II. Трактат свт. Амвросия Медиоланского «De Spiritu Sancto»

În partea a doua a articolului dorim să ne concentrăm atenția asupra teologiei Sfântului Ambrozie din Milano, conturând concepțiile sale pneumatologice bazate pe tratatul „De Spiritu Sancto” 80 pe care l-am tradus. Dar, având în vedere faptul că orice mesaj scris de o astfel de persoană precum episcopul de Milano (mai ales dacă se adresează nu simplilor muritori, ci lui Augustus însuși) nu numai că prezintă adevăruri doctrinare, ci are și o nuanță politică, vedem că este necesar să evidențiem mai întâi problemele legate de însuși Ambrozie, epoca sa și situația care predomina atunci în imperiu. Privind viața și opera lui Ambrozie din Milano prin prisma statului și a activităților sale sociale, vom putea face lumină asupra unor aspecte ale problemei pe care o studiem, ceea ce ne va oferi un teren solid pentru o evaluare corectă a lucrărilor și vederilor teologice ale Sfântului episcop. Sfântul Ambrozie - conducător politic și bisericesc al epocii Cu cât o persoană este „mai mare” și mai multifațetă, cu atât este necesar să „îndepărtezi” pentru a o evalua. Prin urmare, o personalitate atât de semnificativă precum cea a lui Ambrozie din Milano trebuie luată în considerare în contextul întregii sale epoci, „amprenta strălucitoare a căreia el o poartă asupra sa” 81. Primul lucru care vă atrage atenția este cât de armonios a îmbinat personalitatea lui un om de stat remarcabil și un slujitor dezinteresat al Bisericii. Acestea sunt calitățile, potrivit lui Broglie, care îl caracterizează pe Ambrozie ca figură politică: „capacități organizatorice și administrative extraordinare, „impregnate” de dreptul roman, un instinct politic aproape inconfundabil, un răspuns flexibil la situația politică ‹…› și un cerc larg de cunoștințe în eșaloanele superioare ale societății, patriotism cu adevărat roman și intransigență față de părintele practic și intransigența barbarilor. caracter şi curaj stoic în necazuri şi greutăţi” 82. Dar ce calităţi le atribuie Sf. Ambrozie ca slujitor al Bisericii: „Ca figură creștină, convertită la epoca viitoare, Ambrozie se distinge prin faptul că pune invariabil interesele bisericii în prim-plan, luptă cu hotărâre și fără milă împotriva oponenților săi, folosind o varietate de mijloace, inclusiv „necreștine”, pune Biserica mai presus de statul și își subordonează în mod activ pe toată lumea, chiar și subordonează publicul recrutând numeroși adepți ai noii religii, apără cu fermitate pozițiile majorității dogmatice, aderentă la credința de la Niceea și respectă cu strictețe interesele Bisericii occidentale, recunoscând în același timp și prioritatea Romei” 83. În biografia lui Ambrozie, care a venit din condeiul biografului său Pavlin, se pot găsi astfel de virtuți ale episcopului precum simplitatea și accesibilitatea în comunicare. Se pare că, în multe privințe, aceste calități au fost cele care i-au permis Sfântului Ambrozie să cucerească inimile oamenilor și să câștige dragostea oamenilor. Cariera seculară a lui Ambrozie Aurelius s-a dezvoltat după un model destul de standard. Fiind de origine nobilă, posedând calități oratorice remarcabile și s-a dovedit în mod repetat a fi un organizator strălucit, a obținut rapid funcții înalte în guvern. Doar un pas l-a despărțit de postul de prefect ocupat cândva de tatăl său, ceea ce era visul suprem al oricărui om de stat al imperiului. Dar anul 374 a adus schimbări dramatice în viața tânărului oficial de succes Ambrozie. În acest an a murit episcopul arian Auxentius, ceea ce a dus la o luptă acerbă între ortodocși și arieni pentru cel mai important scaun al Occidentului 84. La 30 noiembrie 374 a avut loc botezul lui. După aceasta, cu încălcarea tuturor canoanelor Bisericii (canonul al II-lea al Sinodului de la Niceea din 325 impune interdicția directă a noilor hirotoniți să intre în cler), în decurs de o săptămână parcurge toate gradele de inițiere una după alta, iar în ziua a opta, duminică, 7 decembrie, devine episcop 85. Aceasta este descrierea înfățișării episcopului proaspăt ales dată de A. Paredï „Acest consular de patruzeci de ani era de statură mică, cu o față alungită și rafinată, o barbă și mustața neagră îi scoteau în evidență albul pielii și tandrețea trăsăturilor, avea ochi mari, expresivi; în cele din urmă, drena omul calm și aristocratul roman, care dădea în evidență. priceperea şi capacitatea de a porunci în sângele lui” 86 . Ceea ce merită o atenție deosebită este că figura Sfântului Ambrozie era convenabilă atât pentru ortodocși, întrucât ei îl considerau unul de-al lor, știind că în familia lui sunt martiri și fecioare, cât și pentru arieni, întrucât nu aveau niciun motiv anume să-l trateze cu ostilitate, realizând că în politica sa religioasă, când era prefect, era complet imparțial. Biserica Apuseană, aflată la acea vreme într-o stare incertă, dobândită în persoana Sfântului Ambrozie este conducătorul de care are atâta nevoie. „Aparținea clasei marilor administratori ai imperiului, minți solide și sănătoase, impregnați de principiile legii antice, respectuos față de autoritate, devotați menținerii ordinii. A adus în conducerea Bisericii claritatea viziunii, hotărârea, înțelegerea realității și a vieții pe care le-a dobândit în timpul guvernării provinciilor” 87. Un alt punct important, care indică faptul că la orizontul epocii s-a ridicat steaua unei cu adevărat cele mai mari Biserici și om de stat, este prezența la ceremonia de hirotonire a Sfântului Ambrozie a însuși împăratul Valentinian. De asemenea, este de remarcat faptul că la doar câteva zile după alegerea sa ca episcop, Sfântul Ambrozie și-a putut permite să vorbească cu împăratul pe un ton destul de dur și acuzator. Valentinian nu numai că nu s-a amestecat în acest lucru, dar a încurajat în orice mod posibil o poziție atât de îndrăzneață și de principiu a episcopului nou-încoronat, încurajându-l să continue să acționeze cu îndrăzneală în conformitate cu legea divină 88. La fel ca cei mai buni reprezentanți ai epocii sale, Sfântul Ambrozie s-a străduit să îmbine armonios elementele educației păgâne și creștine. Devenind deja episcop și și-a început activitatea de predicare viguroasă, Sfântul Ambrozie a înțeles că o încercare de a influența romanii educați prin simpla negare a moștenirii antice ar fi un fiasco complet. Prin urmare, el susține ideea că autorii eleni nu au posedat deloc gnoză adevărată, ci au tras-o din Sfintele Scripturi creștine. Oamenii biblici din Vechiul Testament, conform Sf. Ambrozie, au stat la originile celor mai bune idei ale gândirii păgâne. De aceea, Episcopul de Milano și-a încurajat turma să studieze pe cei mai buni gânditori antici, spunând că, făcând aceasta, creștinii nu împrumută ceea ce este al altora, ci doar returnează ceea ce le aparține de drept (adică Sfintele Scripturi). În acest context, destul de interesant și corect față de Sfântul Ambrozie (deși un gând foarte dur față de Biserică) este exprimat de M. Kazakov: „Ambrozie și alte figuri progresiste și gânditoare ale Bisericii creștine ar trebui să li se acorde credit pentru faptul că, datorită eforturilor lor, care nu au fost încă pe deplin apreciate, o mare parte din moștenirea antică neprețuită a fost păstrată și nu totul a fost distrus de fanatici creștini nebuni, care, într-o frenezie frenetică, au distrus cele mai mari creații ale culturii mondiale”889. Merită atenție și dorința Sf. Ambrozie la achiziționarea de noi cărți publicate recent de cei mai buni teologi ai timpului său. Astfel, chiar la începutul anului 381, el a fost complet absorbit de editarea celor trei cărți ale tratatului său „Despre Duhul Sfânt”, scris pentru împăratul Grațian. Și în această lucrare, Sfântul Ambrozie folosește în mod activ predicile pe care Grigorie de Nazianz le-a ținut la Constantinopol cu ​​doar câteva luni mai devreme (la sfârșitul anului 380). Astfel, Sfântul Ambrozie era sincer convins de rolul important al culturii în relația dintre Biserică și societate, crezând că „uneori gânduri excelente rămân la nivelul aspirațiilor evlavioase din lipsa decorațiunii adecvate” 90 . Sfântul Ambrozie a fost cu adevărat capabil să combine în natura sa multifațetă slujirea dezinteresată a Bisericii și influența puternică a unui politician subtil și sensibil asupra afacerilor interne și externe ale imperiului. Întreaga lui viață este o sinteză a intereselor statului și ale Bisericii (iar prima l-a dominat adesea pe cea din urmă). Mai jos vom încerca să evidențiem o serie dintre cele mai izbitoare repere din viața marelui episcop, prin prisma cărora el va apărea în fața noastră tocmai ca lider politic și bisericesc al epocii sale. Aici nu vom lua în considerare în mod deliberat relația dintre Sfântul Ambrozie cu Grațian. Ne vom opri aici mai detaliat asupra unor chestiuni precum opoziția episcopului mediolan față de curtea ariană a lui Valentinian al II-lea, „manevrele politice” de succes pe fondul relațiilor aprinse ale împăratului legitim cu uzurpatorul Maxim și, bineînțeles, asupra relațiilor fără precedent pe care și le putea permite Sf. Ambrozie cu singurul conducător al întregului imperiu, Teodosie cel Mare. Ei bine, vom începe cu un episod care a intrat în istorie sub numele de „dispută despre altarul Victoriei”. Sfârșitul anului 383 și începutul anului 384 au fost marcate de întărirea pozițiilor păgâne în imperiu, întrucât reprezentanții de frunte ai partidului păgân în Senat ocupau posturile principale în stat. Patosul elitei păgâne a fost marcat de o încercare de a restabili păgânismul ca religie de stat. Pentru a-și aduce pretențiile la viață, ei trebuiau să meargă direct la tânărul împărat Valentinian al II-lea pentru a-l câștiga de partea lor. Un moment convenabil pentru aceasta a venit când Sf. lipsea din Mediolan (unde curtea imperială se mutase deja până atunci). Ambrozie, a cărui influență asupra politicii publice partidul păgân nu a putut-o subestima. Disputa care a izbucnit în legătură cu acest apel al senatorilor păgâni la conducătorul roman a intrat în istorie sub numele de disputa despre altarul Victoriei, deoarece principala cerere a păgânilor a fost întoarcerea la clădirea Senatului a templului păgân al Victoriei, care pentru o lungă perioadă de timp a fost un simbol al trecutului păgân „bun” al Romei 91. Ca răspuns la discursul șefului delegației păgâne Symmachus, Sfântul Ambrozie scrie a 17-a scrisoare către curtea imperială. Citind această scrisoare, nu se poate să nu fie atent la tonul ales de Sfântul Ambrozie pentru a comunica cu împăratul. Aceasta nu este deloc o petiție a unui subordonat către stăpânul său, ci mai degrabă o conversație între egali. Episcopul îi dă împăratului instrucțiuni specifice despre cum ar trebui să se comporte în circumstanțele actuale. Mai mult decât atât, aceste instrucțiuni deseori traversează linia sfatului și devin amenințări directe. Sfântul Ambrozie îi spune lui Valentinian că conducătorii pământești sunt obligați să slujească lui Dumnezeu și credinței, așa cum ei înșiși sunt slujiți de oamenii sub conducerea lor. Dacă împăratul se demnează să ignore sfatul episcopului, atunci odată ce va veni la biserică, acolo va găsi doar rezistență 92 . În mod clar și consecvent, Sfântul Ambrozie transmite aici ideea că puterea care i-a fost dată este mai mare decât puterea imperială. Așa scrie însuși Sfântul Ambrozie cu privire la rezultatul acestei întregi întreprinderi: „Atunci Valentinian a ascultat raportul meu și nu a făcut nimic decât ceea ce a cerut cauza credinței noastre. Și anturajul său a fost de acord cu aceasta” 93. Disputa asupra Altarului Victoriei a fost evenimentul principal în confruntarea dintre creștini și păgâni din Imperiul Roman de Apus de la sfârșitul secolului4. La mai puțin de un an de la încheierea agitației din jurul Altarului Victoriei, Sfântul Ambrozie din Milano a fost nevoit să încerce mantaua de diplomat peste omoforionul episcopal, care, deși era neobișnuit pentru un om al Bisericii, era totuși pe deplin în concordanță cu spiritul interior al sfântului. Ca urmare a acordurilor încheiate între Constantinopol și Trier în 384, Maximus și Teodosie au încheiat un armistițiu temporar. Este foarte posibil ca Teodosie să-l fi recunoscut pe uzurpatorul Maxim ca împărat și să fi fost de acord ca provinciile pe care le capturase anterior să rămână în zona sa de influență. Cu toate acestea, relațiile uzurpatorului cu Mediolanus erau încă foarte incerte. Mai mult, din cauza operațiunilor militare active împotriva barbarilor care au atacat Raetia, acestea s-au înrăutățit și mai mult. Întrucât Maxim, care considera aceste operațiuni militare nimic altceva decât o amenințare la adresa influenței sale, era gata să ia măsuri de represalii împotriva lui Valentinian, era nevoie de noi negocieri. Alegerea curții imperiale era evidentă. Cine altcineva, dacă nu Sfântul Ambrozie, pe de o parte, având deja experiență în negocieri și, pe de altă parte, îndatorat tânărului împărat pentru deznodământul favorabil al chestiunii referitoare la Altarul Victoriei, ar putea să-și asume această misiune responsabilă, al cărei preț nu era doar păstrarea dinastiei care conducea legitim, ci și securitatea Bisericii 94. Ambrozie va spune că prima sa ambasadă a fost întreprinsă pentru bunăstarea împăratului, a doua - pentru pace și evlavie 95. Ajuns ca diplomat la curtea uzurpatorului și ucigașului, Sfântul Ambrozie a ales imediat un ton de conversație destul de dur și ireconciliabil, făcând astfel clar că Maxim va negocia cu egalul său. Acuzațiile lui Pullable St. Ambrozie l-ar putea costa viața, dar scopul principal al negocierilor pentru episcopul de Mediolan a fost unul - să creeze în fața lui Maxim aparența că Mediolan era complet în siguranță. Nu putem decât să ne minunăm de curajul și îndrăzneala Sfântului Ambrozie, care, după cum relatează biograful său Paulinus, l-a excomunicat pe Maxim din Biserică pentru că a refuzat să se pocăiască „pentru că a vărsat sângele stăpânului său (adică, împăratul Grațian) și al oamenilor nevinovați” 96. Cu toate acestea, de îndată ce amenințarea cu invazia legiunilor lui Maximus a trecut și poziția tânărului Valentinian s-a întărit, mama sa, Arianiana Justina, care l-a considerat întotdeauna pe Sfântul Ambrozie, un concurent al puterii imperiale și dușmanul ei personal, a decis să facă o mișcare politică îndrăzneață, încercând să ia de la Biserică bazilica din Mediolan. Paredi crede că motivul a fost că „după două misiuni politice la Trevira și victoria în problema cu Simmah, prestigiul Sfântului Ambrozie a crescut cu o viteză amețitoare” 97 . Confruntarea asupra bazilicii din Milano, care a început în 385, a devenit cea mai semnificativă dintre toate ciocnirile anterioare dintre episcop și împărat. Iată ce scrie Paredi despre principalele etape ale acestei lupte. În primăvara anului 386, curtea a cerut categoric de la Sfântul Ambrozie să cedeze Bazilica Portiană. El, desigur, a refuzat. În martie, unități militare au fost trimise să izoleze bazilicile orașului. Pe măsură ce se apropie Paștele, lupta se intensifică și mai mult. Pe 29 martie a avut loc prima vărsare de sânge între credincioșii care apărau bazilica și mai mulți soldați. Pentru a sparge spiritul poporului, guvernul a crescut în mod repetat taxele pe comercianți. La 1 aprilie, un notar imperial a venit la episcop, cerând un răspuns dacă chiar vrea să devină tiran al orașului? Dacă da, atunci lăsați-l să o afirme direct, atunci guvernul va lua măsurile corespunzătoare. Dar a doua zi totul s-a oprit brusc. Soldații au ridicat cordonul și comercianților li s-au dat banii înapoi. Unii sugerează că poziția lui Valentinian al II-lea a fost atât de puternic influențată de un mesaj din partea împăratului estic Teodosie despre încheierea persecuției ortodocșilor 98. Rezultatul unei confruntări atât de lungi a fost o demonstrație a slăbiciunii autorităților și a forței Bisericii, care se bucură de devotamentul nemărginit al poporului. Mai mult, chiar și unii dintre soldații imperiali, uimiți de propovăduirea Sfântului Ambrozie, s-au apropiat de el. În contextul acestor evenimente dramatice, Sfântul Ambrozie a clarificat o dată pentru totdeauna că „împăratul aparține palatelor, iar preotul aparține bisericilor. Ție [Valentin II] ți s-a dat dreptul asupra clădirilor publice, nu asupra celor sacre.”99 Autoritatea instanței partidului Arian, condus de Justina, a fost complet subminată. Curtea imperială complet demoralizată a fost nevoită să se retragă la Aquileia pentru a scăpa măcar pentru o vreme de „episcopul tiran”. Sfântul Ambrozie, după ce a arătat încă o dată primatul Bisericii asupra statului și demonstrându-și superioritatea personală asupra împăratului, a reușit să treacă de la problemele de politică locală din partea centrală a Italiei (care, de fapt, a rămas doar în puterea lui Valentinian) la problemele de politică globală în toată partea de vest a imperiului, care în acel moment trecea de la o dureroasă tranziție de la dictatura maximă a imperiului rusur. Teodosie. După ce l-a învins pe Maximus, Teodosie a devenit singurul și cel mai puternic conducător al întregului Imperiu Roman. După ce a primit noi pământuri în posesie, Teodosie s-a trezit față în față cu multe alte probleme, inclusiv cu problema interacțiunii cu Biserica Apuseană. Relațiile dintre biserică și stat în Occident erau radical diferite de ceea ce era obișnuit Teodosie în Orient. Episcopii occidentali (și în special Sfântul Ambrozie) erau în antagonism strict cu „manierele” caesar-papiste ale împăraților din răsărit. Întrucât părerile Sf. Ambrozie și ale lui Teodosie nu au coincis în mod fundamental asupra formei de interacțiune dintre Biserică și puterea seculară, aceasta, mai devreme sau mai târziu, a fost obligat să ducă la un conflict inevitabil între împăratul Răsăritului și conducătorul Bisericii de Apus. Mai mult, conflictul care a avut loc s-a dovedit a fi colorat de rivalitatea personală a două figuri marcante ale epocii lor 100 . Totul a început cu o revoltă în orașul Tesalonic, care a avut loc la mijlocul anului 390. Sozomen scrie că motivul revoltei a fost refuzul șefului trupelor iliriene, Boterik, de a elibera din închisoare pentru a participa la jocuri un car popular, acuzat de „ispitirea rușinoasă a paharnicului, a paharului de spectacol, a paharului de spectacol. l-a rupt în bucăți pe nefericitul Boterik și, posibil, pe alți oficiali ai orașului. Astfel, Theodoret relatează că unii oficiali guvernamentali au fost uciși și târâți pe străzi 102. De îndată ce Teodosie a aflat despre răscoală, a devenit furios. Li s-a dat imediat ordinul de a pedepsi aspru pe făptuitori și, din moment ce pur și simplu era imposibil să se găsească anumiți instigatori, atunci, potrivit lui Sozomen, li s-a ordonat să ucidă un anumit număr dintre primii oameni pe care i-au întâlnit 103. Sfântul Ambrozie a fost informat despre cele întâmplate aproape înaintea împăratului însuși. El a considerat că era de datoria lui să-i ceară lui Teodosie iertare pentru cei vinovați. Cu toate acestea, din motive necunoscute (fie Teodosie nu s-a ținut de cuvânt, fie decretul său de anulare a pedepsei a venit cu întârziere, fie oficialii locali au fost „exces de zel”), o represalie brutală împotriva oamenilor a avut loc totuși. Nu există date exacte despre amploarea incidentului. Peacock vorbește despre 7.000–15.000 de oameni. Dar chiar dacă astfel de cifre sunt exagerate, acest eveniment a șocat Imperiul Roman 104. Aflând despre viitoarea vizită a lui Teodosie la Milano, Sfântul Ambrozie părăsește în grabă orașul pentru a evita întâlnirea cu împăratul. Din exilul său voluntar, Sfântul Ambrozie trimite împăratului o scrisoare de încredere, nu dictată ca de obicei, ci scrisă de propria sa mână (Ep. 51). În ea, episcopul spune direct că ceea ce s-a întâmplat la Tesalonic nu ar fi trebuit să se întâmple, lăsând de înțeles cu tact că nu va putea sărbători Euharistia în prezența împăratului. La început, Teodosie nu a vrut să-și recunoască vinovăția. Dar după ceva timp, și-a dat seama că episcopul avea dreptate: dând ordin de a ucide mulți oameni nevinovați, a încălcat legile stabilite de Dumnezeu. Păun scrie că, atunci când Sfântul Ambrozie a aflat despre crima lui Teodosie, apoi i-a interzis să intre în bolțile Bisericii și, de asemenea, a declarat că îi era imposibil să înceapă sacramentele înainte ca pocăința să fi fost împlinită 105. Aceasta a fost un nonsens. Împăratul, conducătorul suprem și regele, practic un semizeu, stând deasupra tuturor legilor, cere cu umilință episcopului iertare pentru ceea ce a făcut. Paredi scrie că „în anul 390 la Milano, episcopul Sfântul Ambrozie a fost primul care a avut curajul să-l cheme pe împăratul creștin să pledeze vinovat pentru crimă”. 106 Paredi vede în această pocăință publică a lui Teodosie triumful Bisericii asupra statului 107. Analogiile istorice sunt și ele numeroase: unii văd aici un prototip al confruntării viitoare dintre papi și împărați, comparând Sf. Ambrozie cu Grigore al VII-lea, care a declarat posibilitatea Bisericii de a răsturna împărați; alții spun că victoria episcopului mediolan este mai semnificativă decât împăcarea lui Bonaparte cu Dumnezeu și plimbarea lui Henric al IV-lea către Canossa 108. Într-un fel sau altul, pocăința lui Teodosie a arătat foarte clar că puterea Bisericii poate avea o superioritate față de puterea seculară. Acest eveniment a devenit și un fel de cotitură în relația personală dintre episcop și împărat. Deși Teodosie nu va cădea niciodată sub influența deplină a Sfântului Ambrozie, totuși, în toate politicile sale religioase viitoare va recurge la sfaturile episcopului mediolan. După ce am subliniat în linii mari influența Sfântului Ambrozie din Milano asupra afacerilor bisericești și de stat, putem vedea în general că el a fost cu adevărat un lider politic și bisericesc al epocii sale. Ceea ce Sf. si-a permis sa faca in relatiile cu imparatii. Ambrozie, nici un singur episcop al epocii sale nu a putut permite acest lucru, iar papii ulterioare au trebuit să ducă o lungă luptă pentru a pune în aplicare ideile care au fost proclamate de episcopul Mediolan încă din secolul al IV-lea. Mai mult decât atât, când Sfântul Ambrozie zăcea deja pe patul de moarte, principalul său oponent la curtea lui Teodosie și nedoritorul Stilicho, aflat despre boala episcopului, după cum relatează Păunul, a spus că odată cu trecerea în viață a unui astfel de om, Italia va fi amenințată cu moartea 109 . 4 aprilie 397 sufletul Sfântului Ambrozie din Milano și-a luat rămas bun de la trup. Peacock relatează că în ultimele minute ale vieții lui însuși Domnul Isus i s-a arătat și i-a zâmbit privindu-l. Paredi notează că, la 50 de ani de la moartea Sfântului Ambrozie, „orașul și Biserica lui au fost jefuite de hoarde de barbari, toată legislația creștină, a cărei creație îl costase o astfel de muncă, părea să se prăbușească odată cu imperiul”110. 476. Motivele redactării tratatului și situația politică generală Spre sfârșitul secolului al IV-lea care a trecut. Pe harta militaro-politică a Imperiului Roman au avut loc evenimente care au avut un impact uriaș atât asupra Sfântului Ambrozie, cât și asupra tuturor contemporanilor săi. Totul a început cu faptul că în 376, împăratul Valens a permis goților, care fugiseră de persecuția din partea triburilor nordice, să se stabilească în provinciile tracice, cu condiția ca aceștia să ofere recruți armatei romane. Dar foamea și umilința suferite de birocrații romani au dus la revoltarea goților. Amenințarea creștea din ce în ce mai mult. În cele din urmă, Valens, atent la răscoala care avea loc în regiunile dunărene, a pornit în campanie. Hotărând să nu aștepte ajutor de la nepotul său Grațian, a ordonat luptă. Armata romană complet învinsă a suferit un fiasco complet. Astfel, bătălia care a avut loc în august 378 la Adrianopol a devenit una dintre cele mai triste pagini din istoria Imperiului Roman târziu 111. Acesta este tabloul acestei tragedii pe care o pictează istoricul roman Ammianus Marcellinus: „Aruncând fulgere din ochii lor, barbarii i-au urmat pe ai noștri, cărora le curgea deja sângele rece în vene. Unii au căzut dintr-o lovitură necunoscută, alții au fost doborâți de greutatea celor care împingeau, unii au murit din lovitura tovarășilor lor; În plus, drumurile au fost blocate de mulți oameni pe jumătate morți, plângându-se de agonia suferită de rănile lor și, împreună cu ei, puțuri întregi de cai morți amestecați cu oameni au umplut câmpia. 112 Teodoret adaugă: „Când barbarii au ajuns în satul în care Valens, auzind despre înfrângere, a încercat să se ascundă, au dat foc și, împreună cu satul, l-au ars pe însuși adversarul evlaviei” 113. Și într-o notă către acest loc adaugă: „Însăși, după ce i-a convertit pe goți la arianism și, prin aceasta, i-a ars veșnic în veșnicie. de către ei” 114. În chestiunea „catastrofei Adrianopolului”, Sfântul Ambrozie era de părere că înfrângerea armatei romane și moartea împăratului sunt o consecință firească a politicii pro-ariane pe care Valens a implementat-o ​​sistematic. Mai jos vom acorda o atenţie deosebită faptului că Sfântul Ambrozie vorbeşte despre această chestiune în v. 17. tratat „De Spiritu Sancto”. Așadar, ca răspuns la cererea lui August Grațian, care în același an 378 se pregătea să lanseze o campanie împotriva goților arieni, Sfântul Ambrozie scrie principala lucrare dogmatică a vieții sale, De Fide. În primele două cărți ale Sfântului Ambrozie dezvăluie și dovedește divinitatea lui Hristos. Unul dintre gândurile acestui tratat este că, dacă împăratul va lupta cu ereticii arieni, atunci cu siguranță are nevoie de armura și armele adevăratei credințe. Acestea sunt cuvintele cu care îl îndeamnă pe Grațian: „Du-te deschis la luptă, îngrădiți cu scutul credinței și având o sabie duhovnicească, mergi la biruința prezisă în vremuri străvechi, prevestită de divinii profeți” 115. Împăratul a fost mulțumit de acest tratat. Prin urmare, în primele luni ale anului 379, el a scris personal o scurtă scrisoare episcopului de Milano pe un ton foarte informal. Sfântul Ambrozie a fost măgulit să primească un mesaj similar de la însuși Augustus. La urma urmei, trebuie să ne amintim că și în imperiul creștin de atunci, împăratul a rămas un fel de ființă cerească, iar magnifica ceremonie de curte introdusă de Dioclețian nu a fost desființată. Iar Sfântul Ambrozie nu a ezitat să răspundă: „Tu, preacreștin suveran, ai vrut să scrii cu mâna ta toate soliile, pentru ca scrisorile înseși să fie semn și expresie al credinței tale, al evlaviei tale” 116. Grațian a mai cerut ca la expunerea credinței să se adauge un tratat despre Duhul Sfânt. Îndeplinind voința augustului, în 381 Sfântul Ambrozie scrie trei cărți, publicate sub titlul general „Despre Duhul Sfânt”. În această lucrare, Sfântul Ambrozie, prin prisma învățăturii triadologice, expune doctrina celei de-a treia Persoane a Treimii, vorbind despre relația Lui cu alte Persoane, natură, acțiune etc. La redactarea acestui tratat, Sf. Ambrozie apelează adesea la autori greci autoritari: Sfântul Atanasie al Alexandriei, Didim Orbul și Capadocienii. Fiind scris la începutul anului 381, adică în timpul următoarei campanii a lui Grațian împotriva goților din Macedonia 117, tratatul „Despre Duhul Sfânt” a fost menit să ofere sprijin moral împăratului în fața bătăliilor viitoare. Și într-adevăr, în prologul la tratatul Sfântului Ambrozie îl amintește pe conducătorul Vechiului Testament al poporului evreu Ghedeon, vorbind despre victoria sa glorioasă asupra dușmanilor săi, pe care a obținut-o nu cu o armată mare, ci cu încredere în ajutorul lui Dumnezeu și în curajul micului său detașament. „Ce a fost mișcat Ghedeon de profeție când a auzit că, chiar și după pierderea multor oameni, Domnul își va elibera poporul de dușmanii lor cu un singur om?” 118 „Sfântul Ghedeon a prevăzut sacramentul. În cele din urmă, a ales trei sute (ostași) pentru luptă (Judecători 7:6), pentru a arăta că nu printr-o armată mare, ci prin sacramentul Crucii, lumea va fi eliberată de atacurile dușmanilor redutabili. Și totuși el alege pe cei puternici și credincioși, căci el este o dovadă și mai desăvârșită a Domnului.” 119. Acum să aruncăm o privire mai atentă la art. 17 menționat anterior. 1 carte din tratatul Sfântului Ambrozie „Despre Duhul Sfânt”. Acest verset este interesant pentru că este singurul loc din prima carte în care Sfântul Ambrozie se referă la descrierea realităților istorice ale vremii. Așadar, citim: „...căci Constantinopolul a fost deja convertit prin cuvântul lui Dumnezeu și a primit dovezi vizibile ale dreptății Tale. La urma urmei, în timp ce orașul, alarmat de războaiele de graniță, încălzea otrava arienilor în adâncul ei, zidurile lui răsunau de armata dușmană. Dar, de îndată ce el a renunțat cu desăvârșire la trădători, s-a încredințat pe credincioșii și pe credincioșii dușmanului. de care se temea întotdeauna, ca devotat, l-a găsit rugându-se din nou, l-a ascuns pe muribund și a luat stăpânire pe morți”. 120 La citirea acestor rânduri, se ridică o serie de întrebări: cine sunt trădătorii credinței la care Constantinopolul a renunțat, cine este „judecătorul regilor” necunoscut (și care regi), cum a devenit devotat etc. Pentru a răspunde la aceste întrebări, să ne întoarcem la comentariile latine ale acestui verset, lăsate „în marginea” ediției lui Min. Se indică aici că un oarecare Valesius (se pare că Heinrich Valesius - un om de știință francez, născut în 1603 la Paris, a fost un editor de lucrări printre care și Ammianus Marcellinus) 121 în notele sale la cartea XXI a lui Ammianus Marcellinus înțelege prin „însuși dușmanul și judecătorul regilor” (hostem estena) barbarian judiciem a ipsum liderul barbar. regem); iar sub regii care se temeau de el, conducătorii Imperiului de Răsărit (id est imperium Rom. in Oriente). Despre otrava arienilor, notele lui Min spun următoarele: „Atâta timp cât otrava lui Arius a rămas în interiorul Constantinopolului, pericolul unei invazii gotice planează constant asupra ei. Mai mult, la patruzeci de ani după ce Eusebiu de Nicomedia a condus scaunul Constantinopolului, împăratul Valens a suferit o înfrângere zdrobitoare din partea goților”. Acum să încercăm să împacăm acest lucru cu realitățile istorice. Dintre conducătorii barbari care au deranjat în special Imperiul Roman în a doua jumătate a secolului al IV-lea, istoricii (în special, Ammianus Marcellinus) îl evidențiază pe Atanaric. Putem spune că Sfântul Ambrozie, vorbind de judice regum, vorbește despre asta? Iată ce scrie V. Lavrov despre Atanarik: „În ceea ce privește Atanarik se pot observa următoarele. Este puțin probabil ca Ammianus Marcellinus, atunci când folosește termenul iudex, să înțeleagă prin Atanaric pur și simplu un judecător. Acest lucru nu ar corespunde statutului real al conducătorului tervingilor. În plus, termenul iudex Gothorum este folosit de Auxentius, organizarea vieții lui Doros Gothorum persecutată a lui Ulthorum. Creștinii din timpul lui Constanțiu al II-lea Aceasta înseamnă că acest titlu a fost purtat de domnitorii gotici” 123. Deci, retrospectiv, art. Sfântul Ambrozie vrea să-i amintească lui Grațian de următoarele evenimente din istoria lor relativ recentă. Atâta timp cât Constantinopolul a încălzit otrava ariană în interiorul zidurilor sale, pericolul unei invazii gotice planează mereu asupra lui. Sf. Nu este întâmplător faptul că Ambrozie spune asta, pentru că cu doi ani înainte ca aceste rânduri să fie citite de Grațian, co-conducătorul său Valens va fi suferit deja o înfrângere zdrobitoare de la liderul gotic Fritigern la Adrianopol. Dar, de îndată ce Constantinopolul a renunțat la trădătorii credinței, adică, împăratul Teodosie, botezat în 380, a declarat Ortodoxia religie oficială în Imperiul Roman de Răsărit, apoi chiar dușmanul și judecătorul regilor - regele gotic Atanarik, de care împărații din Răsărit l-au găsit întotdeauna ca un devot. rugându-se, deoarece în același 380 Atanarik, după ce fusese alungat vizigoți, a fost acceptat cu cinste în slujba lui Teodosie. Sfântul Ambrozie devine episcop în 374, ceea ce coincide exact cu moartea lui Valentinian. Tânărul Gratian, care a câștigat puterea, se teme constant de mama sa vitregă Justina, care este gata să facă orice pentru a se asigura că fiul ei devine împărat. Profesorul Universității de Stat din Moscova V.I. Kuzishchin notează că „Gracian în acel moment avea mare nevoie de un mentor și conducător și de un sfânt cu experiență. Ambrozie, care conducea episcopia capitalei, era destinat să devină un astfel de mentor” 124. La 24 august 367, la Ambiana, Valentinian I îl proclamă pe bătrânul de opt ani. Gratian: „Tânăr, frumos înzestrat, elocvent, îngrădit, războinic și blând, și ar fi putut să calce pe urmele celor mai buni împărați (din trecut), când puful a început să-i împodobească obrajii, dacă înclinația spre distracție, sub influența corupătoare a celor mai apropiați, nu l-ar fi îndreptat către urmăririle goale ale regelui, deși nu arăta în același timp sângele lui Commodus” 126 . Pe de o parte, Grațian trebuia să recurgă la autoritatea Bisericii pentru a rezista mașinațiilor Iustinei, pe de altă parte, Sfântul Ambrozie avea nevoie de sprijin imperial pentru a lupta împotriva arienilor. Prima întâlnire a împăratului și a episcopului din iulie 379 a avut ca rezultat semnarea unui edict privind desființarea toleranței religioase, emis, desigur, nu fără influența Sfântului Ambrozie. Urmându-l pe F. Dudden, Kazakov notează că „Ambrozie a devenit nu doar mentorul împăratului în credința catolică, ci și un consilier în politica imperiului” 127. Deși Sfântul Ambrozie a acționat întotdeauna cu tact în raport cu Grațian, nepermițându-și să exercite presiuni directe, dar cu scrisorile sale frecvente și influențat de către împărat unele decizii personale, el a luat unele decizii de către împărat. Datorită încrederii atât de mari acordate episcopului și apropierii sale de păturile celei mai înalte elite de stat, autoritatea Sfântului Ambrozie a crescut de multe ori. De acum înainte, ereticii și păgânii nu mai au nici cea mai mică șansă să reziste influenței tot mai mari a Bisericii din Occident. Între timp, norii s-au adunat din nou peste imperiu. În 383, trupele rebele conduse de Magnus Maximus, care s-a autoproclamat împărat, au debarcat în Galia. Curând, Grațian a ieșit deja să-l întâmpine pentru a pune capăt războiului civil prin înfrângerea uzurpatorului. Timp de aproape o săptămână, ambele armate au rămas nemișcate; nimeni nu a îndrăznit să atace mai întâi. Dar această întârziere s-a dovedit a fi ca moartea pentru Grațian, deoarece pe zi ce trece armata sa se micșora din cauza dezertării în masă. Trădat de toată lumea, Grațian a fugit în grabă de pe câmpul bătăliei eșuate, mânat de adversarii săi. La 25 august 383, a fost depășit și ucis. Există o credință larg răspândită că ultimele cuvinte care au căzut de pe buzele împăratului muribund au fost: "Ambrozie! Ambrozie! Unde ești?" 128. Moartea prematură și atât de cumplită a lui Grațian a răsunat cu adâncă întristare în inima Sfântului Ambrozie. Ulterior, el va scrie cuvinte care sunt uimitoare în durerea lui sinceră: „Biserica plânge pentru fiul ei, iar lacrimile ei sunt pe obraji. Pierderea lui Grațian a fost o lovitură în obrazul Bisericii. O, Biserică, vărsă-ți lacrimile! Și să-ți fie obrajii plini de lacrimi, ca niște râuri de compasiune revărsate. Moartea împăraților credincioși este o rușine și o rușine pentru Biserică, iar într-o moarte atât de prematură a unui domnitor evlavios, frumusețea Bisericii se întunecă de tristețe” 129. Începutul anului 379 s-a datorat faptului că Sf. Ambrozie se confruntă cu o dură confruntare cu partidul curții arian, condus de Iustina, întrucât în acest moment, din cauza complicației situației militare de pe Dunăre, curtea imperială se mută la Milano. Imediat ce a sosit, Justina a cerut imediat ca una dintre bazilici să fie dată arienilor. Pentru a nu părea parțial și pentru a nu suferi vrăjmășia mamei sale vitrege, Grațian ordonă ca biserica să fie predat arienilor 130. În această situație, Sfântului Ambrozie nu a avut de ales decât să se împace cu situația. Arienii au obținut ceea ce au muncit din greu pentru a realiza. S-a întâmplat acest incident pentru că Sfântul Ambrozie a alungat întreg clerul arian, privându-i astfel de posibilitatea de a îndeplini slujbele divine, sau pentru că a confiscat proprietatea Bisericii Ariane pentru a răscumpăra cetățeni captivi, sau din alt motiv, dar, într-un fel sau altul, ceea ce s-a întâmplat nu a fost doar un semn de încălcare a autorității episcopului, ci și a păcii interne a comunității mediolane încălcate. Circumstanțele actuale îl forțează pe Sfântul Ambrozie să apeleze la ajutorul lui Grațian. Împăratul, la rândul său, nu se grăbește să ia partid. El arată previziunea unui politician înțelept, luând bazilica de la arieni, dar, în același timp, ne-o dă episcopului până nu se potolește tulburările. Dar transferul bazilicii către ortodocși nu a întârziat să urmeze. Despre surprinderea acestei pomeniri Sf. Ambrozie în vv. 19–21. tratat „Despre Duhul Sfânt”. În special, îl laudă pe împărat, pe de o parte, pentru credința sa și, pe de altă parte, pentru revenirea Bisericii Bazilicii. Adresându-se împăratului, el spune: „destul de recent [aceste rânduri ale Sfântului Ambrozie scrise în 380–381] ți-ai demonstrat evlavia printr-un act atât de uimitor ca întoarcerea bisericii lui Dumnezeu fără nicio convingere prealabilă din partea noastră” 131 . Și apoi continuă: „Așadar, am primit deja harul credinței tale și răsplata noastră; de vreme ce nu putem spune altceva decât că a fost harul Duhului Sfânt, căci când eram cu toții în neștiință, ne-ai întors biserica pe neașteptate 132. Amintindu-se de confiscarea anterioară, Sfântul Ambrozie face o mișcare politică subtilă, sugerându-i lui Grațian că confiscarea bazilicii nu a fost vina lui, deoarece, deși a semnat decretul, nu a acționat de bunăvoie: „Și nu plâng pierderile anterioare, deoarece pierderea acestei bazilici a dus la un fel de câștig. împlinit această intenție de a lua ceea ce ar putea servi drept dovadă și, după ce ai dovedit-o, s-o întorc, în același timp, nu am pierdut nimic și recunosc dreptatea ta, de la bun început ai clarificat că, cu toată această diferență în deciziile luate, nu ai avut nicio diferență de părere, spun că asta a fost evident pentru toată lumea, dar nu ai făcut-o de bunăvoie. decizie” 133 . O altă victorie câștigată de Sfântul Ambrozie asupra curții imperiale, a arătat încă o dată cât de puternică este puterea Bisericii în Occident și cât de slabă este puterea statului. Dar, după cum am menționat mai sus, câțiva ani mai târziu, în 386, curtea, incitată de Iustina, a încercat din nou în zadar să recucerească bazilica de la episcop. Și acea înfrângere va fi ultimul cui care îl va înfige pe Sfântul Ambrozie într-un sicriu, doborât de pe scândurile încercărilor jalnice ale arienilor de a obține bazilica. Sfântul Ambrozie ca luptător împotriva ereziilor Lupta lungă, sângeroasă și dramatică împotriva arianismului se desfășoară ca un fir roșu de-a lungul întregii istorii a Bisericii a secolului al IV-lea. Trecând rapid dincolo de pur doctrinal, această confruntare s-a mutat la nivel politic și statal. În limbajul modern, putem spune că aceasta era o problemă de securitate a statului pentru imperiu. Am spus deja mai sus că alegerea Sfântului Ambrozie ca episcop a avut loc când confruntarea dintre arieni și ortodocși a ajuns la punctul de fierbere. Dar din moment ce Sfântul Ambrozie, chiar și în timpul său ca prefect, s-a impus ca susținător al politicilor religioase neutre și amândoi și-au văzut în el „omul lor”. Și asta, desigur, l-a forțat la început să fie tact și atent. Politica sa inițială de toleranță a fost motivată de un singur lucru - dorința de a menține pacea în comunitatea Mediolan. Dar în curând episcopul nou bătut, îndepărtându-se de politica toleranței, a ales un alt vector de acțiune. După ce a intrat în confruntare cu arienii, Sfântul Ambrozie în mod clar și consecvent, pas cu pas, a început să lovească erezia. Victoria finală i-a fost garantată datorită faptului că avea o anumită influență asupra împăratului. Lupta împotriva arienilor Sfântul Ambrozie a dedicat astfel de lucrări dogmatice și polemice precum „Despre credință” și „Despre întrupare”. Dar, în ciuda faptului că tema principală a tratatului „Despre Duhul Sfânt” este dovada divinității celei de-a treia persoane a Sfintei Treimi, aici se acordă multă atenție probei demnității divine a lui Isus Hristos în contextul polemicii anti-ariane. Aici se cuvine să reamintim din nou cuvintele lui J. Le Bon, spuse cu privire la cercetarea pneumatologică a Sfântului Atanasie, dar care sunt destul de aplicabile în tratatul Sfântului Ambrozie din Milano: „În această întrebare referitoare la Divinitatea Duhului Sfânt, autorul se oprește atât de des și îndelung asupra considerației doctrinei referitoare la Fiul” 134. Fiind un excelent exeget și cunoscând cu strălucire textele Vechiului și Noului Testament, Sfântul Ambrozie deja la începutul tratatului arată că „în alegerea lui Ghedeon a existat un tip de întrupare a Domnului; în jertfa unui țap - iertarea păcatelor prin trupul lui Hristos; în Taur – desființarea finală a soldaților - ritualurile trei sute și abolirea soldaților; mântuirea venind prin cruce” 135. În continuare, interpretând jertfa lui Ghedeon ca un prototip al jertfei lui Iisus Hristos pe cruce, Sfântul Ambrozie scrie: „Și de îndată ce vârful toiagului îngerului a ajuns la Dumnezeu, focul a izbucnit din piatră și astfel jertfa oferită a fost mistuită. În aceasta se poate vedea dovezi care indică faptul că acea piatră conținea imaginea trupului lui Hristos; iar piatra era Hristos” (1 Corinteni 10:4)” 136. Continuând raționamentul logic despre viitoarea răscumpărare, Sfântul Ambrozie spune că și atunci, în acțiunile lui Ghedeon, s-a prezis că Domnul Iisus Hristos, după ce a făcut jertfa de la Golgota, va desființa păcatele întregii lumi 137. În fiecare dintre cele trei animale care au apărut în această jertfă din Vechiul Testament, Sfântul Ambrozie vede un prototip al Noului Testament, care apare în mâna Domnului un prototip: forma unui țap, pe de altă parte – un berbec, pe a treia – un vițel, pentru că este o jertfă pentru păcate, un berbec pentru că este o jertfă voluntară și un taur pentru că este o jertfă imaculată.” 138 Când este vorba mai departe de roua strânsă de Ghedeon în lână, Sfântul Ambrozie, din nou aici, nu pierde ocazia de a le aminti arienilor că Iisus Hristos este adevăratul Mesia despre care s-au vorbit profețiile Vechiului Testament: „Și nu degeaba a uscat lâna iudeilor și a strâns el însuși roua din ea, dar nu a umplut el însuși roua cu apă. spală-i picioarele cu această rouă (Judecători 6:39–40) Prerogativa săvârșirii acestui mare sacrament aparține celuilalt. Unul și Unul era așteptat, Care putea spăla necurăția tuturor” 139 . Și mai departe: „Așa vedem că în El [Hristos] s-au împlinit toate aceste sacramente” 140. Făcând o paralelă între roua care a coborât pe lână și venirea sacramentului botezului, Sfântul Ambrozie exclamă: „O, sfințit de mare, exclamă! Tu, ca un slujitor, spală picioarele slujitorilor Tăi și, ca Dumnezeu, cobori roua din cer”. 141 Un raționament suplimentar al Sfântului Ambrozie este deja îndreptat direct împotriva arienilor: „Cine înjosește pe Tatăl, sau pe Fiul sau pe Duhul Sfânt, face rău. Căci cine nu crede în Fiul nu crede în Tatăl, iar cine nu crede în Duhul, nu crede în Fiul lui Dumnezeu.” Și, continuând lanțul logic al raționamentului, scrie: „Și Tatăl este echivalat cu făptura de către cei care nu despart pe Fiul de făptură; căci după cum toate sunt de la Tatăl, tot aşa sunt prin Fiul" 143 . „Cel ce este binecuvântat în Hristos”, spune Sfântul Ambrozie, - este binecuvântat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, pentru un singur nume şi o singură putere” 144. Câteva gânduri ale Sf. Ambrozie se dedică botezului, spunând că „în întregime numai când recunoști pe Tatăl și pe Fiul și pe Duhul Sfânt. Lepădând pe unul dintre Ei, îi respingi pe toți” 145. Cuvinte frumoase, care cuprind o uimitoare profunzime a teologiei, sunt dedicate Sfântului Ambrozie pe tema mântuirii: „Fiul lui Dumnezeu, luând pe cruce, a fost atât de răstignit și răstignit pe cruce. păcatele trupului nostru ar putea muri El a luat ceea ce nu a fost, pentru a ascunde ceea ce a fost, pentru a îndura și a ispăși ceea ce nu a fost, pentru a ne chema la ceea ce a fost, prin ceea ce nu a fost” 146. Și iarăși: „Deci, prin ale cui răni, dacă nu Hristos Domnul?” 147. Toate aceste raționamente ale sfântului au un singur scop - continuarea temei triadologice a tratatului „Despre credință” pentru a dovedi iar și iar Divinitatea lui Iisus Hristos, pentru a consolida progresul realizat anterior în domeniul hristologiei înainte de a pătrunde în vastele întinderi ale pneumatologiei. Vorbind despre lupta Sf. Ambrozie și arianism nu pot decât să nu pomenim despre Sinodul de la Aquileia. Din iarna anilor 380–381, Grațian a fost forțat să petreacă timp la reședința sa din Milano, atunci Sfântului Ambrozie i s-a oferit o bună ocazie de a sparge în cele din urmă rezistența arienilor, folosindu-și influența asupra împăratului. Mai mult decât atât, prada însăși a intrat în mâinile lui. Doi episcopi arieni Palladius și Secondian, în legătură cu amenințarea cu scoaterea lor din catedralele lor în 380, s-au adresat împăratului Grațian cu o cerere de convocare a unui Sinod Ecumenic, la care să-și poată apăra punctul de vedere. Împăratul este de acord să facă acest lucru pentru a evita o opoziție sporită față de tronul său din partea partidului arian. Prin îndelungata convingere a Sfântului Ambrozie a reușit să-l convingă pe Grațian că episcopii estici nu vor fi decât o piedică pentru Conciliu (la vremea aceea, majoritatea scaunelor răsăritene erau ocupate de arieni). Prin urmare, rescriptul imperial, care a convocat episcopi pentru Sinod de la Aquileia, spunea că prezența episcopilor doar din orașele din apropiere este suficientă. Astfel, la Consiliu, care s-a deschis la 3 septembrie 381 (i.e. a avut loc aproape concomitent cu Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol) în Bazilica Aquileia, 35 de episcopi s-au adunat 148. Pe lângă faptul că Sfântul Ambrozie a condus practic întregul curs al consiliului; a fost și procurorul principal. Merită să ne amintim aici că în 379–380. Grațian și Teodosie au semnat un decret conform căruia toți episcopii eretici urmau să fie destituiți. Și de aceea Sfântul Ambrozie, care avea în spate mulți ani de practică judiciară, i-a pus acuzatului o singură întrebare. – Acești doi condamnă învățăturile lui Arie? Nu? Atunci cauza a fost închisă: ei înșiși și-au declarat condamnarea conform legilor statului 149. După cum se spune, Roma locuta – causa finita 150. Pe de o parte, Biserica cere ajutor statului în punerea în aplicare a hotărârilor conciliului (cu privire la îndepărtarea episcopilor destituiți din catedralele lor); pe de altă parte, dorește să-și rezerve dreptul de a-și alege succesorii. Sfântul Ambrozie a luat poziția de principiu conform căreia „datoria statului este de a oferi Bisericii ajutorul pe care ea îl cere; aceasta este în interesul ei, iar pentru acest ajutor își va primi răsplata de la Hristos Domnul” 151. Dar înainte de a merge la Catedrala Aquileia, Sfântul Ambrozie finalizează scrierea a trei cărți ale tratatului „Despre Duhul Sfânt”. Ei expun învățătura ortodoxă în termeni clari și precisi, amintesc de vremurile întunecate ale lui Constanțiu al II-lea și, dimpotrivă, laudă domnia lui Grațian. Se vorbește și despre bazilica din Milano, ocupată mai întâi de arieni și apoi revenită ortodocșilor. În această lucrare, Sfântul Ambrozie apără ideea că respingerea ereziei este cheia stabilității politice a statului. Tocmai faptul că acest tratat conține comentarii referitoare la Petru al Alexandriei, Grigorie de Nazianz și moartea conducătorului gotic Atanaric, ceea ce a făcut posibil, cu mai mult sau mai puțină acuratețe, să se atribuie scrisul său începutului anului 381 152. Potrivit opiniei populare (care, în special, este susținută de Paredi, Doutreleau și Adamov), la scrierea tratatului „Despre Duhul Sfânt”, Sfântul Ambrozie a urmărit îndeaproape lucrarea cu același nume a Didimului Alexandriei menționat anterior. Paredi remarcă mai ales claritatea acestui tratat al Sfântului Ambrozie, „mai accesibil și convingător decât tratatele care i-au servit drept model, chiar dacă o parte din raționamentul profund al grecilor este sacrificat pentru claritate” 153. Dar aceasta este opinia unui cercetător modern, dar „călugărul sever din Betleem” (adică Fericitul Ieronim) a supus această lucrare unei critici devastatoare. În 385, când Ieronim a fost forțat să părăsească Roma după moartea Papei Damasus, el a realizat propria sa traducere în latină a cărții lui Didymus Despre Duhul Sfânt. Ieronim însuși scrie următoarele cu această ocazie: „Și dacă indicăm numele autorului în titlu, atunci mai degrabă aș apărea ca traducător al operelor altora decât (cum fac unii) să mă împodobesc, ca o cioară urâtă, cu pene ale altora. Tocmai am citit cărțile unei astfel de persoane despre Duhul Sfânt și, ca și cum o fac unii greci, am crezut că s-au făcut grozavi în latină. nu este nimic probator în ei, nimic individual, nimic distractiv, dar totul este flasc, laș și vag, deși executat nu fără grație și rafinament - într-un cuvânt, o stropire rafinată, urât mirositoare... Fără îndoială că cel care îl citește [Didymus] va recunoaște cu ușurință furtul latinilor și, după ce s-a apropiat de izvor, va neglija"14. Aici, desigur, cioara înseamnă Sfântul Ambrozie 155. Pentru noi, desigur, este surprinzător și neobișnuit că un astfel de conflict a avut loc între cei doi sfinți părinți și cele mai mari minți ale vremii lor, dar Sfântul Ambrozie, cel mai probabil, știa că această ostilitate a lui Ieronim își are rădăcinile în Catedrala Aquileia pe care am menționat-o deja. Cert este că la sfârșitul ședinței consiliului, aventurierul Maxim a apărut în fața părinților, încercând să-l îndepărteze pe Grigorie de Nazianz din Scaunul Constantinopolului. Cel mai rău lucru este că părinții occidentali au dat dovadă de această dată de o totală lipsă de perspicacitate și de miop politică crezând poveștile dubioase ale lui Maxim 156. Sfântul Ambrozie îi scrie o scrisoare lui Teodosie, în care nu numai că se plânge că nu a fost invitat la Sinodul de la Constantinopol, dar declară și legitimitatea pretențiilor lui Maxim. „Episcopii răsăriteni ar fi trebuit să ne asculte părerea; noi nu pretindem că suntem singura soluție la această problemă, ci că participăm la soluționarea ei” 157. Aici este de asemenea necesar să spunem care a fost exact relația dintre Ieronim și Grigore de Nazianz. Potrivit lui Paredi, în jurul anului 379 Ieronim a mers la Constantinopol pentru a-și continua studiul Scripturii sub Grigorie. Ieronim a devenit unul dintre cei mai devotați susținători și admiratori ai săi, deoarece amândoi erau reuniți de dorința de asceză severă, dragostea pentru cultură și disprețul pentru frumusețea deșartă. Ieronim, desigur, a văzut toate intrigile din jurul Sinodului de la Constantinopol din 381, ceea ce l-a forțat ca urmare a iubitului său profesor să abdice de la catedra și să se întoarcă în Capadocia 158. Și, analizând ceea ce se întâmpla, Ieronim nu a putut să nu-și amintească că era Sfântul Ambrozie, puțin mai devreme, a vorbit în sprijinul lui Grigorie, care l-a expulzat ca urmare a intriguerilor. Mai mult decât atât, ținând ranchiună, Ieronim, peste 10 ani mai târziu, va găsi o modalitate de a provoca o nouă durere Sfântului Ambrozie. În 392, Ieronim a fost însărcinat să scrie o scurtă istorie a literaturii creștine. Până la sfârșitul anului, publicase deja o lucrare intitulată „De viris illustribus”, unde a reușit să culeagă informații despre 135 de autori creștini. În această lucrare, Ieronim dedică mult spațiu propriilor sale lucrări (chiar și celor care nu fuseseră încă scrise la acea vreme, dar existau doar sub formă de idei) 159. Despre Sfântul Ambrozie, menționează doar următoarele: „Ambrozie, episcopul Milanului, scrie până astăzi și despre el, fiind încă în viață, nu voi judeca, nici cu unul, nici cu două lucruri, ca nu cumva să fiu reproșat” 160. Paredi, referindu-se la Bardi, spune că aceste cuvinte au devenit „un monument al înșelăciunii și răuvoinței” 161. Spre meritul episcopului de Milano, trebuie spus că a suportat în tăcere insulta. Astfel, vedem că, deși majoritatea cercetătorilor nu au nicio îndoială cu privire la faptul că au împrumutat de la Sfântul Ambrozie unele dintre gândurile lui Didimus, totuși, o apreciere atât de ascuțită a tratatului „De Spiritu Sancto” al Fericitului. Ieronim este mai probabil să fie cauzat de un sentiment de ostilitate personală decât de lectură și cercetare obiectivă. Despre gândurile și ideile care unesc lucrările cu același nume ale Sfântului Ambrozie din Milano și orbului Alexandriei, vom vorbi mai detaliat mai jos. Acum, vorbind despre situația politică și bisericească generală care a domnit în Imperiul Roman în a doua jumătate a secolului al IV-lea, despre motivele care au influențat scrierea tratatului, evidențiind activitățile Sfântului Ambrozie ca conducător de stat și bisericesc, după ce a evaluat contribuția sa la lupta împotriva arianismului, care a dus la capitularea aproape completă a unora, atinzând deja erezia lui în Occident. tratatul „Despre Duhul Sfânt”, putem începe să luăm în considerare învățăturile pneumatologice ale Sfântului Ambrozie, începând din paginile acestui tratat. Doctrina celui de-al treilea Ipostas al Sfintei Treimi - Duhul Sfânt - a fost revelată de Sfântul Ambrozie nu mai puțin detaliat decât învățătura despre Fiul din lucrarea „De Fide”. Din acest punct de vedere, creația sa „De Spiritu Sancto” are o importanță foarte mare în istoria literaturii bisericești, în special a Occidentului. Pe de altă parte, așa cum sa menționat deja de mai multe ori, în esența sa conține multe idei exprimate anterior de Didim al Alexandriei în tratatul său cu același nume. Prin urmare, având în vedere aspectul pneumatologic al teologiei Sfântului Ambrozie, vom încerca să o comparăm cu opiniile asemănătoare ale lui Didim; În ceea ce privește triadologia (izolată de care, strict vorbind, pneumatologia își pierde orice valoare), aici ne amintim de sistemul armonios al lui Tertulian, deoarece Quintus Septimius Florens a fost cel care a devenit fondatorul terminologiei trinitare logice și sistematizate în Occident. Problema divinității Duhului Sfânt este analizată de Sf. Ambrozie și Didim în detaliu și cuprinzător. Punctul principal al tuturor discuțiilor despre Duhul Sfântului Ambrozie expune slujirea făpturii și neslujirea Duhului Sfânt: dacă toată creația slujește, atunci Duhul Sfânt nu poate fi numărat printre creații 162. Mai departe, această idee este revelată mai detaliat în acest fel. Duhul Sfânt nu poate fi numărat nici printre creaturile corporale, nici necorporale. Primului - pentru că în ei (corporalibus) El revarsă harul Său necorporal (incorpoream infundit gratiam); celui de-al doilea pentru că ei înșiși primesc sfințirea Duhului și, prin aceasta, depășesc restul creațiilor lumii; fie că luăm îngeri, stăpânire, putere – toate și, în general, toată creația așteaptă harul Duhului Sfânt 163. În Didim întâlnim și acest gând, deși se descoperă altfel în el: toate făpturile, spunea el, sunt împărțite în vizibile și invizibile sau trupești și necorporale. Spiritul nu aparține creaturilor corporale, pentru că El este locuitorul sufletului și al sentimentelor lor (animae et sensus habitator), producătorul pentru ele de cuvinte, înțelepciune și cunoaștere (sermonis et sapientiae et scientiae effector); totuși substanțele necorporale primesc de la Spirit substanța sfințirii; Însuși Duhul Sfânt nu numai că nu este purtătorul sfințirii altcuiva (non est capax sanctificationis alienae), ci Creatorul și dătătorul de sfințire de sus (insuper attributor est et capax) 164. O altă dovadă a Divinității Duhului Sfânt pentru Sfântul Ambrozie slujește imuabilitatea Duhului în contrast cu schimbarea făpturii. „Orice creație se poate schimba, nu numai ceea ce s-a schimbat deja din cauza păcatului sau a calității elementelor (quae jam peccato aliquo aut elementorum conditione mutata est), ci și ceea ce poate fi încă supus corupției din cauza viciului naturii (vitio naturae), deși nu i-a fost încă supus datorită fidelității față de disciplină (nondum est studio disciplinae)” 165. Dar, în timp ce toată creația este schimbătoare, Duhul Sfânt rămâne bun și neschimbat, „căci Cel ce îndepărtează toate bolile și iartă păcatele nu poate fi supus niciunui viciu. Poate Cel care transformă pe alții prin sfințire în har să sufere schimbare, în timp ce El Însuși rămâne neschimbat? 166. Cum îl schimbăm pe Cel care rămâne mereu bun? În Didymus, conceptul de imuabilitate este, de asemenea, de mare importanță ca dovadă a naturii Divine a Duhului Sfânt. Dacă Duhul Sfânt este Sfințitorul, atunci El nu este schimbător, ci este o substanță neschimbabilă (immutabilis et inconvertibilis și, din moment ce, conform mărturiei Scripturii, să fie un singur Fiu și să fie imuabil; natura impermanentă (convertibilem et mutabilem substantiam), atunci Duhul Sfânt nu este %G [o$mooúsion of creation 168. Sf. dovedeşte în mod asemănător. Ambrozie și bunătatea firească a Duhului Sfânt. Spiritul este Izvorul și Originea bunătății (fons sit principiumque bonitatis); căci așa cum Tatăl are bunătate și Fiul are bunătate, tot așa și Duhul Sfânt are bunătate 169. – „Ce este Duhul Sfânt dacă nu plinătatea bunătății (plenus bonitatis)? Deși este de o natură de neînțeles (inaccessibilis natura), El este perceput de noi datorită bunătății Sale (receptibilis tamen no bis est bonitatem). dar bun nu ca cel ce a primit, ci ca cel ce dă bunătate (quasi impertiens bonitatem) Și nu primește nimic de la făpturi, ci Duhul Sfânt primește așa cum nu este sfințit, ci El însuși sfințește: creația este sfințită, dar Sfântul Duh sfințește” 171. Acesta este, de fapt, un scurt rezumat a ceea ce Didymus expune mult mai detaliat. Duhul Sfânt este în esență bun (substantialiter bonum est) și nu poate participa la bunătatea străină, deoarece El Însuși distribuie bunătatea tuturor celorlalți 172; Natura divină, spre deosebire de natura creată, este izvorul și începutul bunătății (fons et principium bonorum), îi face pe alții buni comunicându-se (quibus se impertit), dar binele însuși nu este din altul, ci originar (subsistes) 173. Este de remarcat că ceea ce nu este în tratatul lui Didim, nu găsim nici la Sfântul Ambrozie. Am văzut că metoda de probă din Didim și Sfântul Ambrozie este de natură destul de practică: analizând diferitele proprietăți atribuite în Scriptură lui Dumnezeu și creaturilor, ele dovedesc diferența de natură prin diferența dintre aceste proprietăți. Dar amândoi „nu fac nicio încercare de a construi Ipostasul Duhului Sfânt din însuși conceptul de natură divină, care plasează învățătura lor despre Duhul Sfânt semnificativ mai jos decât învățătura Capadocienilor, care au dedus deductiv existența Ipostasului Duhului Sfânt din însuși conceptul de esență a lui Dumnezeu” 174. Didymus sunt doar în relații externe cu existența celor două persoane rămase ale Treimii. Apoi, conform observației lui Adamov, prezentând doctrina Duhului Sfânt și Sf. Ambrozie și Didim, în lucrarea lor „De Spiritu Sancto”, au omis o serie întreagă de dovezi care la acea vreme dobândiseră deja o mare importanță în conștiința Bisericii. „În istoria dogmei, întâlnim fenomenul că, cu mult înainte de a începe să vorbim serios despre orice adevăr religios, existența neîndoielnică a acestui adevăr era deja asumată de conștiința și practica Bisericii. Ulterior, atunci când adevărul în cauză a devenit subiect de dispută sau cercetare dogmatică, recunoașterea lui de către Biserică a fost tocmai dovezile sale din cele mai vechi timpuri. soarta pe care a suferit-o doctrina Duhului Sfânt. Cu mult înainte de secolul al IV-lea, când doctrina Ipostasului Persoanei a III-a a Treimii a devenit un subiect special de cercetare teologică, numele Duhului Sfânt, ca Dumnezeu, fusese deja invocat în Biserică încă de la întemeierea ei. Mai mult, multe ceremonii ale Bisericii au fost imprimate cu acest nume. Sfântul Ambrozie nu folosește deloc dovezi de acest fel. Dar cu toate aceste neajunsuri și incompletitudine în metoda argumentării, Divinitatea Duhului Sfânt pentru Sfântul Ambrozie stă dincolo de orice îndoială. Independența ipostasului Său i se pare la fel de incontestabilă. În acest sens, Sfântul Ambrozie este mai hotărât și mai hotărât decât predecesorii săi occidentali. Printre aceştia din urmă, cel puţin printre unii dintre ei, doctrina Duhului Sfânt se distinge printr-o trăsătură pe care scriitorii Bisericii Răsăritene nu au cunoscut-o niciodată. Această trăsătură, conform căreia Fiul lui Dumnezeu este înțeles identic cu Duhul, a primit în știință denumirea de binitarianism 176. Binitarismul este foarte puternic exprimat în Tertulian, care identifică uneori Cuvântul divin (Sermo) și Spiritul (Spiritus), astfel încât Fiul lui Dumnezeu până în momentul Întrupării este numit în mod egal de către el în sensul lui Sermo și Spiritus (în sensul lui Deï in Spiritus). mentione) Sermonis si Sermonem este cunoscut in nomine Spiritus atat pentru Spiritus substantia est Sermonis, cat si pentru Sermo operatio Spiritus, et duo unum sunt" 177. Ce se poate spune, in sensul binarismului, despre Sf. Ambrozie? Din trecerea în revistă a lucrărilor sale rezultă că el reinterpretează această tradiție în felul său. La Sfântul Ambrozie, cuvântul din conceptul individual tertulian pentru Sermo-Filius devine un nume general pentru Treime în general: Filius este Spiritus, dar Pater este și Spiritus, căci ceea ce nu este închis într-un corp creat este Spiritus („quod non est creaturae corpus, hoc spiritus est”) 178. Acest lucru îi oferă ocazia de a apăra în mod sigur Primul și cel de-al doilea cel de-al doilea non-fuziune. Ipostaze: „Duhul Sfânt nu se contopește cu Tatăl și cu Fiul, ci este distinct atât de Tatăl, cât și de Fiul (non confusus cum Patre et Filio Spiritus Sanctus, verum et a Patre distinctus est et a Filio)” 179. Din aceste cuvinte rezultă clar că Sfântul Ambrozie stă deasupra oricărei suspiciuni de binarism. Deci cine, după Sf. Ambrozie, acest Spiritus? Cu siguranță nu Filius Dei, pentru că, spunând că Duhul Sfânt nu poate muri, Sfântul Ambrozie adaugă imediat: „Fiul lui Dumnezeu a fost răstignit, luând oase și carne (sed crucifixus est Dei Filius, qui carnem et ossa suscepit)” 180. Devine clar că în Hristos au existat atât Spiritus, cât și Filius Dei diferiți și independenți. O altă diferență este că Filius Dei stă în relație mai strânsă cu umanitatea decât Spiritus, deoarece primul și-a asumat carne și oase (carnem et ossa suscepit), în timp ce cel din urmă nu are carne și oase (carnem et ossa non habuit) 181 . Același lucru spune un pic mai sus și cu Sfântul Ambrozie: „Duhul Sfânt nu a murit, Care nu a putut să moară, pentru că El nu a luat trup și Divinitatea veșnică nu a putut să participe la moarte, ci Hristos a murit după trup” 182. În explicațiile mai ample ale Sfântului Ambrozie nu intră în detalii, dar în cuvintele sale vrei să rămâi, dacă poți vedea într-adevăr rămășițele, dacă poți să te adaptezi la rămășițe. noua înțelegere. Printre altele, I.I. Adamov aduce în discuție ideea că identificarea antică occidentală a lui Sermo și Spiritus la Tertulian este asociată cu ideea că Spiritus este separat de Sermo din momentul Învierii și Înălțării Celui Întrupat la cer, existând apoi sub forma unui Ipostas complet diferit și care nu se contopește cu El. Prin urmare, Tertulian, identificând, pe de o parte, pe Sermo și pe Spiritus, pe de altă parte, vorbește despre Spiritus ca fiind al treilea nume al lui Dumnezeu și al treilea grad de putere (tertium nomen Divinitatis et tertium gradus majestatis). Este probabil”, continuă el, „ca pe această idee a identității originale a lui Sermo și Spiritus, scriitorii occidentali au dezvoltat doctrina originii Duhului Sfânt nu numai de la Tatăl, ci și de la Fiul 183. În ceea ce privește problema procesiunii Duhului Sfânt, Sfântul Ambrozie, vom întâlni o oarecare ambiguitate și incertitudine. Această întrebare aproape că nu este luată în considerare de el, la fel ca întrebarea de la cine vine Duhul. Uneori Sfântul Ambrozie spune pur și simplu că Duhul Sfânt este în general ex Deo 184, alteori pur și simplu un Patre 185. Dar, în același timp, el dă destul de des peste ideea de dependență și un fel de subordonare în relația dintre Duhul Sfânt și Fiul: „Căci Duhul este și al Fiului” (quia Filii quoque estking, dar și despre 18 quoque estking. pornind atât de la Tatăl, cât și de la Fiul: „Duhul Sfânt purcede din Tatăl și Fiul (Spiritus Sanctus procedit a Patre et Filio)” 187, sau pur și simplu din Fiul: „Procedit ex Filio” 188. Acestea sunt, în termeni generali, trăsăturile pneumatologiei Sfântului Ambrozie, expuse în tratatul său „De Spiritu Sancto”. Pentru a rezuma, putem observa următoarele. Deși Sfântul Ambrozie era un gânditor în întregime occidental, înclinat mai mult spre raționalism decât spre misticismul și filozofia răsăriteană (ceea ce s-a manifestat în abordarea sa mai degrabă practică în descrierea relației intratrinitare a Duhului Sfânt cu Tatăl și cu Fiul), dar a reușit să evite acele piedici de care s-au împiedicat predecesorii săi occidentali. Învățătura Sfântului Ambrozie despre Duhul Sfânt este prezentată de el în spiritul tradiției occidentale consacrate (aici ne referim, în primul rând, la principiul binitarianismului, conform căruia Tertulian și adepții săi identificau Duhul și Fiul, fără a face o distincție ipostatică clară între ele). În tratatul său, Sfântul Ambrozie, bazat pe Scriptură, oferă dovezi logice că Duhul Sfânt nu este creat și nu slujește nimănui, ci, fiind Însuși Dumnezeu, dă tuturor sfințire, har și daruri. Ea arată că Duhul etern și neschimbător este sursa și dătătorul de bunătate. În ceea ce privește chestiunea procesiunii Duhului, practic nu este luată în considerare de sfânt. În anumite locuri ale tratatului se poate observa că, alături de pomenirea pogorârii din Tatăl, Sfântul Ambrozie vorbește și despre procesiunea din Fiul. Rezumând rezultatele cercetării noastre, este necesar să spunem următoarele. Trecând printr-o cale lungă și dificilă de dezvoltare, învățătura Bisericii despre Duhul Sfânt până în secolul al IV-lea. a fost un mozaic de idei eterogene. Trecută prin sistematizarea și regândirea „estică” a Sf. Atanasie și Didim, a fost actualizată și folosită de Sfântul Ambrozie pentru a combate erezia arienilor și pneumatomahienilor din Occident. Dar sfântul, sub influența concepțiilor trinitare ale lui Tertulian, a introdus în el o serie de elemente caracteristice „minții occidentale”, inclusiv binitarismul, subordonarea și doctrina procesiunii Duhului Sfânt nu numai de la Tatăl, ci și de la Fiul. Datorită faptului că Sfântul Ambrozie din Milano a fost cel mai influent om de stat al epocii sale; tratatul său „Despre Duhul Sfânt”, adresat lui Augustus Gratian, a servit nu numai ca manual de credință, ci și ca pârghie de influență politică pentru episcop în lupta sa împotriva ereticilor și a dușmanilor statului, al cărui fiu a fost întotdeauna credincios. Folosirea metodei contextuale în studiul nostru a făcut posibilă corelarea activităților pastorale, de predicare și teologice ale episcopului Sf. Ambrozie cu procesele istorice și politice care se desfășurau atunci în partea de vest a imperiului pe moarte. Prin prisma acestei metode, am putut urmări nu numai împrumutul sfântului Ambrozie al ideilor occidentale, ci și influența savantilor contemporani din Orient asupra teologiei sale. 1. Biblia. Cărți ale Sfintelor Scripturi ale Vechiului și Noului Testament. M.: Editura. MP, 1969. 1371 p. 2. Septuagintä Id est Vetus Testamentum graece juxta LXX interpretes. Deutsche Bibelstiftung Stuttgart, 1935. 3. Ediţia Nova Vulgatä Bibliorum Sacrorum. Liberia editrice Vaticana, 1979, 2154 p. 4. Sf. Ambrozie, Mediolanensis Episcopus. De Fidë libri quinque // Patrologiae cursus completus. Seria latina. T. 16. – Paris, 1845. 5. Sf. Ambrozie, Mediolanensis Episcopus. De Spiritu Sanctö libri tres // Patrologiae cursus completus. Seria latina. T. 16. – Paris, 1845. 6. Sf. Ambrozie, Mediolanensis Episcopus. Epistolae in duas glasses distributae // Patrologiae cursus completus. Seria latina. T. 16. – Paris, 1845. 7. Sf. Ambrozie, Mediolanensis Episcopus. De obitu Valentiniani consolatio // Patrologiae cursus completus. Seria latina. T. 16. – Paris, 1845. 8. Sf. Atanasie, Alexandrinus Archiepiscopus. Tomus ad Antiochenos // Patrologiae cursus completus. Seria graeca. T. 26. – Paris, 1857. 9. Sf. Atanasie, Alexandrinus Archiepiscopus. Epistola ad Jovianum // Patrologiae cursus completus. Seria graeca. T. 26. – Paris, 1857. 10. Sf. Atanasie, Alexandrinus Archiepiscopus. Epistola ad Afros Episcopos // Patrologiae cursus completus. Seria graeca. T. 26. – Paris, 1857. 11. Sf. Atanasie, Alexandrinus Archiepiscopus. Epistola I ad Serapionem // Patrologiae cursus completus. Seria graeca. T. 26. – Paris, 1857. 12. Sf. Atanasie, Alexandrinus Archiepiscopus. Epistola II ad Serapionem // Patrologiae cursus completus. Seria graeca. T. 26. – Paris, 1857. 13. Sf. Atanasie, Alexandrinus Archiepiscopus. Epistola III ad Serapionem // Patrologiae cursus completus. Seria graeca. T. 26. – Paris, 1857. 14. Sf. Atanasie, Alexandrinus Archiepiscopus. Epistola IV ad Serapionem // Patrologiae cursus completus. Seria graeca. T. 26. – Paris, 1857. 15. Didyme l'Aveugle. Traité du Saint-Esprit. Paris, 1992. 449 p. 16. Sf. Eusebiu Hieronymus, Stridonensis presbuteros. Liber de viris illustribus // Patrologiae cursus completus. Seria latina. T. 23. – Paris, 1845. 17. Sf. Eusebiu Hieronymus, Stridonensis presbuteros. Interpretatio libri Didymi de Spiritu Sancto ad Paulinianum // Patrologiae cursus completus. Seria latina. T. 23. – Paris, 1845. 18. Vita Sancti Ambrosii Mediolanensis Episcopi, a Paulino ejus notari ad Beatum Augustinum conscriotor // Patrologiae cursus completus. Seria latina. T. 14. – Paris, 1845. 19. Ammianus Marcellinus. Istoria Romană (Res Gestae). Sankt Petersburg: Aletheya, 1996. 556 p. 20. Atanasie cel Mare, Sf. Creaţii: în 4 volume. T. 1. M.: Editura. Mănăstirea Spaso-Transformare Valaam, 1994. 478 p. 21. Actele Sinodelor Ecumenice. T. 1. Sankt Petersburg, 1996. Catedrale. 597 p. 22. Sozomen. istoria bisericii. Sankt Petersburg, 1851. 636 p. 23. Teodoret din Cirus, fericit. istoria bisericii. M.: Rospan, 1993. 238 p. 1. L’Apologie d’Eunome / Introduction, traduction et notes de Bernard Sesboué // Sources Chrétiennes. Paris, 1983. Nr. 305. 2. Athanase d'Alexandrie. Lettres a Sérapion sur la Divinité du Saint-Esprit / Introduction et traduction de Joseph Lebon // Sources Chrétiennes. Paris, 1947. Nr. 15. 3. Basile de Cesarée. Traité du Saint-Esprit / Introduction, traduction et notes de Benoit Pruche O.P. // Surse Chrétiennes. Paris, 1946. Nr. 17. 4. Basile de Cesarée. Contre eunome. Suivi de Eunome Apologie. T. I / Introduction, traduction et notes de Bernard Sesboué // Surse Chrétiennes. Paris, 1947. Nr. 299. 5. Basile de Cesarée. Contre eunome. Suivi de Eunome Apologie. T. II / Introducere, traduction et notes de Bernard Sesboué // Surse Chrétiennes. Paris, 1983. Nr. 305. 6. Didyme l'Aveugle. Traité du Saint-Esprit « Introduction, texte critique, traduction notes et index par Louis Doutreleau // Surse Chrétiennes. Nr. 386. Paris, 1992. 7. Paredi A. Sant' Ambrogio e la sua eta. Milano, 1941. 267 rub. 8. Adamov I.I. Doctrina Treimii de Sf. Ambrozie din Milano. Sergiev Posad: Tip. Sf.-Tr. Sergius Lavra, 1910. 63 p. 9 . Bolotov V.V. Prelegeri despre istoria Bisericii antice. M., 1994. T. 4: Istoria Bisericii în perioada Sinoadelor Ecumenice. 599 p. 10. Brockhaus F.A., Efron I.A. Dicţionar enciclopedic. SPb.: Tip. Ephron, 1891. T. 5: Buny - Walter. 517 p. 11. Broglie, de, hertz. Viața Sfântului Ambrozie din Milano. Sankt Petersburg: Kolokol, 1911. 154 p. 12. Boissier G. Căderea păgânismului: un studiu al ultimei lupte religioase în Occident în secolul al IV-lea. M., 1892. 584 p. 13. Vladimir (Blagorazumov), episcop. Sfântul Atanasie al Alexandriei: Viața și lucrările sale: activitate științifică, literară și polemico-dogmatică. Chișinău, 1895. 414 p. 14. Ilyutochkin K. Corpul lui Didymus orbul ca monument al scrierii bisericești din secolul al V-lea / Dis. Ph.D. teolog [Dactilograf] Sergiev Posad, 2005. 216 p. 15. Kazakov M.M. Episcop și imperiu: Ambrozie din Milano și Imperiul Roman în secolul al IV-lea. Smolensk, 1995. 331 p. 16. Kartashev A.V. Sinoade Ecumenice. M.: Republica, 1994. 541 p. 17. Kirill (Lopatin), arhimandrit. Învățătura Sfântului Atanasie cel Mare despre Sfânta Treime (comparată cu învățătura despre același subiect din primele trei secole). Kazan: Tip. Imp. Univ., 1894. 301 p. 18. Lavrov V.V. Despre natura puterii în rândul goților în secolul al IV-lea. n. e. //Ancient Society - 2. Rezumate ale conferinței științifice din 29–30 octombrie 1996. Sankt Petersburg, 1996. 24 p. 19. Posnov M.E.Istoria Bisericii Creștine: înainte de împărțirea Bisericilor - 1054. Bruxelles: Viața cu Dumnezeu, 1964. 608 p. A fost publicată prima carte tradusă de autorul articolului: Ambrozie din Milano, Sfântul Prin august Grațian avea trei cărți despre Duhul Sfânt. Cartea 1 // Lectură creștină. 2010. Nr 3 (34). pp. 9–45. Acolo pe ss. 6–8 traducătorul oferă scurte informații despre tratat. – Aprox. resp. ed. Broglie, de, hertz. Viața Sfântului Ambrozie din Milano. Sankt Petersburg: Kolokol, 1911. P. 79. Vezi: Paredi A. Sant’ Ambrogio e la sua eta. P. 77–78. Kazakov M. Episcop și Imperiu. Smolensk, 1995. P. 31. Paredi A. Sant' Ambrogio e la sua eta. p. 78. Boissier G. Căderea păgânismului: un studiu al ultimei lupte religioase în Occident în secolul al IV-lea. M., 1892. P. 429. Teodoret din Cirus, binecuvântat. istoria bisericii. IV, 7. M., 1993. Kazakov M. Episcop și Imperiu. p. 39. Paredi A. Sant' Ambrogio e la sua eta. P.87. Vezi: Kazakov M. Episcop și Imperiu. p. 131–137. Sf. Ambrozie, Mediolan. Ep. Ep. in duas glasses distributae // PL. T. 16. Ep. 17, 13. Ibid. Ep. 57, 3: "Valentinianus tunc temporis audivit suggestionem meam, nec fecit aliud, nisi quod fidei nostrae ratio poscebat. Acquieverunt etiam comiti suo." Vezi: Kazakov M. Episcop și Imperiu. p. 150. Sf. Ambrozie, Mediolan. Ep. De obitu Valentiniani consolatio // PL. T. 16. C. 28: „Et mihi dulce illud officium fuit pro salute tua primo, deinde pro pace atque pietate.” Vita Sancti Ambrosii Mediolan. Ep., a Paulino ejus notari ad Beatum Augustinum conscriotor // PL. T. 14. V. 19: „Admonens ut effusi sanguinis domini sui, et quod est gravius, innocentis”. Paredi A. Sant' Ambrogio e la sua eta. p. 171. Sf. Ambrozie, Mediolan. Ep. in duas pahare distribuite. Ep. 20, 19: "Ad imperatorem palatia pertinent, ad sacerdotem Ecclesiae. Publicorum tibi moenium jus commissum est, non sacrorum." Vezi: Kazakov M. Episcop și Imperiu. p. 216–219. Sozomen. istoria bisericii. VI, 25. Sankt Petersburg, 1851. Teodoret din Cirus, binecuvântat. istoria bisericii. V, 17. Sozomen. istoria bisericii. VII, 25. Vezi: Kazakov M. Episcop și Imperiu. p. 232. Vita Sancti Ambrosii // PL. Or. 14. C. 24. Paredi A. Sant' Ambrogio e la sua eta. p. 212. Vezi: Kazakov M. Episcop și Imperiu. p. 243. Vita Sancti Ambrosii // PL. T. 14. C. 45: „Comes Stilico dixisse fertur quod, tanto viro recedente de corpore, interitus immineret Italiae.” Paredi A. Sant' Ambrogio e la sua eta. p. 260. Vezi: Kazakov M. Episcop și Imperiu. p. 51. Ammianus Marcellinus. Istoria Romană (Res Gestae). XXXII, 13:10. Sankt Petersburg: Aletheya, 1996. P. 516. Teodoret din Cirus, binecuvântat. istoria bisericii. V, 36. P. 173. Sf. Ambrozie, Mediolan. Ep. De Fidë libri quinque // PL. T. 16. P. 136: „Progredere plane scuto fidei septus, et gladium spiritus habens: progredere ad victoriam superioribus promissam temporibus, et divinis oraculis prophetatam”. Paredi A. Sant' Ambrogio e la sua eta. p. 129. Sf. Ambrozie, Mediolan. Ep. De Spiritu Sancto. L. I, 2. Ibid. L. I, 17: „Nam etiam Constantinopolis jam Dei verbum recepit, et evidentia meruit tui documenta judicii. Etenim quamdiu venena Arianorum suis fovebat inclusa visceribus, bellis finitimis inquieta, muros armis circumsonabat hostilibus. Postea vero quam fidei exsules exsules, regulă ipsum, semper time, abdicavit, semper hostem. deditum vidit, supplicem recepit, morientem obruit, sepultum possidet.” Brockhaus F.A., Efron I.A. Dicţionar enciclopedic. SPb.: Tip. Ephron, 1891. T. 5: Buny - Walter. C. 403. Sf. Ambrozie, Mediolan. Ep. De Spiritu Sancto. L. I, 17. Vezi: Lavrov V.V. Despre natura puterii în rândul goților în secolul al IV-lea. n. e. // Ancient Society - 2. Rezumate ale rapoartelor conferinței științifice din 29–30 octombrie 1996. Sankt Petersburg, 1996. P. 7–8. Citat de: Kazakov M. Episcop și Imperiu. p. 331. Vezi: Paredi A. Sant’ Ambrogio e la sua eta. p. 108. Ammianus Marcellinus. istoria romană. XXXI, 10, 18, p. 510. Kazakov M. Episcop și Imperiu. p. 96. Vezi: Kazakov M. Episcop și Imperiu. p. 124. Sf. Ambrozie, Mediolan. Ep. De obitu Valentiniani consolatio // PL. T. 16. P. 6: „Flet igitur Ecclesia pignus suum, et lacrymae ejus in maxillis ejus... Percussa eras, Ecclesia, in maxilla tua; cum amitteres Gratianum... Ploras igitur, Ecclesia, et fletu genae tuae tuae velut velut genae tuae velut, fidelibus, in maxilla tua; imperatorum quidam fidei pudor, quaedam Ecclesiae verecundia est: et in tam immatura morte piorum principum omnis Ecclesiae moestior pulchritudo est.” Vezi: Paredi A. Sant’ Ambrogio e la sua eta. p. 171. Sf. Ambrozie, Mediolan. Ep. De Spiritu Sancto. L. I, 19. Athanase d'Alexandrie. Lettres a Sérapion sur la Divinité du Saint-Esprit // SC No. 15. P. 56; Sf. Ambrozie, Mediolan. Ep. De Spiritu Sanctö Libri Tres // PL. T. 16. L.I. prol. Ibid. V. IX, 107: „Suscepit enim quod non erat, ut celaret quod erat: celavit quod erat, ut tentaretur in eo, et redimeretur quod non erat; ut ad id quod erat, per id quod non erat, nos vocaret.” Vezi: Paredi A. Sant’ Ambrogio e la sua eta. P. 134–135. Roma a vorbit, treaba s-a terminat (lat. ultimul). Paredi A. Sant' Ambrogio e la sua eta. p. 135. Vezi: Kazakov M. Episcop și Imperiu. p. 295. Paredi A. Sant' Ambrogio e la sua eta. p. 137. Sf. Eus. Ieronim. Interpretatio libri Didymi... Col. 104Ä „Et ut auctorem titulo fatear: malui alieni operis interpres existere, quam (ut quidam faciunt) informis cornicula, alienis me coloribus adornare. Legi dudum cujusdam libellos de Spiritu sanctö et juxta Comici [Scil. Ni ex. dialecticum, nihil virile atque districtum, quod lectorem vel ingratis in asensum trahat: sed totum flaccidum, molle, nitidum, atque formosum, et exquisitis hinc inde odoribus pigmentatum... Certe qui hunc legerit, Latinorum furta cognoscet: et contemnet rivulos, cum coeperibus haurire.” Sf. Ambrozie, Mediolan. Ep. Ep. in duas pahare distribuite. Ep. 13, 4. Vezi: Paredi A. Sant’ Ambrogio e la sua eta. P. 138–139. Sf. Eus. Ieronim. Liber de viris illustribus // PL. T. 23. C. CXXIV. Paredi A. Sant' Ambrogio e la sua eta. p. 244. Vezi: Sf. Ambrozie, Mediolan. Ep. De Spiritu Sancto. L. eu, eu, 23. Vezi: Sf. Eus. Ieronim. Interpretatio libri Didymi... Col. 4. Sf. Ambrozie, Mediolan. Ep. De Spiritu Sancto. L. I, I, 23. Ibid. L. I, V, 63. Vezi: Sf. Eus. Ieronim. Interpretatio libri Didymi... Col. 5: „Non erit creaturae %Г [o$mooúsion”. Sf. Ambrozie, Mediolan. Ep. De Spiritu Sancto. L. I, V, 69. Adamov I.I. Doctrina Treimii Sfântului Ambrozie din Milano. Sergiev Posad, 1910. P. 22. Sf. Ambrozie, Mediolan. Ep. De Spiritu Sancto. L. I, IX, 106. Vezi: Adamov I. Doctrina Treimii... P. 26. Sf. Ambrozie, Mediolan. Ep. De Spiritu Sancto. L. eu, eu, 24.