Despre Iosif

Tratatul „Despre Iosif” (85 de capitole) a fost scris de Sfântul Ambrozie din Milano în anul 388 și întocmit din predicile pentru catehumeni. Sfântul își continuă interpretarea Cărții Genezei (cap. 37-47) și spune povestea dreptului Iosif, care apare înaintea noastră: - ca exemplu de virtute creștină (castitate și puritate). În toate împrejurările vieții este necesar să se mențină virtutea; - ca prototip al lui Hristos (prin caracter și împrejurările vieții). Frații l-au vândut pe Iosif, Hristos a fost vândut de ucenicul Său și de poporul Său. Iosif a respins-o pe soția lui Potifar; Hristos a respins sinagoga. Iosif și-a iertat frații și i-a invitat în Egipt, Hristos cheamă poporul evreu. Iosif a fost dezbrăcat de frații săi, hainele lui Hristos au fost dezbrăcate de soldați etc. Tratatul se deschide cu o descriere detaliată a trăsăturilor morale ale lui Iosif (cap. 1-4) și o interpretare a poveștii viselor sale (cap. 7-8). În continuare vorbim despre prototipuri ale evenimentelor din Noul Testament (cap. 9-29). Sfântul Ambrozie vorbește despre visul lui Faraon (cap. 36-39), interpretând cei 7 ani de abundență prezis ca fiind 7 ani din viața acestei lumi, după care vor veni vremurile viitoare și „pacea nesfârșită”. Sfântul îi explică lui Iosif sensul misterios al recompenselor lui Faraon: un inel, îmbrăcăminte, un lanț de aur, un car (capitolul 40). El îl compară pe Iosif, care i-a hrănit cu pâine pe cei care veneau la el, cu Hristos, Care „și-a deschis hambarele” (cap. 41-42). În fratele mai mic al lui Iosif, Beniamin, Sfântul Ambrozie vede un prototip al Apostolului Pavel (cap. 44-47, 52, 58-62, 64-65, 73, 75-76). Sfântul indică succesiunea evenimentelor din Vechiul Testament: frații vin la Iosif, el îi primește și aranjează un ospăț, întreabă de Iacov, îl vede pe iubitul său frate Beniamin și plânge (cap. 52-57). Aceste evenimente dezvăluie o temă soteriologică – mântuirea prin natură și har (capitolul 63). Iacov prefigurează poporul evreu (Israel), pentru care Hristos plânge (cap. 66-69). Sfântul Ambrozie urmează gândul Apostolului Pavel despre mântuirea evreilor și despre bucuria Bisericii despre evrei (cap. 77-84). Tratatul conține multe formulări dogmatice: - o imagine a acceptării naturii umane de către Hristos: „Hristos, vândut, nu este reținut cu prețul păcatului, pentru că El nu a săvârșit păcatul și a luat firea noastră, și nu vina” (cap. 19); - asemenea apostolilor Petru și Pavel, sfântul vorbește despre răscumpărare, al cărei preț a fost sângele Mântuitorului (cap. 42); - Sfântul Ambrozie vorbește despre desființarea „manuscrisului” și înlăturarea „cămătarului” (cap. 19), care a fost înșelat în speranța de a-l menține pe Dumnezeu-omul în puterea sa. *Titlul lucrării în latină este De Ioseph. Cuprins Prefața traducătorului Despre Joseph De Ioseph Tratatul „Despre Iosif” (De Ioseph) se referă la lucrările exegetice morale ale Sfântului Ambrozie din Milano: în el sfântul, continuând interpretarea cărții Geneza 1, spune povestea dreptului Iosif. Acest text, întocmit din predici pentru catehumeni 2, poate fi plasat cronologic între tratatele „Despre Iacov și viața binecuvântată” (De Iacob et uita beata) și „Despre patriarhi” (De patriarhis). Datarea lucrării se bazează pe fragmentul 6. 30–35. Sfântul vorbește aici despre o perioadă de doi ani din ziua eliberării paharnicului și o corelează cu propria sa luptă împotriva arienilor, a căror partid îi aparținea eunucul Calligon, un sirian, paznic al împăratului Valentinian al II-lea (375-392) 3. Într-o scrisoare către sora Marcellina (epist. 20 4,386) Sfântul Ambrozie spune că Calligon îl amenință că îl va ucide. Cu toate acestea, se știe că Calligon însuși a fost executat doi ani mai târziu, la ordinul împăratului însuși. În consecință, tratatul „Despre Iosif” ar fi trebuit să fie scris nu mai devreme de toamna anului 388. Această datare este susținută și de mențiunea unei foamete survenită din cauza lipsei de cereale (7.38) 5 . Povestea lui Iosif a atras întotdeauna atenția autorilor bisericești prin dramatismul și abundența ei de material pentru instruirea morală 6 . Sfântul Ambrozie, urmând cartea Geneza, descrie pe scurt evenimentele din viața lui Iosif, dar principalul lucru pentru el este să atragă atenția ascultătorilor asupra virtuților patriarhului și să arate cum povestea dreptului Iosif din Vechiul Testament prefigurează cel mai clar și consecvent vremurile și evenimentele Noului Testament, iar Iosif însuși - Hristos. Tratatul are două teme centrale: Iosif este chipul castității, „oglinda curăției” (Iosif 1.1), el este și un tip al lui Hristos. În lucrare se poate urmări influența școlii alexandrine – în special Filon din Alexandria și Origen – asupra unor tehnici exegetice ale Sf. Ambrozie 7. Această tendință este exprimată într-o lectură pe trei niveluri a textului biblic: literal, moral (moral) și mistic 8. Termenul moralis este folosit de Ambrozie pentru a desemna sensul moral și este comparat termenul de patrol francez cu J. Daniel. 10, tipologia Iosif-Hristos nu era caracteristică școlii alexandrine, Origen o menționează doar (hom. în Ex. 1.4), în același timp, o astfel de tipologie se găsește deja la Melito din Sardes (hom, pasch.) și la autorii occidentali: Irineu din Lyon (adu. haer.) și Tertulian (adu. Hippodiliu, lucrarea lui St. Hippodi. Isaaci et Iacobi”. Ar fi corect să remarcăm influența asupra Sfântului Ambrozie a mai marelui său contemporan: Asterius Sofistul 11, retor din Capadocia (d. c. 341). De la Asterius Sofist s-au păstrat omilii și comentarii la psalmi, în care, în special în comentariul la Psalmul 5 (om. 6), se fac paralele între Iosif și Mântuitorul: Iosif era frumos la față și despre Hristos spune despre Hristos că El este mai frumos decât toți fiii oamenilor; precum fraţii l-au defăimat pe Iosif, tot aşa l-au defăimat iudeii pe Hristos: pe unul l-au vândut ismaeliţilor, pe celălalt israeliţilor; Iosif a fost dezbrăcat de frații săi, iar hainele lui Hristos au fost dezbrăcate de soldați. Tratatul se deschide cu o descriere detaliată a trăsăturilor morale ale patriarhului (1. 1–4), apoi sfântul vorbește despre dragostea părintească (2. 5–6), trecând la o interpretare tipologică în povestea viselor lui Iosif (2. 7–8). Prototipul evenimentelor din Noul Testament sunt visele lui Iosif și faptul că tatăl său Iacov l-a trimis pe Iosif la frații săi (3. 9-13) și vânzarea lui de către frații săi (3. 14-18) și vânzarea lui Iosif lui Potifar (4. 19-21) și persecuția soției sale de către Potifar (5. 22-25-25), în care a fost acuzat în închisoare (5. 22-25). - 6.28), întâlnirea acolo a doi fameni și interpretarea viselor lor (6.29), sfântul amintește „adevăratul 12 Interpret nu al viselor, ci al adevărului” (6.31). Povestea sa despre Sf. Ambrozie se întrerupe cu o discuție despre trecătoarea puterii pământești („toată puterea lumească este un vis”) și o amintire a evenimentelor recente: execuția eunucului Calligon 13 (6.30) și foametea din Italia (6.33, 7.38), comparând-o cu foametea pe care Dumnezeu a prezis-o într-un vis lui Phaigonoh și Calligani the Vechiul Testament. (6,35). Sfântul Ambrozie continuă povestea majordomului șef și visul faraonului (7.36–39), interpretând cei șapte ani de belșug prezis ca șapte ani din viața acestei lumi, după care vor veni vremurile viitoare și „pacea nesfârșită”. Mai departe, sfântul îi explică lui Iosif sensul misterios al recompenselor lui Faraon: un inel, haine, un lanț de aur, un car (7.40) - și îl compară pe Iosif, care i-a hrănit cu pâine pe cei care veneau la el, cu Domnul Isus, Care „și-a deschis hambarele” (7.41–42). Iacov își trimite fiii în Egipt pentru pâine, cu excepția celui mai tânăr, Beniamin (8.43–45). Sf. Ambrozie se ocupă în detaliu asupra tipologiei „Benjamin – Pavel” (8. 44 – 9. 47; 10. 52, 58–59; 11. 60–62; 11. 64–65; 12. 73; 13. 75–76; 13. 75–76) (declară că Iosif era Hristosul). 49–50), care explică poporului său cum să obțină mântuirea (9.51). Sfântul indică succesiunea evenimentelor din Vechiul Testament – ​​frații vin la Iosif, el îi primește și aranjează un ospăț, întreabă de Iacov, îl vede pe iubitul său frate Beniamin și plânge (10. 52-57) – dând acestor evenimente o interpretare morală, după care revine la tema soteriologică: mântuirea prin natură și prin har (111 et. gratia63). Iacov simbolizează poporul evreu, Israel, așa cum l-a numit Dumnezeu, iar Hristos plânge pentru ei (11. 66 – 12. 67–69). Sfântul Ambrozie urmează gândul Sfântului Pavel despre mântuirea evreilor și despre bucuria Bisericii despre evrei (74.77 – 14.84). Tratatul „Despre Iosif” conține multe formulări vii din punct de vedere dogmatic, de exemplu, despre felul în care Hristos și-a asumat natura umană: „fiind vândut, El nu este reținut cu prețul păcatului, pentru că El n-a săvârșit niciun păcat și a luat firea noastră și nu vina” (4.19). Pe Redemption, următoarea aplicație. Petru și Pavel 14, sfântul spune că prețul mântuirii a fost sângele Mântuitorului; Sfântul Ambrozie folosește termenii: „prețul sângelui lui Hristos”, „sânge prețios” (pretium sanguinis Christi, pretiosa sanguis, 7.42). Sfântul Ambrozie vorbește despre desființarea „manuscrisului” (chirographum) și înlăturarea „cămătarului” (debitorul) (4.19), care a fost înșelat în speranța de a-l menține pe Dumnezeu-omul în puterea sa. Traducerea tratatului a fost făcută din textul latin conform ediției: Sancti Ambrosii Mediolanensis Opera / Recens. S. Schenkl. Praga; Vindobonae; Lipsiae, 1897, p. 73–122. (CSEL; 32 2). Această traducere rusă a fost verificată conform ediției italiene: Sancti Ambrosii episcopi Mediolanensis. De Ioseph/ Introd., trad., nu. e indici R. Palla // Sant’Ambrogio. Opere esegetiche IIÏ Isacco o l ’ anima. II bene della niorte. Giacobbe e la vita beata. Giuseppe. Milano Biblioteca Ambrosiana, Romä Citta Nuova, 1982, p. 337–409. (Sancti Ambrosii Episcopi Mediolanensis opera; 3). 1. Viața sfinților este regula de viață pentru restul. Și de aceea mai bine percepem poveștile Sfintei Scripturi aranjate în ordine atunci când, citind despre Avraam, Isaac și Iacov și despre alți oameni drepți, îi recunoaștem și parcă le călcăm pe urmele strălucitoare pe calea impecabilă, strălucită nouă de virtutea lor. M-am referit deja adesea la exemplele lor 15 , iar astăzi îmi vine în minte povestea Sfântului Iosif. În el s-au manifestat multe virtuți, dar strălucirea purității i s-a întipărit în mod deosebit în mod clar. Așadar, este adevărat că, după ce ai învățat de la Avraam credința plină de râvnă, de la Isaac - puritatea minții caste, de la Iacov - o deosebită răbdare a sufletului de a suporta osteneala, vei fi atent din această comunitate de virtuți chiar la exemplele de instrucțiuni. Poate că unele instrucțiuni vor fi mai ample, altele mai expresive și, cu cât sunt descrise și explicate mai mult, cu atât mai repede pătrund în minte. 2. Sfantul Iosif sa se arate in fata noastra ca o oglinda a curatiei, pentru ca in moravurile sale, in actiunile sale, castitatea straluceste si, ca un fel de tovaras al curatiei, straluceste de stralucirea harului. Prin urmare, părinții lui l-au iubit mai mult decât alți fii. Dar aceasta a fost cauza invidiei, despre care nu poate fi tăcută. 3. De aici a reieșit adevăratul sens al întregii povești: ca să învățăm că dorința de a răzbuna o insultă nu are putere asupra unui soț desăvârșit 16 și el nu răsplătește răul. De aceea David a spus: Dacă am răsplătit pe cei ce îmi fac răul... (Ps. 7,5). Și cum ar fi câștigat Iosif preferință față de ceilalți dacă i-ar fi insultat pe cei care l-au jignit sau i-ar fi iubit pe cei care l-au iubit 17? Asta fac majoritatea oamenilor. Dar este uimitor dacă îți iubești vrăjmașul, așa cum ne învață Mântuitorul 18. În consecință, cel care a făcut aceasta înaintea Evangheliei este pe drept demn de surprindere: după ce a îndurat ocara, a cruțat; fiind atacat, a iertat; fiind vândut, n-a răsplătit nedreptatea, ci a plătit umilirea cu clemență, lucru pe care cu toții am învățat deja din Evanghelie, dar nu putem observa. 4. Să învățăm și despre invidia sfinților, ca să le imităm răbdarea, 19 și să ne dăm seama că prin fire nu erau oameni de seamă, ci prevăzători și, deși aveau vicii, i-au îndreptat. Deci, dacă până și sfinții au fost pârjoliți de invidie, cu cât mai mult ar trebui să fim atenți să nu aprindă pe păcătoși? 5. Așadar, ni se dau instrucțiuni despre care ar trebui să fie sentimentele părinților și recunoștința fiilor. Este plăcut să iubești copiii și este foarte plăcut să iubești cu putere, dar adesea iubirea părintească în sine, neîngrădită de moderație, dăunează copiilor: fie îi strică pe favorit cu îngăduință excesivă, fie preferând un lucru îi îndepărtează pe alții de sentimentele frățești. Fiul care dobândește dragostea fraților săi câștigă mai mult. O asemenea generozitate este mai frumoasă pentru tați, o astfel de moștenire este mai bogată pentru fii. Lăsați copiii care sunt legați de aceeași natură să fie legați de iubire egală. Dragostea de familie nu cunoaște lupta pentru profit, în care există o pierdere pentru iubire. De ce ești surprins când apar dispute între frați cu privire la pământ sau la o casă, sau când izbucnește invidia între fiii Sfântului Iacob pentru îmbrăcăminte? 6. Deci ce? Ar trebui să fie condamnat Iacov pentru că l-a favorizat pe unul față de ceilalți? Dar nu putem lipsi părinții de libertatea lor, pentru ca ei să nu-i iubească mai puternic pe cei pe care îi consideră mai demni și nu ar trebui să-i oprim pe fiii noștri să încerce să-i mulțumească mai mult. La urma urmei, Iacov îl iubea mai mult pe cel în care prevăzuse mai multe semne ale virtuților viitoare; deci aici mai degrabă nu este atât tatăl care a preferat fiul cât profetul care a preferat secretul revelat lui. Și după meritele sale, i-a făcut o haină de multe culori pentru a-l marca pe cel care ar trebui să primească preferință față de frații săi îmbrăcându-se în diverse virtuți. 7. În plus, harul dumnezeiesc a strălucit în el - pe atunci încă băiat - pentru că a văzut un vis în care tricota snopi cu frații săi - așa cum i s-a descoperit într-o vedenie - și snopul lui s-a ridicat și s-a ridicat drept, iar snopii fraților săi s-au întors spre el s-au plecat în fața lui 21 . În aceasta s-a descoperit în mod deosebit viitoarea înviere a Domnului Isus, căruia i s-au închinat cei unsprezece ucenici în Ierusalim 22 când L-au văzut, și toți sfinții, când vor învia, se vor închina, aducând roadele faptelor bune, după cum este scris: Când vor veni, vor veni cu bucurie, ridicându-și snopii (P. 6). De aceea, deși frații, din invidie, au refuzat să creadă în vis, dar, exprimând interpretarea lui în propriile lor cuvinte, l-au întrebat ca răspuns: „Vrei să domnești cu adevărat peste noi, împărățind sau stăpânind peste noi (Gen. 37,8)? La urma urmei, acea viziune însemna Regele care vine, în fața căruia toată firea omenirii s-a închinat și s-a închinat 23. 8. Apoi a văzut un alt vis și l-a spus tatălui și fraților săi: soarele și luna și unsprezece stele s-au închinat înaintea lui. Și tatăl său l-a certat și i-a zis: Ce este acest vis pe care l-ai văzut? Vom veni cu adevărat eu, mama ta și frații tăi să te închine până la pământ (Gen. 37.10)? Cine este Acela în faţa căruia părinţii şi fraţii s-au plecat până la pământ, dacă nu Iisus Hristos, de vreme ce Iosif şi mama lui şi ucenicii lui s-au închinat Lui, recunoscând pe adevăratul Dumnezeu în acel Om numai despre care se spune: Lăudaţi-L, soare şi lună; Lăudați-L, stele și lumină (Ps. 149.3). Și ce înseamnă ocara părintelui, dacă nu încăpățânarea poporului israelian, din care Hristos este după trup, în care ei nici acum nu cred ca Dumnezeu și nu vor să se închine ca Domnul, pentru că știu că El a venit de la ei 24? De aceea ei aud răspunsurile Lui, dar nu înțeleg; Ei înșiși citesc că soarele și luna Îl laudă, dar nu vor să creadă că se spune asta despre Hristos. Așadar, Iacov se înșeală când îi prefigurează pe alții, 25 dar în propria sa iubire nu se înșeală. Nu induce în eroare afecțiunea paternă, ci exprimă sentimentul unui popor care va cădea în eroare. 9 . Aceasta înseamnă că nu se poate spune că patriarhul nu a crezut un vis atât de important, care a proorocit în egală măsură pe amândoi 26 într-o dublă prezicere, astfel încât să apară atât chipul Drepților 27, cât și chipul poporului. Căci era pe cale să vină pe pământ Fiul lui Dumnezeu, pe care drepții l-au iubit și necredincioșii L-au lepădat. Contemplând misterul viitoarei întrupări a fost cel care și-a trimis fiul la frații săi 28 ca să vadă dacă totul este în regulă cu oaia 29 . Ce fel de oi căuta deja Dumnezeu în grija grijulie a patriarhului, dacă nu acelea despre care Însuși Domnul Isus a spus în Evanghelie: Am venit numai la oile pierdute ale casei lui Israel (Matei 15:24)? Și a trimis, se spune, la Sihem 30, care în traducere înseamnă „umăr” sau „spate”, adică celor care nu-și întorc fața către Domnul, ci, fugind, se îndepărtează de la fața Lui, ceea ce este caracteristic mai ales păcătoșilor, pentru că Cain s-a îndepărtat de prezența lui Dumnezeu (Geneza 4.16), iar profetul le spune: Îi vei întoarce înapoi (P.1.20). Dar cel drept nu se îndepărtează de la Domnul, ci se grăbește spre el, zicând: Ochii mei sunt mereu către Domnul (Ps. 24:15). Și Isaia, când Domnul a întrebat: Pe cine să trimit? - s-a oferit de bunăvoie, spunând: Iată-mă (Is. 6.8). Iar Simeon s-a așteptat să-L vadă pe Hristos Domnul și, după ce a văzut - pentru că L-a văzut pe Iertătorul păcatelor și pe Răscumpărătorul lumii întregi - ca scăpat de păcat, a cerut să fie izbăvit din acest trup, zicând: Acum eliberezi pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, căci ochii mei au văzut mântuirea Ta (Luca 2.29-30). De aceea, Zaheu a primit o laudă deosebită, în primul rând, 31 pentru că s-a cățărat într-un copac pentru a-L vedea pe Hristos. De aceea, Iosif a fost trimis la frații săi de către tatăl său, mai degrabă de acel Tată care nu L-a cruțat pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți (Rom. 8.32), de acel Tată despre care este scris: Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în chipul trupului păcătos (Rom. 8.3). 10. Iar Iosif a rătăcit, se spune, pentru că nu-și găsea frații 32. Nu degeaba rătăcea cel ce căuta pe cei rătăcitori, căci Domnul cunoștea pe cei ce erau ai Lui (2 Tim. 2:19) 33. La fel, Iisus, obosit de călătorie, s-a așezat lângă fântână (Ioan 4:6). Se simțea obosit pentru că nu găsea poporul lui Dumnezeu pe care îl căuta, din moment ce oamenii se îndepărtaseră de prezența Domnului 34 . La urma urmei, cel care se luptă pentru păcat se îndepărtează de Hristos. Păcătosul pleacă și cel drept intră. Deci Adam, după ce a păcătuit, s-a ascuns 35, iar omul drept zice: Rugăciunea mea să vină înaintea feței Tale (Ps. 87.3). 11. Iosif și-a găsit frații în Dothan 36, care înseamnă „cădere”. Nu a căzut cel care L-a părăsit pe Dumnezeu? Și nu este de mirare dacă cei care n-au auzit pe Cel ce vorbea au căzut: Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi odihni (Matei 11:28). Deci, Iosif a venit la Dotan: Și l-au văzut de departe și înainte ca el să se apropie de ei, au început să comploteze împotriva lui să-l omoare (Geneza 37:18). Este adevărat că cei care „cădeau” erau departe și, prin urmare, s-au mâniat pentru că Hristos nu s-a apropiat de ei. La urma urmei, dacă prototipul lui Hristos s-ar apropia de ei, cu siguranță ei și-ar iubi fratele; dar cei care complotau fratricid nu puteau fi în apropiere: Iată că vine acest visător; să mergem acum să-l omorâm (Gen. 37:19–20). Nu au fost acestea cuvintele rostite de cei care s-au gândit la sacrilegiu fratricid, precum spune Solomon despre ei: Să omorâm pe cei drepți, căci el este o povară pentru noi (Înțelepc. 2:12)? 13. Ruben și Iuda 38, care apărau drepturile sfinte ale rudeniei, au vrut să-l elibereze din mâinile celorlalți; și după meritele sale, Iuda găsește preferință în binecuvântarea părintească când i se spune: Fiii tatălui tău se vor închina ție. Tânărul leu Iuda... și El Însuși este așteptarea păgânilor (Gen. 49.8-10). Toate acestea, fără îndoială, se potrivesc numai lui Hristos; El a fost destinat să primească închinare de la frații săi, să fie obiectul așteptării păgânilor, să spele hainele propriului Său trup cu vin în suferință, întrucât El nu și-a pătat trupul cu vreo cădere păcătoasă. Și Așer n-ar fi putut în niciun caz să creadă că se potrivesc astfel de cuvinte pentru el: Așer, pâinea lui este grasă, și Așer însuși împreună cu conducătorii (Gen. 49.20) 40. Dar cum rămâne cu Iosif însuși, căruia i s-a spus: Fiul meu Iosif, care să devină mare, fiul meu, care să devină mare, fiul meu, care a fost supus invidiei, s-au întors la tineretul meu, fiul meu... pe care binecuvântarea a întrecut binecuvântările munților neclintiți și plăcerea dealurilor veșnice (Gen. 49. 22-23, 26)? Al cui prototip, după părerea mea, a fost el, dacă nu Acela care, depășind meritele tuturor, are înălțimea puterii nemăsurate, mai mare decât dorințele tuturor sfinților 41, cu care nimeni nu se poate compara în făgăduințe 42? Prin urmare, invidia este compensată prin har în patriarhi, care sunt atât îndreptățiți din vinovăție, cât și sfințiți prin slujba revelației. Căci nu este atât de reprobabil să spui ce este caracteristic oamenilor, cât este binecuvântat să vezi ce este caracteristic lui Hristos. Ei și-au asumat rolul unui popor păcătos pentru a primi harul Domnului Răscumpărător. Fără îndoială, harul a abolit vinovăția și nu a fost diminuat de vinovăție. Iar El înseamnă mai mult pentru cel care are mai mult har, dar El este preţuit mai mult pentru cei cărora li se cere mult, de vreme ce cui se cere mai mult, El iubeşte mai mult, precum Domnul Însuşi a spus în Evanghelie despre acea femeie care a turnat mir pe picioarele Lui şi s-a spălat cu lacrimi, şi s-a şters cu părul şi s-a uscat cu sărutări 47; despre care i-a zis lui Simon: De aceea vă spun că multele ei păcate sunt iertate pentru că ea a iubit mult, dar celui ce i se iertă puțin iubește puțin (Luca 7:47). Uneori, diferența de preț exprimă nu numai cantitatea, ci și valoarea, de exemplu, mirul despre care a menționat Domnul a fost turnat pentru înmormântarea Sa. Este scris că Iuda a spus: S-ar putea vinde cu trei sute de denari (Mc. 14,5), - acest număr se pare că nu desemnează cantitatea, ci crucea 48. Deci și aici diferența de cantitate - 20 sau 30 de monede de aur sau argint - indică perfecțiunea dublă sau triplă 49 . La urma urmei, 25 de monede de aur reprezintă cea mai valoroasă parte a jubileului, care este numărul izolării 50. 16. Este surprinzător dacă groapa era goală (Geneza 37:24)? - dacă nu este apă în șanțul evreilor, care au părăsit izvorul apei vii și și-au făcut rezervoare sparte (Ier. 2, 13) 54. Și ca să știți că acesta este lutul adevărat, Domnul Însuși vorbește despre Sine: M-au pus într-un șanț adânc, în întuneric și în umbra morții (Ps. 787). 17. Așadar, Hristos este cumpărat de cei ce aduc tămâie bună 55: tămâie cu care sunt parfumate altarele minții evlavioase, precum spune David în greacă: ἐνώπι ό ν σου 56 – și rășina folosită pentru a îmbina marmura spartă. Aceasta este o rășină spirituală și, prin urmare, vindecă rănile sufletului tău și leagă pe cei rupti, întărește pe cei slăbiți. Căci această rășină spirituală întărește și leagă părțile tulburate ale sufletului, astfel încât să se poată uni fără durere. În cele din urmă, Ieremia caută această rășină pentru ca, dacă este posibil, să încerce să vindece Babilonul, spunând: Luați rășina pentru boala ei, poate că se va vindeca. Am vindecat Babilonul, dar nu a fost vindecat (Ier. 51.8-9). Sinagoga 57 nu a fost vindecată pentru că această rășină a trecut la Biserică. De aceea, negustorii veneau din Galaad, care se traduce prin stăpânirea sau sediul mărturiei, transferându-și bunurile în Biserică, pentru ca această rășină să vindece păcatele neamurilor, despre care se spune: Fiți tari, mâini slabe și genunchi tremurători (Isaia 35,3). Credința sinceră este rășină. 18. Stropirea hainelor sale cu sângele unui ied 60 semnifică se pare că, atacându-l cu dovezi false, L-au coborât în ​​ura față de păcat, Cel care iartă păcatele tuturor. Pentru noi El este Mielul, pentru ei El este iedul. Pentru noi a fost junghiat Mielul lui Dumnezeu, de la care a luat păcatul lumii 61 ; ţapul este pentru ei, ale căror greşeli şi păcate le-a adunat şi le-a înmulţit 62. Şi de aceea zice: Încheiaţi măsura părinţilor voştri (Matei 23:32). Și de aceea Iacov a plâns pentru pierderea urmașului său, căci ca tată a plâns pentru fiul său pierdut 63 și ca profet a gemut pentru nimicirea iudeilor. Și-a sfâșiat chiar hainele, ca în timpul Patimilor Domnului - citim în Evanghelia 64 - a făcut marele preot, făcând aceasta nu ca persoană privată, ci în timp ce-și îndeplinea slujirea 65. Și vălul din biserică s-a sfâșiat (Matei 27, 51), pentru ca în aceste semne să se descopere că sacramentele și poporul erau sfințiți de haine mântuirii. divizat, care trebuie distrus - la urma urmei, orice regat divizat este ușor distrus 66. Și într-adevăr a fost împărțit când ceea ce era al lui Hristos a început să aparțină diavolului, pentru că cei care l-au despărțit pe Fiul de Tatăl nu au putut rămâne neîmpărțiți. 19. Deci Iosif a fost vândut, dus în Egipt, cumpărat ca administrator al bucătărilor. Foarte activ este cel care gătește din alimente crude și neprelucrate, astfel încât sufletele să fie saturate de dulceața credinței, pentru că cunoașterea și învățătura sunt mai dulci decât orice mâncare. Anterior, în Egipt domnea necredința grosolană, pe care nici căldura învățăturii divine, nici setea de cunoaștere adevărată nu l-au înmuiat și nici discursurile înfocate ale Domnului nu l-au făcut potrivit pentru scris. Iosif a fost vândut în Egipt pentru că Hristos trebuie să vină la cei cărora li se spune: „Ați fost vânduți pentru păcatele voastre” (Isaia 50.1), și de aceea El răscumpără cu sângele Său pe cei care au fost vânduți prin propriile păcate 68. Dar Hristos, vândut, nu este reținut de prețul păcatului, pentru că El nu a făcut păcat și a luat firea noastră, și nu vina 69. Însuși debitorul, a desființat scrisul de mână 70, a înlăturat cămătarul, l-a salvat pe datornic: Unul a plătit ceea ce toată lumea datora. Nu aveam voie să părăsim sclavia. El a luat-o asupra Sa pentru noi, pentru a elimina slujirea sclavului lumii, a restabili libertatea cerească, a dărui har nou, ridicându-ne la o nouă demnitate de participare la El. Acesta este sensul misterios al acestor evenimente. 20. În ceea ce privește înțelegerea morală: Domnul Dumnezeul nostru, care vrea ca toți să fie mântuiți (1 Tim. 2,4), tot prin Iosif a dat mângâiere celor aflați în robie: Le-a dat învățătură pentru ca ei să știe că și în cele mai grele împrejurări morala poate fi înaltă și în orice stare este loc pentru virtute dacă spiritul omului se cunoaște pe sine 71; că carnea este supusă sclaviei, nu sufletul și că mulți sclavi sunt mai liberi decât stăpânii lor dacă, găzduindu-se în sclavie, consideră necesar să se abțină de la faptele de sclavie. Fiecare păcat este înrobit, dar inocența este liberă. De aceea, Domnul spune: Oricine face păcat este rob al păcatului (Ioan 8:34). Nu este oare orice sclav care se vinde pentru un mic profit? Cel care a acumulat ceea ce nu va trebui să folosească se teme să nu piardă tot ce a acumulat și, cu cât a dobândit mai mult, cu atât mai multă frică îl va păstra. Nu este el un cerșetor care are puțin din proprietățile lui? Și deși mi se pare bogat, el însuși crede că are nevoie. Iar mărturia altora nu moderează dorințele celui care nu poate crede că are tot ce își dorește. Cum nu se poate numi sclav pe cel care se supune poftei trupeşti? În primul rând, arde în focul său și este mistuit de flacăra din piept. Profetul le spune direct unora: Umblă în lumina focului tău și în flacăra pe care ai aprins-o (Is. 50:11). Frica îi acoperă pe toată lumea, bântuie somnul tuturor, astfel încât, dorind un lucru, omul devine sclav al tuturor pasiunilor. În consecință, cel care a căzut sub puterea acestei mizerabile sclavii își creează stăpâni, el însuși vrea să aibă stăpâni de care s-ar teme. La urma urmei, nimic nu distinge sclavia mai mult decât frica constantă 72 . Dimpotrivă, în orice stare de slujire servil este întotdeauna liber cine nu este prins de patima iubirii, nu este ținut de cătușele lăcomiei, nu este legat de frica de acuzare, care privește cu încredere prezentul, cine nu se teme de viitor. Nu vi se pare că un astfel de stăpân este în sclavie, dar rămâne sclav în libertate? Iosif era sclav, iar Faraonul a domnit: mai binecuvântată este slujirea servilă a primului decât puterea regală a celui de-al doilea. Și tot Egiptul ar cădea. lovit de foamete, dacă faraonul nu și-ar fi supus împărăția sfatului unui sclav 73. 21. Aceasta înseamnă că cei care s-au născut sclavi au cu ce să se laude: și Iosif a fost sclav. Cei care, dintr-un stat liber, au căzut în sclavie din cauza unei anumite nevoi, au cu ce să se consoleze. Au ceva de imitat, realizând că situația din societate se poate schimba, și nu morala: ambii sclavi au libertate, iar în sclavie există perseverență. Pentru stăpâni, sclavii buni pot fi chiar împlinirea speranței. Avraam a găsit o soție pentru fiul său cu ajutorul unui sclav 74. Domnul a binecuvântat casa egipteanului de dragul lui Iosif și binecuvântarea Domnului a fost pe toată averea lui, atât în ​​casă, cât și pe câmp. Și a dat tot ce avea în mâinile lui Iosif (Gen. 39.5-6). Să observăm că sclavii controlau ceea ce stăpânii nu puteau controla. 22. Dar de ce să enumăr ordinele acestui tânăr sclav pentru organizarea casei când a condus întreg statul? Mai important, însă, el s-a guvernat singur; și deși era frumos la chip și foarte frumos la față (Gen. 39,6), nu și-a îndreptat frumusețea feței spre a dăuna altuia, ci a păstrat-o spre binele său, considerând că ar fi mai frumos dacă ar avea grijă de castitate și nu și-ar pierde curăția. Acea frumusețe este adevărată, care nu seduce ochii celorlalți și nu rănește sufletele slabe, ci dobândește recunoaștere universală, care nu va fi o înșelăciune pentru nimeni și se laudă pe sine. Dacă o femeie privea cu ochi de poftă, era doar vina că privea rău, și nu vina celui care nu voia să fie privit cu intenție rea; și nu faptul că s-au uitat la el constituie crima. Și nu era în puterea tânărului sclav să nu fie privit: privirea soției trebuia să fie protejată de soț. Întrucât nu se temea deloc pentru soția sa, Iosif a crezut că aceasta este o dovadă a purității ei și nu o recunoaștere a nepăsării. Dar să învețe bărbații să se ferească de ochii femeilor: ei își doresc cu pasiune și pe cei care nu vor să fie doriti. Și așa s-a îndrăgostit de Iosif, care nu i-a dat atenție iubitului său. Și l-a îndreptățit bine Scriptura, zicând: Nevasta stăpânului său și-a îndreptat ochii spre Iosif (Gen. 39,7), adică nu el s-a dezvăluit și l-a prins pe nepăsător, ci și-a pus mrejele și a căzut în cursa ei. i-a pus capcanele și s-a prins în ele. 23. Iar ea i-a zis: Dormi cu mine (Gen. 39.7). Primele săgeți sunt împușcate prin ochii adulterei, a doua prin cuvinte, dar cel care nu se lasă înșelat de ochi poate rezista cuvintelor. Există suficientă protecție acolo unde sentimentul este încă liber. Și de aceea este scris că nu a vrut (Gen. 39.8). Așadar, la început a câștigat avantajul în raționament, respingând atacatorul ca cu un scut al spiritului; apoi rosti un cuvânt de parcă ar scutura o suliță ca să o facă să se retragă. Și i-a spus soției stăpânului său... (Gen. 39.8). Cea care nu a reușit să realizeze ceea ce dorea să primească este numită corect soția stăpânului, și nu amanta. Cum poate cineva să fie o amantă care nu a avut autoritatea unei amante, care nu s-a comportat ca o amantă, care a dezvăluit impulsuri poftitoare în fața tinerilor sclavi? Stăpânul acela care nu a acceptat făcliile celui poftitor, care nu a simțit lanțurile celui lingușitor, care nu s-a speriat de nicio frică de moarte, care și-a dorit să moară mai bine de vină decât să aleagă complicitate la o faptă criminală. Este liber cel care consideră că este rușinos să nu plătească dreptatea pentru bine. În cele din urmă, el nu este îndreptățit prin timiditatea sa și nu se teme de primejdie, dar ca datornic față de stăpânul său pentru faptele sale bune și dator al nevinovăției sale, el se străduiește să evite acuzația de ingratitudine și cădere păcătoasă, iar ca un om drept se înfioră să atingă păcatul și să se facă vinovat. Adultera a tras o a treia săgeată, frământându-l cu convingere, dar Iosif nu a ascultat-o. După primele cuvinte, știi la ce să fii atent. Pofta nu este doar insidioasă, ci și îndrăzneață, grosolană și nesăbuită, iar adultera nu are deloc rușine. După ce și-a pierdut rușinea, nu a fost deloc întristat și a reușit totuși să obțină ceea ce își dorea. 24. În cele din urmă, când a intrat, împlinindu-i slujirea încredințată, și nu erau martori sau membri ai gospodăriei 75, ea l-a apucat, zicând: Dormi cu mine (Gen. 39:12). Iosif refuză, conform Scripturii, explicând că nu poate neglija ascultarea pe care i-a încredințat-o stăpânul său. La urma urmei, nu este suficient ca el, liniștit pentru sine, să intre în interiorul casei, de parcă nu ar fi putut fi prins: omul drept trebuia să ia măsuri de precauție ca să nu dea un motiv acelei femei frenetice și ea să nu piară din cauza păcatului. Dar cel care a văzut că soția stăpânului său era împotriva lui a trebuit totuși să se ferească de disgrația stăpânului pentru serviciul său nepăsător. Cu toate acestea, până atunci nu observase decât insolență în cuvinte, și nu în fapte. 25. Îl îndreptățim pe Iosif pentru că a intrat și îl slăvim pentru că s-a furiș și a prețuit mai mult curăția sufletului decât îmbrăcămintea trupului. El a lăsat, parcă nu al lui, ceea ce adultera ținea cu mâinile ei și a considerat străin ceea ce ar fi putut fi apucat de atingerea unei femei nerușinate. Totuși, mare este acel soț care, vândut fiind, nu avea o dispoziție sclavă, fiind iubit cu pasiune, nu s-a iubit, a fost rugat, nu a fost de acord, a fost prins și a fugit. Când l-a întâlnit soția stăpânului, l-a putut ține de haine, dar nu a putut să-i prindă sufletul; și nici măcar nu a îndurat cuvintele în sine pentru mult timp; considera că întârzierea ar permite atingerii contagioase a aprinderii trupeşti să-i treacă din mâinile adulterei. Așa că și-a dat jos hainele, a renunțat la acuzație și a fugit, lipsit de husele prin care ea îl ținea; cel care era mai acoperit cu haina rușinii a fugit, deși dezbrăcat, dar nu gol. Căci nimeni nu este gol decât cel pe care vina l-a făcut gol. Din cele de mai sus, știm că Adam, după ce a abandonat criminal poruncile lui Dumnezeu și a căzut în datoria unui păcat grav, era gol. De aceea, el însuși spune: Am auzit glasul Tău în rai și m-am înspăimântat, pentru că eram gol și m-am ascuns (Geneza 3:10). Și-a dat seama că era gol pentru că pierduse vălurile 76 de mijlocire divină. Și de aceea s-a ascuns pentru că nu avea haina credinței, pe care a abandonat-o criminal. Vezi un lucru grozav. Cel dintâi era gol, care nu și-a pierdut haina; Cel de-al doilea nu era gol, care și-a scos hainele, pe care le-a lăsat în mâinile adulterei. Și Scriptura a declarat pe unul gol, iar pe celălalt nu. Și de aceea, cel care a păstrat intacte veșmintele virtuților mai degrabă nu s-a dezbracat, ci s-a dezbrăcat, dezbrăcându-se pe omul vechi cu faptele sale și îmbrăcându-se cu omul nou, care se înnoiește în cunoaștere după chipul Celui ce l-a creat (Col. 3,9-10). Iar cel care a rămas gol a fost cel care nu a putut să-și îmbrace iar hainele, scoțându-și singura veșmânt de virtute. De aceea a primit o haină de piele 77 pentru că un păcătos nu putea avea o haină spirituală. Iosif și-a lăsat hainele și a scos la iveală nerușinarea adulterei, care după aceea nu s-a mai putut ascunde. 26. Și așa a ieșit, și ea însăși a anunțat cu voce tare încercarea ei de adulter: că iudeul a fugit, lăsându-și hainele în urmă. Pentru a face rău unei persoane nevinovate cu o acuzație inventată, ea însăși a dezvăluit ce trebuia să ascundă. Dar nu este obiceiul celui drept să acuze; si de aceea a ramas nepedepsit acest act al sotiei nerusinate. Am spus că cea care a pierdut toate vălurile purității este cu adevărat dezbrăcată, chiar dacă păstrează hainele altcuiva; iar cel a cărui nevinovăție a vorbit, dar a cărui voce nu s-a auzit, este suficient de împodobit și suficient de protejat. Deci, atunci Susanna, deși a tăcut la proces, a vorbit mai bine decât orice oracol; şi de aceea ea care nu a căutat ajutor cu propriul ei glas merita protecţia profetului 78 . Am spus că a fost mai fericit când a fost trimis la închisoare, pentru că a mers la martiriu pentru puritate. Căci castitatea este un dar bun, dar atunci când nu este expusă pericolului, este mai puțin merit în ea: este mai deplin încununată acolo unde se apără chiar și cu riscul vieții. Și deși cazul nu a fost judecat în instanță și veridicitatea lui nu a fost testată, Iosif este trimis la închisoare parcă vinovat de o crimă; dar Domnul nu l-a lăsat în închisoare. Să nu-și facă griji pe cei nevinovați când sunt prinși cu acuzații false; când, încălcând dreptatea, sunt aruncați în închisoare. Dumnezeu își vizitează copiii în închisoare; și, prin urmare, acolo unde este mai mult pericol, există mai mult ajutor. 27. Dar ce este surprinzător dacă Hristos îi vizitează pe cei aflați în temniță, Care își amintește că El Însuși a fost închis printre ai Săi, despre care, după cum știți, este scris: Am fost în temniță și nu M-ați vizitat (Matei 25, 43)? Unde nu pătrunde mila divină? Iosif a căpătat atâta milă, încât, fiind închis în închisoare, a păzit mai degrabă el însuși zăvoarele închisorii: păzitorul i-a predat slujirea lui, încredințând pe toți prizonierii în puterea lui. Așadar, Iosif nu numai că nu a simțit legăturile închisorii, dar și a ușurat greutățile închisorii pentru alții. 28. Deci, vinovata acestei nedreptati este sotia eunucului 79; Dar ea este una dintre femeile egiptene care obișnuiesc să schimbe discursuri obscure cu bărbații, să-i tachineze pe cei modesti, să-i urmărească pe cei care fug și să-i asuprească pe cei pușici. Și de vreme ce nu-și putea apăra viciile, ea a acuzat pe nevinovați, amestecând trădarea cu trădarea; ținând lucrurile altora în mâini, ea însăși i-a condamnat pe alții, fără să-și pună nicio limită furiei. Căci care a fost motivul cruzimii ei, dacă nu că a văzut că Iosif a rezistat impulsurilor ei pasionale și nu a fost de acord să-și înșele stăpânul împlinindu-i dorințele? Și să se deschidă închisoarea pentru a-i primi pe cei nevinovați; să scoată cătușele de la criminali și să le așeze pe cei vrednici; să elibereze pe cei pângăriți ai adevărului, ca să-l închidă pe cel care a refuzat să fie un profanător al credinței. 29. Dar ce pot să spun despre acei eunuci? Ei ar trebui să fie un exemplu pentru alți eunuci că poziția lor este fragilă și nesemnificativă: în voința regală toată speranța lor, o ușoară greșeală se transformă în cel mai mare pericol, iar fericirea lor stă în serviciul mizerabil. Unul s-a lăudat că este administratorul vinului, celălalt că este șeful brutarilor. Amândoi au greșit și au fost aruncați în închisoare și încredințați Sfântului Iosif de însuși paznicul închisorii. Au stat acolo multe zile și au văzut vise; când Iosif a venit din nou la ei, i-a găsit triști și tulburați cu duhul, deoarece erau entuziasmați de vise pentru care nu puteau găsi un interpret. „Nu este de la Dumnezeu”, a spus el, „interpretarea unui vis? Spune-mi!” Și șeful majordomului și-a spus visul: „În fața mea era o viță de vie, pe viță erau trei mlădițe; și a înflorit și a dat struguri copți, iar paharul lui Faraon era în mâna mea. Și am luat ciorchinul și l-am stors într-un pahar și am dat paharul în mâinile lui Faraon.” Și Iosif i-a zis: „Trei ramuri sunt trei zile. Încă trei zile, iar Faraon își va aduce aminte de isprăvnicia ta și te va pune din nou în serviciul tău anterior și vei pune paharul în mâinile lui Faraon. Dar adu-ți aminte de tine, când îți va fi bine, și-mi vei arăta milă și mă vei pomeni lui Faraon și mă vei scoate din această închisoare, căci am fost furat din țara iudeilor prin înșelăciune și nu am făcut nimic rău aici, ci m-au aruncat în șanțul acestei închisori” (Gen. 40. 8-15). 30. Nu vreau să vorbesc despre visul altcuiva. Desigur, îți amintești cuvintele mele; chiar și atunci am evitat să interpretez acest vis, ca să nu mai pomenesc de acea persoană despre a cărei moarte evit să vorbesc și de a cărei moarte mă îngrozește 80. Să vorbim mai degrabă despre unul care părea fericit doar pentru că era ispravnicul vinului și îl considera cel mai înalt vârf al tuturor puterii de a servi paharul regelui. Așa este slava lui, așa este măreția în această lume: înșelat fiind de această slavă, s-a întristat, s-a întors la ea, s-a bucurat. Dar acesta este un vis, iar toată puterea lumească este un vis, nu adevărul 81. În cele din urmă, într-un vis, a văzut că i se restituie funcția de onoare. Iar Isaia spune că oamenii care se bucură de prosperitate în această lume sunt ca cei care mănâncă și beau în vis și, în timp ce dorm, li se pare că sunt plini de mâncare sau băutură din nou și din nou, dar după ce se trezesc încep să experimenteze o foame și mai mare 82 și atunci înțeleg cât de iluzorii erau acele mâncare și băutură. Deci cel care doarme în această lume și nu-și deschide ochii către tainele divine, în timp ce este împovărat cu somnul trupului, crede că această putere lumească contează – o vede ca în vis; când se trezește, observă cât de iluzorie este plăcerea acestei lumi. 31. Privește acum la acel evreu adevărat 83, Interpretul nu al viselor, ci al adevărului și al vederii clare. Care din plinătatea Dumnezeirii 84, din libertatea harului ceresc a intrat în această închisoare trupească 85, Pe Care ademenirea acestei lumi nu l-a putut schimba, nicio mită a plăcerii pământești nu l-a putut zgudui, Care a rezistat, fiind ispitit 86, nu a fost amenințat, fiind atacat; în cele din urmă, prins de mâna adulteră a Sinagogii de hainele trupului, a fost dezbrăcat de trup și a înviat liber de la moarte. Desfrânata 87, neputând să-L înfrâneze, L-a calomniat. Închisoarea nu l-a speriat, lumea interlopă nu l-a reținut! Mai mult, El Însuși a coborât acolo, ca și cum ar fi meritat pedeapsa, și i-a eliberat pe alții; unde cătușele morții au căzut de la El, acolo El Însuși a îndepărtat cătușele morților. 32. Uită-te la acest iudeu, precum îi spune căpeteniei famenilor, care căzuse în nemulțumirea împăratului și pe care Iosif îl redase în slujba lui: Adu-ți aminte de tine, când îți va fi bine, și-mi vei îndura și-mi vei aduce aminte de mine (Gen. 40,14). A repetat-o ​​a doua oară pentru că știa că nu-și va aminti de ce pedeapsă scăpase luând din nou puterea. I-a amintit de două ori, pentru că de două ori l-a izbăvit, 88 și dacă nu și-ar fi adus aminte de prima faptă bună, s-ar fi gândit măcar la următoarea și nu l-ar fi disprețuit pe mântuitorul său, nu l-ar fi jignit cu trădare trădătoare. Dar în circumstanțe favorabile, uitarea faptei bune vine repede. Revenind la postul său, nu și-a amintit de interpret, ci l-a uitat 89. Totuși, deși a uitat, Hristos nu l-a uitat, ci i-a vorbit și prin tânărul slujitor 90 i-a spus: „Adu-ți aminte de tine...” - adică: „Măcar ținând cont de poziția ta, adu-ți aminte ce ai auzit atunci. Dar, deși ai uitat acum, ai uitat de mine, ca să te aduci aminte de mine, ca să te aduci aminte de mine, ca mai târziu să te uiți de mine.” Cu toate acestea, arogant cu propria sa putere, nu și-a amintit. Și ce fel de putere este aceasta - de a arunca vinul! De acolo vine toată lăudăria: era căpetenia eunucilor care turnau vin în cupele împăratului. 33. Și sa întâmplat doi ani mai târziu (Gen. 41.1). Poate mă înșel în privința acestei perioade a eunucului nostru, totuși, timpul coincide, pentru că după ce a acceptat din nou slujirea, timp de doi ani nu și-a amintit, dar i s-a amintit. Căci cel care nu credea visul său a realizat că împărăția în sine în această lume era un vis; Am învățat că și regii văd vise și puterea regilor nu este veșnică. Dar mâhnirea să treacă repede de acest loc, ca să nu se întărească chiar de pomenirea ei: nu-mi place să-mi amintesc cuvântul meu, care s-a revărsat atunci din pricina durerii și a izbucnit din pricina reproșului adus Bisericii 91. 34. Așa că, după ce a primit un avertisment pentru sine în visul împăratului, șeful majordomului spune: Îmi amintesc de păcatul meu (Gen. 41.9). Deși această mărturisire întârzie, de-ar fi sinceră! După ce ai păcătuit, îți dai seama că înainte ar fi trebuit să fii în pază împotriva păcatului. Cât de repede ai uitat cuvintele „amintește-ți de mine”! Știți că atunci au fost rostite aceste cuvinte; dar auzul ți-a fost tocit de fastul puterii și, beat de vin, n-ai auzit cuvinte sobre 92. Măcar acum adu-ți aminte de Mine, cel care întârzii în recunoașterea păcatului. Tu, care întrebi un simplu slujitor, de ce respingi pe Domnul? Nu vă mai îmbătați cu vin, ci cu Duhul Sfânt 93 . Amintește-ți ce a suferit cel care, ca și tine, a adormit și a avut un vis 94. Și el era ispravnicul și administratorul meselor împărătești, care priveau treburile brutarilor. Se considera mare pentru că avea în putere pâinea împărătească, dar nu știa că puterea lui era supusă multor schimbări. Cel care urma să fie omorât în ​​curând îi amenința pe alții; și nu l-a auzit pe Iosif – cel care, deși era un simplu slujitor al Domnului, a făcut o prezicere: că din ordinul regelui însuși, din pricina căruia s-a lingușit mai ales, să i se taie capul și să devină hrană care să fie aruncată păsărilor 95. Măcar acest exemplu ar fi trebuit să te convertească, ca să nu te încrezi în înșelăciunea fățărească. 35. Există și alte exemple de pompozitate și slăbiciune a slujitorilor regali care se regăsesc în istoria ulterioară. Iar Doik 96 era căpetenia și căpetenia animalelor împărătești – preda catâri, adică eunucii printre animale 97. De asemenea, l-a denunțat pe preotul Domnului și l-a păcălit pe rege să-l încerce pe preot și era sirian 98 . Chiar mă înșel când patria și acțiunile mele coincid? La fel, Haman, patul regelui, când s-a străduit cu nesăbuință încăpățânată să pună mâna pe bisericile Domnului și să jefuiască și să persecute oamenii credincioși, a plătit sacrilegiu cu chinuri severe 99 . 36. Dar să ne întoarcem la acel ispravnic de vin, care, parcă beat cu vin 100, a uitat multă vreme binefăcătorul său, până când într-o zi, pentru a găsi un interpret pentru rege, nu în semn de mulțumire, ci din înșelăciune, și-a spus povestea. Aflând despre asta, regele a poruncit să fie chemat pe Iosif și, când a fost scos din închisoare, a întrebat dacă poate să-i interpreteze visul. Faraonului i-a plăcut explicația și l-a eliberat pe Iosif de nedreptate și i-a dat cinste. Așadar, vezi dacă acest lucru coincide și cu evenimentele reale. S-a săvârșit o nedreptate înainte ca regele să știe despre ea, iar când regele a știut despre asta, mila a revenit. Astfel, regele este nevinovat, pentru că insulta pe care a primit-o sfântul a fost făcută de alții, iar mila pe care a acceptat-o ​​era de la rege. 37. Visul faraonilor si interpretarea lui sunt urmatoarele: tot ce intenţionează Dumnezeu să facă, El i-a arătat lui Faraon. Șapte vaci grase sunt șapte ani; iar șapte spice grase sunt șapte ani. Visul faraonilor este unul singur. Și cele șapte vaci slabe care au crescut după aceștia sunt șapte ani; iar șapte spice de porumb subțiri și stricate de vânt sunt șapte ani. Vor fi șapte ani de foamete. De aceea am spus: „Tot ce intenționează Dumnezeu să facă, El i-a arătat lui Faraon”. Iată, vin șapte ani de mare belșug în toată țara Egiptului; dar după aceasta vor veni șapte ani de foamete și abundența va fi uitată în tot Egiptul. Și foametea va epuiza tot pământul și nu-și vor aminti de belșug de pe pământ din cauza foametei care va veni după aceasta, căci va fi foarte puternică. Iar faptul că visul i-a fost repetat lui Faraon de două ori înseamnă că cuvântul de la Dumnezeu este adevărat și Dumnezeu se va grăbi să-l împlinească (Gen. 41.25-32). 38. Visul este străvechi, dar faptele sunt recente. Primul a fost distrus de următorul, iar acolo unde înainte era abundență și fertilitate, a devenit nevoie de tot. Dacă cineva i-ar da regelui un astfel de sfat, încât șeful lui ar salva o parte din recolta bogată de anul trecut pentru viitor și atunci ar fi o mare abundență de distribuit. Dar extravaganța nemoderată din vremea precedentă a lăsat-o pe cea următoare fără nimic, iar oamenii, jefuind totul, nu voiau să se întoarcă la niciun Iosif. Deși nu sunt Iosif - pentru cine sunt eu! - dar am proclamat că acele vaci grase înseamnă nu numai desfrânare, ci și neglijență în închinarea lui Dumnezeu, căci despre cei necredincioși se spune: M-au înconjurat boi grasi (Ps. 21, 13), - și despre poporul iudeu este scris: S-a îngrășat și a îngrășat și a îngrășat Dumnezeu, și a făcut pe acela (Deokut.32). Și, prin urmare, acest vis al excesului lumesc nu poate fi etern: va veni vremea când foamea severă se va apropia de ei 101. 39. Și totuși cred că acest vis nu se arată pentru unul sau doi, ci este oferit tuturor, căci cei șapte ani abundenți ai acestei lumi, bogați în fertilitate lumească, sunt înghițiți de acele vremuri viitoare 102 în care este odihnă nesfârșită și respectarea legii duhovnicești: ei să fie păziți de seminția lui Efraim 103, care nu este un Dumnezeu bogat în roade. plină, dar bogată în lapte duhovnicesc și har, pe frumusețea gâtului ei stă Dumnezeu, precum este scris: Efraim este junincă dresată să iubească biruința 104 . Am trecut la frumusețea gâtului ei (Os. 10.11). De aceea, untdelemnul păcătosului să nu ne ungă capetele (Ps. 140,5), și să nu ne încânte roadele minciunii, ca să nu se spună despre noi: Ai semănat răutatea și ai adunat nelegiuirea ei... Din rodul mincinos ai mâncat, pentru că te-ai încrezut în carele tale (Os. 13). Și nu mă deranjează că vorbesc despre urechi slabe și deteriorate de vânt; la urma urmei, David a fost mai bun decât atunci când s-a slăbit, ca o pânză de păianjen 105, iar duhul zdrobit este o jertfă pentru Dumnezeu (Ps. 50.19). Și cei care au fost încercați de spiritul răului în această lume prin nedreptăți grave se dovedesc a fi mari. 40. Prin urmare, cred că Iosif a meritat răsplata misterioasă mai mult pentru că a vorbit despre cele misterioase. Căci ce înseamnă inelul pus pe degetul lui, dacă nu că înţelegem că slujirea mare preot a credinţei a fost trimisă la el, pentru ca el însuşi să însemne pe alţii 106? Ce înseamnă îmbrăcămintea, care este veșmântul minții, dacă nu primatul în înțelepciune care i-a fost acordat de Regele Ceresc? Lanțul de aur exprimă aparent cunoștințe bune. Carul denotă şi un grad înalt de merit 107 . Cine este cel care a luat de la păgâni de nevastă 108, dacă nu Cel care a adunat pentru sine o Biserică din neamuri și a primit de la ea un fiu, Manase, datorită căruia a uitat toate durerile pe care le-a avut din pricina sacrilegiului iudeilor 109? De asemenea, a acceptat un alt fiu, Efraim, datorită căruia succesul 110 a devenit clar că umilirea acceptată în trup nu a degradat Divinitatea, ci a sporit gloria. 41. Și oricine era flămând a fost trimis la Iosif. Cine sunt ei dacă nu cei despre care se spune: Se vor întoarce seara și vor flămânzi ca câinii (Ps. 58,7)? La urma urmei, foametea nu era într-un singur loc, ci pe tot pământul, căci nu era nimeni care să facă binele 111. De aceea, Domnul Isus, miluindu-se de foamea lumii, și-a deschis grânarele 112, deschide larg vistieriile ascunse ale înțelepciunii și cunoașterii tainelor cerului 113 ca să nu lipsească nimănui hrana. Căci Înțelepciunea a spus: Vino, mănâncă pâinea mea (Proverbe 9.5). Și de aceea numai cel pe care Hristos îl mulțumește zice: Domnul mă păsește și nu mă va lipsi de nimic (Ps. 22,1). Aceasta înseamnă că Hristos și-a deschis hambarele și a vândut, cerând nu plata în monede, ci prețul credinței și al tributului devotamentului. Și n-a vândut unui număr mic în Iudeea, ci a vândut tuturor, pentru ca toate neamurile să creadă în El. 42. Și toate țările au venit în Egipt la Iosif să cumpere pâine (Gen. 41.57), pentru că foametea continua. Căci oricine nu este hrănit de Hristos este flămând. Să cumpărăm alimente cu care să scăpăm de foame. Nimeni să nu se întoarcă, văzând sărăcia lui, să nu se rușineze nimeni că nu are argint. Hristos nu caută argint, ci credință, care este mai de preț decât argintul 114. L-a cumpărat și Petru, care nu avea argint. El a spus: N-am argint sau aur, dar ceea ce am îți dau. În numele lui Isus Hristos, ridică-te și umblă (Fapte 3:6). Iar profetul Isaia zice: Cei însetați, veniți la apă; și toți cei care nu aveți bani, mergeți, cumpărați și beți și mâncați fără bani și fără să plătiți pentru vin (Isaia 55:1). Căci Cel ce a plătit preţul sângelui Său pentru noi nu a cerut un preţ de la noi, pentru că El ne-a răscumpărat nu cu aur şi argint, ci cu sângele Său preţios 115 . Prin urmare, datorați prețul la care ați fost achiziționat; și chiar dacă El nu a cerut întotdeauna, tot ești dator. Așadar, plătiți pentru Hristos nu cu ceea ce au puțini, ci cu ceea ce are fiecare din fire, dar puțini aduc din frică. Ceea ce El cere înapoi de la tine îi aparține lui Hristos. El a dat viață tuturor, El Însuși a adus moartea Sa pentru toți. Plătește pentru Creator ceea ce trebuie să plătești prin lege. Acesta este un acord dificil, nu toată lumea îl vede ușor. Deci, mirele din Evanghelie, când a venit, nu l-a lăsat să intre și l-a lăsat afară pentru că nu au cumpărat ulei. De aceea li se spune: Mai bine mergi la cei care vând și cumpără pentru tine (Matei 25:9). Iar negustorul care și-a vândut toate averile și a cumpărat o mărgăritare este proslăvit pe bună dreptate (Matei 13.46). 43. Și Iacov a zis fiilor săi: De ce amânați? Iată, am auzit că în Egipt este pâine. Du-te acolo și cumpără-ne mâncare (Gen. 42. 1–2). Iacov a spus asta de mai multe ori; în fiecare zi le spune tuturor fiilor săi care vin prea târziu la harul lui Hristos: De ce întârzii? Iată, am auzit că în Egipt este pâine. Din această pâine este bobul care a înviat. Așadar, cine suferă de foame, trebuie să pună acest lucru pe seama lenevirii sale. „Iată”, a spus el, „am auzit că este pâine în Egipt”. De obicei, tinerii au mai multe șanse să audă știrile decât bătrânii, deoarece mulți tineri petrec timp în afara casei. Dar bătrânul 116 aude mai întâi despre această meserie, iar bătrânul în care sunt mulți ani de credință cenușie 117 . Primul care recunoaște este bătrânul, în care există o bătrânețe onorabilă și o viață imaculată - vârsta bătrâneții (Înțelepciunea 4.9). 44. Și nu toți se apucă de această meserie, doar fiii lui Iacov și cei mai în vârstă. Prin urmare, zece dintre ei au pornit în călătorie, dar cel mai tânăr nu. Tatăl său l-a părăsit, zicând: Ca să nu i se întâmple boala (Gen. 42. 3-4). Fiul cel mic, Benjamin, era susceptibil de a se îmbolnăvi. Deși citim despre Patriarhul Beniamin, el l-a prefigurat pe Pavel din tribul lui Beniamin 118. Iacov s-a îndoit pe bună dreptate de puterea ei. A suferit o boală pentru a se vindeca: a experimentat orbirea, dar această slăbiciune era pentru mântuire. În cele din urmă, acea orbire i-a adus lumină 119. 45. Am auzit povestea – învățăm secretul. La început, patriarhii au pornit în călătoria lor fără Beniamin, iar apostolii fără Pavel. Amândoi nu au venit primii, ci au fost chemați de cei care au fost cei dintâi și prin sosirea lor și-au făcut răsplata mai abundentă 120. Există, spune el, pâine în Egipt, adică: „Unde este mai mare foamea, este mai multă belșug”. În Egipt este multă pâine. În cele din urmă, Dumnezeu Tatăl spune: Din Egipt l-am chemat pe Fiul Meu (Os. 11:1). Din acest cereale o astfel de fertilitate 121. La urma urmei, s-ar putea să nu fi existat o recoltă dacă egiptenii nu ar fi semănat mai întâi grânele. Prin urmare, aceasta este pâinea, a cărei existență nimeni nu a crezut înainte; Patriarhii participă la comerțul acestei pâini. Și deși au adus argint, bunul Iosif a dat pâine și a returnat argintul, că Hristos nu se cumpără cu bani, ci cu har: prețul tău este credința, de aici se cumpără tainele dumnezeiești. Și această pâine este purtată de acel măgar, care înainte era necurat prin lege, dar acum este curat prin har 122. 46. ​​Cu toate acestea, dragostea părintească l-a ținut cu el pe fiul cel mic Beniamin și l-a legat deocamdată. A fost reținut de cătușele legii și de temperamentul tatălui său. Foamea a crescut pentru că a plecat târziu. Doi îl susțin, Ruben și Iuda 123, adică smerenia 124 și mărturisirea 125. Doi oameni garantează pentru el tatălui său, căruia i-a fost încredințat, unul dintre ei este primul născut 126, celălalt este cel înviat 127. Legea este pentru primul, Evanghelia este pentru cei înviați. Ei îl conduc pe cel mai tânăr Beniamin și, însoțit de parfumuri plăcute 128, vine, purtând cu el rășina 129 cu care se țin împreună pietrele de marmură, pentru ca cu propovăduirea lui, ca rășina spirituală, să poată lega pietrele deja vii 130; purtând și miere, prin care rănile dăunătoare se vindecă din interior fără nicio durere de tăiere. Căci așa este predica lui Pavel, încât a distrus sentimentele putrede, a eliberat umezeală dureroasă cu înțepătura raționamentului său, dorind mai bine să cauterizeze intestinele inflamate ale minții decât să o taie. Profetul David ne-a învățat că arderea tămâiei este un simbol al rugăciunii, iar cassia și rășina aromată 131 sunt simboluri ale înmormântării, spunând: Mir, stakti și cassia sunt din hainele Tale (Ps. 44.9). Căci Pavel a venit să propovăduiască Crucea Domnului, adică stejarul veșnic verde și nucile, a căror coajă este foarte tare, iar rodul este moale. Și nu degeaba toiagul marelui preot al lui Aaron era făcut din nuc și toiagul lui Ieremia era același 132, iar cantitatea de argint era dublă 133. Cine se poate îndoi că toate acestea sunt daruri folositoare; întrucât atât viața patriarhului, cât și cuvântul apostolului înfloresc în inima fiecăruia; iar zicerile sfinţilor, ca argintul rafinat 134, strălucesc cu strălucirea învăţăturii mântuitoare? Şi cu cinste aduc argint în dublă sumă, în care a fost simbolizată venirea lui Pavel, care a răsplătit cu dublă cinste pe bătrânii care lucrează în cuvânt şi în învăţătură 135 . 47. Și Iosif i-a văzut pe ei și pe Beniamin, fratele său de aceeași mamă. Acum evreii sunt deja vizibili, iar Hristos, Care este adevăratul Iosif, îi vede când vin cu prototipul lui Pavel; și le spune blând și amabil că și ei ar trebui să ia mâncare. Iar mai devreme, când au venit fără Beniamin, deși l-a recunoscut, i-a ferit, precum este scris: Și le-a vorbit aspru (Gen. 42,7) – pentru că nu au recunoscut pe cel care i-a recunoscut 136. Așa că au reușit datorită meritului lui Pavel, pe care Domnul Isus l-a iubit mai mult decât pe alți frați, ca pe o mamă mai mică născută din aceeași mamă137. Evreii să se întoarcă către Cel pe care l-au lepădat ca fiind Domnul lor, care, deși răstignit, vine din sinagoga lor, ca de la aceeași mamă, și îi iubește mai mult, chiar dacă îl recunosc târziu pe Creatorul mântuirii lor. Dar, realizându-și păcatele, ei nu cred cât de mare este mila lui Hristos, că El iartă păcatul și iartă nedreptatea. Și de aceea, patriarhii au prefigurat cum vor fi urmașii lor. Au fost invitați la har, chemați la un ospăț la masa mântuitoare, dar bănuiau că se pregătește calomnii împotriva lor, se pregătea o ambuscadă 138. 48. Și la ușa casei, au început să-i spună omului care era conducătorul că vor să demonstreze că au dreptate. Până acum, ei nu îndrăznesc să intre și preferă să se justifice prin lucrările lor 139 - vor să-și construiască apărarea, dar nu acceptă harul și de aceea sunt expuși la ușă. Dar cel care așteaptă rodul pântecelui unei fete și moștenirea Domnului, care face comerț cu bunuri ca un fiu, nu se va roși la ușă de rușine, ci la sfârșitul acestei vieți respinge vrăjmașul, pentru ca acesta, conștient de vinovăția sa mai gravă, să nu stea în calea grăbirii către ceva mai sublim. 49. De aceea ispravnicul le-a răspuns în mod tainic. Și înțelegeți cine este când citiți că Moise a fost credincios în toată casa Sa (Evr. 3.5) 140. Căci Moise, Petru, Pavel și alți sfinți sunt ispravnici, dar numai Hristos este Stăpân. Și este scris că Moise a fost credincios în toată casa Sa ca slujitor, pentru a mărturisi despre ceea ce a fost proclamat; iar Hristos este ca un Fiu în casa Lui; Dar noi suntem casa Lui, dacă păstrăm tare îndrăzneala și nădejdea cu care ne lăudăm (Evr. 5–6). 50. Și iată că stăpânul casei le-a răspuns: Milui să vă fie, nu vă temeți; căci Dumnezeul vostru și Dumnezeul părinților voștri v-a dat comori în sacii voștri și am primit banii voștri buni (Gen. 43.23). Căci ei ziceau: Am găsit argintul tuturor în sacii noștri. Ne-am adus înapoi argintul după greutatea lui (Geneza 43:21). O, mari și clar exprimate mistere! Înseamnă: "De ce flăcări? De ce pretinzi atât de des că ai argintul în pungi? Ce ai și nu ai primi? Și dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca și cum nu l-ai primi? Ești deja plin, te-ai îmbogățit (1 Cor. 4:7-8), pentru că ești încrezător că ai argint, dar Dumnezeul tatălui tău ți-a dat argint." El este Dumnezeul tău, El este Dumnezeul părinţilor tăi. Pe care l-ai respins. Dar El iartă, El este iertător, El te ia înapoi dacă te întorci. El este Cel care nu cere argintul tău, ci îl dă pe al Său. El este Cel care v-a dat argintul din sacii voștri. Acum există argint în pungile voastre care conțineau murdărie; și de aceea unul dintre voi spune; Mi-ai sfâșiat zdrele și m-ai încins de bucurie (Ps. 29:12). Darul bucuriei este Hristos, El este argintul tău, El este bogăția ta. Domnul Isus nu vă cere prețul pâinii Sale și nici nu cere greutatea argintului vostru. Argintul tău este contrafăcut, argintul din pungă este rău. 51. Am primit argintul tău bun (Gen. 43.23); adică nu argint material, ci spiritual; argintul acesta este bun: cel pe care l-ai întors prin jertfa credinței ca fii ai lui Iacov; care se dă fără pierdere şi se calculează fără nicio cheltuială. La urma urmei, la un asemenea preț, prejudiciul morții este eliminat, beneficiul vieții este dobândit 141. 52. Și au pregătit daruri pentru sosirea lui Iosif la amiază (Gen. 43.25). Credința lui Pavel a grăbit după-amiaza. Înainte era orb, dar mai târziu a început să vadă lumina adevărului; căci dacă cineva îşi deschide calea către Domnul şi se încrede în El, atunci Domnul va scoate la iveală dreptatea Lui ca lumină şi judecata Lui ca amiaza 142 . Și era prânz când Dumnezeu i s-a arătat lui Avraam la stejarul lui Mamre, 143 căruia i-a strălucit lumina veșnică din prezența Domnului. Este amiază când adevăratul Iosif intră în casa Lui să mănânce. Căci atunci lumina este mai strălucitoare când săvârșim sacramentele. 53. Și i-au adus daruri (Gen. 43.26). Noi aducem daruri, iar El aranjează o sărbătoare. El spune: Dă-mi pâine (Gen. 43.31), pe care o mănâncă numai evreii, dar egiptenii nu pot mânca 144. Dar cât de mare este respectul lui pentru ei înainte de a începe sărbătoarea! Ceea ce nu este instruire morală - obiceiul de a arăta respect, milă și sârguință! Fraţii erau încă bănuiţi din cauza calomniilor pe care credeau că Iosif o aduce împotriva lor 145 . I-a invitat la o masă: sufletele lor erau agitate, dar mila lui a rămas neschimbată. El este primul care li se adresează și primul care le întreabă: Ce mai faceți? 54. Și adaugă: Bătrânul tău tată este sănătos (Gen. 43.27)? Este potrivit ca cei mai puternici să invite pe cineva care este mai jos decât el într-o conversație, să dea încredere cuvintelor sale, să întrebe nu numai despre ei înșiși, ci și despre părinții lor. 55. Ei îi răspund: Slujitorul tău, tatăl nostru, este sănătos (Geneza 43:28). Vorbea despre bătrân, pentru a-l cinsti, i-au numit slujitor-tinere 146 ca să exprime ascultarea smereniei; de vreme ce bătrânețea are o demnitate care cere respect, în timp ce tinerețea pare subordonată și mai aproape de modestie decât de mândrie. 56. Și uitându-se în jur, a văzut pe Beniamin, fratele său din aceeași mamă (Gen. 43.29). Sensul moral este acesta: îi vedem pe cei pe care îi iubim înaintea altora; iar cei pe care memoria îi ține mai întâi, se îndreaptă privirea. Și dacă mintea este ocupată cu altceva, atunci nu vedem cine este în fața ochilor noștri; astfel, sufletul ne controlează privirea. Așadar, Sfântul Iosif l-a văzut pe fratele său Beniamin, de care și-a adus aminte, pe care l-a căutat cu ochii: când a lipsit, aproape că nu i-a văzut pe frați, căci ceea ce a văzut nu l-a ajutat deloc. Și nu s-a mulțumit doar să-l vadă. Și a întrebat, parcă n-ar fi știut: Acesta este fratele tău mai mic (Gen. 43.29)? Obiceiul și plăcerea iubirii este că ne ținem iubitul nu numai cu ochii, ci și cu cuvintele noastre. Joseph și-a recunoscut favoritul, dar a întrebat ca să-l poată numi pe cel la care se gândea cu voce tare. 57. Și în același timp nu a așteptat un răspuns, ci l-a binecuvântat imediat și a devenit entuziasmat de rodul dorinței sale. Iar interiorul său era chinuit, din moment ce oportunitatea de a-l îmbrățișa liber pe cel pe care și-l dorea a fost amânată. Și intrând în camera interioară, a început să plângă; și și-a spălat fața și s-a reținut (Geneza 43:30–31). Înțepătura iubirii puternice ustură repede inima dacă nu se slăbesc frâiele care înfrânează dorința. Iosif a fost învins de simțire, s-a opus prin raționament: rațiunea a luptat cu dragostea. Și a plâns pentru a tempera cu lacrimi ardoarea iubirii evlavioase. 58. Aceasta este interpretarea morală. Dar aceasta este ceea ce este tainic: Domnul Isus a văzut pe Pavel, căci ochii Domnului s-au îndreptat către drepți (Ps. 33:16), și a zis: Acesta este fratele tău care s-a schimbat? Cel mai mic este încă numit cel care nu a avut încă vârsta matură a credinței cenușii 147 până când a crescut într-un om desăvârșit, în aceea, așa cum spune Pavel însuși, măsura staturii depline a lui Hristos (Efes. 4:13). În sfârşit, despre el se vorbeşte de tânăr doar acolo unde păzea hainele celor ce îl ucideau pe Ştefan 148. Şi de aceea şi-a dorit cu ardoare ca Filemon să fie ca el, nu în tinereţe, ci la bătrâneţe, precum scria: Te cer foarte mult, de vreme ce eşti bătrân, ca şi Pavel (Fil. 9). De aceea, el propovăduiește că tinerele văduve 149 nu trebuie acceptate – nu din cauza vârstei, ci din cauza unei anumite toleranțe față de faptele rele caracteristice tinerilor și a imaturității virtuții. Cu toate acestea, lauda curățeniei este mai mare la un tânăr decât la un bătrân. Și cred că n-ar fi departe de adevăr dacă am înțelege astfel: de vreme ce, deși Pavel avea asta și s-a îngrozit când a fost ajuns, adică când i s-a întâmplat orbirea, a început să se apropie, zicând: Doamne, ce îmi vei porunci să fac (Fapte 9,6)? De aceea, Hristos l-a numit cel mai tânăr, pentru ca cel care a fost chemat la har să poată fi achitat de vinovăție, întrucât a fost săvârșită la o vârstă primejdioasă. Atunci Hristos l-a văzut când lumina a strălucit asupra lui 150 pentru că tinerii se îndepărtează de dependența păcătoasă mai mult din frică decât prin argumentele rațiunii. S-a folosit de amenea și, făcându-i milă, l-a avertizat să nu meargă împotriva ameiului 151. 59. Și Hristos a fost agitat, după cum citiți în Evanghelia 152, pentru că duhul Lui s-a agitat când L-a înviat pe Lazăr; și El a plâns atunci pentru a spăla mai întâi păcatele celui răposat cu lacrimile Sale. Dar El a plâns în ascuns și și-a spălat fața. Orbirea lui Pavel este strigătul lui Hristos: el își spală fața după ce a recăpătat lumina pierdută 153. Hristos Și-a spălat fața când Pavel a fost botezat, pentru că datorită lui mulți L-au văzut pe Domnul Isus. Și de aceea partea lui la sărbătoare a fost de cinci ori mai mare, 154 că Pavel ar fi trebuit să fie preferat apostolilor superiori – nu numai pentru prudența minții, ci și pentru înfățișarea lui războinică și frumusețea curăției sale. 60. Și au băut și s-au îmbătat cu el (Gen. 43.34). Încă de la începutul asigurării, un avantaj mai mare al credinței este trimis lui Pavel, despre care i s-a spus lui Anania: Du-te, căci el este vasul Meu ales, ca să vesti numele Meu înaintea neamurilor (Fapte 9:15). La început se îmbată cu hamei, dar cu măsură, pentru ca el însuși să spună cu sfinții: Și paharul Tău te îmbăta, căci mare este puterea lui (Ps. 23, 5)! 61. Și paharul de argint este pus doar în geanta lui 155. Beniamin nu știa despre asta, Pavel s-a înșelat, dar [prin aceasta] a fost chemat. Dimineața este trimis un om după el, căci noaptea orbirii a trecut și ziua 156 a credinței se apropie. 62. În primul rând, pungile fiecărui 157 sunt inspectate în ordine. Scriptura Divină te învață moralitatea. Mai întâi, în ordine, s-au așezat la sărbătoarea vizavi de el, începând cu primul născut - în conformitate cu vârsta lor de 158 de ani. Vedeți că celui mai mare trebuie să i se dea un loc. Pungile fiecăruia sunt din nou cercetate în ordine, ca să știți că Pavel a fost ales de curtea cerească. I-a exclus pe alții și l-a preferat pe el. Cupa de argint nu a fost găsită în geanta altcuiva decât a lui. Și ce înseamnă că a fost pus într-o pungă? Iosif le-a dat de băut fraților săi ca să-l înșele: a așezat paharul pentru ca fratele pe care-l iubea să fie adus înapoi prin înșelăciune evlavioasă. Dar aici strălucesc din nou misterele divine. 63. Hristos a găsit la noi argintul pe care ni l-a dat El Însuși. Avem argintul naturii și avem și argintul harului 159. Natura este lucrarea Creatorului, harul este darul Răscumpărătorului. Și deși nu suntem în stare să vedem darurile lui Hristos, El dă și acționează în secret și dă tuturor; dar puțini oameni au capacitatea de a le conserva și de a nu le pierde. Cu toate acestea, El nu dă totul tuturor. Grâul este dat multora, dar paharul numai celor care primesc darul slujirii profetice și preoțești. Căci nu toată lumea, ci numai proorocul spune: voi lua paharul mântuirii și voi chema numele Domnului (Ps. 115,4). 64. Deci predicarea doctrinei cereşti strălucea deja în trupul lui Pavel, din moment ce el fusese instruit în lege 160 . Dar el nu se afla sub influența adevărului lui Dumnezeu: paharul era în pungă, învățătura era înăuntrul legii, candela 161 era ascunsă. Dar Anania a fost trimis să dea o binecuvântare, să pună mâinile, să dezlege punga. Când sacul a fost dezlegat, argintul a strălucit din nou, iar când cântarul i-a căzut, ca niște snururi ale unui sac, a început imediat să vadă 162. Legăturile lui erau infidelitatea, iar credința a devenit eliberarea lui de ele. Și de aceea, când sacul a fost dezlegat, adică când vălul Legii, care a fost pus pe inima iudeilor, a fost pus deoparte, 163, întorcându-se către Domnul, eliberat de lanțuri, dobândind harul libertății, zice: Dar noi toți cu fața deschisă, ca într-o oglindă, privind slava lui Dumnezeu, suntem prefăcuți în același chip. (128). Când Pavel i s-a scos încălțămintea legii, cu picioarele goale ale libertății de exprimare, el a propovăduit Evanghelia. Evreii l-au reținut și au încercat să-l oprească, dar când argintul a scânteit în geanta lui, și-au rupt hainele și s-au întors înapoi. Căci predicarea liberă a lui Pavel în apărarea lui Hristos a scos la iveală poporul evreu și a desființat tot harul lui. 65. Și de aceea cei care nu puteau privi în fața lor s-au întors înapoi. Cei care îl pierd pe Hristos se retrag. În cele din urmă, în Evanghelie, când l-au apucat pe Domnul Isus pentru a-l duce la moarte, s-au retras și au căzut la pământ (Ioan 18:6). Pe bună dreptate se spune că se întorceau 164 despre cei care s-au retras din acel har ceresc până la căderea pământească. În sens moral, trebuie să înțelegem că ei nu au vrut să se întoarcă fără fratele lor, iar într-un sens misterios, nu au vrut să se întoarcă fără Pavel; au recunoscut că pierderea lui va aduce întristare în bătrânețea tatălui poporului. 66. Și de aceea Iuda a vrut să rămână cu Iosif 165 ca să nu vadă durerea care s-a abătut pe tatăl său, adică deja a prevazut și a căutat să evite relele care au cuprins ulterior poporul evreu. Dar din moment ce până acum această predicare liberă nu fusese un tip al conducătorilor poporului evreu, Iosif a început să plângă, adică Hristos a plâns în el. 67. Și a poruncit tuturor să plece ca să se descopere fraților, pentru că El a venit, precum spune El Însuși, la oile pierdute ale casei lui Israel (Matei 15, 24). Și a strigat strigând: Eu sunt Iosif; Mai trăiește tatăl meu (Gen. 45.3)? Aceasta înseamnă că El și-a întins mâinile către un popor necredincios și neascultător, fără a avea nevoie nici de un ambasador, nici de un mesager. Domnul Însuși, dorind să-și mântuiască poporul. Eu sunt Cel care a spus: „Iată-mă” (Is. 52.6). M-am descoperit celor care nu M-au căutat, am fost găsit de cei care nu M-au întrebat de Mine (Is. 65.1). Deci, ce a mai proclamat El atunci, dacă nu aceasta: Eu sunt Isus (Ioan 18:5), - când bătrânilor iudei care au întrebat: Sunteți Fiul lui Dumnezeu? - El a răspuns: Tu zici că sunt (Luca 22:70); când a zis lui Pilat: Tu zici că sunt Împărat. De aceea m-am născut (Ioan 18:37). Când marele preot a spus: Te conjur prin Dumnezeul cel viu, spune-ne, ești tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu? – a repetat: Ai spus. Amin, vă spun că de acum înainte veți vedea pe Fiul Omului șezând la dreapta Puterii și venind pe norii cerului (Matei 26:63–64). Prin urmare, aceasta este la fel cu ceea ce spune Iosif: Eu sunt Iosif, am putere divină. Tatăl meu mai trăiește? - adică: nu resping tatăl, recunosc frații, dacă recunoști fratele sau tatăl - fiul. Mai trăiește poporul Meu, din a cărei familie l-am ales pe fratele Meu? 68. Vino la mine (Gen. 45.4), de vreme ce M-am apropiat de tine în așa fel încât, prin luarea trupului, M-am făcut părtaș al firii tale. Nu-ți evita semenul dacă nu-l recunoști pe Creatorul mântuirii. 69. Și au venit la el și i-a zis: „Eu sunt Iosif, fratele tău, pe care l-ai vândut în Egipt. Acum nu te întrista și nu ți se va părea crud că m-ai vândut aici. Căci Dumnezeu m-a trimis înaintea ta pentru viață” (Gen. 45.4–5). Ce dragoste frăţească! Ce dulce este rudenia! El chiar a justificat crima fratricidă, spunând că este o chestiune de Providență Divină, și nu de răutate omenească; întrucât nu a fost dat morții de oameni, ci de Domnul trimis la viață. Ce mai înseamnă mijlocirea Domnului nostru Iisus Hristos, Care i-a întrecut pe toți frații în dragostea Sa când a fost înălțat pe Cruce și a vorbit în apărarea poporului: Părinte, iartă-i, că nu știu ce fac (Luca 23:34)? Ce mai înseamnă acea sfântă vestire a Celui care a vorbit printre ucenici: Pace vouă: eu sunt, nu vă temeți 166 (Luca 24:36)? Și de vreme ce, încurcați și înspăimântați, au crezut că văd un duh, El le-a zis iarăși: De ce vă stânjeniți și de ce vă intră astfel de gânduri în inimile voastre? Privește la mâinile Mele și la picioarele Mele; sunt Eu Însumi; atinge-Mă și privește-Mă; căci un duh nu are carne și oase, precum vezi că am (Luca 24:38-39). Chiar și atunci, au fost dezvăluite secrete care urmau să devină realitate în vremuri ulterioare. 70. Aici se folosesc aceleași cuvinte ca să înțelegem că este El Însuși: atât Cel Care a vorbit înainte în Iosif, cât și după - în propria Sa persoană, pentru că El nu a schimbat cuvintele în sine. Căci atunci Iosif a zis: Nu fi trist. Și apoi: Du-te la tatăl tău? al meu și spune-i: Iată ce spune fiul tău Iosif: „Dumnezeu m-a pus stăpân peste toată țara Egiptului” (Gen. 45. 5, 9). Și în Evanghelie Domnul spune: Nu vă temeți. Du-te, spune-le fraților Mei să meargă în Galileea și acolo Mă vor vedea (Matei 28:10). Și apoi spune: Toată autoritatea în cer și pe pământ Mi-a fost dată (Matei 28:18) - și aceasta este la fel cu a spune: „A fost o chestiune de instituție divină, și nu cruzime umană, să iau puterea”. Cel care calculează recompensa nu o face să pară o crimă. 71. Și ceea ce găsim în cartea Facerii: Căci Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră pentru viață (Gen. 45.5), El repetă în Evanghelie, zicând: Învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh (Mat. 28.19). Căci așa sunt lucrările și viețile sfinților, încât ei chiar i-au răscumpărat pe alții. 72. Observă, de asemenea, că nu întâmplător este scris în cartea Genezei: Și tu vei fi lângă mine și fiii tăi și fiii fiilor tăi (Gen. 45.10). Căci așa a spus El în Evanghelie: Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului (Matei 28:20). 73. Cât de limpede este o altă taină: când s-a împlinit toate cele poruncite, Iosif l-a îmbrățișat pe fratele său Beniamin și a căzut pe gât, la fel cum a făcut Hristos când s-a împlinit Evanghelia, parcă l-ar îmbrățișa pe Pavel cu brațele milei Sale 167 pentru a-l ridica, aplecat de rătăcirea lui, la cer. De aceea, el, înviat de Hristos, spune: Dar cetăţenia noastră este în ceruri (Filipeni 3:20). 74. Și Faraon s-a bucurat că Iosif și-a găsit frații 168. Un zvon despre aceasta s-a răspândit în casa Faraonului și l-a sfătuit pe Sfântul Iosif să-i invite pe frați să vină cu tatăl lor și-l poruncește să le umple sacii cu grâu și să le dea căruțe. Unde are barbarul o asemenea umanitate, dacă nu acesta era marele secret că Biserica nu mai privește cu invidie când evreii primesc mântuirea, iar poporul creștin se bucură de această urcare, și ajută în orice fel, și - ca să fie chemați mai devreme - trimite pe cei ce propovăduiesc Împărăția lui Dumnezeu, cărora li se dă o pereche de haine 169. 75. Şi-l trimite pe Pavel când împrumută cuvinte de la Iosif: Hristos îi dă trei sute de monede de aur şi cinci haine de diferite culori 170. Cel ce propovăduieşte Crucea lui Hristos 171 are trei sute de monede de aur, aşa că zice: Căci m-am hotărât să nu cunosc nimic între voi decât pe Hristos Iisus, şi El răstignit (1 Cor. 2,2). Iar după deserturile sale el acceptă aurul, pentru că a propovăduit nu în cuvinte convingătoare ale înțelepciunii omenești, ci în manifestarea duhului (1 Cor. 2:4). Pavel primește cinci haine, ceea ce înseamnă fie instrucțiuni în diverse înțelepciuni, fie că el, nefiind prins de nicio ispite ale simțurilor trupești, a câștigat biruința acolo unde pentru alții era pericol; la urma urmei, a biruit toate plăcerile cărnii cu o continență și un curaj excepțional, pentru că talentele și râvna lui nu au fost tocite de nicio slăbiciune trupească, pentru că, fiind în trup, nu știa că are trup. Și așa, el, fiind prins în paradis, neștiind dacă în trup sau în afara trupului, a auzit cuvinte inefabile pe care cineva ar fi cu neputință să le povesti din nou 172. La urma urmei, nici pe pământ nu avea un miros pământesc, așa cum însuși învață, zicând: Căci noi suntem parfumul lui Hristos pentru Dumnezeu între cei ce sunt mântuiți (2 Cor. 2:15). 76. Așa că Pavel iese în evidență, iar rolul lui este din belșug; dar totuși și alți predicatori au propriul lor har. Primesc o pereche de haine. Care? Nu trebuie să fii deosebit de nedumerit în privința lor, din moment ce ai citit ce se spune despre Înțelepciune: Ea a făcut haine duble pentru soțul ei (Proverbe 31:22). Unul este tainic, celălalt este moral 173. Dar nu toți apostolii, nu toți profeții, nu toți profesorii, nu toți făcătorii de minuni, nu toți au darul vindecării, nu toți vorbesc în limbi 174. Acolo unde sunt merite diferite, sunt recompense diferite. 77. Și trimite daruri tatălui său dinainte 175. Fiul îl cinstește pe Tatăl, Hristos își cheamă poporul cu făgăduințe, cheamă cu daruri. Aceste daruri sunt purtate de acei măgari, altădată nefolositoare și apte doar pentru munca grea, dar acum folositoare - poartă, în conformitate cu prototipul, darurile lui Hristos, intenționând să poarte în Evanghelie Dătătorul de daruri generos 176. 78. Și a trimis pe frații săi, și au plecat. Iar Iosif le-a zis: Nu vă mâniați pe drum (Geneza 45:24). Cât de bine învață să se ferească de temperament, deoarece poate despărți chiar și frații care se iubesc, și mai ales, discordia ar trebui evitată pe drum, unde tovarășii de călătorie ar trebui să mențină o prietenie de neîntrerupt. A mai spus ceva Domnul nostru Isus când era pe cale să se întoarcă de la acest trup și să-și lase ucenicii, dacă nu că ei nu vor cădea în mânie pe drum, zicând: Vă las pacea, vă dau pacea Mea (Ioan 14:27)? Acolo unde este pace, nu este loc pentru mânie, discordia este înlăturată, discordia este alungată. This means that what He says: My peace I give to you is the same as: Do not become angry on the way. Vezi că El nu spune „pe această cale”, asta înseamnă că în tot acest domeniu al vieții trebuie să te ferești de indignare, pentru că mânia duce adesea la crimă chiar și pe cei nevinovați, pentru că atunci când ne mâniem prea mult, 177 chiar dorind să împiedicăm păcatul altcuiva, săvârșim păcate mai grave. De aceea zice apostolul: Nu vă răzbunaţi, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (Rom. 12. 19), - adică să evităm mânia ca să nu ne copleșească. De aceea, Domnul Iisus, trimiţând pe ucenici să propovăduiască Evanghelia, i-a trimis fără aur, fără argint, fără bani, fără sac, fără toiag 178 pentru a smulge atât îndemnul la ceartă, cât şi instrumentele răzbunării. 79. Și au părăsit Egiptul și au venit în țara Canaanului, la tatăl lor Iacov; și l-au înștiințat, zicând: Iosif, fiul tău, trăiește și acum domnește peste toată țara Egiptului (Gen. 45:25-26). Ce fel de pământ este Canaanul? Cel care a fluctuat 179 . Nu sunt oare timpurile apostolice atât de clar indicate când au intrat în sinagogile evreiești șovăitoare și au predicat puterea Domnului Isus? Cunoaștem din Faptele Apostolilor cuvintele lui Petru: Acest Iisus Dumnezeu L-a înviat, despre care suntem martori. Deci, El, înălțat de dreapta lui Dumnezeu și primind de la Tatăl făgăduința Duhului Sfânt, a vărsat acest dar, ce vedeți acum (Fapte 2:32-33)? Să fim siguri că acordăm atenție faptului că El este viu și stăpânește peste tot pământul, Cel care își deschide grânarele și dăruiește tuturor o belșug de har spiritual. Apostolii au spus aceasta, dar evreii nu au crezut și și-au pus mâinile peste ei și i-au întemnițat pe predicatorii mântuirii 180. 80. De aceea este scris despre Iacov: S-a încurcat (Geneza 45:26) pentru că nu i-a crezut. A fost derutat de necredința mulțimii, dar după ce a aflat despre slujirea lui Hristos, veselindu-se de asemenea binefaceri și fapte mari, s-a luat din nou suflet, zicând: Mi-e de ajuns, dacă fiul meu Iosif este încă în viață. Mă voi duce să-l văd înainte de a muri (Gen. 45.28). Primul și cel mai mare fundament al credinței este să credem în învierea lui Hristos 181 . Oricine crede în învierea Sa se străduiește să-L găsească, se apropie de El cu devotament și îl cinstește pe Dumnezeu din adâncul inimii sale, pentru că crede că el însuși nu va muri dacă crede în Creatorul învierii 182. 81. Și ridicându-se, Israel a venit la fântâna Jurământului și a adus jertfă Dumnezeului tatălui lor Isaac (Gen. 46.1). Și pe bună dreptate: cel care se grăbește la Hristos învie. Credința precede jurămintele. Mai întâi s-a ridicat, apoi a făcut un sacrificiu, pentru că face un sacrificiu plăcut cine a dobândit cunoașterea Divinului. 82. Și Dumnezeu a zis lui Israel într-o vedenie noaptea: Iacov! Iacob! El a spus: Ce? Dumnezeu a spus: Eu sunt Dumnezeul părinţilor voştri, nu vă temeţi, mergeţi în Egipt; căci acolo voi face din tine un neam mare; Voi merge cu tine în Egipt și te voi scoate la sfârșit 183 (Gen. 46.2-4). Cum ei nu înțeleg despre ce au citit ei înșiși și îi neagă adevărul lui Moise, pe care îl laudă, pentru că nu vor să creadă scrierile lui! Căci este limpede că aici ei, constrânși anterior de hotarele înguste ale Iudeii, sunt invitați să intre în Biserica lui Dumnezeu și să se mute la poporul lui Dumnezeu, care, strâns din toată lumea, din toate semințiile și neamurile, s-a făcut un mare popor. De fapt, vorbirea lor s-a răspândit pe tot pământul (Ps. 18.5). Și când fiii îl numesc pe Iacov, înseamnă că Petru, Pavel și Ioan cheamă poporul evreu la har. 83. Însuși Dumnezeul nostru o încurajează și cu profețiile Sale și îi promite desăvârșirea în credință ca rod al darului Său, spunându-i: Iosif vă va închide ochii cu mâna lui (Gen. 46.4). Desigur, sfântul patriarh nu a fost îngrijorat de cine va închide ochii, iar aici expresia poate fi înțeleasă pur și simplu în sens moral: dacă ne străduim să-i îmbrățișăm mai des pe cei pe care îi iubim, atunci, pregătindu-ne să fim despărțiți de acest trup, cu ce bucurie ne vom bucura de ultima atingere a copiilor noștri iubiți și ne vom consola de acest mesaj de rămas bun! Dar putem înțelege acest lucru și într-un sens misterios: că poporul evreu va ajunge atunci să-L cunoască pe Dumnezeu. Taina este că adevăratul Iosif își va pune mâna pe ochii oamenilor, pentru ca cei care nu au văzut înainte să vadă acum. Du-te la Evanghelie și citește cum s-a vindecat acel orb, peste care Iisus și-a pus mâna și i-a luat orbirea din ochi 184 . Căci Domnul nu pune mâna pe cei ce se pregătesc să moară, ci asupra celor ce urmează să trăiască; dar va fi corect dacă spunem că se aplică și celor care se pregătesc să moară, întrucât noi murim mai întâi pentru a trăi din nou, pentru că nu putem trăi pentru Dumnezeu decât dacă murim mai întâi pentru păcat 185 . 84. Deci, şaptezeci şi cinci de suflete vin în Egipt 186, după cum este scris, iar sensul tainic al acestui lucru este numărul iertării, pentru că după atât de mare nesimţire, după atât de mari păcate, ar fi fost nevrednici de aceasta dacă nu li s-ar fi dat iertarea păcatelor. Iuda se repezi spre Iosif 187, adică „mărturisind o greşeală” 188. Poporul evreu, pregătindu-se să vină, îl trimite să se anunţe. Prin urmare, adevăratul Iosif, adică Judecătorul și Mijlocitorul Divinului, se grăbește să-l întâmpine, întrucât mărturisirea merge deja înaintea celor care mai înainte erau dominați de necredință. Mijlocitorul Divinității este Hristos 189, de vreme ce nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu, Fiul Unul Născut, care este în sânul Tatălui, a revelat El (Ioan 1:18). În vremurile din urmă, El va primi pe poporul evreu bătrân și slăbit, nu după meritele lor, ci după alegerea harului Său, și Își va pune mâinile pe ochi pentru a le îndepărta orbirea. Și de aceea El a întârziat vindecarea lor, astfel încât cei care crezuseră mai înainte că nu au nevoie să creadă să fie ultimii care să creadă și, prin urmare, să piardă avantajul primei alegeri. Prin urmare, apostolul spune că orbirea s-a produs în Israel în parte, până la intrarea întregului număr al păgânilor, și astfel tot Israelul va fi mântuit (Romani 11:25). 85. Deci, faptele patriarhilor sunt secretele viitorului. În cele din urmă, însuși Iacov le spune fiilor săi: Adunați-vă, ca să vă spun ce vi se va întâmpla în zilele ce vor urma. Adunați-vă și ascultați tatăl vostru Israel (Gen. 49. 1–2)! 1. Sanctorum uita ceteris norma uiuendi est, ideoque digestam plenius accipimus seriem scripturarum, ut dum Abraham, Isaac et Icob ceterosque iustos legendo cognoscimus, uelut quendam nobis innocentiae tramitem eorum uirtute reseratum enitentibus uestigiis persequamur. De quibus mihi cum frequens tratatus fuerit, hodie sancti Ioseph historia occurrit. In quo cum plurima fuerint genera uirtutum, tum praecipue insigne effulsit castimoniae. Iustum est igitur ut, cum in Abraham didiceritis inpigram fidei deuotionem, in Isaac sincerae mentis puritatem, in Tacob singularem animi laborumque patientiam, ex illa generalitate uirtutum in ipsas species disciplinarum intendatis animum. Nam licet illa diffusiora, tamen ista expresiora sunt eoque facilitus mentem penetrant quo magis circumscripta ac determinata sunt. 2. Sit igitur nobis propositus sanctus Ioseph tamquam speculum castitatis. In eius enim moribus, in eius actibus lucet pudicitia et quidam splendet castimoniae vine nitor gratiae. Vnde etiam a parentibus plus quam ceteri filii diligebatur. Sed ea res inuidiae fuit, quod silentio praetereundum non fuit. 3. Hinc ergo argumentum totius historiae processit, simul ut cognoscamus perfectum uirum non moueri ulciscendi doloris iniuria nec malorum rependere uicem. Vnde et Dauid ait: Si reddidi retribuentibus mihi mala. Quid autem esset quo praeferri Ioseph mereretur ceteris, si aut laedentes laesisset aut diligentes dilexisset? Hoc enim plerique faciunt. Sed illud mirabile, si diligas inimicum tuum, quod saluator docet, lure ergo mirandus qui hoc fecit ante euangelium, ut laesus parceret, adpetitus ignosceret, uenditus non referret iniuriam, sed gratiam pro contumelia solueret, quod post euangelium et omnes di non podicimus etmus. 4. Discamus ergo et sanctorum inuidiam, ut imitemur patientiam, et cognoscamus illos non naturae praestantioris fuisse, sed obseruationis nec uitia nescisse, sed emendasse. Quodsi inuidia etiam sanctos adussit, quanto magis cauendum est ne inflammet peccatores? 5. Instruimur igitur qualis esse debeat affectus parentum fliorumque gratia. Amare liberos dulce et inpensius amare praedulce, sed frequenter amor ipse patrius, nisi moderationem teneat, nocet liberis, si aut nimia indulgentia dilectum resoluat aut praelatione unius ceteros ab adfectu germanitatis auertat. Plus adquiritur filio, cui fratrum adquiritur amor. Haec praeclarior munificientia patrum, haec ditior hereditas filiorum. Iungat liberos aequalis gratia, quos iuncxit aequalis natura. Lucrum pietas nescit pecuniae, in quo pietatis dispendium est. Quid miraris si propter fundum aut domum oriuntur inter fratres iurgia, quando propter tunicam inter Iacob sancti filios exarsit inuidia? 6. Quid ergo? Reprehendendus Iacob, quia praeferebat unum ceteris? Sed nec libertatem possumus auferre parentibus, ne eos plus diligant quos plus credant mereri, nec filiis resecare debemus studium plus placendi. Denique et Iacob illum plus amabat, in quo maiora uirtutum insignia praeuidebat, ut non tam filium pater praetulisse uideatur quam propheta mysterium, meritoque uariam tunicam fecit ei, quo significaret eum diuersarum uirtutum amictu fratribus praeferendum. 7. Denique in puero adhuc refulsit diuina gratia, siquidem somniauit quod, cum alligasset, ut sibi uidebatur per uisum, manipulos cum fratribus suis, surrexerit manipulus eius et steterit erectus, conuersi autem fratrum manipuli adorauerint manipulum suum. In quo utique futura domini Iesu resurrectio reuelata est, quem et Hierosolymis cum uidisent, undecim adorauere discipuli et omnes sancti, cum resurrexerint, adorabunt fructus bonorum operum praeferentes, sicut scriptum est: Venientes autem uenient cum exultatione tollentes manipulos suos. Vnde fratres, licet somnii fidem per inuidiam derogarent, interpretationem tamen eius propriis sermonibus exprimentes responderunt eï Numquid regnando regnaturus es nobis aut dominando dominaturus es nobis? Regem enim uenturum uisio illa significabat, quem omnis caro generis humani inflexo adoraret genu. 8. Vidit autem aliud somnium et narrauit illud patri suo et fratribus, eo quod sol et luna et undecim stellae adorarent eum. Vnde obiurgauit illum pater eius dicens: Quid ergo erit hoc uisum, quod somniasti? Numquid uenientes ego et mater tua ei fratres tui adorabimus te super terram ? Quis est ille quem parentes et fratres adorauerunt super terram nisi Christus Iesus, quando eum Ioseph et mater cum discipulis adorabant, deum urum in illo corpore confitentes, de quo solo dictum est: Laudate eum, sol et luna; laudate eum, omnes stellae et lumen? Obiurgatio autem patris quid significat nisi duritiam populi Israel, ex quibus Christus secundum carnem, quem hodieque deum esse non credunt nec uolunt adorare quasi dominum, quia ex se natum esse cognoscunt? Audiunt itaque responsa eius, et non intellegunt: legunt ipsi quod eum sol et luna Iaudant, sed nolunt credere dictum esse de Christo. Itaque Iacob typo fallitur alieno, sed suo amore non fallitur. Pietas in eo paterna non deerrat, sed erraturae plebis adfectus exprimitur. 9 . Non ergo tanto somnio patriarcha non credidit, qui utrumque pariter gemino prophetabat oraculo, ut et personam iusti repraesentaret et populi, quod dei filius uenturus esset in terras, qui et diligeretur a iustis et negaretur a perfidis. Videbat igitur futurae incarnationis mysteria, qui filium mittebat ad fratres, ut uideret si recte sunt oues. Quas oues deus in illo iam tunc patriarchae studio demandbat nisi eas, de quibus ipse dominus Iesus in euangelio dixit: Non ueni nisi ad oues perditas domus Israel ? Et misit, inquit, in Sychem, quod interpretatione dicitur umerus siue dorsum, hoc est ad eos qui non conuerterentur ad dominum, sed fugientes a facie eius se auerterent, quod est proprie peccatoris; exiit enim Cain a facie dei, et propheta dicit: Pones eos dorsum. lustus autem non se auertit a domino, sed occurrit dicens: Oculi mei sempre ad dominum. Et Esaias dicenti dominö Quem mittam? sponte se obtulit dicens: Ecce ego. Et Symeon expectauit, ut uideret Christum dominum, et, posteaquam uidit, quoniam remissorem peccatorum et totius mundi uiderat redemptorem, quasi leuatus a peccato poposcit usu carnis huius absolui dicens: Nunc dimitte, domine, seruum tuum, quoniam me uiderunt salutare tuculim tuum. Et Zacchaeus hinc primum suae praerogatiuam commendationis inuenit, quod in arborem, ut Christum uideret, ascendit. Ergo Ioseph a patre est missus ad fratres, ab illo magis patre, qui filio proprio non pepercit, sed pro nobis omnibus tradidit eum, ab illo patre, de quo scriptum est: Deus filium suum mittens in similitudinem carnis peccati. 10. Et errabat, inquit, Ioseph, quia fratres suos inuenire non poterat. Non inmerito errabat, qui quaerebat errantes; eos enim agnoscit dominus qui sunt ipsius. Denique et Iesus fatigatus ex itinere sedebat super puteum. Fatigabatur, qui non inueniebat dei populum, quem quaerebat; exierat enim a facie domini. Qui enim culpam sequitur exit a Christo. Peccator exit, iustus intrat. Denique Adam se peccator abscondit, iustus autem dicit: Intret oratio mea in conspectu tuo. 11. Inuenit autem fratres suos Ioseph in Dothaim, quod significat defectionem. Vbi est enim nisi in defectione qui deum desert? Nec mirum si deficiebant qui non audiebant dicentem: Venite ad me omnes qui laboratis et onerati estis, et ego uos reficiam. Venit igitur Ioseph in Dothaim, et praeuiderunt illum de longe uenientem, antequam adpropiaret ad illos, et insaeuiebant, ut occiderent eum. Merito longe erant qui erant in defectione et ideo insaeuiebant, quia iis non adpropiauerat Christus. Nam si adpropiasset iis typus Christi, fratrem utique dilexissent; Sed prope esse non poterant qui parricidium cogitabant. Ecce. inquit, somniator ille uenit. Nunc ergo uenite occidamus illum. Nonne haec uerba dicebant qui de parricidiali sacrilegio cogitabant, sicut Solomon de ipsis ait: Tollamus iustum, quia inutilis est nobis? 12. Et addiderunt in Genesï Ei uiclebimus quid erunt somnia eius. Hoc scriptum est de Ioseph, conpletum est de Christo, quando ludaei in eius passione dixerunt: Si rex Israel est, descendat nunc de cruce, et credimus ei. Confidit in deum: liberet nunc eum, si uult eum. Numquid et ipsi fratres tam impii, ut fratrem occiderent? Et unde tantorum merita patriarcharum, ut lex tribus totius plebis eorum uocabulis designaret? Quomodo conueniunt pietatis nomina et sceleris insignia? Sic etiam isti typo populi, non animi sui uitio laborabant. Inde omnis inuidia, inde parricidii meditatiö inuidia per figuram, pietas per adfectum. 13. Denique Ruben et Iudas germanitatis pia iura seruantes de manibus eorum liberare eum cupiebant, meritoque Iudas paterna benedictione praefertur, cum dicitur eï Adorabunt te filii patris tui. Catulus leonis Juda et ipse expectatio gentium. Quod utique soli conuenit Christo, cui repositum fuit ut adoraretur a fratribus et expectaretur a gentibus, lauaret in uino stolam suam proprii corporis passione, quia carnem suam nulla peccati labe maculauit. Aser quoque non utique sibi conuenire credebat Asert pinguis eius panis et ipse Aser cum principibus. Quid uero ipse Ioseph, cui dictum est: Filius ampliandus meus Ioseph, filius ampliandus meus, zelatus filius meus, filius meus adulescentior, ad me reuertere, in quem consilium conferentes maledicebant, in quo benedictio praeualuit super benedictiones montium manentium et desiderie isno in quem consilium conferentes maledicebant intellegebat nisi illum qui omnium merita supereminens supra omnium desideria sanctorum inmensae teneret apicem potestatis, quem uoto nullus aequaret? Conpensatur ergo in patriarchis inuidia per gratiam, qui et excusantur a culpa et reuelationis munere consecrantur. Non enim tam culpabile est dixisse quae plebis sunt quam beatum uidisse quae Christi sunt. Subierunt personam peccatoris populi, ut accipercnt gratiam domini redemptoris. Certe culpam aboleuit gratia, gratiam culpa non minuit. 14. Et ut agnoscamus omne hoc de populo et de domino Iesu esse mysterium, uenite, inquit, uendamus Ioseph Ismahelitis. Quid interpretationis habet nomen Ioseph nisi quod diuinam gratiam significet et expressionem dei summi? Quis igit ur uenditur nisi ille qui, cum in forma dei esset, non rapinam arbitratus est esse se aequalem deo, sed semet ipsum exinaniuit formam serui accipiens? Neque enim nos eum emissemus. nisi uendidissent eum sui. Mascul uendiderunt, peius emerunt. Vendiderunt negotiatoribus, bonum odorem emerunt a proditoribus; uendidit enim Iudas, emerunt Ismahelitae, qui significantur Latina interpretatione odio habentes deum suum. Ideo alibi uiginti, alibi uiginti et quinque aureis, alibi triginta inuenimus emptum Ioseph, quia non omnibus unius aestimatione pretii ualet Christus. Aliis minus, amplius extraterestru. Fides elementis incrementum est mercis. Religiosiori pretiosior deus, peccatori pretiosior est redemptor. Pluris et illi ualet qui plus alphabet gratiae. Sed etiam cui multa donata sunt pluris ualet, quia cui plus remissum est plus diligit, sicut ipse dominus in euangelio pronuntiauit de illa muliere, quae super eius pedes effudit unguentum et lacrimis lauit et capillis suis tersit et osculis siccauit, de qua ait siccauit, de qua ait ait ad Simonem e pe ticca rem qui mult sunt di Simonem: quoniam dilexit multum. Cui autem minus dimittitur minus diligit. Interdum diuersitates pretii non solum quantitatis habent, sed etiam numeri expressionem, sicut habes de unguento, quod ad sepeliendum se dominus fusum esse memorauit. Scriptum dicente Iudä Potuit hoc ueniri denariis trecentis, quo numero non quantitatis, sed significatio crucis uidetur expressa. Ita hic quoque diuersitas uel uiginti ucl triginta aureorum uel argenteorum habet uel geminatae uel trinitae perfectionis indicium. Nam uiginti quinque aurei iubelaei. Qui est remissionis numerus, significant pretiosissimam portionem. Hic quoque, ui dominicae figuram passionis aduertas, ait Iudas patriarchä Tradamus Ioseph fsmahelitis; manus autem nostrae non sint iniectae super eum. Et bene superius dixerat: Manus autem nolite inferre ei, quod Iudaei in domini passione dixerunt: Nobis non licet interficere quemquam, ut sermo fesu inpleretur significans qua morte moriturus esset. 15.Iam tunc ergo crucis futurae figurabatur insigne, simul et quod exutus est tunica, id est carne, quam adsumpsit, exutus est decora diuesitate uirtutum. Ergo tunica eius, id est caro, non diuinitas cruentata est et indumentum ei carnis, non inmortalitatem uitae auferre potuerunt. Hanc tunicam Iudaeicae bestiae cruentauerunt, illae de quibus dicit: Ecce ego mitto uos sicut agnos inter lupos. 16. Quod autem lacus siccus erat, quid mirum si Iudaeorum Iacus aquam non habet, qui dereliquerunt fontem aquae uiuae et fecerunt sibi contritos lacus? Et ut scias uerum hoc esse mysterium, ipse de se dominus ait: Posuerunt me in lacu inferiori, in tenebris et in umbra mortis. 17. Illi igitur emunt Christum, qui bonos odores deferunt, thymiama, quo adolent altaria piae mentis, unde et Dauid Graece ait: Κατευθυνθήτω ή προσευχή μου ώνχή μου ώνχή μου ώνχα μιός θυμός θυμός θυμός θυμός θυμός θυμός θ σου, resinam quoque, qua marmora confracta sociantur. Est resina spiritalis, quae fracturam animae tuae solidet et diuulsa conectat, resoluta constringat. Haec enim spiritalis resina conroborat et quaedam conminuta animae membra conponit, ut sine offensione socientur. Denique Hicremias hanc quaerit, ut Babyloniam curet sanare, si possit, dicens: Accipite resinam conruptioni eius, si quo modo sanabitur. Curauimus Babyloniam, nec sanata est. Non est sanata synagoga, quia resina ista migrauit ad ecclesiam. Ideo ex Galaad ueniebant negotiatores, hoc est de posesion uel incolatu testimonii merces suas ad ecclesiam transferentes, ut gentium peccata resina ista curaret. De quibus dicitur: Conualescte, manus dimissae et genua dissoluta. Fides sincera resina est. Hanc adhibebat Petrus, cum diceret clodö In nomine Iesu Christi Nazaraei surge et ambula. Meritoque surrexit et ambulauit. Hanc habebat, cum diceret paralyticö Aeneas, sanat te dominus «esus: surge et sterne tibi. Et surrexit et strauit sibi. Hanc habebat, cum diceret mortuaë Surge in nomine domini nostri Iesu Christi. Et defuncta surrexit. Huius resinae temperamento lapides illi, de quibus potens est deus resuscitare filios Abrahae, conpaginantur. Huius resinae medicamento claudus erigitur, paralyticus reformatur, mortua resuscitatur. 18. Illud quoque quod haedi sanguine resperserunt tunicam eius udetur significare, quoniam falsis testimoniis adpctentes in inuidiam deduxere peccati omnium peccata donantem. Nobis agnus est, illis haedus. Nobis agnus dei occisus est, quibus abstulit peccata mundï illis haedus, quorum aceruauit errores, delicta cumulauit. Ideoque ait: Inplete mensuram patruum uestrorum. Meritoque Iacob posteritatis suae deplorans dispendia quasi pater filium flebat amissum, quasi propheta Iugebat interitum ludaeorum. Denique scidit etiam uestimentum suum, quod in passione domini Iesu factum legimus a principe sacerdotum, in quo esset non priuata persona, sed publici munus officii. Et uelum templi scissum est, ut profanata mysteria, nudatum populum salutaribus indumentis, diuisum regnum talibus manifestaretur insignibus destruendum, quia omne regnum diuisum facile destruetur. Et uere diuisum, quando id quod erat Christi coepit esse iam diaboli. Neque enim poterant idiuisi manere care a patre filium separabant. 19. Venditus est ergo Ioseph. ductus în Aegyptum, emptus a praeposito coquorum. Non otiosa persona, quae cruda ciborum coqueret, ut epularentur animi fidei suauitate; nullus enim cibus scientia et doctrina dulcior. Erat ante in Aegypto cruda perfidia, quam nullus diuinae cognitionis ardor et ucrae scientiae cupiditas nulla molliuerat, non eloquia domini ignita decocserant. Venditus est autem Ioseph in Aegypto, quia Christus uenturus erat ad eos quibus dictum est: Peccatis uestris uenditi estis et ideo suo sanguine redemit quos propria peccata uendiderant. Sed uenditus Christus condicionis susceptione, non culpae, peccati pretio non tenetur, quia peccatum ipse non fecit. Pretio igitur nostrum debitum, non sua aera contraxit, chirographum sustulit, faeneratorem remouit, exuit debitorem: unus exoluit quod ab omnibus debebatur. Non licebat nobis exire seruitio. Suscepit hoc ille pro nobis, ut seruitutem mundi repelleret, libertatem paradisi restitueret, gratiam nouam consortii sui honore donaret. Hoc de mister. 20. Ceterum quod ad moralem pertinet locum, quia omnes saluos uult fieri dominus deus noster, dedit etiam per Ioseph his qui sunt in seruitute solacium, adtribuit magisterium, ut discerent etiam in ultima condicione posse mores esse superiores nec ullum statum unimuncmesse, si animus statum inmuncmesses carnem seruituti subditam esse, non mentem multosque seruulos esse dominis liberiores, si in seruitute positi a seruilibus putent operibus abstinendum. Seruile est omne peccatum, libera est innocentia. Vnde et dominus ait: Omnis qui facit peccatum seruus est peccati. Quomodo enim non seruus auarus omnis, qui pro exiguo pecuniae lucello se ipsum auctionatur? Timet omnia ne congesta amittat qui non utenda congessit, maiore periculo seruatrus quo maiora quaesiuit. Quomodo non mendicus cui sunt parua quae possidet? Nam etsi mihi diues uideatur, sibi eget, nec testimoniis sua uota solatur qui quod optat nescit credere. Quomodo autem non et ille seruus qui subditus libidini est? Primum suis ardet incendiis et pectorissui facibus exuritur. Quibus recte dicit prophetä Ambulate in lumine ignis uesiri et in flamma, quam accendistis. Suscipit omnes metus, insidiatur somno singulorum, ut unius cupiditate potiatur, fit seruus omnium. Seruit igitur ac miseram quidem seruitutem qui ipse sibi dominos facit, ipse uult habere quos timeat; nihil enim tam speciale seruitutis est quam sempre timere. Ille uero in quauis condicione seruitii semper liber qui amore non capitur, auaritiae uinculis non tenetur, metu criminis non alligatur, qui securus spectat praesentia, quem futura non terrent. Nonne tibi uidetur iste in seruitute dominari, ille autem in libertate seruire? Seruiebat Ioseph, regnabat Pharaö beatior huius seruitus quam regnum illius. Denique tota Aegyptus conlapsa esset fame, nisi regnum suum consilio seruuli subdidisset. 21. Habent igitur unde glorientur originis seruuli; seruiuit et Ioseph. Habent unde se consolentur qui ex libertate in seruitutcm aliqua necesite uenerunt. Habent quod imitentur, ut discant condicionem se mutare posse, non mores, esse et in uernaculis libertatem et in seruitte constantiam. Habent etiam domini quod per seruulos bonos sperent. Abraham filio per uernaculum inuenit uxorem. Benedixit dominus domum Aegyptii propter Ioseph, et facta benedictio domini in toto censu eius et in domo et in agris. Et conuertit, inquit, \ei\ omnia quaecumque erant illi in manus Ioseph. Aduertimus quod ea quae domini gubernare non poterant seruuli gubernauerunt. 22. Sed quid de priuata domo dispositiones eius seruuli adstruam. qui rexit imperium? Plus tamen est quod ipse ante se rexit et, cum esset decorus aspectu et speciosus facie ualde uenustatem sui uultus non ad alienam diriuauit iniuriam, sed ad suam seruauit gratiam, hoc se pulchriorem ratus, si non dispendio castitatis, sed cultu probare pudoris speciosior. Illum esse uerum decorem, qui non alienos oculos caperet nec fragiles mentes uulneraret, sed indicia adquireret uniuersorum fraudi nullis futurus, laudi sibi. Iam si qua petulantibus aspexit oculis, crimen est solius quae male uidit, non huius qui male nollet uideri, nec in eo quod uisus est culpa est. Non erat in potestate seruuli ut non uderetur: maritus debuil cauere uxoris oculos. Si ille nihil timebat de cniuge, arbitrabatur iste testimonium esse castimoniae, non remissionem incuriae. Discant tamen etiam uiri cauere oculos feminarum; adamantur et qui nolunt amar. Denique adamatus est Ioseph, qui amantem contemneret. Et bene excusauit eum scriptura dicens: Inmisitoculos uxor domini eius in Ioseph, hoc est: non ipse se ostentauit nec cepit incautam, sed illa retia sua misit et indagine sui capta est, laqueos suos sparsit et suis haesit uinculis. 23. Dixit autem illï Dormi mecum. Prima adulterae oculorum tela sunt, secunda uerborum, sed qui non capitur oculis potest uerbo resistere. Suppetit defensio, ubi adhuc liber affectus est. Ideo scriptum est quia ille noluit. Primum igitur mentis congressione superauit tamquam scuto animi inruentem repellens, deinde sermonem tamquam hastam uibrauit, ut se illa reuocaret. Et dixit uxori domini sui. Recte uxor domini, non ipsa domina dicitur, quae non potuit extorquere quod uoluit impetrare. Nam quomodo domina, quae dominandi non habebat effectum, quae disciplinam dominae non tenebat, quac seruulis libidinis incentiua praestabat? Ille dominus, qui amantis non exceptit faces, qui lenocinatis uincula non sensit, quem nulla mortis formido perterruit, qui maluit liber criminis mori quam potentiae criminosae eligere consortium. Ille liber qui turpe credidit uicem gratiae non referre. Denique non ut meticulosus excusat nec tamquam periculi timidus cauet, sed tamquam beneficii erilis et innocentiae suae debtor fugit crimen ingrati peccatque labem et culpae contagium quasi iustus horrescit. Tertium spiculum adultera interpellandi adsiduitate uibrabat, sed Ioseph non audiebat eam. Habes post prima uerba quid caueas. Non solum lubrica, sed etiam procax inportuna petulans est libido, nec habet quod uereatur adultera. Quae dispendia pudoris prima non doluit insidiatur, ut capiat. 24. Denique officii sui et commissi muneris ingressum gratia remotis arbitris ac domesticis adprehendit eum dicens: Dormi mecum. Excusatur Ioseph scripturae testimonio, quia commissum a domino deserere nequibat obsequium. Non enim satis est quod securus sui domus interiora quasi qui capi non posset ingressos est: iustus debuit prouidere, ne furenti copiam daret et eius illa peccato periret. Sed qui aduersari sibi domini sui uidebat uxorem neclecti officii etiam a domino cauere debebat offensam. Simul adhuc sermonis, non conprehcnsionis putabat audaciam. 25. Excusatur quod ingressus est, praedicatur quod elapsus est nec pluris fecit uestimenta corporis quam animi castimoniam. Reliquit tamquam non sua quae adultera suis manibus detinebat et aliena iudicauit quae tactu inpudicac potuerant conprehendi. Magnus tamen uir, qui uenditus seruile ncsciuit ingenium, adamatus non redamauit, rogatus non adquieuit, conprehcnsus aufugit, qui cum ab uxore domini conunirctur. teneri ueste potuit, non potuit animo capi ac ne ipsa uerba diu quidem passus contagium iudicauit, si diutius moraretur, ne per manus adulterae libidinis incentiua transirent. Itaque uestem exuit, crimen excussit et relictis quibus tenebatur exuuiis spoliatus quidem, sed non nudus aufugit, quia erat tectior indumento pudoris: non est enim nudus nisi quem culpa nudauerit. Denique in superioribus habemus quod Adam, posteaquam dei mandata praeuaricatione deseruit et peccati granis aera contracxit, nudus erat. Vnde et ipse ait: Vocem tuam audiui in paradiso et timui, quia nudus sum, et abscondi me. Intellexit enim esse se nudum, care infulas diuinae protectionis amiserat. Et ideo latebat, quia uestem fidei non habebat, quam utique praeuaricando deposuit. Magnam rem uides. Ille nudus erat, qui tunicam non amisit: iste nudus non erat, qui uestmentis se exuit, quae in manibus adulterae dereliquit. Eadem scriptura illum nudum adseruit, hunc abnuit. Et ideo expoliauit iste se potius quam nudauit, qui incorrupta uirtutum uestimenta seruabat, expolians se ueterem hominem cum actibus eius, ut indueret nouum, qui secundum imaginem creatoris in agnitione renouatur: ille autem nudus remansit, qui se expoliuutus singular uestire. Vnde pelliciam accepit tunicam, quia peccator habere non poterat spiritalem. Reliquit igitur uestimenta Ioseph et nudauit adulterae inuerecundiam, quae postea latere non potuit. 26. Denique exiuit foras et ipsa adulterii sui temptamenta uulgauit exaltans uocem suam, eo quod relictis uestibus Hebraeus aufugerat. Ipsa igitur quod debuerat celare prodebat, ut conposito crimine laederet innocentem. Iustus autem accusare non nouit et ideo inpunc hoc inpudica faciebat. Illam igitur uere exutam dixerim, etiam aliena ucstimenta sruantem. Quae omnia amiserat uelamina castitatis, illum satis ornatum, satis defensum, cuius uox non audiebatur et innocentia loquebatur. Sic Susanna postea, dum tacet in iudicio, melius est locuta oraculo et ideo prophetae meruit defensionem, quae propriae uocis non quaesiuit auxilium. Illum ergo beatiorem dixerim, cum in carcerem mitteretur, quia subibat pro castitate martyrium. Bonum enim munus pudicitia, sed minoris meriti, cum periculum non habet; ubi uero etiam salutis periculo defenditur, ibi plenius coronatur. Inaudita causa, inexplorata fide ueri tamquam reus criminis in carcerem Ioseph mittitur, sed eum dominus nec in carcere deserebat. Non turbentur innocentes, cum falsis criminibus adpetuntur, cum oppressa iustitia truduntur in carcerem. Visitat deus et in carcere suos, et ideo ibi plus est auxilii, ubi plus periculi. 27. Sed quid mirum si uisitat Christus in carcere positos, qui ipsum se in suis in carcere clausum esse memorauit. sicut habes scriptum: In carcere eram, et non uenistis ad mei Quo non penetrat diuina misericordia? inuenit Ioseph huiusmodi gratiam, ut qui fuerat clausus in carcere ipse potius carceris claustra seruarel, cederet munere clauicularius, inclusos omnes potestati eius committeret. Itaque non solum Ioseph carcerem non sentiebat, sed etiam alios quoque carceris leuabat aerumna. 28. Huius igitur iniuriae auctor mulier et spadones sunt: ​​​​sed mulier est Aegyptiarum, quae procaces cum uiris solent miscere sermones, lacessere uerecundos, refugientes insequi, pudentes perurguere. Cum uitia sua non posset defendere, innoxios criminabatur perfidiam admiscens perfidiae, aliena tenens, alios ipsa condemnans, modum nullum ponens furori. Quae enim causa crudelitatis nisi quod cupiditatibus suis obsisti uidebat et desideria sua uetita adsensione fraudari? En propter quod aperiatur carcer, ut suscipiat innocentes, soluantur catenae reis, ut inponantur fidelibus, dimittantur ueritatis adulteri, ut includetur qui adulterium fidei recusauit. 29. De istis nero spadonibus quid dicam? Qui extemplo debt esse spadonibus ceteris quod status eorum fragilis et tenuis et in uoluntate regia spes omnis quibus Ieuis offensa summum periculum sit, secundae autem res uile ministerium. Gloriabatur alter quod esset nini praepositus, alter quod pistorum. Vterque olfendit missique in carcerem et conmendati sancto Ioseph ab ipso carceris clauiculario, cum essent illic dies complures, uiderunl somnium. Et cum reuiseret eos Ioseph, tristes turbatosque animi olfendit, quia turbabantur somnio, cuius interpretem non inuenirent. Nonne per deum, inquit, interpretatio somnii est? narate ergo mihi. Et narrauit praepositus uini somnium suum: erat uitis in conspectu meo, in uite autem tres radices et ipsa florens, ferens germina, maturi et butrones uuarum et calix Pharao in manu mea. Et sumpsi eam et expressi eam in calicem et dedi calicem in manus Pharao. Et dixit illi Ioseph: tres radices tres dies sunt. Adhuc triduum, et in mentem habebit Pharao principatum tuum et restituet te super officium tuum pristinum et dabis calicem in manus Pharao. Sed memor esto pertemet ipsum, cum tibi bene erit, et facies in me misericordiam et memor eris mei ad Pharao et educes me de carcere isto, quia furto inuolatus sum de terra Hebraeorum et hic nihil mali feci, sed miserunt me in lacum carceris huius. 30. Alterius somnium non libet dicere. Meministis certe uerborum meorum, quod etiam tunc refugerim eius interpretationem in eo, cuius exitum refugio, mortem horresco. De isto prius dicamus, qui sibi beatus uidebatur, cum esset uini praepositus, et hunc summum credebat apicem omnis potentiae, quod regi calicem dabat. Haec gloria illius, haec magnificentia in hoc saeculö hac defraudatus dolebat, huic redditus gratulabatur. Sed hoc somnium est et omnis potentia sacculi somnium, non ueritas est. Denique per somnium uidit reddi sibi principatum suum. Et Esaias dicit ita esse huiusmodi homines, qui in hoc saeculo delectantur rebus secundis. Sicut qui in somnis manducat et bibit uidtur sibi cibo aut potu, dum dormit, repleri, sed cum uigilauerit, incipit esurire amplius – tunc intellegit quam inanis ille cibus et potus fuerit somniantis -: sic qui in hoc dormit saeculo nec oculos aperit aperit ad mysteriadiui moment esse hanc saecularem potentiam – quasi in somnis eam uidet – ubi euigilauerit, deprehendit quam inanis huius uoluptas saeculi sit. 31. Considera nune illum uerum Hebraeum, illum non somnii, sed ueritatis et praeclarae uisionis interpretem, qui de illa diuinitatis plenitudine ac libertate caelestis gratiae in hunc corporeum carcerem uenrit. quem non potuit saeculi huius inlecebra mutare, non ulla corruptela mundanae uoluptatis euertere, qui temptatus non decidet, adpetitus non adpetiuit, postremo adulterina quadam synagogae manu ueste corporis adprehensus carnem exuit, liber mortis ascendit. Calumniata est meretrix, ubi eum tenere non potuit, quem non carcer terruit, non inferna tenuerunt. Quin etiam quo ueluti puniendus descenderat, inde alios lberauit: ubi ipsi stringebantur mortis uincula, ibi laxauit ipse uincula mortuorum. 32. Considera ergo istum Hebraeum dicentem illi praeposito spadonum, qui contraxerat offensam regiam, quem restituerat muneri suö Memor esto per temet ipsum, cum tibi bene erit, et facies in me misericordiam, et memor eris mei. Ideo secundo repctiuit, quia sciebat non recordaturum quid euasisset iniuriae, cum potentiam recepisset. Ideo secundo admonuit, quia secundo liberauit, ut si prioris beneficii eum memoria non teneret, uel posterioris subiret, non despiceret auctorem salutis suae, non perfida praeuaricatione uiolaret. Sed quod peius est, cito beneficii inrepit obliuio rebus secundis. Redditus officio suo non est memor factus interpretis, sed oblitus est eum. Sed etsi ille obliuicebatur, Christus non obliuiscebatur, sed loquebatur ei et per seruulum loquebatur dicens ad eum: Memor esto per temet ipsum. hoc est uel officii tui contemplatione quid audieris recordare. Sed etsi nunc oblitus es, memor eris mei, ut euadas periculum, qui oblitus es beneficium. Tamen elatus potentia non recordabatur. Et quanta haec potentia, ubi uini ministerium? En unde omnis iactantia! Quia erat spadonum praepositus, qui uinum poculis regiis ministrabant. 33. Et factum est, inquit, post biennium. Mentior de hoc nostri spadonis tempore, nisi et dies conuenit, quia post biennium recepit officium nec recordatus est, sed admonitus. Cognouit enim quod etiam regnum ipsum in hoc saeculo esset somnium qui suo somnio non credidit. Didicit etiam regum // 190 esse somnia nec ipsorum poteestates esse perpetuas. Sed cito hunc locum praetereat dolor, ne ipsa commemoratione crudescat; ne ipsius quidem sermonis mei meminisse delectat, quem tunc temporis uel effuderit dolor uel extorserit ecclesiae contumelia. 34. Admonitus ergo sui per somnium regis ait: Peccatum meum recordor. Sera quidem ista est, sed utinam uera confessio. Post peccatum fateris quod ante peccatum cauere debueras. Quam cito oblitus fueras memor esto mei. Scis nempe tunc temporis hunc fuisse sermonem, sed obtunsas aures habebas fastu potentiae et uini ebrius non audiebas uerba sobrietatis. Vel nunc memor esto mei, qui peccatum sero fateris. Qui rogas seruulum cur dominum negas? Inebriare iam non uino, sed sancto spiritu. Recordare quid passus sit, cum quo dormisti somnum tuum et somniasti somnium. Et ipse praepositus erat et praepositus epularum regis, quae ad opus pistorium pertinebant. Sublimem se esse credebat, quia in potestate habebat panem regium: nesciebat multos anfractus esse huius potentiae. Minabatur aliis ipse mox supplicio dedendus extremo nec audiuit eum, qui licet seruulus domini tamen loquebatur oraculum, quod ipsius iussu regis, de quo sibi plurimum blandiebatur, caput amissurus esset, esca auibus derelinquendus. Vel hoc te exemplum reuocare debebat, ut perfidiae non crederes. 35. Sunt et alia exempla de fastu et fragilitate ministrorum regalium, quae posterioris temporis historia habet. Et Doec praepositus erat et praepositus regis animalium ad disciplinam mulorum, hoc est spadonum animalium. Hic quoque sacerdotem domini detulit et regem fraude conmouit in sacerdotis periculum et hic Syrus erat. Num mentior, quando et patria et facta conueniunt? Aman quoque a cubiculo regis et ipse praepositus, dum inuadere ecclesias domini inproba temeritate contendit populumque fidelem spoliare ac persequi, grauibus sacrilegia suppliciis expendit. 36. Sed reuertamur ad istum uini praepositum, qui quasi multo ebrius mero beneficii auctorem oblitus est diu, aliquando tamen, ut regi prouideret interpretem, non quasi gratus, sed quasi callidus intimauit seriem rei gestae. Quo cognito rex quoque eum iussit arcessiri erutuque de carcere interrogauit, si posset interpretari sibi somnium. Cuius explanatione delectatus remouit iniuriam, honorem detulit. Itaque udete si non praesentibus et ista conueniunt. Iniuria inlata est prius quam cognosceretur a rege, gratia relata, ubi regi est cognitus. Ita rex uacat culpa, quia et id quod exceptit uir sanctus iniuriae alienum fuit et id quod recepit gratiae regis is proprium. 37. Somnium autem et eius interpretatio huiusmodi est: Quaecumque inquit facit deus ostendet Pharao. Septem uaccae bonae septem anni sunt, et septem spicae bonae septem anni sunt. Somnium Pharao unum est. Et septem uaccae macrae, quae ascendebant post Hias, septem anni sunt, et septem spicae macrae et a uento corruptae septem anni sunt. Erit septem annis famis. Verbum autem quod dixi 'quaecumque deus facit ostendit Pharaó, ecce septem anni ueniunt ubertatis magnae in totam terram Aegypti; uenient autem septem annifamis post haec et obliuiscentur ubertatem in tota Aegypto. Et consumet famis totam terram et non agnoscetur ubertas terrae a fame, quae futura est post haec; ualida enim nimium. Quod autem iterauit somnium Pharao bis, quia uerum erit uerbum a deo et festinabit deus facere illud. 38. Vetus somnium, res recentes. Posterioribus priora consumpta sunt et ubi erat ante ubertatis copia, ibi rerum omnium facta est indigentia. Quod si quis huiusmodi consilium regi dedisset, ut aliquid de superiori ubertate posteriori principatus sui seruaret aetati, reliquo quoque tempori larga donandi affluentia redundasset. Sed inmodica aeui superioris effusio etiam posteriora destituit et homines diripientes uniuersa aliquem Ioseph adhibere nolebant. Etsi non ego Ioseph – quis enim istud? -, clamabam tamen uaccas illas pinguis non solum lasciuiam, sed etiam incuriam diuinae semnificare reuerentiae – de perfidis enim dictum est: Tauri pingues obsederunt me, et de ludaeorum populo scriptum est: Inpinguatus et obesus factus est de et de dilatatuli quit el ideol est et de dilatatuli quit somnium illud redundantiae saecularis perpetuum esse non possë fore tempus, quo his famis dura succesret. 39. Nec tamen hoc somnium uni aut duobus demonstratum arbitror, sed omnibus propositum, eo quod septem anni istius mundi pingues et saeculari ubertate opimi absorbeantur ab illis saeculis, quae futura sunt, in quibus perpetua quies et legis obseruantia spiritalis, quam Ephra patruosat de fructo, quam Ephra patruosam de fructo tribus patruem non illa corporeo distenta ubere, sed abundans spiritalis lactis et gratiae, super cuius decorem ceruicis deus sedere se dicit, ut scriptum est: Ephraem uacca docta diligere uictoriam, ego autem transiui super decorem ceruicis eius. Non ergo inpinguet caput nostrum oleum peccatoris nec falsi fructus delectare nos debent, ne dicatur et de nobis: Seminastis inpietatem et iniquitates eius uindemiastis. Manducasti fructum falsum, quia sperati in curribus tuis. Nec me mouet quod habet spicas macras et uento corruptas, quia et Dauid tum melior erat, quando sicut aranea tabescebat, et spiritus contribulatus sacrificium dei est et illi praestantiores euadunt quos in hoc sacculo grauibus iniuriis spiritus malignus exercuit. 40. Vnde magis mystica meruisse praemia Ioseph arbitror, ​​​​quia de mysticis est locutus. Quid enim sibi uult anulus digito eius insertus nisi ut intellegamus pontificatum ei fidei esse delatum, ut alios ipse signaret? Quid stola, quae amictus est sapientiae, nisi tributum ei ab illo rege caelesti prudentiae principatum? Torques aureus intellectum bonum udetur exprimere; currus quoque significat fastigium sublime meritorum. Quis autem est qui ex gentibus accepit uxorem nisi qui ecclesiam sibi ex nationibus congregauit et suscepit ex ea filium Manassem, per quem oblitus est omnes dolores suos, quos habuit de sacrilegiis Iudaeorum? Suscepit alium quoque filium Ephraem. per cuius profectum claruit quod suscepta in came humilitas et diuinitatem non humiliauit et cmulauit gloriam. 41. Denique quicumque famem patiebantur ad Ioseph mittebantur. Qui sunt isti nisi de quibus dictum est: Conuertentur ad uesperam et famem patientur ut canes? Erat autem fames non unius loci, sed totius terrae, quia non erat qui faceret bonitatem. Ideo dominus Iesus ieiunia mundana miseratus aperuit horrea sua et mysteriorum caelestium thesauros scientiae sapientiaeque patefecit absconditos, ut nulli alimenta deessent. Dixit enim Sapientiä Venite edite panes meos, et ideo ab illo solo dicitur: Dominus pascit me, et nihil mihi deerit qui saturatur a Christo. Aperuit ergo horrea sua Christus et uendebat non aera pecuniae, sed fidei pretium et deuotionis stipendium quaerens. Vendebat autem non paucis in Iudaea, sed uendebat omnibus, ut ab uniuersis nationibus crederetur. 42. Et omnes regiones uenerunt in Aegyptum ad Ioseph emere; optinurat enim fames. Omnes enim esuriunt quos non pauerit Christus. Emamus ergo alimenta, quibus famem possimus repellere. Nemo paupertatis suae contemplatione reuocetur, nemo uereaturqui argentum non habet. Non quaerit Christus argentum, sed fidem, quae argento pretiosior est. Denique emit eum Petrus, qui non habebat argentum. Argentum, inquit, et aurum non habeo, sed quod habeo do tibi. In nomine Christi Iesu surge et ambula. Et propheta Esaias dicit: Qui sititis ite ad aquam et quicumque non habetis argentum ite emite et bibite et manducate sine argento et pretio uini. Ncque enim pretium quaesiuit a nobis qui pro nobis sanguinis sui pretium soluit, quia non auro et argento, sed pretioso nos redemit sanguine. Ergo id pretium debes, quo emptus es. Etsi ille non sempre exigat, tu tamen debes. Eme igitur tibi Christum non eo quod pauci habent, sed eo quod omnes habent per naturam, pauci offerunt per timorem. Suum est quod a te Christus reposcit. Ipse uitam omnibus dedit, ipse pro omnibus mortem suam optulit. Solue pro auctor quod soluturus es lege. Non mediocris iste contractus est, non omnes cum facile uident. Denique illae uirgines in euangelio, quas ueniens sponsus exclusit, ideo foris relictae sunt, quia uenale oleum non emerunt. Vnde dicitur his: Ite potius ad uendentes et emite uobis. Et negotiator non inmerito praedicatur, qui uendidit omnia sua et emit margaritam. 43. Et Iacob dixit filiis suis: quare pigri estis? Ecce audiui quia est frumentum in Aegypto. Descendite illo et emite nobis escas. Non semel hoc Iacob dixit, cotidie omnibus filiis suis dicit, qui serius ueniunt ad gratiam Christï Quare pigri estis? Ecce audiui quia est frumentum in Aegypto. Ex hoc frumento granum este quod resurgit. Qui igitur famem sustinet suae segnitiae debet adscribere. Ecce, inquit, audiui quia est frumentum in Aegypto. Citius utique iuniores aliquid quam seniores audire consuerunt, dum foris positi multi circumeunt. Sed hanc negotiationem prius senex audit, sed ille senex, in quo est fidei longaeua canities, prior senex intellegit, senex, in quo uenerabilis est senectus et aetas senectutis uita inmaculata. 44. Nec omnes hanc negotiationem suscipiunt nisi filii Iacob et ipsi prouectioris aetatis. Ideo decem pergunt, non pergit iunior. Non misit eum pater, ne contingat, inquit, eum infirmitas. Adhuc obnoxius erat infirmitati Beniamin iunior. Patriarcha quidem legitur Beniamin, sed ille ex tribu Beniamin Paulus praefigurabatur. Merito Iacob de eius infirmitate dubitabat. Denique infirmatus est, ut sanaretur: caecitatem passus est. Sed haec infirmitas ad salutem. Denique illa caecitas lucem adtulit. 45. Accepimus historiam, cognoscamus mysterium. Sine Beniamin patriarchae primo perrexerant, sine Paulo apostoli. Vterque non primus aduenit, sed arcessitus a primis uberiorem mercem priorum suo fecit aduentu. Est, inquit, frumentum in Aegypto, hoc est: ubi maior fames, ibi maior ubertas est. Magnum frumentum in Aegypto. Denique et deus pater dicit: Ex Aegypto uocaui filium meum. Ex isto grano illa fecunditas; neque enim messis esse potuisset, nisi Aegyptii granum ante seuissent. Est ergo frumentum, quod nemo ante esse credebat; in hoc frumento negotiantur patriarchae. Et illi quidem argentum detulerant, sed bonus Ioseph frumentum dedit, argentum reddidit; non enim pecunia emitur Christus, sed gratiä pretium tuum fides est, hac emuntur diuina mysteria. Portat autem frumentum hoc asinus ille ante inmundus in lege, sed iam mundus in gratia. 46. ​​Tenebatur tamen Beniamin iunior et patrio adhuc haerebat adfectu. Tenebant eum legis uincula, mos paternus. Fames inualescebat, quia sero ueniebat. Intercedunt pro co duo, Ruben et Iudas, hoc est humilitas atque confessio. His uadibus aput patrem utitur, his committitur, quorum unus primitiuus, alius rcsuscitatus. Lex primitiui, euangelium resuscitati. His deducitur Beniamin iunior et bonis odoribus comitatus aduenit portans secum resinam, qua lapides marmorum conectuntur, eo quod praedicatione propria tamquam spiritali resina uiuos lapides etiam iste conecteret: portans etiam mel, quo noxia uulitated section sineiam interzis uulitated. Talis enim Pauli praedicatio, ut putrem aboleret adfectum conruptumque euacuaret umorem disputationis suae aculeo, urere magis aegra mentis uisccra cupiens quam secare. Incensum orationis et casiam et guttam sepulturae insignia esse Dauid propheta nos docuit dicens: Murra et gutta et casia a uestimetis luis. Venit enim Paulus crucem domini praedicare, ilicem semper uirentem et nuces, quarum testa durior, fructus tenerior – meritoque uirga saccrdotalis Aaron nucina et Hieremiac baculum huiusmodi -, argentum quoque duplex. Non otiosa munera esse quis dubitet, cum et patriarchae uita et apostoli sermo semper uirescat in pectoribus singulorum ei eloquium sanctorum sicut argentum igne examinatum praecepti salubris fulgore resplendeat? Nec inmerito duplex argentum referunt, in quibus Pauli praefigurabatur aduentus, qui laborantes presbyteros in uerbo atque doctrina duplici honore donabat. 47. Vidit autem illos Ioseph et Beniamin fratrem suum ex eadem matre. Iam uidentur Hebraei et uidentura Christo, qui Ioseph uerus est, quando cum Pauli ueniunt typo, et loquitur illis milia atque mansueta, ut pariter cibum sumant. Supra autem, quia sine Beniamin uenerunt, agnoscebat quidem eos, sed ab his se auertebat, ut scriptum est: Et loquebatur his dura, quia ipsi non agnoscebant eum a quo agnoscebantur. Pauli igitur merito profecerunt, quem dominus Iesus tamquam iuniorem fratrem ex eadem matre generatum amplius ceteris fratribus diligebat. Aduertant Iudaei quem dominum negauerunt, qui etiam crucifixus ex synagoga eorum tamen tamquam ex eadem ortos parente plus diligit, si uel sero cognoscant suae salutis auctorem. Sed propriorum conscii delictorum non credunt tantam Christi esse misericordiam, ut donet peccatum, remittat iniuriam. Ideoque praefigurabantur in patriarhis quales essent futuri. Inuitabantur ad gratiam, ad salutaris mensae uocabanturconuiuium, et calumniam sibi parari, insidias fieri suspicabantur. 48. Et coeperunt ad hominem, qui erat supra domum, in ianua domus causam suam uelle agere. Adhuc dubitant introire et ex operibus suis malunt iustificari qui causam uolunt adstruere quam gratiam accipere et ideo in portis redarguuntur. Qui autem fructum uteri uirginalis expectat et hereditatem domini, filii mercem negotiatur non erubescit in porta, sed in exitu uitae huius repellit inimicum, ne ad altiora properanti conscius culpae grauioris obsistat. 49. Vnde mystice illis respondit maior domus. Et is qui sit intellege, cum legeris Moysen fidelem in tota domo eius. Maiores enim domus Movses Petrus Paulus et ceteri sancti sunt. Christus autem solus est dominus. Scriptum est quia Moyses fidelis in tota domo eius tamquam famulus in testimonium eorum quae dicta essent, Christus uero tamquam filius in domo sua, quae domus nos sumus, si libertatem et gloriam spei tenuerimus. 50. Hic ergo maior domus respondit iliis: Propitius sit uobis, nolite timere. Deus enim uester et deus patrum uestrorum dedit uobis thensauros in sacculis uestris: argentum uestrumprobum acceptum habeo. Illi enim dixerant: Argentum uniscuiusque in sacculis nostris inuenimus. Argentum nostrum ad pondus rettulimus. O magna mysteria et euidenter expressa! Hoc est dicerë Cur inflamamini? Argentum uos habere uestrum in sacculis sapius usurpatis? Quid enim habetis quod non accepistis? Si autem accepistis, quid gloriamini quasi non acceperitis? Iam saturati estis, diuites facti estis, qui argentum habere uos creditis, sed argentum uobis deus patrum uestrorum dedit. Ille deus uester, ille patrum uestrorum deus est. quem negastis. Sed ignoscit, sed indulget, sed recipit, si reuertamini. Ipse est, qui uestrum non quaerit argentum, suum donat. Ipse uobis dedit argentum in sacculis uestris. Iam sacculi uestri argentum habent, qui lutum habebant; et ideo uester est qui dicit: Conscidisti saccum meum et induisti me laetitia. Laetitiae munus est Christus, ipse est argentum uestrum, ipse est pretium uestrum. Non exigit a uobis dominus Iesus frumenti sui pretium, non quaerit uestri pondus argenti. Argentum uestrum reprobum est, argentum sacculi non est bonum. 51. Argentum uestrum probum acceptum habeo, hoc est: non esi illud materiale argentum, sed spiritale argentum uestrum, hoc est probum, quod fida deuotione quasi Iacob filii detulistis, quod sine damno datur et sine ullo adnumeratur dispendio, quandoquidem talim u acquistio exclude de tri, quandoquidem talim pretitio. 52. Parauerunt autem munera, donec introiret Ioseph meridie. Acelerauit meridiem fides Pauli. Ante caecus erat, postea coepit lumen uidere iustitiae, quoniam qui reuelat ad dominum uiam suam et sperat in eum, dominus quoque educet tamquam lumen iustitiam eius et idicium eius sicut meridiem. Et Abrae quando deus apparuit ad ilicem Mambrae, meridies erat, cui de praesentia domini lux aeterna fulgebat. Meridies est, quando Ioseph uerus in domum suam intrat, ut prandeat. Tunc enim plus dies lucet, quando sacramenta celebramus. 53. Et intulerunt, inquit, ei munera. Nos munera inferimus, ille instaurat conuiuium. Ille dicit: Adponite panes, quos soli Hebraei sumunt, Aegyptii manducare non possunt. Sed ante conuiuium quanta dignatio! Quam usus istius et sedulitatis et gratiae morale magisterium! Adhuc de calumnia, quam sibi a Ioseph fieri putabant, fratres suspecti erant. Ille inuitabat ad prandium: horum nutabat adfectus, illius perseuerat gratia. Primus adpellat, primus interrogat: Quomodo habetis? 54. Et iterum ait: Recte est pater uester senior? Superioris est inferiorem ad conloquium prouocare, dare sermonis fiduciam, quaerere non solum de ipsis, sed etiam de parentibus. 55. Intimata illï Recte est puer tuus, pater noster. Ille seniorem dixit, ut honoraret: isti puerum nominarunt, ut deferrent humilitatis obsequium, quod senectus honoratae sit dignitatis, pueritia autem subiecta uideatur et propior uerecundiae quam superbiae. 56. Respiciens autem oculis uiclit Beniamin fratrem suum ex eadem matre. Morale est, ut quos diligimus eos uideamus prae ceteris et quos animi intentio tenet priores eos obtutus offendat oculorum, siquidem plerumque circa alia mentis occupatione districti quos habemus ante oculos non uidemus. Ita duce animo dirigitur noster aspectus. Vidit igitur Beniamin fratrem suum sanctus Ioseph, quem tenebat animo, quem oculis demandbat, quo absente fratres paene non uiderat. Quia uidere nihil proderat. Nec solum uidisse contentus quasi nesciret interrogauit: Hic frater uester est adulescentior? Consuetudo et gratia caritatis est, ut dilectos nobis non solum oculis, sed etiam sermone teneamus. Agnourat Ioseph dilectum suum, sed ideo interrogabat, ut quem tenebat animus uox sonaret. 57. Denique non expectauit ut responderetur, sed continua benedixit eum et turbatus est desiderii sui fructu. Torquebantur autem uiscera eius, quia conplectendi eius quem desiderauerat libertas differebatur. Denique entrées in promptuarium plorauit et lauit faciem suam et continuit se. Grandis amoris aculei cito corda conpungunt, nisi desiderii frena laxentur. Vincebatur adfectu Ioseph, differebatur consiliö ratio cum amore certabat. Fleuit, ut amoris pii aestus lacrimis temperaret. 58. Haec moraliter; mystice autem uidit dominus Iesus Paulum – oculi enim domini super iustos – et dixit: Hic frater uester est adulescentior? Adhuc adulescentior dicitur, qui nondum maturam canae fidei gerebat aetatem, nondum in uirum perfectum exercuerat, in illam, sicut ipse ait, mensuram aetatis plenitudinis Christi. Denique adulescens legitur tantum ibi, ubi lapidantium Stephanum uestimenta seruabat. Et ideo Philemonem non adulescentiae suae, sed senectutis similem esse cupiebat, ut scripsit: Magis obsecro, cum sis talis ut Paulus senex. Ideo adulesccntiores uiduas praedicat declinandas, non propter aetatem, sed propter quandam pubiscentium delictorum lasciuiam inmaturitatemque uirtutis. Ceterum maior in iuuene quam in sene Iaus castitatis est. Puto autem quod a uero non sit alienum, si illud intellegamus, quia, cum hoc Paulus haberet et horreret correptus, quod caecitas accidisset ei. inciperet tamen adpropinquare dicendö Domine, quid me uis facere? Ideo adulescentior dicebatur a Christo, ut qui uocabatur ad gratiam excusaretur a culpa, quod ea lubricae fuisset aetatis. Denique uidit eum Christus, ubi lux circumfulsit eum, et quia adulescentes metu magis quam ratione reuocantura uitio, adhibuit stimulum et miseratus admonuit, ne aduesus stimulum calcitraret. 59. Turbatus est autem, sicut habes in euangelio quia turbauit se spiritu, cum Lazarum suscitaret, et ibi fleuit, ut prius lacrimis suis mortui delicta lauaret. Sed intra fleuit et lauit faciem suam. Caecitas Pauli fletus est Christï lauat faciem suam, ubi lumen ei reparatur amissum. Lauit faciem suam Christus, ubi baptizatus est Paulus, per quem dominus Isus a pluribus uideretur. Et ideo in conuiuio pars eius quinquipliciter maior effecta est, quod haberet superioribus anteferri non solum mentis prudentia, sed etiam militia corporis et gratia castitatis. 11.60. Biberunt autem et inebriati sunt pariter cum eo. A principio fidei maior Paulo praerogatiua defertur, de quo dictum est ad Ananiam: Vade, quoniam uas electionis est mihi ad sufriendum nomen meum coram gentibus. A principio inebriatur ebrietate, sed sobria, ut et ipse cum sanctis diceret: Et poculum tuum inebrians quam praeclarum est! 61. Et scyphus argenteus soli sacco eius inseritur. Nesciebat hoc Bniamin: fallebatur Paulus, sed uocabatur. Mittitur post eum mane; nox enim processerat caecitatis, dies fidei adpropinquabat. 62. Per ordinem singulorum prius inspiciuntur sacculi. Docet te moralitatem scriptura diuina. Per ordinem ante discubuerunt in conuiuio contra eum, primitiuus secundum aetatem. Vides quod seniori locus ille sit deferendus per ordinem iterum requirentur sacculi singulorum, ut know electum Paulum caelesti esse iudicio. Discutați ceteros, hunc praetulit. In nullius alterius sacco scyphus inuentus est argenteus nisi istius. Quid sibi uult quod insertus est sacculo? Ioseph quidem inbriauit ut falleret, scyphum misit ut fratrem quem diligebat pia fraude reuocaret, sed refulgent mysteria diuina. 63. Hoc inuenit in nobis Christus argentum, quod ipse donaurit. Habemus naturae argentum, habemus et gratiae. Natura opus est creatoris, gratia munus est redemptoris. Etsi non possumus uidere dona Christi, ille tamen donat et opera occulte et donat omnibus, sed sruare paucorum est et non amittere. Non omnibus tamen donat omnia. Triticum multis datur, scyphus uni, qui prophetico et sacerdotali donatur munere. Non enim omnis, sed propheta dicit: Calicem salutaris accipiam et nomen domini inuocabo. 64. In corpore igitur Pauli iam doctrinae caelestis adloquium refulgebat, cum esset eruditus in lege. Sed quia adhuc iustitiae dei subiectus non erat, intra saccum erat scyphus, doctrina intra legem, lucerna intra modium. Missus tamen Ananias, qui benedictionem daret, manum inponeret, saccum solueret. Sacco soluto reluxit argentum et decidentibus squamis uel ut quibusdam sacci uinculis statim uidit. Vinculum eius perfidia erat, absolutio eius fides facta est. Et ideo tamquam soluto sacco, hoc est deposito legis uelamine. quod supra cor est positum ludaeorum, conuersus ad dominum, liber a nexu adeptus gratiam libertatis ait: Nos itaque omnes reuelata facie gloriam dei speculantes ad eandem imaginem reformamur. Soluto enim calciamento legis nudo uestigio liberi sermonis euangelium praedicabat. Tenebant eum Iudaei et inpedire cupiebant, sed ubi in eius sacco argentum resplenduit, sciderunt uestimenta sua et reuersi sunt retro. Libera enim pro Christo Pauli praedicatio nudauit populum ludaeorum et omnem eorum rescidit gratiam. 65. Ideoque retro regressi sunt, care ante se uidere non poterant. Retro redunt qui Christum amittunt. Denique et in euangelio, cum corriperent ad mortem dominum Iesum, redeuntes retro ceciderunt in terram. Merito retro reuertebantur, qui in terrenam labem ab illa caelesti gratia recidebant. Nolebant igitur moraliter redire sine fratre, mystice sine Paulo reuerti, quo amisso adserebant in maerorem deducendam parentis populi senectutem. 66. Et ideo Iudas apud Ioseph remanere cupiebat, ne uideret mala, quae inuenerunt patrem suum, hoc est iam praeuidebat et cauere cupiebat mala, quae uentura erant populo Iudaeorum. Sed cum adhuc haec ipsa non esset in typo illo principum populi Iudaeorum libera pracdictio, fleuit Ioseph, hoc est in illo plorauit Iesus. 67. Et iussit omnes recedere, ut cognosceretur a fratribus; non uenerat enim, sicut ipse ait, nisi ad oues, quae perierunt domus Israel. Et emittens uocem cum fletu ego sum, inquit Ioseph; adhuc pater meus uiuit? Hoc est: expandit manus suas ad populum non credentem et contradicentem, non legatum neque nuntium quaerens, sed ipse dominus saluum facere nolens populum suum. Ipse qui loquebar adsum, inquit, et palam factus non quaerentibus me adpareo his qui me non interrogabant. Quid igitur aliud tunc clamauit nisï Ego sum Iesus, cum principibus ludaeorum interrogantibus 191: Tu es filius dei? responderet: Vos dicitis quod ego sum, cum Pilato diceret: Tu dicis quia rex sum; ego in hoc natus sum, cum principi sacerdotum dicentï Adiuro te per deum uiuum, ut dicas nobis si tu es Christus filius dei, referret: Tu dixisti. Amen dico uobis, amodo uidebitis filium hominis sedentem ad dexteram uirtutis et uenientem cum nubibus caeli. Hoc est ergo quod ait: Ego sum Ioseph, ego sum diuinae potentiae. Adhuc pater meus uiuit? Hoc est: ego patrem non nego, ego fratres agnosco, si aut uos fratrem aut pater filium recognoscat. Adhuc ergo populus meus uiuit, de cuius populi familia fratrem mihi elegi? 68. Accedite ad me, quia ego ad uos adpropinquaui et eo usque, ut per carnis susceptionem facerem me uestrae consortem naturae. Nolite uel participem fugere uestrae societatis, si non agnoscitis auctorem salutis. 69. Et accesserunt\ inquit, ad illum, et dixit: ego sum Ioseph frater uster, quem uos tradidistis in Aegyptum. Nunc ergo nolite maesti esse neque uobis durum uideatur, quoniam hic me uendidistis; ad uitam enim misit me deus ante uos. Quam fraterna pietas, quam dulcis germanitas, ut etiam parricidale excusaret admissum dicens diuinae illud prouidentiae fuisse, non inpietatis humanae, quandoquidem non ab hominibus oblatus ad mortem, sed a domino missus ad uitam sit. Quid aliud habet illa domini nostri Iesu Christi, qui fratres omnes pietate superauit, in cruce positi intercessio pro plebe dicentis: Pater, dimitte illis; non enim sciunt quid faciunt? Quid aliud illa appellatio sanctitatis in medio discipulorum dicentis: Pax uobis: ego sum, nolite timere? Et cum conturbati et conterriti existimarent spiritum uidere, iterum dixit ad illos: Quid turbati estis et quare cogitationes ascendunt in corde uestro? Videte ecce manus meas et pedes meos, quia ego sum ipse. Palpate et uidete quia spiritus carnem et ossa non habet, sicut me uidetis habere. Haec ergo iam tunc futura posterioribus temporibus mysteria reuelata sunt. 70. Denique ipsis exprimuntur sermonibus, ut ipsum esse intellegamus et qui ante in Ioseph et postea in suo Iocutus est corpore, quandoquidem nec uerba mutauit. Ait enim tunc: Nolite maesti esse et infrä Ascendite ad patrem meum et dicite illï haec dicit filius tuus Ioseph: fecit me deus dominum totius terrae Aegypti. Et in euangelio ait: Nolite timere. Ite nuntiate fratribus meis, ut eant in Galileam, et ibi me uidebunt. Et infra ait: Data est mihi omnis potestas in caelis et in terra, hoc est dicerë diuinae hoc fuit dispositionis, ut acciperem potestatem, non acerbitatis humanae. Non obicit scelus qui enumerat praemium. 71. Quod autem habet in Genesï Ad uitam enim misit me deus ante uos reddit in euangelio dicens: Docete omnes gentes, baptizantes eas in nomine patris et fili et spiritus sancti; Haec enim est merces et uita sanctorum, quod etiam alios redemerunt. 72. Illud quoque aduerte non otiose scriptum in Genesï Et eris prope me, tu et fili tui et filiifiliorum tuorum; hoc est enim quod dixit in euangeliö Ecce ego uobiscum sum omnibus diebus usque ad consummationem saeculi. 73. Quam euidens quoque illud mysterium, quod ueluti conpleto omni mandato fratrem suum Beniamin amplectitur Ioseph et cecidit super collum eius, sicut conpleto euangelio Paulum Christus amplectitur quibusdam misericordiae suae bracchiis, ut cae internal opinione curuta in collocu. Vnde et ille erectus a Christo ait: Nostra autem conuersatio in caelis est. 79. Et ascenderunt, inquit, de Aegypto et uenerunt in terram Chanaan ad Iacob patrem suum et nuntiauerunt illi dicentes quia Ioseph filius tuus uiuit et ipse est princeps totius terrae Aegypti. Quae est terra Chanaan? Quae nutabat. Quid igitur tam euidens quam apostolorum tempora designari, quibus ingressi Iudaeorum synagogas nutantes Iesu domini potentiam praedicabant, sicut habemus in Actibus apostolorum dicente Petrö Hunc ergo Iesum resuscitauit deus, cuius nos testes sumus. Dextera igitur dei exaltatus repromissione spiritus sancti accept a patre ejfudit hoc donum, quod uos uidetis? Aduertimus certe quomodo et uiuere eum et terrae totius principem dicat, qui aperiens horrea sua spiritalis gratiae donet omnibus ubertatem. Haec dicebant apostoli, sed Iudaei non eredebant, sed iniciebant manus in eos et trudebant in custodiam praedicatores sallitis. 80. Vnde et de Iacob scriptum est: Expauitmente; non enim credebat eis. Expauit adfectu plebis incredulae, sed posteaquam Christi gesta cgnouit, tantis beneficiis et operibus delinitus resumpsit spiritum dicens: Magnum mihi est, si adhuc filius meus Ioseph uiuit. Ibo et uidebo illum, priusquam moriar. Primum et maximum fidei fundamentum in resurrectionem Christi credere. Quicumque enim crediderit resuscitatum festinus requirit, deuotus accedit et intima deum mente ueneratur; credit enim quod ipse non moriatur, si credat in resurrectionis auctorem. 14.81. Et eleuans se Israel uenit ad puteum iuramenti et immolauit hostiam deo patris sui Isaac. Merito eleuatur qui festinat ad Christum. Fides praecedit deuotionem. Prius se eleuauit, postea immolauit; Ille enim bene immolat qui cognitionem diuinitatis inuestigauerit. 82. Dixit autem deus ad Israel in uisu nocte dicens: Iacob, Iacob. Qui dixit: Quid est? Dicens: ego sum deus patrum tuorum: noli timere, descende in Aegyptum; in gentem enim magnam te faciam ibi. Ego descendam fecum in Aegyptum et ego deducem te in perpetuum. Quemadmodum quae ipsi legunt non intellegunt et Moysen quem Iaudant abnegant, cum eius scriptis nolunt credere! Quid euidentius quam quod hoc loco inutantur, ut ad ecclesiam dei transeant et qui ante intra Iudaeae terminos coartabantur angustos ad populum dei migrent, qui ex toto orbe, ex omnibus nationibus et populis congregatus in magnam factus est gentem? Denique in omnem terram exiuit sonus eorum. Vocatur ergo a filiis suis Iacob, id est a Petro Iohanne Paulo populus ludaeorum inuitatur ad gratiam. 83. Ipse quoque deus noster proprio eum hortatur oraculo, spondet ei profectum fidei muneris sui fructum dicens eï Ioseph mittet manum super oculos tuos. Non utique sanctus patriarcha sollicitus erat a quo ei oculi clauderentur, licet etiam intellectu simplici moralis exprimatur adfectus. Nam si eos quos diligimus cupimus frequenter amplecti, quanto magis recessuri ex hoc corpore ipso carorum pignorum tactu delectamur extremo et hoc mulcemur uiatieo. Tamen mystice licet nobis intellegere quod postea cogniturus deum sii populus ludaeorum. Hoc est enim mysterium, quod ucrus Ioseph immittet manus super oculos eius, ut qui non uidebat ante iam uideat. Veni ad euangelium, lege quemadmodum caecus ille sanatus sit, cui Iesus manum inposuit et eius abstulit caecitatem. Non enim morituris manum Christus inponit, sed uicturis, aut si morituris, recte, quia prius morimur, ut reuiuiscamus; non enim possumus deo uiuerc, nisi peccato ante moriamur. 84. Descendunt igitur in Aegyptum septuaginta quinque animae, sicut scriptum est, et hoc mystice numero remissionis, quia post tantam duritiam, post tanta peccata haberentur indigni, nisi donaretur his remissio peccatorum. Occurrit illi Iudas, hoc est confessio erroris. Hunc sui uenturus Iudaeorum populus praenuntium mittit. Ideo et Ioseph uerus, id est arbiter ct interpres diuinitatis, occurrit, quia praecedit iam confessio quos ante perfidia possidebat. Interpres est enim diuinitatis Christus, quia deum nemo uidit umquam, nisi unigenitus filius, qui est in sinu patris, ipse enarrauit. Hic senilis iam aetatis et fessum suscipiet ultimis temporibus populum Iudaeorum, non secundum illius merita, sed secundum electionem suae gratiae et inponet manum super oculos eius, ut caecitatem auferat. Cuius ideo distulit sanitatem, ut postremus crederet, qui ante non putauit esse credendum, ei prarogatiuam superioris electionis amitteret. Vnde et apostolus ait: Quia caecitas ex parte Israel contigit, donec plenitudo gentium intraret et sic omnis Israel saluus fieret. 85. Gesta igitur patriarcharum futurorum mysteria sunt. Denique ipse Iacob sic ait ad filios suos: Congregamini, ut adnuntiem uobis quae occursura sunt uobis in nouissimis diebus. Congregamini et audite Israel patrem uestrum. Interpretarea morală a istoriei biblice și exegeza Sfintei Scripturi, în special a cărții Geneza, Sfântul Ambrozie consacră multe dintre lucrările sale: „Despre Noe” (377). „Despre Cain și Abel” (377–378), „Despre Avraam” (378–383), „Despre Paradis” (378), „Cele șase zile” (378–390), „Despre Iacov și viața binecuvântată” (386), „Despre Isaac sau sufletul” (386–387). Sfântul Ambrozie a fost primul din Biserica Apuseană care a introdus practica, care era folosită în Orient încă de pe vremea lui Origen, de a predica o serie de omilii timp de câteva zile la rând. Imaginile lui Iosif, paharnicul, ispravnicul și faraonul servesc pentru Sfântul Ambrozie cu o ilustrare a evenimentelor contemporane. Vezi despre asta: Palanque J. R. Saint Ambroise et l’empire romain. P., 1933. P. 511–514. R. Palla, traducător și comentator al acestui tratat în ediția Bibliotecii Ambrosian (Sancti Ambrosii episcopi Mediolanensis. De Ioseph / Introd., trad., not. e indici R. Palla// Sant’Ambrogio. Opcre esegetische IIÏ Isacco o l'anima. 11. Gian vitas bea della stessa data). Milano Biblioteca Ambrosiana. Romä Citta Nuova, 1982. P. 335–409. Un exemplu izbitor este interpretarea Sfântului Chiril al Alexandriei asupra Pentateuhului (Glaphyra în Pentateuchum), omiliile lui Asterius Sofist (m. după 342), episcop. Grigore de Elvira (decedat după 392). Vezi: Moreschini S., Norelli E. Il trionfo dell'ortodossia nicena in Occidentë Ambrogio // Moreschini C., Norelli E. Storia della Icttcratura cristiana antica greca e latina. Vol. 2 1. Brescia, 1996. P. 386–387. Una dintre urmele dependenței sfântului de Filon din Alexandria în această lucrare este motivul drumului anevoios al perfecționării umane prin virtuți, de la păgânism la Dumnezeu, simbolizat în pelerinajul lui Avraam (cf. Gen. 12,4). Un indiciu în acest sens este cuprins la începutul tratatului, unde virtuțile patriarhilor reprezintă calea pe care Sfântul Ambrozie cheamă ascultătorii săi. O analiză detaliată a interpretării alegorice și a premiselor ei hermeneutice la Sfântul Ambrozie este dedicată monografiei lui K. Jacob: Jacob K. „Arkandisziplin”, Allegorcsc. Mistagogie. Ein neuer Zugang zur Theologie des Ambrosius von Mailand. Frankfurt pe Main, 1990. (Theophancia; 32). Potrivit multor patrulologi celebri (M. Simonetti, A. Zollig, J. Danielou, M. Arles etc.), teoria lui Origen a „trei semnificații” a rămas de fapt o teorie a „două semnificații” (vezi despre aceasta: Nesterova O. E. Allegoria pro typologiä Origen și soarta interpretarii alegorice a metodelor alegorice, Scripturistice ale erei M Holy patristic. 2006. p. 43–45). Vezi: Simonetti M. Lettera e o allegoria. Un contributo alla storia dell’esegesi patristica. romi. 1985. Mai multe detalii despre această clasificare a alimentelor: Pizzolato L. F. La dottrina esegetica di sant’Ambrogio. Milano, 1978. Temele preferate ale Sf. se întorc la Origen și la școala din Alexandria. Ambrozie, de exemplu, „intoxicare sobră” (ebrietas sobria), cu ajutorul căreia autorul explică experiența mistică (vezi: Moreschini S., Norelli E. Op. cit. R. 393). Vezi despre aceasta, în special: Iosif 6.34. Citat din: Palia R. Introduzione // Sancti Ambrosii episcopi Mediolanensis. De Joseph / Introd., trad., nu. e indici R. Palla. P. 339. (În continuare – Palla). Acest autor a fost deja pomenit de fericitul. Hieronymus Sgridonsky în eseul său „Despre bărbații celebri”. Definiţia uerus st. Ambrozie folosește adesea în exegeza sa în raport cu un tip, cel mai adesea Hristos. miercuri: loseph 6. 31; 9,47; 10,52; 14. 83–84; Isaac 1.2:3. 7; 4. 17. – Notă. ed. Moartea eunucului Calligon (gladio ultori punitum) este menționată și de Bl. Augustin, contr. Iul. 6. 14. 41. – Notă. ed. Vezi: 1 Petru. 1,19; Roma. 5,9; Efes. 1. 7; Col. I. 14, vezi și: Fapte. 20,28; Deschis 1. 5.5. 9 . Sfântul Ambrozie amintește de acei patriarhi cărora le dedicase deja scrierile. Vir perfectus este un concept stoic folosit de Sf. Ambrozie este folosit pentru a desemna o persoană dreaptă. Cel mai probabil, aceasta se referă la frații lui Iosif, pe care Sfântul Ambrozie îi justifică pe parcursul întregii cărți. Vezi: Gen. 37. 3–4. Comparați: Iacov 2. 2. 5. Miercuri: Matt. 13. 54–57; În. 6.42. Iacov, tatăl lui Iosif, simbolizează poporul evreu cu necredința lui, dar dragostea lui pentru Iosif indică pe cel ales dintre fiii săi. Adică ridicarea lui Iosif deasupra fraților săi și prototipul Mântuitorului pentru ei. Vezi: Gen. 49. 22–26. Vezi: Iacob. 5. 6; I Ioan 2. 1 . mier. la Sfântul Ioan Gură de Aur, hom. 61.3: "Toate acestea s-au întâmplat pentru ca afecțiunea lui Iosif față de frații săi să fie dezvăluită și planul lor însetat de sânge împotriva lui să devină evident. Cum a venit Iosif să-i viziteze pe frați... Domnul nostru, din dragostea Sa față de omenire, a venit să viziteze neamul omenesc, luând carnea caracteristică nouă și demnându-se să devină fratele nostru" (citat din comentariile autorilor Bibliei și ai Părinților lor, prieteni biblici). secolele I-VIII. Vol. 2: Geneza 12–50: Hermeneutica, 2005. Miercuri: Număr. 16,5; În. 10. 14. Cartea Genezei spune că Ruben a vrut să-l salveze de la moarte și să-l întoarcă tatălui său, iar Iuda s-a oferit să-l vândă (Gen. 37.26-27), dar Sfântul Ambrozie explică propunerea lui Iuda ca fiind buna sa intenție. – Notă. ed. Vezi: Gen. 49. 10–11, unde binecuvântarea lui Iuda conține predicții despre Mântuitorul. Spălatul rufelor în vin a fost un prototip al suferinței Mântuitorului, precum și o imagine a sacramentului comuniunii. – Notă. ed. În binecuvântarea lui Asher, este de asemenea necesar să vedem o profeție despre Hristos ca Pâine care se coboară din cer (Ioan 6.50–51). Prin promisiuni aici trebuie să înțelegem și binecuvântarea lui Iacov către Iosif, deoarece binecuvântarea lui Iosif o depășește pe cea a celorlalți patriarhi. Ucenicul Mântuitorului Iuda a vândut pe Domnul marilor preoți, iar ei, cumpărând pe Hristos, au făcut și mai rău, pentru că L-au dat pe mâna lui Pilat, ca să fie răstignit. – Notă. ed. Comparați: Efes. 5. 2: Vezi și: Gen. 37.25. Vezi: Gen. 37. 27. Septuaginta și Vetus Latina indică faptul că Iosif a fost vândut pentru 20 de monede de aur, versiunea Vulgata și Masoretică pentru 20 de argint. Unele manuscrise latine antice indică faptul că Iosif a fost vândut pentru 30 de argint. Potrivit lui Palla, corectarea a fost făcută pentru a sublinia analogia lui Iosif cu Hristos (Palla. R. 355. n. 14). – Notă. ed. Sfântul Ambrozie îl urmează pe Clement din Alexandria în interpretarea sa a numărului „300”: „Forma numărului trei sute este semnul Mântuitorului” (Clemens Alexandrinus, strom. 6. 84. I), întrucât în ​​greacă numărul 300 era notat cu litera T, care era percepută ca simbol al crucii. Această interpretare se găsește la Sfântul Ambrozie de mai multe ori, vezi: spir. s. 3. 17. 127; exp. Luc. 6.30; Noc 33, 123 (a se vedea: Palla. R. 357, paragraful 16). Aici, probabil, Sfântul Ambrozie a împrumutat simbolismul lui Philon al numărului 10: „zece este limita cea mai perfectă a numerelor de la unul” (Philo Iudaeus. congr. 90). Anul jubiliar, conform legislației mozaice, a împlinit șapte ani sabatici, adică a fost al 50-lea an (Lev. 25.8–10). Numărul 25 este astfel numărul inițial, înmulțit cu doi, dă numărul 50, momentul remiterii datoriilor. La ora 14.84 Sfântul Ambrozie denumește și numărul 75, deoarece acesta este același număr 25 înmulțit cu trei. Aceste argumente complicate poartă în mod clar pecetea lui Philon și a școlii alexandrine în general. Termenii folosiți aici (perfectio și portio) se pot referi la Noul și Vechiul Testament în sensul perfecțiunii celui dintâi, așa cum se spune în cpist. 74, 5. Aceste cuvinte, aparținând de fapt lui Ruben, Sfântul Ambrozie se referă la Iuda. Vezi și: exp. Lue. 10,127; expl. ps. 40, 22; incarn. 5. 36: Iacov I. 6. 25. Vezi mai sus 3.14; cf.: 2 Cor. 2. 15–16. Rugăciunea mea să se înalțe ca tămâia înaintea Ta (Ps. 140.2). Imagine colectivă a evreilor. Comparați: Iacov 2. 3. 10. Aceste cuvinte (și faceți patul... și puneți-l deoparte) nu sunt în Traducerea sinodală, deși sunt consemnate în așa-numita versiune occidentală a textului Faptele Apostolilor. – Notă. ed. Miercuri: În. I. 29; Ref. 12. 4–5. Vezi: Gen. 37. 34; Matt. 26,65; Mk. 14.63. Probabil că vorbim despre evreii care nu L-au recunoscut pe Isus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu. Este posibilă și o aluzie la controversa anti-ariană. Răscumpărarea este considerată de Sfântul Ambrozie drept o ofertă de răscumpărare a lui Hristos. Sfântul Ambrozie folosește termenii pretium redemptionis (expl. ps. 68, 14), pretium sanguinis Christi, prin care oamenii erau cumpărați (empti) (epist. 37, 45), pretium nostrae liberationis (epist. 72, 8). O formulare izbitor de potrivită care anticipează epoca disputelor hristologice! Desființarea biletului la ordin în lucrările Sfântului Ambrozie este considerată în contextul doctrinei ispășirii mai sus menționate și pe aceasta se concentrează autorul, vezi: expl. ps. 40, 1; 48, 22; exp. ps. 118, 8,23; Iacov 1.5.19. Pentru mai multe informații despre teza „cunoaște-te pe tine însuți” în gândirea patriotică, vezi: Courcelle R. Connais-toi toi-meme, de Socrate a Saint Bernard. R., 1974–1975. – Notă. ed. Infula este o bentiță de lână printre vechii romani, un simbol al preoției, a fost purtată și de participanții la o ceremonie religioasă. În unele manuscrise există un „cântare: mulier spadonis („soția famenului”), care este mai în concordanță cu povestea cărții Geneza, în care Potifar este numit „famenul lui Faraon” (σπάδοντι Φαραώ și εύνουχος Φαραώ Φαραώ, 37 L.XX. traducerea sinodală „curtean”) au fost folosiți pentru a păzi haremurile regale, obținând adesea o influență semnificativă în curțile regale (cf. eunucul Calligon, care a avut influență la curtea lui Valentinnan al II-lea, precum și generalizarea conceptului în sine, care ar putea desemna titlul de oficiali de rang înalt de poef bodyguardul de a avea o soție poate fi explicat fie prin faptul că titlul său este doar un titlu onorific, fie prin faptul că a plătit un omagiu etichetei curții, care impunea prezența unei soții sau a soțiilor. Sfântul Ambrozie amintește de execuția eunucului Calligon, care cu doi ani înainte de execuție a amenințat sfântul cu moartea. Blzh. Augustin adaugă că Calligon a suferit moartea sabiei în urma denunțării unei curve (contr. Iui. 6. 14. 41). – Notă. ed. Acest gând despre Sfântul Ambrozie împrumută de la Philon (Philo Iudaeus. Ioseph 126), care, la rândul său, expune ideile lui Heraclit (vezi: Ivanitsky V.F. Philo of Alexandria. Kien, 1911. pp. 280–281). In epist. 2. 22 Ambrozie folosește expresia „visul acestui rău”. Vezi și: examen. 6. 8. 51, oprit. 1. 12. 45. Sfântul Ambrozie folosește termenii τύπος și άληθινός, uzuali pentru școala alexandriană, pentru a distinge, în cadrul acestei interpretări tipologice, între prototipul hristologic și împlinirea lui (vezi: Palla. R. 373, paragraful 33). Ideea corpului ca „închisoare a spiritului” se întoarce la Platon, poate chiar la pitagoreici. Despre acest motiv printre autorii creștini, vezi: Courcelle R. Connais-toi toi-meme, de Socrate și Saint Bernard. P. 345–380. Dar în acest loc principalul lucru este gândul la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul. Se pare că Sfântul Ambrozie vorbește despre ispitele lui Hristos de la diavol în deșert. Sf. Ambrozie are probabil în minte interpretarea lui Iosif a visului faraonului, despre care va fi discutată mai jos, deci ar trebui înțeles ca „îl va elibera a doua oară”. Un alt reamintire a lui Calligon. mier. joc de cuvinte în textul latin: ebrius – uerba sobrietatis. Expresia inebriari Spiritu Sancto continuă motivul intoxicării sobre (sobria ebrietas), întâlnită adesea la Sfântul Ambrozie, vezi: Isaac 6,50 și note; fid. 1. 20. 135: exp. ps.118, 15. 28. 3; miros greu. 8,47; nr. 29.111; bon. mort. 5,20; Cain și A. 1.5. 19. O amintire a soartei ispravnicului, care a fost spânzurat trei zile mai târziu (Gen. 40.22). Despre Doik, care l-a denunțat mai întâi pe preotul Abimelec, iar apoi a ucis 85 de preoți, vezi: 1 Sam. 22. 9–18. – Notă. ed. Catârii, care sunt rezultatul încrucișării iepelor cu măgarii, nu sunt capabili să producă descendenți. – Notă. ed. Vezi: 1 Sam. 21,7; 22. 17–19. Sfântul Ambrozie își amintește că Calligon a fost un eunuc, un sirian, a ocupat un loc important în administrarea lui Valentinian al II-lea și a luptat cu sfântul. mier. mai jos este o mențiune despre Haman, care era paznic, ca și Calligon. – Notă. ed. Sfântul Ambrozie folosește cuvântul merum, implicând poate că paharnicul a băut vin nediluat. – Notă. ed. Aceasta poate fi o aluzie la deficitul de cereale din 388, care, împreună cu o recoltă proastă în 388, a provocat o foamete în 388–389. chiar la Roma (vezi: Palla. R. 379, paragraful 42). – Notă. ed. Sfântul Ambrozie vorbește despre unitatea numerică a acestei lumi (saeculum), istoria lumii este împărțită în opt perioade, numite zile sau ani (vezi epist. 44, 14–15). Șase ani este timpul de la crearea lumii până la venirea Mântuitorului, al 7-lea an este timpul Noului Testament; Al 8-lea an este plinătatea timpurilor, „ziua mântuirii” (epist. 70. 16). În acest caz, vorbim despre șapte ani mondiali, care vor fi înlocuiți cu „timpurile viitoare”. Numele Efrem Sfântul Ambrozie îl interpretează ca „abundență de credință” (vezi: patr. 1. 4). În textul LXX există νείκος (bătălie, bătălie). Poate că s-a făcut o eroare la traducerea din greacă și traducătorul a perceput νείκος ca νίκη) (victorie). – Notă. ed. Miercuri: Ps. 38.12. Când descriau sufletul, stoicii au folosit imaginea unui păianjen, pe care l-au împrumutat de la Heraclit, care a comparat sufletul cu un păianjen și corpul cu o pânză. Grigorie, episcopul Elvirsky (m. după 392), interpretează în mod similar sensul inelului faraonului ca pecetlui credinței: Habuit Ioseph anulum regalem; sed et Christus principalem fidei anulum tenet, quo credentes animae salutis signantur (Palla. P. 381, n. 45). – Notă. ed. Vezi: Gen. 41. 51. Sfântul Ambrozie interpretează numele lui Manase ca „din uitare (ex obliuione)” (patr. 1.4). Aceasta se referă la primirea dreptului de naștere. Vezi: Gen. 48. 17–20. Faptul că Iacov a fost cel care a auzit primul despre rezervele de cereale din Egipt, Sf. Ambrozie vorbește pe larg în Iacob 2. 8. 36. - Notă. ed. Miercuri: Prem. 4,8; Proverbe 16.31. Vezi: Roma. 11. 1; Phil. 3.5. Comparația Patriarhului Beniamin cu Apostolul. Pavel în mod tradițional în literatura patristică (Sf. Hippolit al Romei, Tertulian), op. Ambrozie, vezi și: patr. 12.57–58. Hristos este comparat cu pâinea, un bob de grâu, în care există o paralelă cu Evanghelia, cf.: Ioan. 6. 33–51. Despre necurăția măgarului, vezi: Lev. 11; Deut. 14.3. În Evanghelie, Mântuitorul călărește un măgar în Ierusalim, vezi: Mat. 21. 7–9; Mk. 11. 7–10; BINE. 19. 30–36; În. 12. 14–15. – Notă. ed. Vezi: Gen. 29.32, unde Lea spune: Domnul s-a uitat la smerenia mea. Palla (Palla. R. 385, n. 50) indică Geneza ca sursă a etimologiei numelui Iuda. 29.35 cand Lea, dupa ce a nascut pe Iuda, zice: Acum voi lauda pe Domnul. Textul folosește verbul confiteor, care poate fi tradus atât ca „a-și mărturisi credința” – prin urmare, a lăuda pe Dumnezeu – cât și ca „a-și mărturisi păcatele”. Sfântul Ambrozie interpretează cuvintele Leei pentru a se potrivi narațiunii sale. Mai departe în textul (14.84) ​​Sf. Ambrozie interpretează numele lui Iuda ca „o mărturisire a greșelii”. – Notă. ed. Iuda este un prototip al lui Hristos (3.13). Vezi: 1 Petru. 2. 4–5. O indicație a serviciului misionar al Sfântului Pavel, vezi mai jos. Smirna sau smirna este o rășină parfumată. Stacti (picătură grecească) este o rășină aromatică. Cassia este un arbore de scorțișoară. Vezi: Număr. 17,8; Jer. 1. 11 – 12 . Atât toiagul lui Aaron, cât și toiagul lui Ieremia au fost interpretate ca imagini ale crucii deja de Origsn (hom. în Num. 9. 7) (vezi: Palla. R. 387, paragraful 53). Vezi: Ps. 36. 5–6. Despre semnificația tainică a prânzului ca timp al zilei mai spune Sfântul Ambrozie în Isaac 4.14. Vezi: Gen. 43. 31–32. Motivul pentru care egiptenii nu puteau mânca cu evreii se afla în sfera religioasă: conform lui Tapgum Onkelos, evreii mâncau acele animale pe care egiptenii le îndumnezeau. În textul latin, fiii lui Iacov îl numesc pe tatăl lor puer (tânăr slujitor), de aceea Sfântul Ambrozie vorbește despre tinerețe. Se disting conceptele de natura și gratia, primul denotă principiul natural din om, iar al doilea cel supranatural, acționând din exterior. Vezi: Matt. 5,15; Mk. 4,21; BINE. 11.33. Sfântul Ambrozie implică semnificațiile mistice și morale ale Sfintei Scripturi. Vezi nota de mai sus. până la 8.45. Vezi: lacob 1.1. unde este Sfântul Ambrozie explică cuvintele psalmului: Mâniați-vă și nu păcătuiți (Ps. 4,5). Se pare că Sfântul Ambrozie folosește interpretarea lui Filon (Philo Iudaeus, sacrif. 90): „‘Domnul te va aduce în țara Canaanului’ înseamnă: El îți va pune mintea în confuzie”. Vezi: Iacov 2.9.38 și notă. Vezi: de g. 46. ​​27 și notele de mai sus. la 3 14. Sfântul Ambrozie interpretează acest verset din Geneza în Isaac 2.3. În acest loc, se pare că Sfântul Ambrozie se referă la povestea lui Tamar (Gen. 38,6–30). post regum lacunam significauit Schenkl, qui putat excidisse dona uel benefic. cum T cum a cet., cum a principibus ludaeorum interrogantibus Schenkl. Te-ar putea interesa: