale individuale. F. Kurganov, Structura de conducere în Biserica Regatului Greciei. Kazan. 1871. A. Pavlov, Nomocanonul original slavo-rus. Kazan. 1869. A. Pavlov, Cărți juridice. Sankt Petersburg, 1885. P. Zagovorsky, Despre divorțul în conformitate cu legea rusă. Harkov. 1884. A. D. Sosobin, Despre divorțul în Rusia. Moscova. 1881. N. Kalachov, Despre semnificația cârmaciilor în sistemul dreptului antic rus. Moscova, 1850. T. Barsov, Sinodul în trecutul său. Sankt Petersburg, 1896. Mitropolitul Mihail, Biserica Ortodoxă din Srbia din Principatul Srbia. Beograd. 1874. Teofan Živkoviħ, Srbska narodna tsrkva na temelyu svom canonic-istoric. Temisvar, 1868. Ev. Ioannovici, Despre judecătorii sfintelor biserici conciliare și apostolice răsăritene, chiar și în puterile austriece. Karlstadt, 1844. (Jos. Jireček) Actenmässige Darstellung der Verhältnisse der griechisch n. u. Ierarhie în Oestcrreich. Viena, 1861. J. Helfer, Die Rechte und Verfassung der Akatkoliken in Oesterreich. Viena, 1827. Dr. Radoslav von Radić , Die Verfassung der orthodox-katholischen Kirche bei den Serben in Oesterreich-Ungarn. Eu Theil. Das oberste Kirchenregiment. Werschetz, 1877. Magister Emilian Edler von Radić, Die Verfassung der orthodox-serbischen u. ortodox-rumänischen Particular-Kirchen în Oesterreich-Ungarn, Serbien und Rumänian. Eu Buch. Die Verfassung der ortkodox-serbischen Particular-Kirche von Karlovitz. Prag, 1880. Dr. Emilian Edler von Radić, Die ortodox-orientalischen Particularkirchen in den Ländern der ungarischen Krone. Eine rechtwissenschaftliche Abhandlung. Budapesta, 1886. Vlad. Girgas, Drepturile creștinilor din Orient conform legilor musulmane. Sankt Petersburg, 1865. N. Suvorov, Urmele dreptului catolic occidental în monumentele dreptului antic rus. Iaroslavl, 1888 și 1893. A. Pavlov, Monument inedit al dreptului bisericesc rus. Sankt Petersburg, 1890. A. Pavlov, Urme imaginare ale catolicismului. influența asupra monumentelor antice ale slavilor de sud. și legea bisericească rusă. Moscova, 1892. N. Milasch, Sinodal-Statut der gr.-or. Metropolie der Bukowina und Dalmatien vom 24 august 1884. Mit Erläuterungen. Mainz, 1885. IV. Eseuri despre secțiuni private ale dreptului bisericesc. Curopalatae, De officialibus palatii Constantinopolitani et officiis magnae ecclesiae. Lugdun., 1587. Dr. Jos. Zhishman, Das Eherecht der orientalischen Kirche. Viena, 1864. Dr. Jos. Zhishman, Die Synoden und die Episcopal-Aemter in der morgenländischen Kirche. Viena, 1867. Dr. J. Zhishman, Das Stifterrecht in der morgenländischen Kirche. Viena, 1888. Dr. Js. Silbernagl, Das Eherecht nach den Gcsctzen der griechischen Kirche. Habil.-Schr. Munchen, 1862. Klein de Szád, Dissertatio canonica de matrimonio juxta disciplinam graecae orientalis ecclesiae. Vindob., 1781. Theod. Mandics, Dissertatio de causis connubinm discindentibus secundum canones ecclesiae orientalis et leges imperiales byzantinas. Leipzig, 1849. Ioana. Hadschits, Dissertatio de causis matrimonium dissociantibus juxta disciplinam orthodoxae ecclesiae Christi orientalis. Budae, 1826. E. Moy de Sons, Das Eherecht der Christen in der morgenländischen und abendländischen Kirche bis zur Zeit Carls des Grossen. Regensburg, 1833. K. Kuzmány, Handbnch des allgemeinen und österreichischen evangelisch-protestantischen Eherechtes mit durchgängiger Berücksichtigung des Eherechtes anderer christlichen Confessionen. Viena, 1860. P. De Smedt, Ľorganisation des églises chrétiennes jusq'au milieu du III sieclc. Paris, 1891. K. Ῥ άλλη, Περὶ ἀπαλλοτριώσεως τῆς ἐκκλησιαστκῆς περιουσίας κατά τὸ δίκαιον τόξρθοῆς τοῆς ἀνατολικῆς ἐκκλησίας . Ἐν Ἀθήναις, 1893. N. Zaozersky, Despre puterea sacră și guvernamentală și despre formele de organizare ale Bisericii Ortodoxe. Moscova, 1891. I. Berdnikov, Despre adopția la botez și despre rudenia spirituală ca obstacol în calea căsătoriei. Kazan, 1892. A. Pavlov, Despre succesiune și rudenie spirituală. Moscova, 1893. A. Zavyalov, Despre căsătorie și divorț. Sankt Petersburg, 1892. N. temeri, Căsătoria, considerată în natura ei și din forma încheierii ei. Harkov, 1893. P. Krimenețki, Doctrina creștină a puterii regale. Gânduri Mitropolit. Moscova Filaret. Moscova, 1888. Alexy, Arhiepiscop Lituanian, Propunerea de reformă a curții bisericești. 2 numere, Sankt Petersburg, 1873. V. O. Kiparisov, Despre libertățile de conștiință. Moscova, 1883. T. Alaīħ, Despre căsătoria uzrotsim. Capajebo, 1892. ἱεραπκῶν τῆς ἐκκλησίας βαθμῶν . Ἐν Ἀθήναις, 1835. II. G. συγγενειῶν τῶν αὐτοῦ καὶ τῶν κεκωλυμένων καὶ ἀκωλύτων συγγενειῶν. Ἐν Ἀθήναις, 1842. Γ. Ἀ. Μαυροκορδάτου, Περὶ τοῦ ἱεροῦ μυστηρίου τοῦ γάμου. Ἐν Ἀθήναις, 1857. I. Berdnikov, Poziția statului a religiei în Imperiul romano-bizantin, volumul I, Kazan, 1881. A. Pavlov, Despre participarea laicilor la treburile bisericii. Kazan, 1866. M. Moroshkin, Principiul electiv în cler. Sankt Petersburg, 1870. Miren ortodox, Adevărul despre principiul electiv în cler. Sankt Petersburg, 1871. N. A. Zaozersky, Curtea bisericii în primele trei secole de creștinism. Kostroma, 1878. N. Suvorov, Despre pedepsele bisericești. Sankt Petersburg, 1876. N. Suvorov, Domeniul de aplicare al instanței disciplinare și competența bisericii în perioada Sinoadelor Ecumenice. Iaroslavl, 1884. (Prot. A.V. Gorsky) Despre gradul de episcop în raport cu monahismul în Biserica Răsăriteană. Moscova, 1862. I. Lyubimov, Recenzia metodelor de menținere a clerului creștin din timpurile apostolice până în secolul al XVIII-lea. Sankt Petersburg 1851. M. Gorchakov, Despre secretul căsătoriei. Sankt Petersburg, 1880. A. Pavlov, capitolul 50 din Cartea cârmaciului. Moscova, 1887. N. Suvorov, Despre căsătoria civilă. Iaroslavl, 1887. I. Berdnikov, Forma căsătoriei între popoarele europene în dezvoltarea sa istorică. Kazan, 1887. I. Berdnikov, Noul stat în relația sa cu religia. Kazan, 1888. Dr. Emil. pl. Radiħ, Despre divorțul Bisericii Ortodoxe. Novi Sad, 1884. Doamnelor. Bryankoviħ, Despre afinitatea în sânge și lapte a căsătoriei. Novi Sad, 1888. N. Ruzhichiħ, Nomocanon despre căsătorie. Beograd, 1880. N. Ruzicic, Tabel cu diferite exemple de afinitate. Beograd, 1886. I. Vasiħ, Carta asupra gradului de afinitate. Beograd, 1870. Nick. Dučiħ, Stepennk iz Kormčje preveo sa slaveno-ruskog jezika i iz srbulakh. Cetinje, 1876. N. M. Trifugoviħ, Companion la gradul de dreptul căsătoriei la Beograd, 1888. Episcopul Teofan Zivkoviħ, Opinie despre zhepidbi udovog sveshtenstvo. Pancevo, 1877. Episcopul Teofan Zhivkovic, Despre hirotonirea unui candidat la gradul de Sveștenici. Zagreb, 1887. P. Loshkarev, Despre relația dintre vechea biserică creștină și statul roman. Kiev, 1873. F. Kurganov, Relațiile dintre autoritățile bisericești și civile. Kazan, 1881. Ieronim. Paul, Despre oficiile și instituțiile guvernării bisericești în Biserica Răsăriteană antică. Sankt Petersburg, 1857. N. Milash, Virtuțile Bisericii Ortodoxe. Pancevo, 1879. V. Lucrări despre practica juridică bisericească. A. Pavrov, Prezentarea practică a decretelor bisericești și civile pentru îndrumarea preoților în cazurile de îndeplinire a celor mai importante cerințe bisericești. Ediția a IV-a, Sankt Petersburg, 1870. N. Silchenkov, Îndrumări practice pentru trimiterea cererilor parohiale. Ediția a III-a, Voronezh, 1879. P. P. Zabelin, Drepturile și responsabilitățile bătrânilor după legile de bază ale Bisericii Creștine. 2 carti. Kiev, 1884–85. P. Nechaev, Îndrumări practice pentru cler, sau o prezentare sistematică a întregii game a îndatoririlor și drepturilor lor. Ediția a II-a, Sankt Petersburg, 1887. I. Chizhevsky, Scrierea bisericească. O colecție de reguli, regulamente și formulare pentru administrarea corectă a acestora. Ediția a II-a, Harkov, 1881. A. Serafimov, Reguli și practica bisericii privind aderarea creștinilor neortodocși la Ortodoxie. Cercetări istorice și canonice. Ediția a II-a, Kostroma, 1882. Dr. Jos. Helfert, Anleitung zum geistlichen Geschäftsstyl. Bearbeitet von Dr. Th. Wiedemann. X Aufl., Prag, 1879. VI. Periodice. Θεμις ἢ ἐπιθώρησίς τῆς ἑλληνικῆς . . . νομοθεσίας. . ἐκδιδομένη παρὰ τοῦ Δεωνίδου Δ. Σγοῦτα. Ἐν Ἀθήναις, 1846, κτλ. Ἐκκλησιαστικὴ Ἀλήθεια, Σύγγραμμα περιοδικὸν ἐκδίδομένον δις τοῦ μηνός. Περίοδος δεύτερα. 1885 . Ἐκδιδ o μένη ἅ παξ τῆς ἑβδόμαδος, 1887, κτλ. Interlocutor ortodox, publicația Academiei Teologice din Kazan, Kazan. 1858 și urm. Lectură creștină, publicată la Academia Teologică din Sankt Petersburg. Sankt Petersburg, 1822 și urm. Lecturi într-o societate de iubitori de iluminare spirituală. Revista științifică și literară. Moscova. 1878 și urm. Completări la ediția lucrărilor Sf. părinți. Moscova. 1846 și urm. Revista Ortodoxă, revistă științifică și literară. Moscova. 1859 și urm. Archiv für katholisches Kirchenrecht. Herausgegeben von E. Mou de Sons, Innsbruck, 1857–61 und von Dr. Fr. H. Vering, Mainz, 1862 urm. Zeitschrift für Kirchenrecht. Herausgegeben von Dr. Rich. Dove și Dr. Em. Friedberg. Organ der Gesellschaft für Kirchenrechts-wissenschaft din Göttingen. Freiburgim. B., 1861, urm. Despre sensul religiei în acest sens, vezi Ave. Macarius, Introduction to the Orthodox Theologn, § 11, St. Petersburg, 1871, pp. 24–25. Cuvântul latin „religio” înseamnă același lucru după învățăturile părinților și învățătorilor apuseni ai bisericii Lactantius (Jnatit. div., IV, 28) și Augustin (Retract., I, 13. De vera relig., pp. 41, 55). Vezi I. Cheltsov, Istoria lui Hristos. Biserici, I, p. 1–30, Sankt Petersburg, 1861. Phil. și S. Ternovsky Trei prime secole de creștinism, Kiev, 1878, pp. 3–28. Ign. Dollinger. Paganisme et Judaisme, ou Introduction à ľhistoire du Christianisme (trad, de ľallemand), Bruxelles, 1858, 4 vol. Toate acestea sunt importante pentru rezolvarea problemei în cauză, iar pentru concluziile principale vezi IV, 109, 276. Vorbind despre aceasta, nu putem să nu cităm cuvintele unui învățat englez despre influența Bisericii creștine asupra umanității: „ea (adică biserica) a slăbit furtunile războaielor, a ușurat soarta prizonierilor, a înmuiat guvernarea despotică a conducătorilor, a distrus poligamia, a condamnat distrugerea fetelor și a condamnat sclavia gladială; lupte și ritualuri păgâne nerușinate, dacă ea nu putea distruge vicii nenaturale, atunci ea le-a scos în evidență și le-a dezvăluit pe cei care se complau cu ele, a îmbunătățit bunăstarea clasei muncitoare, care formează marea majoritate a întregii societăți, înființând o zi pe săptămână pentru a se odihni, nenumărate instituții au apărut pentru a oferi asistență pentru copii, părăsiți... creștinismul. Edimb. 1875, p. 219. În special, despre influența creștinismului asupra statelor, vezi Am. Thierry, Tableau de ľempire romain, Paris, 1872, p. 344, 359 etc., la dreapta - M. Troplong. Do ľinfluence du chistianisme sur le droit civil des Romains, Paris 1868, p. 147, aq., și în general – Chateaubriand, Le Génie du Christianisme, Paris 1864, 2 vol., și în principal acel capitol în care autorul exclamă: „ce s-ar întâmpla acum cu societatea umană dacă creștinismul n-ar fi venit pe lume!”, II, pp. 262-280. Archim. Ioan, Curs de jurisprudență bisericească, Sankt Petersburg, 1851, I, 3. Cuvântul sanctio este derivat din sanctum, sanctitas. În Recuperare (lib. I, tit. VIII, 8) citim: „sanetnm est, quod ab injnria hominum defeosum atque munitum est. Sanctum autem dictum est a sagminibus. Sunt autem sagmina quaedam herbae, quas legati populi romani ferre solent, ne quis eos eos legati ei violaret, si fuecui legati ei violaret, si eracui cerycia.” Ed. Dion. Gothofredi, Corpus juris civilis, Francof ad Moen, 1688, tom. eu, col. 22. Cp. Basilicorum libri LX, lib. XLVI, tit. III, 6 (ed. Car. G. E. Heimbach, Lipsiae, 1833–1870, vol. IV, pag. 561–562). Sancțiunea, atunci când este aplicată legilor, înseamnă asigurarea forței legii prin stabilirea de pedepse pentru contravenienți. mier. G.F. Puchta, Cursus der Institutionen, Leipzig, 1856, I, 291. Sancțiunea bisericească apare atunci când o anumită lege este prevăzută cu pedeapsă de natură bisericească, spirituală. Despre sancțiunea religioasă vezi A. Prosmini-Serbati, Filosofia del diritto, Intra, 1865, I, 117. Pentru relația dintre aceste legi, vezi Archim. Ioan, Or. cit., I, 8–9. Este surprinzător că chiar și printre canoniştii romano-catolici unii privesc biserica în întregime, ca subiect de drept, de exemplu. Dr. Jos. A. Ginzel, Handbuch des neuesteu in Oesterreieh geltenden Kirchenrechtes. Wien, 1857, care spune cu siguranță: „Dass die Kirche ein Rechts Subject sei, legt sich aus ihretn Begriffe aufʼs Unwidersprechlichste dar” (Bd. I, S. 19). Vezi Th. pentru viziunea corectă romano-catolică despre aceasta. Pachmann, Lehrbuch des Kirchenrechtes, Wien, 1863, Bd. 1, 8. 52–53. Archim. Ioan (1. c. I, 7) îl definește astfel: „toate împreună (legile revelate și canoanele bisericii) constituie în general legea bisericii, care determină cum este potrivit să trăiești în casa lui Dumnezeu, chiar dacă biserica lui Dumnezeu este vie”. Cuvântul în sine înseamnă o anumită unealtă folosită la tăierea și șlefuirea pietrei sau a lemnului, iar părinții bisericii, după M. Vlastar, îl foloseau pentru a desemna metaforic regulamentele bisericești. Vezi Σύνταγμα κατὰ στοιχεῖον, Προθεωρία în ediţia sinodală a lui G. Ἀ. Ῥ άλη καὶ Μ . , 1852–1859, τόμος ἔκτος, σελ. 5–6. Cp. Joh. Suiceri, Thesaurus ecclesiasticue. Amstelaed, 1682, voi. II, co!. 37. Cuvântul canon însemna și ceea ce numim lege bisericească (vezi Canonul 2 al Sinodului I Ecumenic); Epistolele episcopilor, care s-au ocupat de unele subiecte bisericești importante, sunt numite și canonice, precum și scrisorile pe care episcopii le-au dat anumitor persoane din rânduiala sfântă când acestea din urmă au plecat în altă eparhie. În dreptul bisericii romano-catolice, precum și în dreptul bisericii ortodoxe, fiecare lege bisericească pozitivă „Ecclesiastica constitutio canonis nomine censtetur” este numită canon. Gratianus ad D. III, in princ. § 1. Vide Corpus juris canonici, ed. Aem. Lud. Richter, Lips., 1839, I, 4. Kan. 18 I Catedrala Universului Athenian Syntagma, II, 154. Iustinian 137 nuvelă în prefaţă: Civiles leges şi sacri canones. Corpus juris civilis, ed. cit. III, 291. Avantajul special pe care îl poate primi o persoană fizică sau juridică în biserică se numește προνόμοιον, privtlfgium. Balsamon menționează și canoane speciale, προσωπικὸς κανών, (interpretarea canonului 88 al Sinodului de la Cartagina din Atena sin., III, 518). Dar aceste canoane, după remarca lui Balsamon însuși în interpretarea mesajului lui III Om. Consiliul (Ath. synt., II, 214), nu poate avea un sens general și, prin urmare, nu poate fi considerat temeiul dreptului. În lucrarea sa clasică despre dreptul de stat, J. S. Bluntschli se exprimă pe această temă: „Die Religion ist, wie nicht das Product des States, so auch in ihrem Wesen von dem State unabhängig. Die Religion erfullt das Individuum mit gottlichem Geiste, und verbindet die unsterbliche Sieall mittnissher . des menschlichen Recbtes "..., Allgemeines Statsrecht, Stuttgart, 1876, II, 367. Diferențele religioase din biserica creștină contează aici, ca să spunem așa, în treacăt. Unii oameni de știință din Occident au contestat independența dreptului bisericesc, care se presupune că a intrat în domeniul dreptului privat sau public, și mai ales al statului (Falk, Encyklopädie des Rechtes. Warnkonig, Jurist. Encyklopadie. Mohl, Encyklopadie der Staatswissenschaft). Opinia corectă a acestui lucru a fost exprimată de F. S. Savigny în lucrarea sa System des hentigan rom. Rechtes (8 Bd., Berlin, 1840–49) și G F Puchta în Cursus der Institutionen (3 Bd., Leipzig, 1856–1857) Formulăm mai întâi concluzia noastră cu privire la acest lucru după cum urmează: „Daher ist uns das Kirchenrecht ein fur sich bestehendes Rech tsderlichem, no offenshem, no offenshem, no defăcutm untergeordnet werdend darf” (Bd. I, S. 28); iar Pukhta este și mai clar: „Wenn die Romer das jus sacrum nur ais einen Theil des jus publicum betrachteten, so war dies der Beschaffenheit ihrer Religion vollkomen angenessen”. Das Recht der christlichen Kirche dagegen tritt wesentlich ais ein dritter Zweig des Rechts neben das Privatrecht und das offentliche” (Bd I, S. 75). Vezi de ex. Schmalz, Natürliches Kirchenrecht, Königsberg, 1795. Krug, Kirchenrecht nach den Grundsätzen der Vernunft, Leipzig, 1826. De ex. de la romano-catolici: G Phillips, Du droit ecclesiastique dans ses principes généraux (trad, de ľallemand), Paris, 1855, I, 23. Ferd. Walter Lehrbuch des Kïrchenrechts. XIV Ausg. Bonn, 1871, § 6; din protestant: Aem. L. Richter, Lehrhuch des kath. und evan. Kirchenrechts, VIII Aufl., Leipzig, 1886, S. 11. Wasserschleben, Kirchenrechts (Herzog’s Real-Encyklopädie, Stuttgart, 1857, VII, 671). Despre sarcina legii bisericești cf. arhim. Ioan, Curs, I, 9–11. Miercuri despre „metoda” sau imaginea prezentării jurisprudenței bisericești de către Arhim. Ioan, Curs, I, 26–36. R. Scherer aderă la aceeași metodă, dar o numește „legal-dogmatică” (Handbuch des Kirchenrechts. Graz, 1836, I, 113). În general, despre această problemă, vezi Dr. F. I. Buss, Die Methodologie des Kirchenrechts. Freiburg im Breisg., 1842. Cea mai bună lucrare teologică enciclopedică este „Introducere în Teologia Ortodoxă” de Sfântul Macarie. Sankt Petersburg, 1871, ediția a IV-a. Dintre cele protestante, este de remarcat mai ales eseul despre enciclopedie de K. R. Hagenbach, Encykiopädie und Methodologie der theoiogischen Wissenschaften. Zehnte Auflage revidirt und herausgegeben von E. Kautzsch, Leipzig, 1880. Filaret, Note despre cartea Genezei. Sankt Petersburg, 1835. Interpretari ale Vechiului Testament, publicat la Sankt Petersburg. Academia Teologică. Sankt Petersburg, 1879 și urm. Blazh. Teofilact, Arhiepiscop. bulgară, Comentarii la cărțile Noului Testament în limba rusă. traducere. Kazan, 1865 și urm. Ep. Mihail, Evanghelia explicativă, 3 volume, Moscova, 1884–87. Aceeași carte, Apostolul inteligent. I, Moscova, 1876. Macarie, dogmă ortodoxă. teologie, 2 volume, Sankt Petersburg, 1856–67. Mitropolitul Filaret Moskovsk., Dogmatic. binecuvântare, întocmit de A. Gorodkov, Kazan, 1887. Arhiepiscopul Filaret. Chernig., Dogma ortodoxă, teologie, 2 cărți, Sankt Petersburg, 1882, ediția a III-a. Archim. Sylvester, Experiență juridică. dogmă. teologie (cu o prezentare istorică a dogmelor?.); 3 volume, Kiev, 1884–83, (publicarea continuă în revista Academiei Teologice din Kiev „Trudy”). Prot. P. Solyarsky, Teologie morală ortodoxă. Sankt Petersburg, 1875, ediția a II-a. Archim. Gabriel, Teologie morală. Tver, 1885. IV. Cheltsov, Istoria lui Hristos. Biserici, volumul I, Sankt Petersburg, 1861 (neterminat). F. și S. Ternovsky, Primele trei secole ale creștinismului. Kiev, 1878. Ei, Biserica Greco-Răsăriteană în perioada Sinoadelor Ecumenice. Kiev, 1883. W. Guettée, Histoire de ľeglise depuis la naissance de X. S. Jesus Christjusqu’à nos jours. Paris, 7 volume (perioada până în secolul al XII-lea). J. Neale, O istorie a sfintei Biserici răsăritene. Londra, 1850. J. Hasemann, Ceschichte der griechischen Kirche, tipărit în LXXXIV Theil, Secţiunea I (S. 1–290) Allgem. Encyklopädie, herausgegeben von J. S. Ersch și J. F. Gruber. abatele Fleury. Histoire ecclesiastique, 6 tomes, Paris, 1856. Dr. Aug. Neander, Allgemeine Ceschichte der christlichen Religion und Kirche. 9 Bd., Gotha, 1863–65, IV Auflage. Am amintit aici doar cele mai importante lucrări despre istoria bisericii de care dispunem. Să mai amintim o lucrare extrem de practică, și anume: Archim. Arsenie, Cronica evenimentelor bisericești de la Nașterea lui Hristos până în 1879. Sankt Petersburg 1880, ediție nouă. Archim. Kirill, Teologie pastorală. Sankt Petersburg, 1853. S. Sollertinsky, Păstorirea lui Hristos Mântuitorul. Sankt Petersburg, 1881 (vezi recenzia mea despre această carte în revista teologică „Adevărul”) Bingham, Antichitățile Bisericii Creștine. 8 vol., Londra, 1838. Binterin, Die vorzüglichsten Denkwürdigkeiten der christlichen Kirche. 7 Bd., în 16 Abtheil., Mainz, 1825–33. J. S. W. Augusti, Benkwürdigkeiten aus der christl. Arheologie. 12 Bd., Leipzig, 1817–31 și un extras din aceeași lucrare intitulat: Handbuch der christlichen Archäologie. 3 Bd., Leipzig, 1836–37. F. X. Kraus, Real Encyklopädie der christl. Alerthumer. 2 Bd., Freiburg im Breisg., 1882–86. Ed. Brinkmeier, Glossarium diplomaticum. 2 Bd., Gotha, 1852–63. Waltenbach, Anleitung zur griech. Palaografie. Leipzig, 1867. Acelaşi lui, Auleitung zur latein. Palaografie. Leipzig, 1869. Ľart de verifier les dates des faits historiqnes... par un religieux Benedectin. Paris, 1750. Ed. Brinkmeier, Practiaches Handbuch der Chronologic. Leipzig, 1843. Wiggers. Kirchl. Statistică. 2 Bd., Hamburg und Gotha, 1842–43. J. E. Wiltsch, Handbuch der Kirchl. Geografie și statistică. Bd. 2, Berlin, 1846. Ahrens, Naturrecht sau Philosophie des Rechts und des Staats. 2 Bd., Wien, 1870. A. Rozmini-Serbati, Filosofia del diritto. 2 vol. Intra. 1865. P. Luigi Taparelli, Saggio teoretico di diritto naturale appoggiato sul flatto. 2 vol., Napoli, 1850. Jhering, Geist des römischen Rechts. 3 Thle. Leipzig, 1873–77, III Savigny, Geschichte dea röm. Rechts im Mittelalter. 7 Bd., Heidelberg, 1834–52. II Aufl. Zachariae, Historiae juris graeco-romani delineatio. Heidelberg, 1839. Mortreuil, Histoire du droit byzantin ou du droit romain dans ľempire ďOrient, 3 vol., Paris, 1843–46. Zachariae v. Lingenthal, Geschichte des griechiach röm. Rechts. Berlin, 1877, II Auflage. Puchta, Cursus der Institutionen, herausgegeben von Rudolf. 3 Bd., Leipzig, 1856–57. Savigny, System des heutigen römischen Rechts. Bd. 8, Berlin, 1840–49. Mackeldey, Lehrbuch des heutigen römisch. Rechts. Viena, 1862, XIV Aufl. Arndts von Arensberg, Lehrbuch der Pandekten. Stuttgart, 1874. VIII Aufl. (şi cu multe note învăţate publicate în traducerea italiană de Serafini, Trattato delle pandette. 3 vol., Bologna, 1874–75. Volumele 1 şi 2 în ediţia a II-a). Heimbach, Griechisch-römiaches Recht im Mittelalter und in der Neuzeit (Ersch și Gruber, Allgem. Encyklopädie, I Sect., LXXXVI, 191–471; LXXXVII, 1–106). Cp. articolul „Le droit romain est il un danger pour les sociétés chretiennes?” (Revue catholique des institutions et du droit. Grenoble, Juin, 1889, Nr. 12, pag. 481. sq.). Saalschütz, Mosaiches Recht. Berlin, 1853, II Aufl. Lopukhin, Legislația lui Moise. St. Petersburg, 1882. Keil, Ghid de arheologie biblică, 2 părți. Kiev, 1871–74, traducere din germană. Macieiowky, Slavische Rechtsgeschichte. 4 Bd., Stuttgart, 1835–39 (aus dem polnischen von Buss und Nawrocki). Florinsky, Monumente ale activității legislative a lui Dusan, regele sârbilor și grecilor. Kiev, 1888 (vezi recenzia mea asupra acestei cărți în revista teologică „Adevărul”, III, 234–238). Dr. N. Kretich, Rasmatrana despre legea lui Dushanov (Glasnik Srp. Uch. Drushtva, cărțile V I și VII. Nevolin, History of Russian civil laws, 3 vol., Sankt Petersburg, 1857. Suiceri, Thesaurus ecclesiasticus e patribus graecis ordine alphabetico concinnatus. 2 vol., Amsterdam, 1862. C. du Fresne dom. Du Cange, Glossarium ad scriptores mediae et infamae graecitatis. 2 vol., Lugduni, 1688 (ediție nouă 1891, W. Koebner, Breslau). „Judex, judicium, clerus, sponsalia, crimen” (Bernard (Bernardus, praepositus Papiensis, apoi episcop în Pavia) și-a numit colecția: Breviarium extravagautium. Compară Bernardi Papiensis, Summa decretorum, edit, și Dr. Laspeyres, Ratisb,, 1861. Περὶ πρόσωπα, περὶ πράγματα, περὶ ἀγωράς. E. C. Ferrini, Institutionum graeca paraphrasis Theofilo Antecessori vulgo tributa. Berolini, 1884 alin. I, pag. 18 „Omne jus quo utimur, vel ad personas pertinet, vel ad res, vel ad actiones” Institutionum D. Justiniani. Lib. eu, tit. II. 12. Ed. cit. Gothofredi. eu, 22. Pauli Lancelotti, Institutiones juris canonici. Perus, 1562. Această lucrare se bucură de autoritate în Occident și a trecut prin multe ediții; a fost chiar tradus în alte limbi. Conform acestui sistem, ar fi trebuit să fie compilată lucrarea lui E. Ioannovich, Primele roade ale Bisericii. legea, în care prima carte vorbește despre „persoană (de personis).” Novi Sad., 1841. De exemplu, cităm doar câteva dintre cele occidentale: Schulte, (System des allgemein. kathol. Kirchcnrechts. Giessen, 1856), după secțiunea introductivă, împarte tot dreptul în: dreptul public al bisericii (Ierarhia și relația bisericii cu persoanele juridice din afara ei) și dreptul privat (în afara acestei secțiuni, dreptul privat, iar în a doua secțiune dreptul privat al bisericii, dreptul bisericii), apoi dreptul privat în biserică (intrarea în biserică, drepturile și responsabilitățile credincioșilor, legea căsătoriei, pierderea capacității juridice ecleziastice, legea „patronajului” și comunitatea bisericească). Richter (Lehrbuch des kathol. u. evangel. Kirchenrechts, bearbeitet von Dove u. Kahl, Leipzig, 1886, VIII Aufl.) prezintă știința (după o scurtă introducere) în șase cărți: 1) istorie a dreptului, 2) învățătură generală (surse, fundamente ale bisericii și alte structuri ale bisericii și al bisericii), precum și relația bisericii cu statul și biserica. 3) organele bisericii juridice, 4) legislația, instanța și administrația, 5) viața bisericească și 6) proprietatea bisericească. Walter (Lehrbuch des Kirchenrechts aller christlichen Confessionen, besorgt von Gerlch, Bonn, 1871. XIV Auflage), după introducerea obișnuită, împarte știința în opt cărți: 1) principii generale, 2) izvoare, 3) structura bisericii, 4) administrarea bisericii5) slujitor, proprietatea bisericii6) proprietatea bisericii, biserica, 7) viața bisericească, 8) influența bisericii asupra drepturilor seculare. Permannder ’a (Handbuch des kathol. Kirchenrechts mit besonderer Rüchsicht auf Dentschland, bcsoigt von Silbernagl. Landshut, 1865. IV Aufl), șase secțiuni: l) temeiul bisericii, relația cu statul și confesiunile protestante, 2) sursele dreptului, 23) structura bisericii, 23) sursele de drept ale bisericii, 4) structura bisericii. curtea, 5) învățătura și preoția și drepturile de proprietate, 6) influența bisericii asupra societății. Pachmann (Lehrbuch des Kirchenrechts mit Berücksichtigung der auf die kirchlichen Verhältnisse Bezug nehmenden osterreichischen Gezetze und Verordnungen. 3 Bd., Wien, 1863–66, III Auflage.) în secțiunea introductivă, toate sursele generale stabilește și indică mai întâi biserica, apoi indică diviziunea generală a tuturor surselor legale. toată știința în două secțiuni: 1) structura (autoritatea bisericii, titlurile bisericii), 2) managementul (afaceri spirituale, dreptul proprietății, legislație și instanță, relația bisericii cu statul și cu alte religii). Aichner (Compendium juris ecclesiastici ad usum cleri, ac praesertim per imperium austriacum in cura animarum laborantis. Brixinae, 1870, ed. III), expunând concepte generale în introducere, împarte toată știința în două secțiuni: generală și specială; în primul tratează: 1) despre izvoarele dreptului și 2) despre guvernarea bisericii (puterea de a învăța, puterea preoției și puterea de administrare). Vering (Lehrbuch des katholischen, orientalischen und protestantischen Kirchenrechts, Freiburg, 1881, II Aufl.), după introducere, expune conținutul științei în cinci cărți: 1) izvoare, 2) structură, 3) instanță, 4) dreptul proprietății, 5) dreptul persoanelor. Scherer (Handbuch des Kirchenrechtes. Gratz, 1886; cunoaștem doar primul volum, publicarea continuă) în introducere oferă un concept general de drept și împarte conținutul întregii științe în patru cărți: 1) fundamente generale, 2) izvoare, 3) structură și 4) management (primele trei rubrici sunt cuprinse în volumul I, pe care le avem). Lăsăm apoi o listă de lucrări de acest fel pe care le avem la îndemână, întrucât din cele de mai sus se vede deja o confirmare suficientă a ceea ce am spus în text. Așa sunt puse lucrurile în Occident; În ceea ce privește tratatele de drept bisericesc ale scriitorilor ortodocși, în ele găsim aceeași diferență de sisteme. Ați putea fi interesat de: