III. Источники церковной истории

Sursele istorice sunt împărțite în tăcute și vorbite, sau nescrise și scrise. Nu voi vorbi despre izvoarele tăcute ale istoriei bisericii, pentru că ele oferă prea puțin pentru știința noastră. Izvoarele scrise bazate pe materialul pe care s-a păstrat scrisoarea se împart în 1) monumentale, sau inscripții pe piatră și metal, pe pereții clădirilor, pe tăblițe de marmură, pe monumente, monede etc., și 2) livrestice, scrise pe papirus, pergament și hârtie. Dintre aceste din urmă surse se pot distinge, pe de o parte, a) izvoare cu caracter general, pe de altă parte b) izvoare speciale, care, de fapt, reprezintă prelucrarea materialului istoric, dar au în același timp semnificația surselor primare pentru noi 8. 1. Izvoare monumentale După gradul de autoritate, în general, într-o serie de izvoare istorice, trebuie plasate pe primul loc inscripțiile de diferite feluri, indiferent pe ce au fost făcute: pe pereți, monumente de marmură, monede, sigilii etc. Piatra valorează mai mult decât niște papirus proaste; Nu era atât de ușor să scrii pe pereți. Prin urmare, desigur, deoarece există inscripții binecunoscute pe pietre, pereți și plăci metalice, atunci nu se poate vedea în ele doar o mostră de stilou. Nu tuturor celor care au simțit o înclinație spre activitatea literară le va fi ușor să scrie pe un astfel de material. Dacă există monumente scrise monumentale, atunci este firesc să presupunem că au fost pregătite de cineva care a avut motive reale pentru a lăsa o inscripție binecunoscută. Inexactitățile în astfel de monumente ar putea apărea doar atunci când, de exemplu, guvernul le-a pregătit în așteptarea unui eveniment încă cunoscut. Cu toate acestea, cazuri similare cu actul lui Napoleon, care și-a sărbătorit victoria asupra Rusiei cu medalii în avans, sunt foarte rare. Deoarece aceste monumente au fost în mare parte scrise de participanții la evenimente înșiși, acest lucru le conferă o semnificație și mai mare. [Falsificarea acestui gen de monumente în scopul vânzării lor către colecţionari învăţaţi este un fenomen al timpurilor moderne]. Dar, în primul rând, aceste monumente sunt puține la număr, iar în al doilea rând, în masa lor sunt monotone. Tot ceea ce dau pentru istorie este de obicei limitat la nume și numere proprii. În comparație cu alte surse scrise, acestea pot fi uneori ca niște felinare aprinse în plină zi. Majoritatea acestui tip de monument scris monumental constă în inscripții funerare; conținutul lor se limitează la un apel rugător către Dumnezeu, apelul morților către cei vii și invers. Inscripțiile sunt mai valoroase atunci când perpetuează activitățile unor oameni celebri. Dar epigrafia figurează pe bună dreptate printre ajutoarele istoriei bisericii. Meritele ei sunt rare, dar valoroase. Voi ilustra acum acest punct. Martirul Iustin spune despre Simon Magul că romanii l-au recunoscut ca zeu și i-au ridicat o statuie pe una dintre insulele Tibrului cu inscripția: „Simoni Sancto Deo”. Această poveste părea puțin probabilă. În 1574, această statuie a fost descoperită și în timpul săpăturilor; inscripția de pe ea s-a dovedit a fi următoarea: „Semoni Sanco Deo Fidio sacrum”, prin urmare, a fost dedicată unei zeități sabine, Semo Sancus. Una dintre cele mai valoroase inscripții este inscripția de pe amvonul lui Hippolytus. În 1551, lângă Roma a fost descoperită o statuie a unei persoane care stă pe un scaun cu capete de leu. Capul și brațele statuii au fost rupte, iar inscripția era deschisă pe pereții laterali ai scaunului. În partea dreaptă se află o listă de lucrări ale unui autor necunoscut (mai târziu a fost dovedită identitatea lui cu Hippolit) în limba greacă; Pe peretele opus a fost găsit un canon de Paște din anii 222–333. conform R. X., adică un ciclu de 112 ani (16x7 = 112), care presupune că după 112 ani Paștele ar trebui să meargă ca înainte. De remarcată este și inscripția recent descoperită în Olympia (1880) cu numele asiarhului Gaius Julius Philip Trallianus, datând din anul 149 d.Hr. Este important pentru a decide timpul martiriului Sfântului Policarp din Smirna. Vești despre moartea lui Policarp găsim în versiunea completă a actelor sale și în versiunea prescurtată a lui Eusebiu. Întrucât Eusebiu nu a dat cuvintele finale ale ediției integrale, care menționează oficialii guvernamentali, ei și-au imaginat că aceste acte au fost falsificate, întocmite după Eusebiu, și că Policarp a suferit în 166, și nu în 155-156, așa cum indică actele. Inscripția nou descoperită rezolvă problema în favoarea ediției integrale a actelor, căci consulul Philip Trallian este trecut în acte, iar anul său conform inscripției este 149, în orice caz mai aproape de 155 decât de 166. În 1882, a fost descoperită inscripția lui Averky, episcop de Hieropolis. Această inscripție era cunoscută în conținutul ei înainte. A fost păstrat de Simeon Metaphrastus, renumit pentru modificările monumentelor hagiografice antice, în viața Sfântului Egal-a-apostolilor Averchie din Hieropolis; dar i s-a acordat puțină încredere, deoarece viața conținea multe detalii incredibile: vorbea despre transferul miraculos al pietrei pe care a fost făcută inscripția la Hieropolis, despre călătoria lui Averchie la Roma pentru a vindeca fiica împăratului. Inscripția descoperită la Hieropolis în fața porților orașului a risipit întunericul care înconjura chipul lui Averky și este curioasă în sensul că explică cum s-a putut alcătui o viață care uimește prin improbabilitățile ei. Se pare că această inscripție datează din vremea când Biserica lui Hristos a fost persecutată. Prin urmare, compilatorul inscripției vorbește în secret despre creștinism. El vorbește despre călătoria lui Averky la Roma la regina, menționează un cioban cu ochi strălucitori, o credință care oferă pește, pâine și vin pentru mâncare și așa mai departe. Pentru credincioși, conținutul său era clar. Prin regina aici ne referim la Biserica Romană însăși, prin păstor și pește - Iisus Hristos etc. Redactorul ulterior al vieții a înțeles această legendă a vieții la propriu și a interpretat conținutul ei în felul său. O altă inscripție interesantă este legată de „Octavius” al lui Minucius Felix, adică dialogul dintre creștinul Octavius ​​​​Januarius și păgânul Caecilius Natalius, dialog care se încheie cu convertirea lui Caecilius la creștinism. Există o dezbatere despre această lucrare în literatură. Asemănarea dintre celebra parte a dialogului și Apologeticus al lui Tertulian este de netăgăduit, iar oamenii de știință se cer doar despre cine a folosit pe cine. Ebert (1868) rezolvă problema în favoarea lui Minucius Felix și consideră că Tertulian este împrumutatul; dar părea imposibil să dovedeşti acest lucru necondiţionat. În lucrările ulterioare ale oamenilor de știință se observă o mișcare care răspunde cu cea mai radicală negare. Kühn (Richard Kühn 1882) afirmă că acest dialog al lui Minucius Felix este doar o formă literară, o ficțiune, că nu a existat Octavius ​​​​sau Caecilius. Între timp, în Cirta a fost găsită o inscripție în care este menționat un oficial local, praefectus quinquennalis Marcus Caecilius Quinti filius Natalis. Acesta din urmă este, fără îndoială, un păgân, deoarece pare să ocupe o poziție păgână. A existat între anii 211–217, iar din moment ce Caecilius Natalius, care a avut o conversație cu Octavius, purta probabil și numele Quintus (c. 1, 5, citind ex conjectura) și era din genul Cirtensis (pp. 9, 6; 31:2), atunci de aici putem stabili momentul originii dialogului. În Cirta, după cum se vede din inscripție, a existat fără îndoială numele de familie Tsetsiliev Nataliev. Adevărat, inscripția Dessau în cauză (1880) care a adus la soluționarea problemei afirmă că Marcus Caecilius a fost Natalius care s-a convertit ulterior la creștinism; iar în acest caz, dialogul a avut loc după 210, iar Tertulian, care și-a scris Apologetica în jurul anului 200, nu l-a putut folosi pe Octavius. Dar editorul german al acestui dialog, Aemilius Baehrens (1886), consideră că problema timpului originii sale a fost rezolvată irevocabil de Ebert și că domnul Caecilius Natalius nu a purtat el însuși o conversație cu Octavius ​​​​și nu a fost tatăl acestui disputant, ci a fost el însuși fiul acelui Quintus care a vorbit cu Octavius ​​și convertit la creștinism. Astfel, avem de-a face doar cu faptul neplăcut pentru creștinism că tatăl este un convertit la creștinism, iar fiul este din nou un funcționar păgân. Dar acest lucru este posibil, mai ales dacă luăm în considerare persecuția lui Septimius Severus. Astfel, această inscripție Cirtan sugerează că dialogul a avut loc în a doua jumătate a secolului al II-lea. Cu toate acestea, unii savanți consideră că ideea utilizării directe și a relației imediate dintre Tertulian și M. Felix ar trebui abandonată; că amândoi au folosit o apologie creștină latină din a doua jumătate a secolului al II-lea care nu a ajuns la noi, poate aparținând lui Procul. O mare importanță trebuie recunoscută în două inscripții compuse de Papa Damasus. Aceste inscripții au fost găsite de de Rossi și restaurate în întregime datorită faptului că au fost copiate cu mult timp în urmă și au fost păstrate într-un manuscris antic. Ele se referă la episcopul roman Marcellus, care a ocupat scaunul din 24 mai 307 până la 15 ianuarie 309, și succesorul său Eusebiu, care a fost episcop din 23 aprilie până la 17 august 309. Înregistrările spun că Heraclius a interzis vărsarea lacrimilor, adică să-și plângă păcatele și căderea lui Eusebiu și nefericitul lui Eusebiu. să-și plângă păcatele. Mai conțin indicii că la Roma au avut loc revolte teribile. De asemenea, ei aruncă o lumină puternică asupra stării interne a bisericii din Roma și află că problema acceptării celor căzuți, care a jucat un rol atât de important în istoria anterioară și a dat naștere schismei, a fost pusă frontal în prezent. Există o legendă romană destul de veche conform căreia predecesorul lui Marcellus, Marcellinus, prins în persecuție, a avut slăbiciunea de a sacrifica idolilor prin arderea de tămâie (thurificatio), dar apoi s-a pocăit de slăbiciunea sa, s-a mărturisit creștin și a fost executat. Astfel, judecând după tradiția romană, aici a fost un episcop apostat. Succesorul lui Marcellin a fost Marcellus. Marcellus a fost evident adus la amvon de partidul creștinilor stricti și, prin urmare, a declarat că cei căzuți trebuie să-și ispășească păcatele prin pocăință severă a bisericii. Dar la acea vreme exista și un grup mare de oameni care susțineau o disciplină slabă. Dezbaterea dintre cele două partide a căpătat în curând proporții ample. Din biserici și case, problema a fost transferată pe străzi, ducând la lupte și crime. Prin urmare, autoritățile romane au intervenit în cauză din motive pur polițienești. Problema s-a încheiat cu Marcellus fiind trimis în exil, unde a murit. Eusebiu a fost nominalizat de Partidul Creștinii Strict. Dar partidul opus și-a nominalizat și reprezentantul și l-a instalat ca episcop. Devenit episcop, Heraclius i-a tratat pe cei căzuți cu condescendență, le-a interzis să-și plângă păcatele și i-a acceptat în biserică după cea mai scurtă disciplină penitențială. Dimpotrivă, Eusebiu a menținut o disciplină strictă și aici s-a repetat aceeași poveste: s-a ajuns la revolte de stradă, care s-au încheiat cu Eusebiu exilat fără să fi fost episcop măcar un an. Istoricii antici tac complet cu privire la acest incident, iar numele lui Heraclius apare doar datorită inscripției de la Damasc. Alți scriitori nu spun nimic despre el și există o presupunere de la Lipsius că în erezia heraclioților, care figurau în antichitate ca o sectă gnostică, se află o urmă a mișcării ridicate de Heraclius. În ceea ce privește persoanele fizice, inscripțiile oferă în general informații despre timpul vieții și activitățile lor. Aceasta este inscripția de pe mormântul lui Victor, episcop de Capua, care a murit în aprilie 554, după 13 ani de conducere a turmei, din februarie 541. O inscripție în Asia Mică, publicată până în mai, mărturisește episcopul Smirnei - Eferich (Aíférixo_s). Epherich a fost prezent la Sinodul Flavian (448), la Sinodul tâlharilor și la Sinodul de la Calcedon. Intimidat de teroare, a dat mărturie extrem de vagă și, în general, judecând după actele consiliului, lasă impresia unui om miop și care s-a trezit deplasat. Dar inscripția atestă că Eferich a fost arhiepiscop și a fost respectat de turma lui și, astfel, aruncă lumină asupra stării spirituale în care se afla: arată că mărturia lui confuză a fost rezultatul fricii, și nu al dispoziției mintale; în același timp, este important pentru a judeca modul în care au fost tratați părinții la consiliu. Apoi, după cum sa menționat, marea majoritate a inscripțiilor sunt pe pietre funerare. Acest tip de inscripție poate fi de mare ajutor arheologiei creștine, dar poate ajuta și în alte domenii. Astfel, pe baza lui Cavedoni, este posibil să se determine vârsta obișnuită la care creștinii s-au căsătorit - de la 14-17 ani, deși au existat cazuri de căsătorii la 12-13 ani. De asemenea, le puteți folosi pentru a determina speranța medie de viață, care în Roma antică se dovedește a fi mai mică decât în ​​prezent. Cea mai completă colecție de inscripții existente în prezent a fost publicată de Academia de Științe din Berlin sub titlul: „Corpus inscriptionum Graecarum (din 1825) et Romanarum (din 1863).” Aceasta este o colecție imensă de volume în care sunt introduse și grupate toate inscripțiile descoperite. Producția acestei ediții este excelentă, datorită resurselor materiale de lux care fac posibilă atragerea celor mai bune forțe ale Germaniei pentru a participa la ea. Poate înlocui inscripțiile autentice care sunt inaccesibile pentru mulți. Au existat și colecții separate de inscripții. Astfel, Le Blunt (1856–1865) a publicat inscripții ale Galiei creștine. Profesorul din Berlin Speg a publicat inscripții în spaniolă (1871) și engleză (1876). Arheologul italian de Rossi (1861–1888) a lucrat în special la inscripțiile romane, a căror activitate este de neegalat. Alături de inscripțiile realizate pe pietre sau conservate pe fragmente de pereți, sunt importante și inscripțiile realizate pe sigilii. Pecețile, după cum se știe, în antichitate erau uneori atașate la documente pe un șnur (sigilla pendentia) și reprezentau ceva asemănător medaliilor; În acest caz, aveau o față și o față, așa că se puteau scrie multe pe ele. Datorită asemănării în tehnica sigiliilor cu medalii, acestea pot fi luate ca forme cunoscute de medalii, așa că cei care strâng medalii ar trebui să țină cont și de sigilii. Sigiliile antice au supraviețuit în număr mare, iar fiecare sigiliu personalizat este un document care poate mărturisi o anumită persoană sau poziție. Uneori, în tipărituri, detaliul cel mai aparent nesemnificativ poate fi decisiv în identificarea unei figuri istorice. De exemplu, strategul orașului obișnuia să pună în peceți lângă Hristos și Maica Domnului pe sfânta care era considerată patronul orașului. Datorită acestui fapt, problema locului de reședință al strategului poate fi rezolvată cu ușurință cu ajutorul sigiliului său. Doar sigiliile episcopale au supraviețuit în cantități foarte mici. Și sunt și documente foarte valoroase. De exemplu, s-a păstrat un sigiliu, aparținând episcopului de Ivornos, Photius. Pe reversul său citim de jur împrejur numele Episcopului Fotie, iar pe cealaltă parte în mijloc este Sfântul un episcop îmbrăcat într-un felon sau surplis cu semnătura: „ó” Agio_s Ouránio_s _'Epískopo_s Ύ bórnio_s” („Sfântul Uranius, Episcop de Ivornos”). Poate că acest sigiliu umple golul din „episcopiile fasti”, sau poate constituie doar material pentru corectarea lecturii din semnătura Conciliului de la Trullo (692), unde apare Episcopul Fotie de Ivornos. Numele Urania are și semnificație. Acesta a fost episcopul al cărui reprezentant la Sinodul de la Calcedon a fost preotul Paul. După cum știm din viața lui Eutyches din Constantinopol, memoria lui Uraniu a fost foarte venerată. Astfel, această inscripție ulterioară confirmă că sărbătorirea acestui sfânt a continuat încă. Informații despre sigilii pot fi găsite parțial în lucrările de diplomație, parțial în lucrări speciale. Heineccius, De veteribus Germanorum aliarumque nationum sigillis. Francof. 1719. Grotefend, Über Sphragistik. Breslau 1875. [Sigilografia bizantină a fost dezvoltată în lucrările lui G. Schlumberger, lucrarea principală este Sigillographie de l' Empire Byzantin. Paris 1884]. S-ar putea privi ciudat faptul că monedele ar putea fi printre sursele de informații istorice ale bisericii. În acest caz, semnificația lor nu este în principal din partea tehnică și nu din cât costă, ci ca un fel de inscripție. Monedele antice nu sunt ca monedele noastre, care își păstrează ștampila chiar și după o schimbare de suverani, cu excepția cazului în care există vreo schimbare a guvernului. În lumea antică, monedele erau, de fapt, medalii, emise nu numai în memoria domniei generale a diverșilor suverani, ci și în memoria diferitelor evenimente din istoria de atunci și aveau valori diferite. Au existat, de exemplu, monede în memoria cuceririi Iudeii de către romani, în urma cărora acestea purtau inscripția: „Capta Judeaea”. Ștampilele de pe monede s-au schimbat foarte des atunci, făcând posibilă o idee mai exactă a timpului evenimentelor în cinstea cărora au fost ștampilate. În general, monedele antice sunt semnificative nu numai pentru că oferă portretul unui suveran celebru, ci și pentru că reprezintă embleme și inscripții care ajută la determinarea naturii unei domnii celebre și a obiectivelor politice ale unuia sau altuia suveran. Astfel, se știe că monedele lui Constantin cel Mare joacă un rol în istorie deoarece fac posibilă determinarea atitudinii acestuia față de creștinism în funcție de cât de des apar simboluri creștine pe ele. Englezul Madden (Madden 1877–1878) a lucrat deosebit de mult la studiul lor. O monedă caracteristică este ștampilată în cinstea împăratului Decius Traian cu inscripția: „pudicitiae Augusti”, „castitatea lui Augustus”, indicând caracterul strict moral care l-a distins pe Decius, ceea ce este confirmat de știrile din alte surse. Moneda împăratului Nerva oferă și informații istorice interesante. Pe fața sa se află o inscripție: „Imp. Nerva Caesar Augustus Pontifex Maximus Tr. P. Consul II”, iar pe revers: „Fisci judaici calumnia sublata”, „pentru desființarea calomniei fiscusului evreiesc”. Fiscusul evreiesc a fost introdus de Domitian. Acest nume a fost folosit pentru a se referi la taxa care a fost colectată pentru circumcizie și plătită Bisericii lui Jupiter Capitolinus. Această supunere a fost strânsă cu mari calități și a fost însoțită de insulte. Nobilul Nerva a abolit acest impozit la urcarea sa pe tron. Din punct de vedere cronologic, monedele bătute în Alexandria sunt deosebit de importante deoarece erau marcate cu anul domniei împăratului în care a fost bătută moneda. Era notat cu litere grecești, care era precedată de un semn asemănător cu litera „L”; Este imposibil de înțeles ce înseamnă acest semn. Dar, oricum ar fi, acest „L” este urmat de un semn care arată exact de câte ori cade 29 august în timpul domniei acestui sau aceluia suveran, iar anul precedent este pe deplin inclus în domnia acestui suveran. Prin urmare, monedele alexandrine sunt prețioase pentru cronologie. În plus, monedele pot fi folosite cu succes pentru a determina numele complet al unuia sau altui suveran. După cum știți, romanii aveau multe nume. Determinarea numelui complet al suveranului este foarte importantă pentru istoric. Datorită monedelor supraviețuitoare, a fost posibilă restaurarea numelui complet al împăratului Decius Traian: Cajus Messius Quintus Trajanus Decius. Acest lucru face posibilă corectarea unei date din martiriul lui Pionius, care începe cu cuvintele: „imperatore Cajo Mense Quinto Trajano Decio”... Cu ajutorul monedelor se poate înțelege că cuvintele „Mense Quinto” sunt modificate de la numele real al împăratului „Messio Quinto”. Din aceasta se vede că traducătorul latin, deși a schimbat numele împăratului, avea totuși la îndemână acte bune de martiriu. Stabilirea numelui complet al lui Decius, pe lângă corectarea înscrierii indicate, mai face posibilă: a) să atribuie o parte din destul de numeroasele martirii care, potrivit actelor, sub Traian, pe vremea lui Decius și b) să fie sceptic cu privire la acele acte în care Decius este numit Flavius. Datorită culegerii complete a numelor proprii ale împăraților în perioada persecuției, s-a putut afla un fapt remarcabil pentru criticarea anumitor acte de martiriu din punctul de vedere al autenticității lor. Problema se rezumă la utilizarea numelui Flavia. Se dovedește că în multe monumente ale martiriului Decius este numit Flavius ​​și i se atribuie edicte despre persecuție. Această împrejurare aparent nesemnificativă este însă un indicator cronologic al acestor acte. Toate aceste acte cu numele de Flavius ​​au apărut, fără îndoială, după Constantin cel Mare, deși uneori se pot baza pe tradiții care au venit din vremuri mai vechi sau chiar pe scurte înregistrări ale martiriilor. Se știe că în a doua jumătate a secolului I familia Flavian a domnit la Roma. A aparținut lui: Vespasian, Tit și Domițian. Cu Domitian acest nume de familie a încetat. Dar numele Flavius ​​apare în titlul de Constantius Chlorus, pe care l-a moștenit de la bunicul său și care arăta nobilimea originii sale. După cum știți, împăratul Dioclețian provenea dintr-o familie foarte joasă. Devenit împărat, s-a numit „Cajus Aurelius Valerius Jovius (dedicat lui Jupiter) Diocletianus”. Apoi și-a ales vechiul său frate de arme cu numele „Marcus Aurelius Valerius Herculius Maximianus” drept co-conducător. Astfel, numele apar în numele ambilor împărați augustani: Aurelius și Valerius. Apoi, când asistenții - Cezari - au fost aleși pentru ambii augusti, aceștia au primit titlul de Valerius, dar nu de Aurelius, astfel încât Constantius Chlorus a fost numit „Cajus Valerius Constantius”, iar Galerius - „Cajus Galerius Valerius”. Astfel, suveranii au căpătat multe nume, iar numele lui Aurelius și Valerius au început să fie prețuite ca titlu distinctiv de conducători. În persoana lui Constantius Chlorus, familia Flavia urcă pe tron, iar Constantin, care a moștenit numele „Flavius” de la tatăl său, a devenit împărat și a început să fie numit: „Cajus Claudius Flavius ​​​​Valerius Aurelius Constantinus”. A fost numit Claudius în cinstea împăratului Claudius; numele „Valerius Aurelius” exprimau completitatea puterii sale. Deși numele „Flavius” era titlul de familie al lui Constantin, toți împărații au început să fie numiți cu acest nume după el. Astfel, deși numele de familie Flavia a fost întrerupt, titlul „Flavius” continuă cu toți împărații care au urmat. Teodosie I, Teodosie al II-lea, Iustinian, Heraclius au fost numiți Flaviani. S-a întâmplat ceva și mai mult. Toți demnitarii statului, chiar și cei mai de jos, ca să nu mai vorbim de cei mai înalți, au fost intitulați Flavius. Recent, contractele egiptene deschise arată că fiecare dintre antreprenorii de acolo este fie Flavius, fie Aurelius, iar dacă nu a ocupat o funcție publică în Egipt, se numea Aurelius, iar dacă a ocupat o funcție publică, atunci Flavius. Rezultatul a fost o tradiție uriașă a numelui Flavius. Celor care au trăit după Constantin, li s-a părut foarte incredibil că împărații care l-au precedat pe Constantin nu au purtat numele Flavius, iar ei înșiși i-au înzestrat cu acest nume. Toate lucrările anterioare despre numismatică au fost la un moment dat eclipsate de munca savantului Eckel din Viena, J. Eckhel Doctrina nummorum veterum. Vindobonae 1792–1799 (8 volume în 4°). Lucrarea lui Eckel a fost continuată de H. Cohen, Description historique des frappees sous l'Empire Romain. Continuare par F. Feuardent 2 ed. Paris 1880–1892 (8 volume în 8°). De mare importanță sunt lucrările lui Sabotier, în 2 volume, despre descrierea monedelor bizantine, de la Arcadius până la capturarea Constantinopolului de către turci, J. Sabotier, Description generate des monnaies Byzantines. Paris 1862. Fotografiile monedelor antice, interesante pentru designul lor pentru public, se găsesc adesea, de exemplu, în periodice de natură neștiințifică. În general, din cauza naturii dispersate a materialelor de numismatică, este dificil să stai la apogeul cunoștințelor pe acest subiect. 2. Sursele generale de carte și edițiile lor fundamentale Toate tipurile de inscripții au o importanță secundară pentru istoria bisericii și nu pot rezista în comparație cu sursele de carte. Cele mai valoroase monumente pentru istoria bisericii sunt cele cuprinse în scrisul patristic și bisericesc în general. Au fost făcute de multă vreme experimente pentru a le colecta cât mai complet posibil. Opere ale Sfinților Părinți și Scriitori bisericești Una dintre cele mai vechi colecții mai mult sau mai puțin complete de scrieri patristice este așa-numita „Bibliotheca sanctorum patrum”, care a fost publicată la Paris în 1575–1579. în 8 volume Marguerin de la Eigne, doctor Sorbona și canonic de Bayeux; conține Părinții Latini în original și Părinții Greci în traducerea latină. A fost retipărită de mai multe ori cu completări semnificative și a fost în cele din urmă extinsă în ediția de Lyon a Bibliotheca maxima patrum Lugdune din 1677 la 27 de folii; Scriitorii latini până în secolul al XVI-lea sunt dați aici. (totuși, din secolul al XIII-lea cu lacune) în original, iar greacă în traducere. Apoi la Veneția a apărut ediția lui Andrei Gallandi, A. Gallandi, „Bibliotheca veterum patrum” în 14 folii 1765–1781:1788), în care scriitorii greci sunt tipăriți în original. Ediția lui Gallandi a fost completată substanțial de Angelo Mai, prefectul Bibliotecii Vaticanului († 1854). A avut acces la o colecție somptuoasă de originale grecești din această bibliotecă și, în timpul serviciului său, a publicat cât mai multe dintre ele cât de rar poate cineva. Ediția sa în zece volume „Scriptorurn veterum nova collectio” (în 4°) a fost publicată la Roma între 1825 și 1838. O altă publicație a lui de autori antici – „Classici auctores” a fost și ea publicată în 10 volume între 1828 și 1838 (în 8°). În 1839–1844 a apărut „Colecția de urechi” în zece volume - „Spicilegium Romanum” (în 8°). După această amplă muncă, s-a dedicat exclusiv publicării Sfinților Părinți „Nova Patrum bibliotheca”, în 7 volume, din 1844-1854. (în 4°); volumele 8 și 9 au fost publicate după moartea lui Mai în 1871 și 1888 [materialul pentru volumul 10 în 1906 nu a mai fost cules de Mai]. Publicațiile lui Mai, în ciuda deficiențelor lor, rămân importante și astăzi, deoarece multe dintre monumentele tipărite de el se găsesc doar în colecțiile sale. În aspectele principale și esențiale, edițiile anterioare ale lucrărilor patristice sunt epuizate în „Patrologia” starețului francez Minge, editor al „Bibliotecii universale pentru cler”, J. R. Minge, Patrologiae cursus completus seu Bibliotheca universalis omnium SS. Patrum, Doctorum Scriptorumque ec-clesiasticorum. Mai întâi, Minh a publicat Hrisostom și Augustin. Dar apoi în anii 40 a ajuns la intenția de a publica toți părinții. În 1844–1855 Minh a publicat 221 de volume, într-un format între 8° și 4° de text apropiat, de scriitori latini, aduse până la Inocențiu al III-lea (1216), volumele 218–221 conțin indici; apoi în 1857–1866. a publicat Părinții greci în 161 de volume, aducând publicarea la cucerirea Constantinopolului de către turci. Astfel, întreaga perioadă veche și mijlocie a istoriei bisericii a fost cuprinsă aici în principalii ei reprezentanți. Visul său prețuit a fost să publice lucrările patristice în limbi orientale, dar nu a avut timp să facă nimic pentru asta. Condițiile speciale de muncă ale lui Min și-au pus amprenta asupra muncii sale. Pentru a publica o colecție imensă de cărți fără pierderi, el, fără sprijin guvernamental, a înființat o companie și a condus întreprinderea cu fondurile acesteia. Și deși o publicație atât de venerabilă precum Bibliotheca cleri universa ar fi trebuit să trezească simpatie din partea autorităților spirituale, aceasta din urmă a privit nefavorabil întreprinderea industrială a lui Minh, în care ea vedea ceva nedemn de o persoană sacră și contrar regulilor apostolice, care interzic unui duhovnic să „cumpere fapte”, așa că Minh era arbishopul parizian. Având în vedere aceste inconveniente, publicația lui Min nu putea fi deosebit de strălucitoare. A fost tipărită pe cea mai proastă hârtie care se putea găsi la Paris, așa că trebuie folosită cu prudență. Cu toate acestea, a perseverat și a terminat treaba. A murit în 1875. O parte semnificativă a publicației sale (patrulologia greacă) a fost pierdută din cauza unui incendiu într-un depozit în 1868. Dacă determinăm valoarea „Patrologiei” lui Minh, atunci această valoare constă în primul rând în caracterul său practic și ușurința în utilizare. Minh a eliberat lumea de tomurile călugărilor benedictini, care erau foarte incomod de folosit, printre altele, din cauza enormității formatului. Valoarea științifică a lucrării lui Min este mică și el nu a urmărit acest scop. Minh nu a fost un om de știință din domeniul publicațiilor printre cei care au explorat și au descoperit căi noi. Nu și-a pus sarcina de a publica autori inediti, nu a stabilit un text critic, a retipărit doar publicații cu autoritate. A publicat într-o perioadă în care fiecare om de știință trebuia să plece de la publicațiile benedictinilor. De aceea, oferă doar retipăriri ale publicațiilor antice cu autoritate, peste care avantajul „Patrologiei” sale constă în comoditatea formatului. Adevărat, a avut și interese în direcția științei, dar experiența sa în această direcție s-a încheiat fără succes și, în general, Min însuși nu a avut ocazia să îmbunătățească în mod deosebit textul lucrărilor pe care le-a publicat. Puține cazuri de corectare a textului au dus la mari probleme: în special, povestea creațiilor lui Makariev a rămas memorabilă pentru el. Erau doi Macarii în Egipt: Macarie din Egipt, sau cel mare, și Macarie din Alexandria - politikó_s („urban”). A fost necesar să se facă distincția între lucrările lor. Minh s-a gândit să folosească serviciile profesorului de la Bonn Floss atunci când publică. Acesta din urmă a compus un prolegomen („prefață”) foarte bun, dar când a fost vorba de stabilirea textului, nu numai că nu a respectat termenul, dar nu a mai făcut nimic. A existat o încetinire a editării, pe care afacerile comerciale nu a tolerat-o. S-a produs o pauză în seria patrulelor grecești, tipografia putea rămâne fără muncă, și de aceea Min a început să publice următoarele volume, dar abonații nu au vrut să ia aceste volume fără cele anterioare. Minh a apelat la practica sa anterioară, a renunțat la Fless și a început să retipărească publicații vechi. El a luat de obicei cea mai bună ediție benedictină, mai completă și mai autorizată în comparație cu altele, și a indicat paginarea originalului cu caractere aldine în textul ediției sale; la nevoie, s-au adăugat lucrările patristice publicate de savanții de mai târziu, care lipseau de la benedictini. Toate neajunsurile care au împovărat edițiile benedictine anterioare ale lucrărilor sfinților părinți, evident, ar fi trebuit să fie incluse în „Patrologia” lui Minh, iar acestora li s-au adăugat noi erori. Prin urmare, oamenii de știință nu sunt scutiți și acum de obligația de a recurge la originalele literaturii patristice și la edițiile sale anterioare și doar din cauza inconvenientului de a le folosi pe ambele recurg la „Patrologia” lui Min. În ceea ce privește edițiile anterioare, acestea s-au distins prin simplitatea tehnicilor lor. Primii editori și-au bazat lucrările pe unul sau două manuscrise și rareori au permis modificări, așa cum au făcut benedictinii. Dar aceștia din urmă, deși au folosit o cantitate mare de material pentru publicațiile lor și s-au remarcat prin hărnicia lor, au omis multe opțiuni în manuscrise și s-au călăuzit de autoritatea celor care lucraseră anterior în domeniul publicării literaturii patristice. Datorită lucrărilor benedictine, textul manuscriselor pe care le-au furnizat a dobândit valoare din punct de vedere al sensului, dar edițiile lor nu oferă cercetătorilor ocazia de a urmări geneza („originea”) manuscriselor. O altă comoditate și, în același timp, inconvenient al lucrărilor de publicare benedictine este că benedictinii au încercat să găsească și să verifice pasajele Sfintei Scripturi realizate de sfinții părinți în scrierile lor. Sfinții Părinți, care aveau la îndemână diferite copii ale Sfintelor Scripturi, au avut și ei diferite lecturi ale Sfintei Scripturi. text. Benedictinii au folosit doar copii ale Sfintei Scripturi păstrate în Biblioteca Vaticanului. În consecință, au verificat cu ei textele găsite în lucrările patristice. Dacă sfântul părinte a citat locul preotului. Scripturile nu sunt de acord cu listele Vaticanului, benedictinii considerau un astfel de loc o greșeală de scriere și l-au corectat cu calm fie conform ediției Sixtine a Bibliei (în lucrările părinților greci), fie conform Vulgatei (în lucrările părinților latini). Această tehnică inocentă a benedictinilor îi privează pe oamenii de știință de posibilitatea de a urmări din ce manuscris St. tatăl a împrumutat textul pe care l-a citat. Prin urmare, oamenii de știință pentru care textul celor mai vechi manuscrise este important sunt nevoiți să ocolească edițiile benedictine și să folosească edițiile anterioare. Asemenea deficiențe ale lucrărilor de publicare benedictine au intrat și în „Patrologia” lui Migne și, prin urmare, îi reduc valoarea. În plus, publicația lui Min nu reprezintă o colecție completă de scriitori bisericești. Lucrări suplimentare în acest sens au fost întreprinse de Jean Battista Pitra (J. V. Pitra), ulterior cardinal și episcop de Tusculan († 1889). Activitatea sa este în legătură cu refacerea așa-zisei congregații a maurului după pogromul provocat de revoluția franceză. Acesta din urmă a fost în detrimentul mănăstirilor. Au fost jefuite mănăstirile, timp în care multe monumente literare au fost distruse și jefuite. După revoluție, guvernul francez a decis restabilirea activităților științifice ale mănăstirilor. În acest scop, congregația Sf. Maura, al cărei întemeietor a fost un elev al lui Benedict de Nursia, trimis de profesorul său în Galia și aici, conform hrisovului său, a înființat o mănăstire. Fiecare membru al congregației Sf. Maura a fost numit „monachus Benedictinus sancti Mauri” sau „San Mauritan”. Congregației restaurate i s-a dat o mănăstire în Solem (1837). Al doilea stareț al său a fost Pitra. A publicat în 1852–1858. monumente ale literaturii paterne din colecția: „Spicilegium Solesmense” - „Colecția de spice Solemsky” (4 volume în 4 °). Devenit episcop de Tusculan, Pitra și-a transferat activitățile în Italia. Folosind manuscrise de la Biblioteca Vaticanului, el a publicat în 1876–1884. o altă colecție de lucrări patristice numită „Analecta sacra” (volumele 1–4, 6, 8 în 8°). Când a publicat această colecție, a folosit pe scară largă manuscrisele orientale în siriacă, armeană și coptă. Apoi a publicat Analecta novissima în 1885–1888 (2 volume în 4°) și Analecta sacra et classica în 1888 (în 4°). O ediție mai avansată a scriitorilor ecleziastici latini înainte de secolul al VII-lea. a preluat Academia de Științe din Viena, care publică „Sophia scriptorum ecclesiasticorum latinorum” din 1866. Lucrarea a fost împărțită între cei mai remarcabili filologi ai timpului prezent. Pentru a înțelege și a aprecia meritele și demeritele acestei lucrări, este necesar de remarcat faptul că publicația a fost întreprinsă cu scopul de a oferi un text latin stabil, autentic al acestor lucrări. Știința datorează această publicație schimbării opiniilor despre limba latină. Anterior, ei au făcut distincția între perioadele de aur, argint, cupru și fier ale limbii latine și au privit orice abatere de la latină clasică ca pe o corupție a limbii și au încercat să corecteze fiecare astfel de loc în spiritul acesteia din urmă. Acum, totuși, fiecare schimbare într-o limbă este privită ca o modificare naturală a vieții sale organice și, pentru a urmări istoria dezvoltării sale, ei încearcă să restaureze textul original al tuturor lucrărilor scrise în ea. Chiar și perioada declinului limbii oferă oamenilor de știință moderni date interesante pentru apariția noilor limbi romanice: de aceea filologii au început să studieze lucrările scriitorilor creștini din secolele al IV-lea, al V-lea și al VI-lea. Publicațiile anterioare erau incomod de urmat. Editorii anteriori au văzut multe erori gramaticale în manuscrisele părinților latini și le-au corectat. Învățații filologi ai Academiei de Științe din Viena și-au propus să restaureze textul complet original. Cazul este condus exclusiv de filologi: acest lucru conferă publicației o aromă aparte. De Lagarde, într-o trecere în revistă a publicării lucrărilor Sfântului Ciprian în corpus de la Viena, realizată de Hartel (1868–1871), după ce a subliniat diverse neajunsuri ale ediției, explicate prin faptul că editorul nu a fost teolog, notează pe bună dreptate că, până la urmă, neajunsurile de la publicarea Sfinților Părinți vor fi așteptate de la aceiași publicații de către filologii lor, ca și aceiași publicații de către filologi. fără educaţie filologică adecvată şi cu tendinţe dăunătoare ştiinţei. Toată lumea își amintește de ideile avvei Sionnet în publicarea unor texte noi și îmbunătățite ale sfinților părinți pe care le-a întreprins la Paris; de la ei este clar ce s-ar putea aștepta știința teologică de la publicarea părinților latini de către teologii catolici. În timpul publicării lui Augustin și Ioan Gură de Aur, remarcabilul filolog Dübner a fost invitat pentru lucrări filologice. Dübner a descoperit că Biblia latină folosită de Augustin a fost modificată îngrozitor. I-a spus stareţului Sionne despre aceasta; el a răspuns grosolan: „Partea teologică este publicată de mine, abatele Sionne, și ar face bine dacă s-ar limita să găsească și să stabilească citate din autorii clasici”. Astfel, faimoasa personalitate a lui Dübner a apărut doar în loc de semn, ca momeală. Același lucru a suferit și filologul Jahn la retipărirea lucrărilor lui Vasile cel Mare: instrucțiunile sale au fost tratate cu dispreț extrem. Aceste precedente nu promiteau nimic bun din publicațiile Sfinților Părinți ale teologilor catolici. Filologii sunt străini de interesele teologice, iar aceasta este cea mai bună garanție a lor că vor oferi textul exact așa cum a fost în cele mai bune manuscrise și cum poate fi restaurat folosind cele mai bune mijloace. Dar filologilor nu le pasă de comentariile asupra conținutului teologic. Ei dau text bun; dar nu dau note de subsol. De aceea, „Patrologia” lui Min nu și-a pierdut încă semnificația, deoarece conține disertații și comentarii atât de valoroase încât nu pot fi neglijate. Din punct de vedere practic, publicația Academiei de Științe din Viena evocă reproșul că iese încet. Dar această lentoare arată și dificultatea publicării. Astfel, despre ediția lui Orosius, apărută în 1882, se știe că la ea a lucrat editorul Zangenmeister timp de 15 ani; 15 ani de muncă i-au permis acestui om de știință să stabilească textul cu bună-credință. Pentru propriile lor scopuri, oamenii de știință vienezi adună informații în toate bibliotecile, iar tot ceea ce oferă întreaga Europă își găsește aplicare practică în lucrările lor. De aceea, încetineala este asociată cu calitatea muncii. Această publicație aplică cea mai fiabilă metodă de utilizare a manuscriselor. Consideră insuficientă notarea variantelor din manuscrise, dar stabilește legătura dintre manuscrise prin numele cărora le aparțin. În acest fel, editorii s-au gândit să picteze un tablou al istoriei monumentelor. Un alt reproș care i se poate face acestei publicații este că conținea în cea mai mare parte autori mai puțin importanți pentru teologie în general și pentru istoria bisericii în special, astfel că dintre autorii publicati inițial au fost puțini valoroși, precum Ciprian, Victor de Vitus, Sulpicius Severus, Paul Orosius, Ioan Cassian. Restul sunt scriitori care oferă atât de puțin material pentru istoria bisericii încât aproape nimeni, cu excepția filologilor, se va angaja să le studieze. Succesul ediției de la Viena a depins, printre altele, de motive speciale, a căror esență a fost rivalitatea dintre Academiile de la Viena și Berlin, în ciuda tuturor asigurărilor reciproce de asistență reciprocă. Monumenta Germaniae istorica, care are o mare importanță, este publicată la Berlin; aici în secția „Scriptores”, printre „auctores antiquissimi” (1877–1898, 13 volume) apar acei scriitori bisericești latini care au acționat pe pământ german, de exemplu Orosius și alții. Datorită competiției dintre Berlin și Viena, oamenii de știință vienezi, întâmpinând dezacorduri în manuscrise, au așteptat publicarea lor la Berlin și apoi și-au verificat textul la Berlin. Astfel, se poate spera că vechii scriitori ecleziastici latini vor fi publicate la Viena și „Patrologia” lui Migne în partea corespunzătoare, în raport cu textul scriitorilor, va fi desființată. Dar „Patrologia” lui Minya cu privire la scriitorii bisericești grecești nu își va pierde semnificația pentru mult timp. Cu greu ne putem aștepta ca scriitorii greci din biserica antică să apară în întregime în secolul al XX-lea. Până nu demult, cel puțin, se puteau semnala doar câțiva care au făcut măcar ceva pentru a retipări scriitorii bisericești greci; Singurele excepții sunt câteva scrieri ale apologeților apostolici și creștini. Când apare Origen după apologeți, este deja foarte greu să găsești editori pentru retipărirea lui, în special Vasily V., Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur. În ceea ce privește ceea ce a fost publicat anterior în Germania, de exemplu de Harnack, acestea erau doar mici piese din monumentele literaturii creștine antice. Aceeași semnificație cantitativă relativ mică au și publicațiile lui Karl de Boor, care ne fac cunoștință cu Teofan Mărturisitorul, Teofilact, Nicefor - Patriarhul Constantinopolului etc. Prin urmare, „Patrologia” a lui Min încă, s-ar putea spune, nu a devenit învechită. Această atitudine față de literatura greacă se explică de la sine. Scriitorii latini sunt de interes pentru filologii latini, filologii romani, istoricii romani și germanici. Dimpotrivă, scriitorii greci sunt de interes pentru istoricii civili și, poate, și pentru grecii înșiși. Cert este că limba greacă nu a introdus niciun adverb nou; limba greacă modernă este doar o modificare a acesteia. Prin urmare, nu poate fi de interes decât pentru un filolog elenist, iar în această condiție, lipsa oamenilor de știință care ar fi interesați să studieze limba greacă este un fapt complet firesc și de înțeles. Măsura în care istoricii civili privesc problema în mod restrâns este ușor de judecat după cel puțin următorul fapt. Când a apărut ediția cronicii lui Teofan, cercetători învățați au făcut notițe de acest fel că această publicație nu era utilă pentru lumea germanică și tocmai pentru că nemții fuseseră și pe pământ grecesc 10 . Patrologia lui Min, chiar dacă ar fi completată, ar avea totuși dezavantajul semnificativ că nu îmbrățișează cele două ramuri ale scrisului grecesc și latin. Cert este că publică doar lucrări care aparțin anumitor autori. Însuși programul „Patrologiei” a lui Min exclude așadar lucrările anonime (cu unele excepții) pe de o parte și, pe de altă parte, lucrări colective precum „Actele Consiliilor”. [Ming însuși a avut intenția de a publica „Actele Sinodelor” în 80 de volume, dar nu a avut timp să înceapă să pună în aplicare această idee.] Astfel, trebuie să ne întoarcem la alte colecții de monumente ale literaturii creștine antice, pe lângă „Patrologia” lui Min. Istoria publicării actelor conciliare este foarte interesantă în sensul creșterii treptate a tehnicilor publicistice. Lumea medievală romano-germanică s-a mulțumit doar cu colecții canonice în publicațiile sale teologice și istorice. Fireşte, în asemenea condiţii, ramura literară specificată era în deplină uitare. Întâlnirile de acest fel au apărut doar sub influența directă a Reformei germane. Pentru a combate inovațiile, canonicul parizian Jacques Merlin în 1524 a întreprins publicarea consiliilor, reprezentând un folio în 2 părți. Trebuia să conțină actele tuturor consiliilor ecumenice și locale și deciziile papilor. Se poate judeca cât de puțin și-a imaginat acest om de știință despre domeniul materialelor canonice și este destul de firesc că intenția lui sa dovedit a fi mai bună decât execuția în sine. Colecția s-a dovedit a fi nesatisfăcătoare. Astfel, scrisoarea lui Chiril al Alexandriei către Nestorie este atribuită în ea Sinodului de la Efes. Sinodul V Ecumenic (553) s-a dovedit a fi complet necunoscut. Iar ceea ce apare sub numele acestui sinod se referă de fapt la Sinodul din 536, care a fost sub patriarhul Constantinopolului Menas, și la Sinodul de la Ierusalim. Dar odată ce s-a dat primul imbold în această direcție, Merlin și-a găsit adepți. Ediția lui Merlin a fost retipărită în 1530 și 1536. În 1538, la Köln apare o publicație a călugărului franciscan Peter Crabbe, sub forma a 2 volume în folio. Pentru această publicație, a spus el, a revizuit până la 500 de biblioteci. Aici au fost descoperite noi documente, precum „Breviarium” al arhidiaconului cartaginez Liberatus. Prin urmare, această ediție este oarecum mai bună în comparație cu cele anterioare. Avantajul culegerii lui Crabbe, de altfel, constă în faptul că actele Sinodului IV Ecumenic sunt date în traducerea sa de către diaconul roman Rusticus, astfel încât, datorită acesteia, a devenit posibilă revizuirea traducerii în latină. Mai mult, deoarece edițiile antice au fost adesea întreprinse în așa fel încât manuscrisele antice să fie servite în tipografie împreună cu originalele și, prin urmare, foarte des au dispărut, ediția Krabbe este foarte importantă în sensul că uneori este un înlocuitor pentru originale. După Krabbe, în sensul extinderii cunoștințelor științifice, este de remarcat ediția în 4 volume a lui Laurentius Sury din 1567. În ea apar Decretele Apostolilor (8 cărți), actele Sinodului V Ecumenic, așa-numita „enciclică codex”, care este o colecție de mesaje de la consiliile mitropolitane, urmate de Leo I în Surion.18. lui Nicolini în 5 volume. Următoarea ediție, retipărită de până la trei ori, este de Severinus Binia; dintre acestea, ediția I la Köln datează din 1606. Arată, printre altele, cât de insuficiente erau părerile editorilor înșiși cu privire la sarcinile lor. Deci, de exemplu, lucrarea lui Gelasius este citată în ea ca acte ale Conciliului de la Niceea. Pasul cel mai proeminent în acest sens este publicarea romană a Collectio Romana din 1608–1612, întreprinsă din ordinul Papei Paul al V-lea. Iezuiții, în special Sirmond, erau în fruntea acestei publicații. Această publicație conținea documentele sinoadelor ecumenice în patru volume. Materialul pentru această publicație au fost manuscrise grecești găsite printre comorile Bibliotecii Vaticanului; acesta din urmă a fost responsabil pentru succesul enorm al acestei publicații, dar în același timp nu se poate să nu observăm că această împrejurare (manuscrisele grecești) avea și unele dezavantaje. Având la îndemână textul grecesc, editorii l-au imaginat ca fiind perfect, infailibil și, în acele cazuri în care trebuiau să constate diferența dintre manuscrise, au corectat textul latin. Astfel, după ce au descoperit textul grecesc, acești editori, în calitate de corectori, au păcătuit semnificativ împotriva textului latin original. Au corectat stilul, au tăiat mult, au înlocuit unele locuri cu expresii proprii; într-un cuvânt, ei au tratat traducerea ca și cum ar fi fost muncă școlară, astfel încât în ​​ediția lor textul latin a pierdut sensul și caracterul traducerii antice. Este important ca acești editori, convinși de infailibilitatea acestui text, să corecteze textul latin al simbolurilor bazate pe acesta. Ediția romană a fost urmată de Conciliorum collectio regia (colecția regală de consilii), apărută la Paris în 1644 și formată din 37 de volume. Și în această ediție găsim documente noi, de exemplu solia lui Vigilius, cu care a recunoscut sinodul din 553 ca Sinod al V-lea Ecumenic. Din punct de vedere tipografic, această publicație a reprezentat culmea artei: au fost luate toate măsurile pentru a se asigura că publicația se dovedește luxoasă. Și într-adevăr, era izbitor prin aspectul său. Dar, din păcate, nu același lucru se poate spune despre demnitatea internă a publicației. În întregime, a fost depășită de ediția lui Philippe Labbe, un iezuit francez, care s-a ocupat de chestiune cu mare prudență: a tipărit mai întâi programul publicației sale, astfel încât lumea învățată s-a familiarizat cu acest program și a dat multe instrucțiuni editorului pentru a corecta deficiențele. Datorită acestei tehnici, a reușit să deschidă până la 30 de noi catedrale, care au avut loc în vest și au fost până acum necunoscute. Textul grecesc din această ediție apare în cea mai bună formă. Labbe a murit în 1667 în timp ce pregătea volumele 9 și 10 pentru publicare. Publicația a fost finalizată de colegul iezuit al lui Lyabba, Gabriel Cossart, în 1672, când a fost publicat ultimul volum al 17-lea. Dar nici Philippe Labbe nu a putut renunța la Collectio Romana. Un om de știință francez, Etienne Baluze, care a avut norocul abilitatea de a găsi cele mai valoroase documente și a fost înzestrat cu un talent extraordinar pentru publicare, i-a atras atenția asupra acestui dezavantaj semnificativ. Comparația sa cu alte manuscrise ale textului latin existent l-a convins că romani correctores au deteriorat fundamental textul și au distorsionat sensul. Prin urmare, și-a propus să restaureze textul latin original, stabilind diferența dintre două ediții pentru actele Sinodului IV Ecumenic: a) înainte de Rusticus și b) Rusticus. Dar din moment ce înaintea lui toate librăriile și piețele erau supraaglomerate cu edițiile anterioare și nici un singur editor nu dorea să accepte o nouă ediție fără a o vinde pe cea anterioară, Baluz a fost nevoit să se limiteze la a publica doar versiuni ale ediției Lyabbe-Cossar în 1683. A reușit să afle natura consiliilor din 355, de asemenea, din Milano, din Cartha și din Cartha. conferinta din 411. cu Donatistii. Lucrarea sa privind restaurarea textului original grecesc acoperă toate documentele până la și inclusiv Sinodul V Ecumenic. Publicația cel mai des citată pe vremuri a fost Lyabba, dar acum și-a pierdut semnificația și, dacă continuă să fie citată, aceasta indică doar că autorii sunt departe de a se afla într-un mediu favorabil, și anume, într-un oraș de provincie, unde nu este posibil să se obțină surse mai importante, precum lucrarea lui Hardouin și Mansi. Prima dintre ele, publicarea iezuitului Jean Hardouin (Hardouin, 1729) „Conciliorum collectio regia maxima” a apărut la Paris în 12 volume în 1715, ultima catedrală este datată 1711. Tipografic, această ediție se remarcă prin puritatea și claritatea ei și are în general multe avantaje. Cu toate acestea, editorul nu a reușit să profite în mod corespunzător de completările lui Baluz și, folosindu-le doar ușor, a corectat textul fără a indica măcar numele autorului pe care l-a folosit. Partea falsă a acestei lucrări este atitudinea specială a lui Hardouin față de lucrările predecesorilor săi, deoarece el, folosind publicația lui Baluz, prezintă datele acesteia ca rezultate ale lucrării sale. Pentru textul latin, se dă ceva între adevăratul său caracter, așa cum apare la Baluz, și cel cu care apare la editurile anterioare. Avantajele ediției lui Gardouin includ diferiții indici atașați acesteia. Întreprinderea lui Dominic Mansi este binecunoscută în legătură cu publicarea actelor catedralei ale librarului Nikolai Koleti, publicate la Veneția în 23 de volume în 1728–1734. În sine, această publicație nu a reprezentat nimic nou, fiind o retipărire a textului lui Lyabba. Caracteristica sa norocoasă este că a atras interesul lumii științifice. Mansi, care a fost canonic la Lucca, și-a dat osteneala să alcătuiască șase volume suplimentare la această ediție, publicată în 1748–1752. Și atunci el însuși a decis să publice consiliile. „Sacrorum conciliorum nova et amplissima collectio” a apărut în 31 de volume, dintre care primul volum a apărut la Florența în 1759, ultimul în 1798. Mansi nu a avut timp să finalizeze publicația și a murit anul acesta cu gradul de Arhiepiscop de Lucca (din 1765). Întreprinderea Mansi era în mâinile vânzătorilor de cărți și a suferit oarecum tipografic. Poate chiar programul acestei publicații depindea de considerente comerciale. Aproape fiecare catedrală mai mult sau mai puțin proeminentă a fost împărțită în două volume, astfel încât jumătate începe într-un volum și sfârșitul este cuprins în celălalt. Ediția lui Mansi se încheie cu Conciliul de la Florența. Prin urmare, nu putea înlocui publicațiile lui Gardouin. De asemenea, nu are genul de semne pe care le are Gardouin. Dar în lucrările științifice este necesar să ne ghidăm de preferință după colecția Mansi, nu numai pentru că Mansi a folosit un număr mare de opțiuni, ci și pentru că Gardouin și-a introdus propriile conjecturi în text. Avantajul ediției lui Mansi constă în faptul că este mai completă decât ediția lui Hardouin. Tot ceea ce este publicat în Supplementa este marcat cu semnul unei mâini arătătoare; a publicat tot ce se știa. Publicarea sa include toate conciliile ecumenice, epistolele locale și papale. Neajunsurile ediției Mansi fac în mod firesc să vrei să o înlocuiești cu ceva mai bun. O nouă ediție a documentelor consiliului a fost anunțată încă din 1870 și apoi în 1884 de către editorul parizian Victor Palme. Dar Palmet a promis până la urmă doar că va oferi o reproducere a ediției Mansi, iar pentru a atrage publicul, a promis volumul al 32-lea, care va conține un index, care nu va fi vândut separat. Din punct de vedere științific, o astfel de întreprindere pare a fi o întreprindere dăunătoare, deoarece odată ce această publicație costisitoare va fi aruncată pe piață, va fi imposibil ca indivizii să întreprindă ceva nou. Că inconvenientele publicației Mansi sunt sensibile nu poate fi supus niciunei îndoieli. Formatul acestei publicații este uriaș, nu se potrivește pe masă, așa că în acest sens este incomod de utilizat. În ciuda caracterului complet, colecția Mansi conține o mulțime de lucruri inutile. Conține decretele lui pseudo-Isidore și apoi alte scrisori papale. Motivul retipăririi unor epistole papale a fost că papii scriau uneori epistole după consiliile locale romane. Dar pentru o astfel de publicație precum publicarea conciliilor, epistolele papale sunt un balast inutil, deoarece acestea din urmă au proprii lor editori. Epistolele papilor dinainte de Leu au fost publicate de Coutant, Leon cel Mare a fost publicat de savantul Ballerini, urmașii lui Leu înainte de Hormizda au fost publicati de Thiel, Grigore cel Mare este în Monumenta Germaniae. Astfel, o parte semnificativă a ediției lui Mansi poate fi considerată de prisos. Editura, în continuare, și-a extins sarcina, precum și programul său, iar pentru a explica activitățile papilor, ale căror mesaje le plasează în publicația sa, dă în fața fiecărui papă fragmente din Liber pontificalis. Această parte a lucrărilor sale a devenit depășită, mai ales după publicarea savantului francez Duchenne. Dar mai ales balast inutil este oferit de acele comentarii care însoțesc atât epistolele papale, cât și fragmentele din Liber pontificalis. În prezent, în chestiunile legate de istoria catedralelor, oamenii de știință se înclină în fața autorității savantului Hefele și, prin urmare, folosesc opera sa (S. J. Hefele, Conciliengeschichte. 2 Aufl. Freiburg im Br. 1873 încoace). Raționamentul lui Mansi este abordat de cei care doresc să dea suum cuique și să indice semnificația lucrărilor lui Mansi în istoria studiului actelor conciliare. Astfel, există o mulțime de lucruri inutile în munca lui Mansi. Dacă excludeți materialul care nu este necesar, publicarea acestuia va fi redusă semnificativ. Ceea ce se referă la concilii, el a retipărit bucată cu bucată din vechiul synodicus (Liber synodicus), unde sunt date informații, uneori foarte succinte, alteori împrumutate izbitor din unele surse necunoscute. Gardouin a făcut mai bine retipărind acest sinodic în întregime. Un alt inconvenient al editiei Mansi este ca nu marcheaza paginile editiilor anterioare. Dacă vreodată urmează să se realizeze o nouă ediție a documentelor conciliare, atunci, în orice caz, ea trebuie să apară într-o formă diferită, cu evidențierea scrisorilor papale și a altor documente de prisos și cu modificarea ordinii cronologice de publicare, pe care Mansi o deținea. În general, volumul culegerii documentelor aferente consiliilor este greu de determinat cu exactitate. Este dificil, de exemplu, să spunem care documente datând de la Sinodul de la Efes aparțin Sinodului de la Efes. Prin urmare, ar fi mai bine dacă savanții s-ar abține de la retipărirea epistolelor lui Celestin, Sixtus și chiar Chiril al Alexandriei. Chiril al Alexandriei a avut propriul său editor, dar sub numele Sinodului de la Efes trebuie publicat doar ceea ce s-a citit la el, sau ceea ce părinții moderni îi atribuie acestuia sau, în cele din urmă, ceea ce nu ar putea avea propriul editor, cum ar fi, de exemplu, scrisoarea lui Ioan din Antiohia. Cât priveşte, în schimb, ordinea în repartizarea documentelor, citirea actelor consiliilor muncineşti în ordine cronologică, când răsăriteană, când vestică, dă impresia de ciudăţenie, deoarece natura activităţilor consiliilor pentru est şi vest este diferită; în timp ce Orientul era preocupat de disputele hristologice, Occidentul de stabilirea disciplinei bisericești. De asemenea, se știe că consiliile și-au exprimat activitățile în trei forme: 1) pepragména sau pra_kseis sunt o prezentare scurtă detaliată a activităților consiliului; 2) au fost și alte feluri de monumente cu care părinții catedralei informau lumea creștină și suveranii despre concluziile la care ajungeau, scurte rapoarte sub formă de rapoarte sau protocoale; 3) în sfârşit, hotărârile conciliilor sunt uneori exprimate într-un document cunoscut sub numele de „kanone_s”, care cuprinde cele mai succinte prevederi elaborate la conciliu şi aduse la cunoştinţa întregii lumi creştine de către părinţii conciliului. Este evident că separarea „prá_ksei_s” de alte documente din monumentele catedralei are o bază legală. Toate consiliile ar putea fi împărțite în trei cicluri. A) Documentele primului ciclu - Sinoadele I și II Ecumenice, în legătură cu consiliile locale răsăritene, sunt importante nu atât pentru istoria dogmei, cât pentru dreptul canonic. Se știe că actele Primului și al II-lea Sinod Ecumenic nu au supraviețuit, cu excepția listelor părinților și a altor documente. B) Odată cu cel de-al treilea Sinod Ecumenic, se deschide o nouă eră pentru editorii actelor conciliare, deoarece toate consiliile ulterioare au fost dedicate unei singure probleme, iar rezultatele lor au fost păstrate sub forma „pepragména”. În ediția conciliilor ecumenice de la III la VII ar trebui să-și găsească loc și actele Sinodului de la Constantinopol din 536 sub Menus și actele Conciliului Lateran din 649 sub Papa Martin. Actele Consiliului VII vor reprezenta veriga finală B). În fine, consiliile locale, cu care Biserica Apuseană este bogată, ar trebui să alcătuiască o colecție separată, care să prezinte mai mult interes pentru canonist decât pentru istoric. Astfel, publicarea documentelor conciliare ar trebui să fie formată din 3 părți: prima parte să cuprindă hotărârile primelor două consilii locale ecumenice și răsăritene, a doua - actele consiliilor ecumenice, începând cu III, iar a treia - monumentele consiliilor locale occidentale. Monumentele catedralei despre chipul Domnului Isus Hristos vor fi grupate. Textul grecesc ar putea fi completat pe baza unor rare manuscrise vaticane, în timp ce textul latin ar apărea în ambele ediții, cea antică și cea corectată de Rusticus în secolul al VI-lea. Baluz și cardinalul Pitra au lucrat pentru a restaura textul latin original. Ar fi posibil să-l refacem în toată puritatea ei. În Mansi, cazul a fost lăsat în forma sa inițială; peste tot retipărește textul vechi, corupt de corectori latini, alături de grecesc (după Lyabbe), iar mai jos dă corecții împrumutate din Baluz 12. Sub conducerea lui Neander Bruns, N. T. Bruns, Bibliotheca ecclesiastica s-a făcut deja o experiență de succes în publicarea canoanelor bisericilor răsăritene și occidentale într-un volum mic. Canones apostolorum et conciliorum. I-II. Berolini 1839. Două volume în octavo în loc de 12 volume de Mansi conţin aici toate cele mai valoroase în acest sens din decretele consiliilor ecumenice şi locale. Monumente hagiografice Un alt tip de colecție de documente individuale importante pentru istoria bisericii sunt colecțiile de monumente hagiografice, actele martirilor și biografiile sfinților - „acta sanctorum”. Publicarea acestor monumente aparține așa-numiților bollandiști și are următorul titlu complet: „Acta sanctorum, quot toto in orbe coluntur”, „Fapte ale tuturor sfinților care sunt venerati în întregul univers”. Bollandiștii erau iezuiți flamanzi conduși de John Bolland, care a murit în 1665. Bolland a fost, de fapt, continuatorul afacerii, care a fost începută de Heribert Rosweyde († 1629). Urmașii săi au fost alți iezuiți, Henschen († 1681), Papebroch († 1714), etc. Iezuiții, atunci când au întreprins publicația, conform obiceiului care exista la acea vreme, nu au indicat gradul de participare a colegilor lor la întreprindere. Acest lucru se datorează modestiei lor; dar modestia în cazul de față nu poate fi numită lăudabilă, deoarece pentru oamenii de știință următori este foarte important să știe dacă o lucrare binecunoscută aparține unui om de știință cu experiență sau unui iezuit abia la începutul carierei științifice. Cu toate acestea, unii participanți la această publicație au fost atât de sensibili la nevoile lor încât și-au pus inițialele, scopul inițial al acestei întreprinderi era să fie de natură modestă. Editorii au avut un exemplu pentru ei înșiși în persoana predecesorului lor în acest domeniu, Lawrence Surius, care a publicat în 6 volume viețile sfinților cinstiți de Biserica Latină (1570–1575); aceasta includea multe monumente grecești. Iezuiții au vrut doar să completeze ediția lui Surius, iar în 18 folii Bolland a vrut să publice viețile întregului an. Dar când a început să publice, materialul a început să crească rapid: acum nu se publică o lună în două volume, ci un volum întreg acoperă doar două zile ale lunii. Din aceasta puteți vedea cum sfârșitul întreprinderii nu corespunde începutului. Odată cu creșterea materialului științific, s-a schimbat și forma de publicare. La început s-au gândit să dea doar o traducere latină din monumentele grecești, apoi au început să dea și textul grecesc. Primul volum al publicației (1-15 ianuarie) a fost publicat în 1643. În istoria publicației, Revoluția Franceză a avut o semnificație fatală. Din cauza secularizării proprietății, iezuiții și-au pierdut influența, iar în 1794 a fost publicat ultimul volum 53 (al 6-lea pentru luna octombrie). Abia la sfârșitul anilor 30 ai secolului următor iezuiții belgieni au putut reîncepe această întreprindere. Prima, publicată de ei în 1845. Tom se îmbrățișează pe 15 și 16 octombrie. În prezent, această întreprindere a fost finalizată până în primele zile ale lunii noiembrie, dar pentru sfârșitul anului trebuie să folosim vechea ediție a vieților sfinților Surya. Acești iezuiți au publicat și din 1882 orga periodică „Analecta Bollandiana”, care umple golurile apărute în primele luni. Faptul că iezuiții și-au luat asupra lor publicarea Acta santctorum părea să arunce o umbră asupra întreprinderii lor, întrucât acest ordin dobândise notorietate. Dar, în realitate, știința ar trebui să considere cea mai mare fericire că iezuiții au abordat această chestiune. Aceasta este cea mai răspândită și întreprinzătoare ordine: ar putea aduna monumente de pretutindeni. În plus, aceasta este cea mai puternică ordine. După Reformă, a fost primul fiu născut al Bisericii Catolice, bucurându-se de încrederea deosebită a papilor. Datorită puterii ordinului iezuit, bollandiștii și-au putut exprima opiniile științifice fără a risca persecuția decât membrii altor ordine. Și acest lucru este important, deoarece „Acta sanctorum” a atins interesele altor ordine și, deși bollandiștii stipulau la fiecare pas din „Acta” lor că sunt oameni păcătoși care au tendința de a greși, ei au fost totuși supuși criticilor. De exemplu, când în volumul de acte din iulie, ei, vorbind despre profetul Ilie și despre celebra sa răspândită, au spus că Ordinul carmeliților spaniol nu își are originile la profetul Ilie, acesta din urmă s-a răzvrătit împotriva lor și a declarat că „Acta sanctorum” sunt lucrări eretice, iar editorii erau eretici. Este ușor de imaginat ce s-ar fi putut întâmpla cu un alt ordin, mai puțin puternic, mai lipsit de apărare decât Ordinul Iezuit. Carmeliții și Inchiziția nu au putut face nimic împotriva iezuiților. În „Acta sanctorum” iezuiții își desfășoară activitatea strict științific. Ei trebuie să se ocupe numai de viețile martirilor și sfinților, să asigure aceste documente istorice în forma în care au ajuns, și nu au nevoie să se deda la invenții pentru a apăra papalitatea. Dacă uneori în viața sfinților Bisericii Răsăritene, de exemplu, în viața Patriarhului Constantinopolului Ignatie, ei prezintă traducerea latină a originalului grecesc ca fiind oarecum reinterpretată în favoarea lor, atunci acest lucru nu-l obligă pe omul de știință să apeleze la această traducere atunci când există un original grecesc. Bollandiștii publică nu doar textul, ci și comentariile, care mărturisesc enorma lor erudiție. Pe măsură ce publicația a avansat, s-au deschis noi perspective științifice pentru ei. Pentru a opera, de exemplu, pe date cronologice, ei trebuiau să stabilească cronologia patriarhilor răsăriteni. Pentru a clarifica unele dintre trăsăturile cultului grecesc, a fost necesar să se publice o slujbă către trei sfinți. Astfel, cu cât această întreprindere este mai aproape de noi în timp, cu atât beneficiază mai mult din punct de vedere calitativ 13 14 . Dintre colecțiile private de monumente hagiografice, trebuie menționată și ediția benedictină a 77 Ruinarfa „Acta primorum martyrum sincera et selecta” (Paris 1689, ultima ediție Ratisbonae 1859). Intenția editorului a fost să conțină în colecție ceea ce este autentic în actele străvechi de martiriu. Ruinard a fost strict în ceea ce privește munca sa, dar nu a continuat cu criticile sale. Pe de o parte, are prea puține critici (unele acte nu sunt pe deplin autentice), pe de altă parte, după cum crede ELe Blunt (Les Actes des martyrs. Paris 1882), sunt prea multe (acte cu detalii autentice nu sunt acceptate). În opinia lui Le Blant, critica învățată ar trebui să își înceapă activitatea prin izolarea acestor detalii de adăugările ulterioare. Intenția lui Min de a publica scriitori în limbile estice s-a concretizat recent în Occident, chiar și în două forme simultan. Pe de o parte, Patrologia Orientalis a început să fie publicată la Paris în 1903, editată de R. Graffin și F. Nau, profesori ai Institutului Catolic din Paris. Potrivit editorilor, această „Patrologie” ar trebui să completeze patrulologia greacă și latină a lui Min, menținând chiar formatul acesteia din urmă și este, parcă, o continuare a Graffin’oM întreprins și mai devreme, dar care nu a depășit primul volum din Patrologia syriaca (1894, omiliile lui Afraat). De asemenea, va conține texte grecești care nu se găsesc în Minya. Alături de textele originale, se oferă și o traducere în latină sau în una dintre noile limbi europene (franceză, germană, engleză, italiană). Edițiile primelor patru volume apărute nu dezvăluie niciun plan definit în amplasarea monumentelor publicate. Concomitent cu această „Patrologie”, pe de altă parte, a fost concepută, tot la Paris, și publicată sub redacția orientaliștilor V. Chabot, J. Guidi, H. Hyvernat, V. Carra de Vaux conform programului foarte amplu elaborat anterior „Corpus scriptorum christianorum orientalium”. Întreaga publicație este împărțită în departamente în funcție de limbile lucrărilor tipărite (scriptores arabici, aethiopici, coptici, syri), departamente în serii în raport cu conținutul. Planul prezentat se realizează pe măsură ce volume sau numere individuale sunt pregătite pentru tipărire. Până acum au fost publicate sau abia începute 16 volume. În total, colecția conține cel puțin 200 de volume în 8°. Traducerea se presupune a fi dată, cu câteva excepții, numai în latină; este tipărită și poate fi achiziționată separat de textele orientale. Ambele ediții vor cuprinde cel mai variat conținut de monumente ale literaturii orientale, inclusiv hagiografice, liturgice, canonice și chiar filozofice (în Corpus). Concurența dintre două întreprinderi omogene, la care participă majoritatea orientaliștilor moderni de seamă, nu pare pe deplin de înțeles și, în acest caz, cu greu de dorit (cf. B. A. Turaev, Întreprinderi moderne pentru publicarea monumentelor literare ale Orientului creștin. Jurnal. Min. Nar. Proev. 1905, nr. 1) și era deja însoțită de unele neînțelegeri neplăcute între editori cu privire la apariția aceluiași monument în ambele ediții (istoria arabă a patriarhilor alexandrini Sevier de Ashmun, Seybold în Corpus și Evetts în Patrologia). În orice caz, nu se poate să nu recunoască importanța extremă a acestor întreprinderi pentru istoria bisericii și pentru știința teologică în general, întrucât ele promit să introducă lumea științifică într-o masă de monumente puțin cunoscute sau chiar complet necunoscute până acum. (A.B.) Dintre publicațiile indicate de A.I. Brilliantov, mulți au făcut progrese semnificative. Astfel, „Seria Berlin”, schimbându-și denumirea (în loc de „Scriitori creștini greci din primele trei secole”, a devenit cunoscută drept „Scriitori creștini greci din primele secole”), cuprinde deja peste 50 de volume, extinzându-și gama cronologică (până în secolul al VI-lea după R.H.). A publicat lucrările lui Clement al Alexandriei, Origen, Sfântul Ipolit al Romei, Sfântul Metodie din Olimp, Sfântul Macarie din Egipt, Eusebiu din Cezareea, „Istoriile Bisericii” ale lui Sozomen și Fericitul. Teodoret din Cyrus și alții. Seria sa complementară: „Texte și studii despre istoria literaturii creștine antice” are deja peste 130 de numere. Pe lângă studiile și monografiile individuale (adesea foarte valoroase), această serie include și ediții de texte, de exemplu, comentarii grecești la Evanghelii. „Patrula de Est” (Patrologia Orientalis) conține și aproximativ 200 de volume (în limbile arabă, armeană, coptă, etiopiană, georgiană, greacă și slavă). Corpus Scriptorum Christianorum Orientalium, care include șase serii (siriacă, coptă, armeană, georgiană, arabă și etiopiană), a depășit acum 500 de volume. De remarcat că după cel de-al Doilea Război Mondial au apărut și alte ediții critice ale textelor Părinților Bisericii și ale scriitorilor creștini. Dintre acestea, cele mai respectabile pot fi considerate următoarele: în primul rând, monumentalul „Corpus Christianorum”, publicat în Belgia de savanți catolici (editura Brepols). Acest „Corpus” este împărțit în mai multe serii: „Seria Latină” (Seria Latină), care conform planului ar trebui să cuprindă 250 de volume și să cuprindă lucrări ale autorilor creștini occidentali din primele șapte secole (au fost publicate peste 170 de volume); nemijlocit se află seria „Continuatio Mediaevalis”, care acoperă perioada dintre secolele VIII-XII. (au fost publicate aproximativ 70 de volume); puțin mai târziu (din 1977) a început să fie publicată „Seria Grecească” (Seria Graeca), stabilind sarcina publicării lucrărilor părinților și învățătorilor Bisericii post-niceeni și, prin urmare, completând organic „Seria Berlinului” (au fost publicate peste 20 de volume); în cele din urmă, „Seria Apocryphe” (Seria Apocryphorum), începută în 1983 (au fost publicate „Faptele lui Ioan” apocrife și „Faptele apostolilor armene”). În ceea ce privește monumentalitatea sa, acest „Corpus” poate fi comparat cu „Patrologia” lui Minh, dar în ceea ce privește calitatea textelor publicate și a aparatului critic, este cu mult superior acestuia, folosindu-se de toate realizările științei moderne. În al doilea rând, nu se poate să nu spună ceva despre o serie atât de remarcabilă precum „Sursele creștine” franceze (Sources chretiennes). Început în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, acesta conținea inițial doar traduceri în franceză ale unor opere ale scriitorilor creștini (atât greci, cât și latini), dar în curând a trecut la publicarea textelor în sine cu traduceri paralele (doar autorii creștini răsăriteni sunt publicati doar în traducere). Această serie este remarcabilă prin faptul că problemele sale individuale, de regulă, sunt furnizate cu o prefață extinsă (dezvoltată adesea într-o monografie) și un comentariu. Numărul de volume din această serie se apropie de 400. (A.S.) – 127. 3. Izvoare speciale ale istoriei bisericii Să ne întoarcem acum la ceea ce a fost scris în vechime în literatura istorică bisericească. Lucrările de acest fel reprezintă de fapt prelucrarea, într-o măsură mai mare sau mai mică, a materialului istoric bisericesc. Dar pentru noi sunt și surse primare. istoriografia bisericii grecești În fruntea istoricilor bisericești se află celebrul Eusebiu din Cezareea cu lucrările sale istorice: Libri chronicorum II, Historia ecclesiastica și Vita Constantini. Știm foarte puține despre viața lui. S-a născut între anii 260 și 270 și a murit în jurul anului 340. Din viața sa înainte de numirea sa ca episcop, este cunoscută relația sa cu presbiterul de știință cezarian Pamphilus, din respect pentru care a adoptat numele de „Pamphilus”. Cu toate acestea, nu se poate spune nimic cert despre asta. În monumentele istorice găsim numele lui Eusebiu doar în cazul genitiv: Eusebíou tou:' Pamfílou, deci nu putem spune dacă acesta este "tou:' Pamfílou", după proprietatea limbii greacă, o desemnare a faptului că tatăl lui Eusebiu se numea Pamphilus, ca "'Alé_ksandro_s tou:' Pamfílou caz pentru Esebimíoufíu" Eúsébio_s ó Pámphilo_s, iar atunci aceasta ar însemna că Eusebiu a adoptat de fapt numele „Pamphilus” din respect pentru Pamphilus. Cu acest preot învăţat, Eusebiu l-a apărat pe Origen de adversarii săi. Eusebiu vorbește despre persecuția lui Dioclețian ca martor ocular. El însuși le-a fost supus, dar a supraviețuit. Acest lucru a dat naștere unor critici: ei au spus că și-a salvat viața făcând o concesie și a trădat creștinismul. Cu toate acestea, aceste suspiciuni trebuie considerate exagerate, deoarece la scurt timp după persecuție Eusebiu a devenit episcopul Cezareei și toate activitățile sale se desfășoară în acest rang. Eusebiu a provocat mai multe controverse ca teolog-istoric învățat. În primul rând, s-a discutat despre Ortodoxia sa dogmatică – dacă era arian sau ortodox. Deja în secolul al V-lea. au fost împărtășite judecăți în acest sens, dar cea mai corectă opinie este cea care respinge chiar întrebarea despre aceasta. În orice caz, Eusebiu nu a fost unul dintre marile genii istorice care privesc în profunzime faptele și evenimentele și le evaluează pe scară largă. Era un om foarte educat, dar în același timp un gânditor obișnuit. Pe lângă Ortodoxia strictă, aprobată la Sinodul de la Niceea, și arianismul strict, mai exista și punctul de vedere al lui Origen, care era împărtășit de mulți. Eusebiu, ca om de mijloc, a aderat la teologia lui Origen. El, după cum sugerează relația sa cu Pamphilus, era un origenist și credea că toate întrebările importante fuseseră deja rezolvate de Origen. Prin urmare, când a apărut arianismul, care a primit o respingere puternică din partea lui Alexandru al Alexandriei și a lui Atanasie cel Mare, Eusebiu nu a înțeles esența acestui fenomen: i s-a părut că Origen a rezolvat bine problemele dogmatice, iar arianismul nu avea o importanță deosebită și, din acest motiv, nu i-a deranjat nici pe arieni, nici pe Alexandru. În cele din urmă, Eusebiu a devenit mai aproape de arieni; de-a lungul vieții a stat alături de ei și, datorită poziției sale istorice, nu putea fi considerat ortodox. Desigur, unii dintre arieni îl considerau conducătorul lor, iar Atanasie cel Mare îl considera, de asemenea, un arian. Acest punct de vedere s-a reflectat în atitudinea față de lucrările sale. Dar dacă luăm în considerare tot ce s-a spus, atunci întrebarea dacă Eusebiu a fost arian sau ortodox este respinsă de la sine, iar poziția dogmatică a lui Eusebiu este determinată astfel: Eusebiu nu a fost nici ortodox, nici arian - el a fost un origenist 16 În vremurile moderne, viziunea nefavorabilă a lui Eusebiu nu se baza pe aceasta, ci pe calitatea lucrării în sine. Eusebiu a interesat oamenii de știință în ceea ce privește fiabilitatea legendelor sale istorice, în special lucrarea „De vita Constantini” („Despre viața lui Constantin”). Tonul predominant în această lucrare este panegiric. Prin urmare, ei cred că Eusebiu exagerează acțiunile acestui suveran și ajung la concluzia că această lucrare este departe de a fi de încredere și chiar și partea documentară a acesteia ar trebui folosită cu prudență. Eusebiu vede în Constantin V. un om desăvârşit şi evlavios; el nu găsește cuvinte pentru o descriere demnă a meritelor împăratului. Întrucât un astfel de ton panegiric ar trebui redus semnificativ, după cum au arătat cercetările, acest lucru aruncă o anumită umbră de suspiciune asupra veridicității lui Eusebiu ca istoric: ei spun că este mai mult un lingușător de curte decât un istoric. În acest caz, se subliniază că Eusebiu tăce, de exemplu, despre execuțiile pe care Constantin le-a efectuat asupra membrilor familiei sale și nu relatează nimic despre soarta nefericită a lui Crispus, fiul cel mare al lui Constantin. Astfel, întrebarea este cât de multă încredere se poate avea în Eusebiu atunci când se referă la diverse evenimente istorice. Că Vita Constantini nu este o istorie strictă este într-o anumită măsură adevărat. Dar nu trebuie să uităm că însuși panegiricul lui Eusebiu este important. Eusebiu luminează persecuția creștinilor nu numai în sensul activității diavolului și al răutății omenești; dimpotrivă, el descrie imparțial starea creștinilor înainte de persecuția lui Dioclețian în astfel de termeni încât această persecuție a fost permisiunea lui Dumnezeu, o furtună care trebuia să curețe aerul. Recunoscând toate acestea, el, martor ocular al persecuției, înțelege perfect ce timp dezastruos a fost și apreciază foarte mult beneficiul arătat bisericii de Constantin și îl pictează ca pe un erou, uitând de unele dintre neajunsurile sale. Eusebiu nu era un om semnificativ superior contemporanilor săi, iar atitudinea lui Eusebiu față de Constantin a fost atitudinea generală față de el a episcopilor răsăriteni. Persecuția din est a fost mai severă decât în ​​vest. Când Constantin a urcat pe tronul imperial, poziția creștinilor răsăriteni s-a schimbat: conform Edictului de la Milano, aceștia au fost eliberați de persecuție pentru credința lor. Cu toate acestea, în ciuda existenței Edictului de la Milano, persecuția a fost de fapt posibilă și a fost adesea întreprinsă împotriva creștinilor. De aici a fost ușor să ajungem la concluzia că orice sprijin pentru cei care mărturisesc învățătura lui Hristos nu stă în nimic altceva decât în ​​Constantin însuși. De aceea Constantin cel Mare este înconjurat de o aură de glorie și contemporanii săi au vorbit despre el cu laudă. În ceea ce privește tăcerea lui Eusebiu cu privire la execuțiile membrilor familiei imperiale, este greu să-l învinovățim strict pentru acest lucru. Istoriograful modern nu privește uciderea rudelor prin ochii sentimentalismului: Constantin a acționat pe principiul necesității politice. Cu toate acestea, nu este corect să punem istoricul într-o dilemă: fie spune totul necondiționat, fără a exclude secretele de stat, fie nu spune nimic. Dacă în prezent documente, chiar de natură academică, pot fi publicate numai după un anumit număr de ani, atunci ce este surprinzător dacă un istoric al secolului al IV-lea, publicându-și lucrările, a trecut în tăcere câteva fapte care nu vorbesc în favoarea împăratului contemporan. Eusebiu a procedat ca toți ceilalți în astfel de cazuri, mai ales că scrierile sale puteau ajunge chiar la împărat. Recent, vocile istoricilor competenți au fost înclinate să adopte o viziune mai favorabilă, chiar și asupra Vieții lui Constantin. Astfel, Mommsen a recunoscut autenticitatea documentelor prezentate în Vita Constantini. O altă obiecție la adresa lui Eusebiu nu se bazează pe Vita Constantini, ci pe Libri chronicorum. Aici, Eusebiu ar păcătui ascunzându-și sursele: cronica lui Eusebiu a fost considerată un document nerostit al necinstei sale. Se știe că Sextus Julius Africanus a scris cronica chiar mai devreme; dar supraviețuiește doar în fragmente. S-a sugerat că Eusebiu a compilat opera lui Africanus fără a-i numi autorul original. Deja Scaliger (1606) subliniază faptul că Eusebiu tăce cu privire la cronica lui Iulius Africanus, deși o avea la îndemână și o folosea la alcătuirea cronicii sale. În sine, această acuzație nu este deosebit de puternică, deoarece în antichitate nu era obiceiul de a oferi citate, dar era ținută cu prea multă încăpățânare. În ultima vreme, prof. a preluat studiul acestei probleme. Geizer, care a avut la început aceeași părere (N. Geizer, Sextus Julius Africanus und die Byzantinische Chronographie. Lpz. 1880–1885). Dar când a început o evaluare comparativă a ambilor autori cu convingerea de măreția lui Africanus și de nesemnificația lui Eusebiu, atunci, în propria sa expresie, cântarul lui Eusebiu s-a ridicat din ce în ce mai mult, iar cântarul lui Iulius Africanus a scăzut din ce în ce mai mult; s-a dovedit că Eusebiu a dat o lucrare mai exemplară decât Julius Africanus. Eusebiu a folosit surse mai abundente și mai bune, iar dacă el, folosind opera lui Iulius Africanus, a tăcut despre asta, a fost pentru că a presupus că cititorii interesați de opera sa au la îndemână și cronica lui Iulius Africanus. Opera lui Africanus era atât de faimoasă la vremea ei, încât oricine era interesat de istorie era familiarizat cu ea și nu părea necesar să o citeze. Acuzația împotriva lui Eusebiu este, așadar, la fel de ingenioasă ca și acuzația împotriva cărții de istorie a Noului Testament despre închinarea magilor de a fura acea poveste din Evanghelia lui Matei. Pe lângă abundența surselor, Eusebiu se declară mai larg și mai științific în opinia sa. El a scris într-o perioadă în care tot interesul era concentrat pe stabilirea antichității religiei creștine, când au încercat să demonstreze că istoria evreiască este cea mai veche. În ciuda acestui fapt, Eusebiu a urmărit ideea că bazele culturii au existat înainte de Moise. Particularitatea concepției lui Eusebiu s-a reflectat și în faptul că pentru cronologia sa a ales anii nu de la crearea lumii, ci de la Avraam, iar din aceștia își aduce cronica până la sfârșit. Citind cronica lui Eusebiu, Geltser a rămas uimit de erudiția lui Eusebiu, de cunoștințele sale despre izvoare, pe care le-a folosit cu atâta pricepere încât nu ne întunecă rezultatele pe care le-a obținut. a) Letopiseţul lui Eusebiu este împărţit în două părţi: 1) cronografia, o amplă introducere - extrase din documente istorice pe baza cărora se stabileşte sistemul cronologic; 2) xronikoí kanone_s, tabele sincronice. Canoanele (riglă kanw'n, grafic, linie de reglare dreaptă) reprezintă rânduri de grafice verticale, care conțin doar numere care alcătuiesc așa-numita „fila regnorum” („firele domniilor”). Pe ambele părți ale acestor coloane se află așa-numitul „spatium historicum”, adică câmpuri în care sunt înscrise evenimente din istoria politică pe de o parte și evenimente din istoria bisericii pe de altă parte. Astfel, evenimentele istoriei bisericești și politice au fost separate și în exterior. Canoanele cronologice încep cu nașterea lui Avraam. Eusebiu identifică primul an al vieții lui Avraam cu al 43-lea an al lui Ninus, rege al Asiriei (care a construit orașul Ninive în acest an), cu al 22-lea an al lui Europs, care a domnit la Sikúwn în Grecia, și cu anul 1 al dinastiei a XVI-a egiptene (așa-numita Fhbaíoiban). Astfel, cronica începe cu cinci fila regnorum: în prima coloană relatarea generală a anilor de la Avraam, a doua coloană este înscrisă Níno_s, a treia 'Abraám, a patra Eurw_ps, a cincea Fhbaíoi. Iar în spatium historicum este introdus pe de o parte: gennátai ó par_' E=braíoi_s _'Abraám, („Avraam s-a născut evreilor”), pe de altă parte: Níno_s thn pólin megálhn Nínon, hn oi Ebraíoi Nineuí kalou: „sin, ektisen twn the Nínoi” („Sin, ektisen twn în pământul”) a asirienilor marea cetate Nin, pe care iudeii o numesc Ninive”). Fila regnorum crește apoi la 10, iar apoi se reduc la trei: în primul - olimpiadele, în al doilea - anii de la Avraam, în al treilea - anii împăraților romani. Forma dată de Eusebiu operei sale a fost dăunătoare existenței sale ulterioare. Era artificial și avea nevoie de un scrib priceput pentru a-l copia, pentru că cea mai mică abatere de la original îl denatura. În plus, această formă a crescut semnificativ prețul compoziției, deoarece a lăsat mult spațiu liber, ceea ce a fost foarte vizibil având în vedere costul ridicat al pergamentului; Între timp, dorința de economie în material (adică, a nu lăsa spațiu liber) a fost însoțită inevitabil de deteriorarea aspectului original. Pentru o întreagă domnie de 10 ani, de exemplu, au avut loc un eveniment bisericesc și două evenimente politice. Primul an politic corespundea primului an al domniei, al doilea celui de-al optulea, iar cel istoric-bisericesc celui de-al cincilea. Primul eveniment politic trebuia declarat în „spatium historicum” împotriva primului an de domnie. Apoi în rubrica evenimentelor politice ar fi trebuit să existe un spațiu sub al doilea, al treilea, etc. până la al optulea, sub care trebuie înregistrat al doilea eveniment. În coloana evenimentelor istorice bisericești, decalajul ar trebui să fie de la 1 la 4; există un record sub al cincilea an, și un spațiu de la al 6-lea până la sfârșit. Între timp, cărturarii, pentru a economisi spațiu, nu puteau lăsa spații, iar narațiunea despre evenimentul din primul an a continuat sub al doilea, al treilea etc. Ar putea exista și distorsiuni aleatorii în rânduri, astfel încât într-o listă să poată fi înregistrat un eveniment sub un an, iar în alta - sub altul. A apărut întrebarea cărui an aparține. Astfel, cu cât opera lui Eusebiu a fost mai mult copiată, cu atât mai mult a fost stricată. În cele din urmă, grecii, ca de obicei, au pierdut originalul grecesc și doar traducerea latină a celei de-a doua părți, făcută de Ieronim, a fost păstrată și cunoscută în Occident, pe care a completat-o ​​cu informații necunoscute lui Eusebiu și a continuat până în 378. Această traducere latină a fost singura publicată anterior, dar a fost păstrată în multe manuscrise discordante. Anterior, se presupunea că textul lui Ieronim era o traducere literală a cronicii lui Eusebiu, dar apoi s-a dovedit că au existat unele schimbări și abateri în ea. Prima încercare de a restabili textul original al cronicii lui Eusebiu a fost făcută în 1606 de omul de știință Scaliger pe baza datelor găsite de Kedrin și Sinkell. Deoarece această încercare a eșuat, oamenii de știință au fost forțați să folosească traducerea lui Ieronim ca valoare pozitivă până când traducerea în armeană a cronicii a apărut tipărită. Manuscrisul acestei traduceri a fost trimis în 1787 de la Ierusalim la Constantinopol și a fost făcut din acesta în 1790 și 1793. două exemplare pentru mekhitaristul venețian Avkerian. Traducerea armeană a inclus și prima parte a cronicii, care nu este în traducerea lui Ieronim. Problema publicării acestui monument a fost controversată în rândul mehitariştilor înşişi. Cearta s-a încheiat cu unul dintre ei, Zohrabian, venind la Milano și publicând, împreună cu May, o traducere în latină a textului armean, în 1818. În același an, a apărut însă și un alt editor, Mkrtich Avkeryan (Aucher), care la Veneția, împreună cu traducerea în latină, a publicat și textul armean. În 1833, May a publicat cronica în volumul 8 din Nova collection. Astfel, a devenit posibilă verificarea traducerii în latină a lui Ieronim. Au trecut însă 33 de ani până să apară o ediție cu totul satisfăcătoare a cronicii. Această ediție a fost realizată de Alfred Schöne în duo-ul său Eusebii chronicorum libri; al doilea volum al acestei publicaţii a apărut la Berlin în 1866, iar primul în 1875. Realizarea acestei publicaţii a necesitat multă muncă. S-au făcut multe în acest sens de către omul de știință Petermann, care a fost atât la Constantinopol, cât și la Veneția pentru a putea restaura mai pe deplin textul armean. Acest om de știință a reușit să restaureze textul armean pe baza a două manuscrise. Din al doilea dintre aceste manuscrise, variantele sale sunt marcate cu litera „N”), datând din 1696 și scrise în Tokat, este clar cum s-a păstrat textul armean al cronicii lui Eusebiu. Omul de știință Samuel din Ani a scris cronica înainte de 1179 și pentru cele mai vechi timpuri s-a limitat să raporteze doar textul cronicii lui Eusebiu. În noua ediție a cronicii lui Schone, în prima parte, textul armean din traducerea latină a lui Petermann a înlocuit greacă, care s-a păstrat doar fragmentar. Al doilea volum al cvartetului publicat de Schone arată așa. Pagina din stânga este împărțită în două părți inegale: una (marja) este ocupată de text grecesc, adică extrase de la scriitori de mai târziu care au folosit indirect sau direct Eusebiu; celălalt conține fila regnorum și spatium historicum. Numerele din fila regnorum au litere latine; sub aceleași litere evenimentele petrecute în acești ani sunt notate în textul grecesc și în spatio historico. În teren (în spatele spatium historicum) sunt marcate variante din manuscrise armeane. Pe pagina din dreapta se află traducerea în latină a lui Ieronim, și anume: fila regnorum, spatium historicum, iar pe margine (în spatele spatium historicum) există parțial o marcare a variantelor manuscriselor latine, parțial o indicație a surselor latine pe care Ieronim le-a folosit în Adăugirile sale. La final, după 2342, când se oprește cronica lui Eusebiu, în paginile din dreapta și din stânga se află o cronică a lui Ieronim însuși. Toate lucrările anterioare ale editorilor cronicii lui Eusebiu și-au pierdut semnificația odată cu apariția acestei lucrări și acum doar Shona trebuie să o folosească. Când întâlnim, așadar, în orice lucrare savantă cu o dată cronologică bazată pe Eusebiu, trebuie în primul rând să ne punem întrebarea: autorul acestei lucrări avea la îndemână ediția Schone? Dar un răspuns pozitiv la această întrebare nu înseamnă că această dată este stabilită corect. Acest lucru este ușor de înțeles pentru cei care știu cum arată canoanele cronologice ale lui Eusebiu. Iată o mostră dintre ele: Palatul de Aur a ars la Roma Cutremur puternic; 4 orașe distruse în Asia Traian a lansat o persecuție împotriva creștinilor 9 Simon Kleopov, episcopul bisericii din Ierusalim, a murit martir. Justus a fost succesorul lui. La fel, Ignatie, episcopul Antiohiei, a murit martir Din această formă exterioară a cronicii reiese: 1) că fiecare eveniment este marcat (chiar și în ultima secțiune a cronicii) cu cel puțin trei date, care, prin urmare, pot să nu fie de acord între ele. Prin urmare, întrebarea este foarte importantă: care dintre cele trei coloane ale lui Eusebiu ar trebui considerată normală? Persoanele care nu au lucrat de mult timp la cronica lui Eusebiu, când încep să lucreze la ea, cad ușor în eroare: caută datele cronologice exacte ale lui Eusebiu în anii domniei sale; de exemplu, dacă un eveniment se află vizavi de cel de-al optulea an al domniei lui Marcus Aurelius, atunci este datat pe baza unor informații moderne precise despre momentul în care începe și se termină al 8-lea an al lui Marcus Aurelius. Dar cel mai mare expert în cronologie din secolul nostru, prof. Alfred von Gutschmid, într-o serie de lucrări speciale, a arătat cum să folosească cronica lui Eusebiu. Această problemă a fost rezolvată de el în 1868 (deci, după publicarea volumului II al ediției lui Schone, în care sunt plasate xronikoí kanone_s), în lucrarea: De temporum notis quibus Eusebius utitur ii Chronicis Canonibus [retipărit în volumul 1 de L. von Gutschmid, Kleine Schriften. Herausgeg. von F.Rühl. Leipzig 1889. S. 448–482]. Rezultatul reconcilierii sale extinse a datelor este următorul: a) olimpiadele lui Eusebiu (adică lista armeană) - artificială, iuliană, care a început la 1 ianuarie 777 î.Hr., care sunt plasate împotriva anilor bisecți iulieni; în adaptarea latină a lui Ieronim – adevăratele olimpiade (începând în jurul datei de 1 iulie 776 î.Hr.). b) Ocazional, Eusebiu împrumută fapte din monumente în care scorul a fost păstrat conform adevăratelor olimpiade; mo în aceste cazuri el nu face o reducere la cele iuliene fictive, ci notează astfel de fapte sub aceiași ani ai olimpiadelor iuliene, în care ani ai olimpiadelor iuliene, nu a celor iuliene, ci adevărații au fost enumerați în sursele sale. Astfel, prin însăși natura evenimentelor, omul de știință trebuie să ghicească de la ce autor împrumută date. Și dacă Eusebiu folosește autori care folosesc olimpiadele corecte, atunci omul de știință trebuie să plece de la olimpiade, și nu de la anii de la Avraam. c) Dar principalul „canon” normal al lui Eusebiu sunt anii lui Avraam; Din ele trebuie să se procedeze întotdeauna în definiții cronologice (sau să se demonstreze în prealabil că acest „canon” pentru un anumit eveniment nu poate servi drept normă). Eusebiu a subsumat în mod artificial anii de domnie sub anii de la Avraam; în acest caz, desigur, pot apărea inexactități; de exemplu, Tiberiu a murit în martie, iar anii lui Avraam sunt numărați de la cădere. Astfel, identificarea anilor de domnie ai succesorului lui Tiberiu cu anii de la Avraam va fi inevitabil inexactă, d) În ceea ce privește reducerea anilor de la Avraam în cronică la anii î.Hr. sau din anii d.Hr. conform erei dionisiace, atunci în acest caz cronica lui Eusebiu se încadrează în mai multe secțiuni: 1) de la 1–1239 de la Avraam; când calculezi, trebuie să scazi anul lui Avraam (α) din 2019, obții anul î.Hr. în care se încadrează evenimentul (2019-α = anul B.C.). 2) Din 1240–2016; trebuie să scazi din 2017 anul lui Avraam = anul B.C. (2017-α = anul î.Hr.). 3) Din 2017–2209; ar trebui scăzut din anul lui Avraam 2016 = an din R. X. după calculul nostru (α-2016 = an după R. X.). 4) Din 2210–2343; ar trebui să luați anul lui Avraam, scădeți 2018 = anul din A.D. (α-2018 = anul A.D.). În fine, 5) secțiunea prelucrată de Ieronim, din 2343–2395; conform rețetei lui von Gutschmid, trebuie să scădeți 2017 din anul lui Avraam, obțineți anul din R. X. Dar în acest din urmă caz, nu pot fi de acord cu punctul de vedere al lui Gutschmid: nu 2017 ar trebui scăzut, ci 2016 (A. von Gutschmid: α-2017 = an AD; I: α-2016 = an AD). Este posibil să numărăm cel puțin 19 date în timpul vieții lui Ieronim care ar trebui datate în mod fals dacă ar urma regula lui von Gutschmid. În esență, dezacordul dintre mine și Gutschmid se rezumă la următoarele: în manuscrisele disponibile, cronica lui Ieronim se încheie în 2395, sub care se plasează: bătălia dezastruoasă din Tracia (Lacrimabile bellum în Thracia), în timpul căreia Valens a murit. După cum se știe, bătălia a avut loc la 9 august 378. Întrucât august este ultima lună a anului, dacă socotim după anii erei lui Avraam, ea a avut loc la sfârșitul anului lui Avraam. Întrucât Ieronim nu ar fi putut ști anul în care a avut loc această bătălie, atunci, conchide von Gutschmid, este clar că 2395–378 = 2017. Presupun că o eroare s-a strecurat în manuscris. Scribul a continuat în mod arbitrar să numere anii până în 2395, în timp ce Ieronim a încheiat cu 2394; 2394–378=2016. Prin urmare, 2016 trebuie scăzut din anul lui Avraam. 2) Din aceeași formă exterioară a „canoanelor” este ușor de înțeles, așa cum s-a notat deja, că este extrem de nefavorabilă păstrării fidele a cronicii lui Eusebiu. O denaturare nesemnificativă a liniei în spatium historicum a condus deja la o eroare de un an sau doi în dată; înregistrările lungi ale evenimentelor stăteau aproape întotdeauna împotriva mai multor ani de „canoane”, și era foarte greu de înțeles dacă întreaga înregistrare se referă la anul în care se încadrează prima linie sau dacă detaliile individuale ale înregistrării se referă la acei ani față de care sunt înregistrate; de exemplu, Eusebiu vrea să spună că începutul persecuției lui Traian și moartea lui Simon și sfințirea lui Justus etc. cad în 2122 (116), sau în 2122 are loc doar începutul persecuției, iar moartea lui Simon și consacrarea lui Justus - în 2123. Desigur, traducerea în manuscrisul latinesc A[Ieronim]: B[op-garsianus], F[reherianus], P[etavianus], R[eginensis], (S[fragments Petaviana]), M[iddlehillensis], iar în armeană: N [Tokat], XG [Ierusalim], erau multe variante. Schone a preferat în general (aproape întotdeauna o acceptă în text) datarea lui V. Cu ajutorul orientaliştilor Petermann (armenist) şi Roediger (aramaist), a încercat, pe baza traducerilor răsăritene, să completeze şi să corecteze ediţia lui Ieronim şi astfel să restaureze textul lui Eusebiu. Dar, din nefericire, Roediger i-a subliniat pasaje din traducerea siriacă care nu aveau aproape nicio valoare (o listă de evenimente fără ani) și s-a uitat la un monument foarte important, și anume „Cronica” lui Dionysius Tell-Mahr (Teil-Mahr), Patriarhul monofizit al Antiohiei (818-845), publicat de textul siriac Tullberg în spatele (U) 1850; Dionisie a copiat aproape literalmente cea mai mare parte a cronicii lui Eusebiu. O traducere germană a acestei părți a cronicii lui Dionysius a fost publicată în 1884 de către Siegfried (aramaist) și Goelzer (istoric, cercetător al rămășițelor cronicii lui Iulius Africanus). Rezultatul acestei noi creșteri a aparatului critic pentru Eusebiu a fost rezumat de același Alfred von Gutschmid în programul său extins al rectorului: Untersuchungen über die syrische Epitome der Eusebischen Canones. Stuttgart 1886 [tot în 1 volum din Kleine Schriften, S 483–529]. Rezultatul unei comparații ample de date în diferite manuscrise a fost următorul: a) Avem de-a face cu două recenzii ale cronicii lui Eusebiu: 1) armeană și 2) latină siriană. b) Din 115 (= 99+16) evenimente, recenzia armeană datează corect 45 (= 29+16) evenimente, cea latino-siriană 44.Igitur: meritele ambelor recenzii sunt aproape aceleași. Dar c) în special, dintre aceste 115 evenimente, 45 (29+16) sunt corect datate doar în recenzia armeană, 15 - numai în siriană, 16 - numai în armeană și cod. P., 18 – numai în R., 11 – numai în siriană și R., 10 – numai în armeană și siriacă. Deci, d) meritele revizuirii siriace în comparație cu cea latină sunt lipsite de importanță: din cele 59 de evenimente pe care recenzia latino-sirică, singură sau împreună cu armeanul, le datează corect, 34 sunt consemnate corect în P și doar 25 în siriacă. A e) în legătură cu manuscrisele latine, acest rezumat spune: 1) die Güte von P, 2) der geringe Werth von E, 3) die Werthlosigkeit von B, adică Schone a urmat o cale greșită în partea latină a textului. Și de aici e) regula generală: trebuie folosită ediția Schone, corectând în prealabil textul tipărit pe baza lecturilor lui NP. Von Gutschmid arată că singurul manuscris bun este P - codex Petavianus. Prin urmare, atunci când se atribuie evenimente din spatio historico anilor din fila regnorum, trebuie să se acorde preferință instrucțiunilor lui R. În ceea ce privește partea stângă a coloanei, unde este plasată traducerea din armeană, trebuie să se țină seama de manuscrisul marcat cu semnul N. Să presupunem că în spatio hisu al lui Ieronim citim sub semn o notă despre un teribil cutremur de pe insula Coo Co. În traducerea armeană, acest eveniment este în manuscrisul G sub 2013, în manuscrisul N sub 2012, în Ieronim - sub 2011, dar conform P - sub 2012, RN pentru 2012 consecutiv, Eusebiu a datat acest eveniment în 2012. Astfel, întrebarea pusă mai sus se rezumă la alta: a folosit acest om de știință rezultatele cercetărilor lui Gutschmid? Toate aceste detalii despre operațiunile asupra cronicii lui Eusebiu sunt inevitabile datorită faptului că aproximativ trei sferturi din datele pe care le au istoricii pentru perioada corespunzătoare de timp provin din cronica lui Eusebiu. Problema timpului de compilare a „Cronicii” de către Eusebiu este rezolvată în legătură cu problema originii celeilalte lucrări ale sale, „Istoria Bisericii”. Această ultimă lucrare, după cum se poate vedea din primul capitol al primei sale cărți, a apărut după cronică și au fost lucrările cronologice ale lui Eusebiu care i-au servit drept imbold pentru a scrie istoria bisericii. Se poate presupune în ceea ce privește cronica că, deși se termină (după Ieronim) în anul 2342 (324), ea a fost întocmită mai devreme și a fost completată ulterior 17. b) Istoria bisericească a lui Eusebiu a ieșit la lumină pentru că Eusebiu, atunci când și-a scris pentru prima dată cronica, a adunat o mulțime de materiale care nu se încadrau în cadrul îngust al spatii istorici. Prin urmare, Eusebiu a decis să dea o relatare mai completă a evenimentelor istorice ale bisericii într-o nouă lucrare: Ekklhsiastikh' istoria. Eusebiu a procesat primele 9 cărți și le-a publicat înainte de ultima a 10-a carte, scrisă la cererea episcopului Paulinus al Tirului. În postfața cărții a IX-a, Licinius rămâne încă fidel edictului lui Constantin și nu acționează ca un persecutor al creștinilor, fapt pentru care Eusebiu îl laudă împreună cu Constantin. Este clar că această carte a fost scrisă chiar și atunci când relația dintre Constantin și Licinius nu a fost complet definită, adică până la ruptura finală a lui Constantin cu Licinius și victoria sa asupra lui la 18 septembrie 323, când Constantin a devenit unicul suveran. Cartea a zecea se referă deja la trădarea lui Licinius și se încheie cu o glorificare a lui Constantin. Se dovedește, așadar, că el a scris sfârșitul istoriei sale după 323 sau chiar 325 și este foarte probabil ca istoria în sine să fi fost scrisă de el aproximativ între 315 și 316 18. Și această lucrare poate fi numită conștiincioasă și chiar științifică. Acoperirea evenimentelor de către Eusebiu nu este importantă pentru noi; el este indispensabil pentru noi ca furnizor de fapte pe care le-a împrumutat din surse care de multe ori nu ne-au supraviețuit. Părerile teologice ale lui Eusebiu sunt atât largi, cât și prea unilaterale. El vorbește despre căile lui Dumnezeu și despre influența diavolului mai des decât este permis de istoricii moderni. Istoria lui, în unele privințe, nu satisface nu numai cerințele istoricilor reali, ci chiar și pe cele ale contemporanilor săi. Poate fi acceptat ca incontestabil faptul că contemporanii săi au fost capabili să caracterizeze personajele istorice mai bine decât face Eusebiu. Ele păstrează cel puțin caracteristici mai vii. Ammianus Marcellinus este un maestru pozitiv al meșteșugului său în comparație cu Eusebiu. Eusebiu este destul de incolor aici. În general, trebuie să recunoaștem că talentele sale de istoric-psiholog și chiar de stilist nu sunt primordiale. Dacă ne aplicăm punctul de vedere la povestea lui, aceasta nu va rezista testării: aproape că nu există pragmatism în ea. Dar semnificația operei lui Eusebiu va apărea într-o altă lumină dacă stabilim un alt punct de vedere. Toată puterea lui constă în faptul că a avut acces la biblioteci uriașe, Cezareea și Ierusalim, din care a folosit diverse lucrări ale scriitorilor antici. Este un maestru când scrie. Opera istorică bisericească a lui Eusebiu este, în esență, o descriere a celei mai bogate colecții de cărți care a fost la mâna autorului, o descriere aranjată în ordine cronologică în funcție de domniile împăraților. În acest sens, poate fi comparat cu Bibliotheca Vaticana a lui Assemani (1719–1728). Diferența dintre Assemani și Eusebiu se reduce la abundența materialului, și nu la esența tehnicilor. Dintre istoricii învățați ai vremurilor ulterioare, este corect să se sublinieze și ca analogie în acest caz lui Tillmon, care a oferit o istorie exemplară în ceea ce privește fiabilitatea științifică. El dezvăluie pe fiecare rând de unde a preluat informația: textul francez reprezintă traducerea sa a originalelor grecești și latine. Cititorul poate ghici imediat dacă se bazează pe surse de încredere sau doar pe presupuneri. În timp ce acest istoric a condus problema, la fel a făcut și Eusebiu, care a încercat să demonstreze existența unui personaj istoric celebru prin extrase. În conținutul ei, istoria lui Eusebiu este teologică. Toată istoria seculară este lăsată deoparte de el. Scopurile pe care le urmărește în istoria sa îi caracterizează perfect caracterul teologic. În prefața istoriei sale, Eusebiu spune că va urmări continuitatea tradiției apostolice exprimată în succesiunea persoanelor ierarhice care au ocupat cele mai importante departamente și în păstrarea de către aceștia și alți profesori a credinței creștine a învățăturii apostolice. Acesta este scopul pozitiv al poveștii sale. Cea negativă este o descriere a acelor lupi care, apărând în haine de oaie, au jefuit turma lui Hristos, adică ereticii, o descriere a persecuției creștinilor de către păgâni și a morții chinuitorilor. Iată, deci, un program în esență simplu, dar strict gândit al lucrării sale. El a promis că va monitoriza continuitatea tradiției apostolice, iar în istoria sa adună astfel de materiale din care este clar că, într-adevăr, continuitatea a fost păstrată. Pe partea negativă, Eusebiu nu este unul dintre acei istorici care sunt complet obiectivi. Când enumeră ereziile, el nu indică cu precizie învățăturile ereticilor, ci de obicei spune doar că într-o domnie cutare și cutare a apărut un eretic. De exemplu, despre Sabellius, el spune că în învățăturile lui Sabellius se simte o mare blasfemie împotriva lui Dumnezeu; Evident, dintr-un astfel de mesaj nu se poate obține o idee clară despre învățătura falsă a lui Sabellius. În ceea ce privește persecuția, el este mai consecvent. Ordinea prezentării este următoarea: vorbind în detaliu despre perioada străveche a istoriei bisericii, el numește pe împăratul roman, precum și pe episcopii care au condus cele mai importante scaune - Ierusalim și altele în timpul domniei acestui împărat. După ce a stabilit un astfel de cadru cronologic, el extrage sincronisme și metacronisme din monumentele literare și, în același timp, oferă informații despre conținutul acestor lucrări, despre corespondența dintre episcopi, erezii și polemicile împotriva lor. El spune de obicei că un astfel de document spune literalmente acest lucru (katá lé_ksin); Datorită acestui mod, propriile presupuneri ale lui Eusebiu sunt destul de ușor de distins de ceea ce este dat de fapt. A folosit literatura greacă; el, ca episcop al Cezareei din Palestina, putea să citească probabil siriacă, dar nu este clar că a folosit pe scară largă scrierea siriacă. Cât despre monumentele latine, le-a folosit în traduceri, dar nu deosebit de iscusite, așa că ar fi fost imposibil de înțeles multe pasaje dacă originalele nu s-ar fi păstrat. Ultimele cărți din istoria lui Eusebiu sunt consacrate istoriei persecuțiilor sub Dioclețian. La sfârșitul povestirii, sau după cartea a opta sau a noua, în manuscrise este plasată și „Povestea martirilor palestinieni” (Perí tw'n én Palaistính marturhsantwn). Eusebiu vorbește despre ei fie ca martor ocular, fie după mărturia martorilor oculari. Locul cel mai proeminent aici este ocupat de martiriul lui Pamphilus, presbiterul Cezareei, prieten cu Eusebiu. „Povestea” a fost păstrată în original până astăzi într-o versiune prescurtată. Versiunea completă este disponibilă numai în traducerea siriacă publicată de William Cureton în 1861 (W. Cureton, History of the Martyrs in Palestine. London 1861). Recenziile generate de această ediție indică importanța traducerii siriace, care este ușor de înțeles, ținând cont de faptul că textul grecesc prezintă dificultăți insurmontabile în cronologie 19 20 . În ultimele cărți de istorie, verbozitatea lui Eusebiu, care constituie lipsa lui, este deosebit de evidentă. Aici găsim o mulțime de lucruri inutile și prin această împrejurare îl putem judeca pe Eusebiu ca scriitor în general. În general, stilul scrierilor sale este foarte întunecat și confuz. Dacă în unele locuri din istoria sa se abține să vorbească, atunci acest lucru servește în mod pozitiv în favoarea intereselor istoriei bisericii. Prima ediție a istoriei bisericești a lui Eusebiu (editio princeps) a fost făcută la Paris în 1544 în folio de Robert Stephen. Publicarea acestei publicații a fost, s-ar putea spune, fatală pentru publicațiile din vremurile ulterioare. Publicarea a fost realizată după un cod, aflat în Biblioteca Regală din Paris, care se numea „codex Regius” și era foarte proastă [puține lecturi, de asemenea împărțirea în capitole, sunt împrumutate dintr-un alt manuscris, codexul Medicaeus]. Publicarea lui Ștefan a fost urmată de publicarea la Paris în 1659 a talentatului Valesius. Acesta din urmă a fost asociat în afacerea sa cu predecesorul său. Considerând ediția lui Robert Stefan culmea perfecțiunii, Valois și-a păstrat textul aproape peste tot. Dar având manuale bune în codurile C [Mazarinaeus], ​​​​B [Medicaeus], ​​​​D [Fuketianus], Fa [Savilianus], folosindu-le și câteva altele, a indicat o lectură mai corectă sub rând. Textul a fost retipărit de Valois la Cambridge în 1720 Reading. Ediția Valois prezintă istoria lui Eusebiu în Patrologia lui Migne (1857). Au existat apoi publicațiile lui Stroth la Halle în 1779 și Zimmermann la Frankfurt în 1822. În 1827, ediția lui Heinichen a fost publicată la Leipzig. Avea doar date Valois pentru aparatul său critic. Un pas înainte, grație reconcilierii unor coduri, a fost făcut de Eduard Burton, a cărui publicație a apărut în 1838 la Oxford și a fost retipărită în 1872 și 1881. Bright. Aceasta a fost urmată de publicarea lui Albert Schwegler în 1852 la Tübingen, unde au fost bine clarificate grupurile în care trebuiau plasate manuscrisele lui Eusebiu. Dar, după ce a clasificat bine manuscrisele, și-a propus un scop limitat, dorind să restaureze textele lui Eusebiu pe baza în principal a lui C [Mazarinaeus sau Parisiensis 1430]. În Schaffhausen (Scaphusiae) în 1859–1862. Istoria lui Eusebiu a fost publicată în părți de un profesor catolic din Breslau, un fost protestant care s-a convertit la catolicism și un fost profesor asociat la Universitatea din Berlin, Hugo Lämmer. După trecerea la catolicism, Hugo Lemmer a preluat catedra de istorie a bisericii la Universitatea Catolică din Breslav. El și-a subliniat motivația pentru trecerea la catolicism în broșura „Misericordia Dei”, care la scurt timp după publicarea sa a devenit o raritate antică. Lemmer, catolic, a fost, ca să spunem așa, persona grata la Roma și, prin urmare, i s-au deschis ușor ușile acelor biblioteci, ceea ce anterior i-ar fi fost foarte greu să intre ca protestant. Pentru a studia manuscrisele lui Eusebiu, a vizitat Dresda, Viena, Veneția, Roma și Munchen și astfel și-a adus aparatul critic la numărul de 24 de manuscrise și pasaje ale lui Eusebiu. Acesta a fost un mare pas înainte. Dar Lemmer a sugerat că Codul O (Venetus 338) transmite cel mai exact textul original al lui Eusebiu, în timp ce, dimpotrivă, acest cod reprezintă un fel de abreviere a altor ediții. Lemmer a reprodus chiar împărțirea în capitole conform Codului O. El nu era familiarizat cu manuscrisele franceze și engleze și, prin urmare, manuscrisul venețian nu a fost verificat cu ele. Manuscrisele pe care Lemmer le-a folosit pentru publicarea sa sunt aranjate în ordinea lui Schwegler. A doua ediție a Gainichen, cea mai satisfăcătoare pentru vremea ei, tot la Leipzig, datează din 1868. Gainichen stă, în esență, pe umerii lui Lemmer. Acest lucru este evident din faptul că, de exemplu, Vita Constantini, pe care Lemmer nu a publicat-o, el publică doar 5 manuscrise, în timp ce istoria bisericii - 24. După această publicație, ediția Schaffhausen a lui Lemmer și-a pierdut din valoare. Gainichen a renunțat la traducerea latină a lui Eusebiu în edițiile anterioare, ceea ce era inutil pentru cititorul învățat. Gainichen a lăsat fără note pasaje clare din textul grecesc al lui Eusebiu; El a oferit pasajelor întunecate note sub linia unde a indicat traducerea în latină și germană a acestor pasaje. Când textul lui Eusebiu a greșit în neologisme, Gainichen a trimis cititorii la manuale despre gramatica limbii grecești de mai târziu. După aceasta, majoritatea lucrărilor lui Eusebiu au fost publicate la Leipzig de către Dindorf în 1871. Această ediție reprezintă un pas înapoi față de edițiile anterioare, și anume ediția a doua a Gainichen. În edițiile anterioare, s-a stabilit deja că manuscrisele operelor lui Eusebiu erau împărțite în 2 sau chiar 3 nume de familie, dar Dindorf le-a amestecat din nou în ediția sa. Dindorf vrea să restabilească cel mai bun text doar după niște coduri - în primul rând (cum ar fi Schwegler) după C; dar printre acești selectați apare și O, deși ea aparține unei alte familii, iar în eclectismul său Dindorff s-a dovedit a fi inconsecvent și respinge adesea citirea lui C și acceptă citirea altor manuscrise. De fapt, ce rămâne de făcut pentru a restabili textul istoriei bisericii lui Eusebiu? În ceea ce privește ediția lui Dindorf și apoi în vremurile ulterioare, au existat plângeri din partea savanților germani că încă nu există o ediție critică complet satisfăcătoare a textului lui Eusebiu. Dar aceste plângeri sunt în zadar. Cel mai bun, desigur, este întotdeauna dușmanul binelui, iar gândirea umană trebuie neapărat să avanseze în timp. Dar este puțin probabil ca ceva esențial nou să fie găsit în comparație cu ceea ce a fost deja dat de Gainichen. Selecția discrepanțelor pe care a făcut-o în ediția sa conține o mulțime de materiale, iar întreaga sarcină a editorilor învățați ai lui Eusebiu se rezumă la impozitarea manuscriselor. Dar poate că citirea textului lui Eusebiu va fi întotdeauna controversată. Pentru a restabili textul lui Eusebiu, se pare că, pe lângă manuscrise, mai poate servi și Nikephoros Callist (c. 1333). Dar acesta este un scriitor târziu și, prin urmare, nu are autoritate; Între timp, există manuscrise ale lui Eusebiu din secolul al X-lea. Mai mult, Calist modifică uneori textul lui Eusebiu. Importanța lui Calist ca comentator, adică cât de mult îi explică pe Eusebiu este lipsită de importanță. Povestea lui Calist capătă semnificație doar pentru că a putut folosi biblioteca Patriarhiei Constantinopolului. Acesta este un manual grecesc. Dacă, atunci când evaluăm manuscrisele istoriei lui Eusebiu, ar fi să recunoaștem prescripția ca criteriu, atunci ar trebui să recunoaștem cea mai perfectă lectură a lui Eusebiu, pe care o găsim în traducerea latină a istoriei lui Rufin din Aquileia. Dar Rufinus l-a transmis pe Eusebiu doar în latină și nu l-a tradus deloc literal și, prin urmare, nu se poate argumenta că lectura lui Rufinus este complet corectă și perfectă. Din același motiv, lectura lui Eusebiu, găsită în lucrarea lui Ieronim „De viris illustrious”, nu poate fi considerată perfectă. Pe lângă manualele grecești și traducerile latine, există și o sursă pentru stabilirea textului lui Eusebiu. Acestea sunt traduceri orientale - siriacă și armeană. Dintre manuscrisele siriace de traducere a istoriei, unul datează din secolul al VI-lea. și se află la Londra în colecția Nitriană de manuscrise siriace a lui Tattam; conţine doar primele cinci cărţi. Un alt manuscris este cu abia 120 de ani mai tânăr decât Eusebiu și scris în 462, situat în Imp. biblioteca publică din Sankt Petersburg; lipsește cărțile a 6-a și parțial a 5-a și a 7-a. O ediție a acestui Eusebiu siriac era așteptată de la William Wright. [După moartea sa a fost finalizat în 1898 de Mac Lean (Cambridge). Cu un an mai devreme, publicația Bedjan a fost publicată și la Leipzig. Manuscrisele, după cum s-a spus, au lacune. Dar acolo unde ne lasă traducerea siriacă, traducerea armeană vine în ajutor. Savantul armean Djarian și-a publicat traducerea lui Eusebiu în armeană la Veneția în 1877, iar mai jos a tipărit vechea traducere armeană [din siriac]. Această traducere, deși manuscrisul este târzie, secolul al V-lea. și datează din timpul lui Mesrop 21. Cu colecția de manuale orientale pentru Eusebiu, aparatul critic poate fi considerat complet. Dacă stăpânești toate aceste manuale, rezultatul va fi că există două clase de coduri ale lui Eusebiu: o recenzie poate fi numită pariziană (C, Mazarin), cealaltă florentină (G și H, manuscrisul Sinodului de la Moscova. Ii aparține și Bibl. J). Traducerea siriacă și cea armeană sunt adiacente uneia dintre ele, apoi celeilalte. Astfel, la publicarea lui Eusebiu, nu se poate opri la o singură lectură, ci trebuie fie să urmeze un drum eclectic, fie să prezinte secvenţial două lecturi (una sub formă de text, cealaltă sub formă de note); Poate că recenziile au venit din mai multe manuscrise ale lui Eusebiu, atunci, prin urmare, concluzia va fi că ar trebui să rămână așa 22. c) Lucrarea ulterioară a lui Eusebiu, care acoperă evenimentele din epoca lui Constantin cel Mare, cele patru „Cuvinte” ale sale (lógoi) despre Constantin, sau Viața lui Constantin în 4 cărți, a fost deja discutată mai sus. În ediția Gainichen sunt urmate ca a 5-a carte de Omilia Pro_s tón sullógon twn agíwn („Către Sinodul Sfinților”) a împăratului Constantin și, în final, ca o încheiere, de Omilia lui Eusebiu însuși cu ocazia împlinirii a treizeci de ani de la domnia lui Constantin”). Ca sursă primară pentru această perioadă, opera lui Eusebiu rămâne pentru totdeauna valoroasă, deoarece Eusebiu realizează extrase din documente – pe de o parte; pe de altă parte, Eusebiu vorbește despre multe lucruri aici ca martor ocular. Dar aici au fost exprimate pe deplin toate acele neajunsuri ale lui Eusebiu ca scriitor, pe care le remarcăm deja în ultimele cărți ale istoriei sale. Verbositatea, grandilocvența și confuzia constituie trăsătura caracteristică a „Poveștilor” sale despre Constantin. Eseul lui Eusebiu despre Constantin ar trebui privit tocmai ca cuvinte de laudă la adresa acestuia din urmă, care nu sunt lipsite de erori istorice, inexactități și exagerări. O astfel de atitudine liberă față de datele istorice este, în general, caracteristică vorbitorilor, așa cum arată exemplele selectate de A.P. Lebedev. „Cuvântul” cu ocazia împlinirii a treizeci de ani a lui Constantin nu adaugă nimic la istoria vieții acestuia din urmă și este, parcă, o confirmare oficială a tot ceea ce se spune în el. Urmașii lui Eusebiu în secolele al V-lea și al VI-lea. Urmașii operei lui Eusebiu în domeniul istoriografiei sunt oameni care au trăit la o sută de ani după el. Epoca domniei lui Teodosie cel Tânăr este deosebit de favorabilă în acest sens; O serie de istorici bisericești apar aici în scurt timp. Primul loc în timp îi aparține istoricului arian Philostorgius, care a trăit în jurul anului 425 și a scris 12 cărți, fiecare dintre care începe cu una dintre literele numelui său. Această lucrare, din cauza neortodoxiei autorului său, nu a fost distribuită în Bizanț și o cunoaștem din extrase făcute de Fotie (Biblioth. cod. 40). Este de la sine înțeles că Philostorgius a scris din punctul său de vedere, iar acoperirea sa asupra evenimentelor istorice este pur ariană. Dar din moment ce avea la îndemână surse documentare referitoare la arianism, pentru o înțelegere mai clară a acestuia din urmă ar fi foarte important să aibă istoria lui. Philostorgius relatează multe detalii interesante; de exemplu, că Sinodul de la Niceea a fost precedat de un congres al episcopilor Hosius și Alexandru al Alexandriei, la care s-a hotărât proclamarea omooúsio_s la Sinodul de la Niceea. Această poveste nu este nimic incredibil, deși este tendențioasă. El are și date referitoare la neînțelegerile care au existat între arieni înșiși. Deosebit de remarcabilă este viziunea lui despre Vasile cel Mare și Grigorie Teologul. El îi prezintă ca fiind atât de învățați, încât Atanasie cel Mare este aproape un copil înaintea lor. Și această idee pare imparțială, pentru că Eunomius, venerat de Filostorgius, era în controversă cu Vasile cel Mare. Scriitorii istorici ulterioare se pare că nu l-au folosit pe Philostorgius. Apoi, în această perioadă, apare istoria încă nepăstrată a preotului Ierusalim Isihie; că a fost scrisă sub Teodosie cel Tânăr, acest lucru este evident din notele din ea despre Teodor din Mopsuestia, citite la Sinodul al V-lea Ecumenic. Lucrarea presbiterului sidic Filip, despre care Fotie vorbește fără prea multă aprobare (cod. 35), nu a supraviețuit nici ea. Mai mult, trei istorici apar în același domeniu aproape simultan, care pot fi numiți meteorologi, așa cum au descris aproximativ în același timp. Primul dintre ei este Socrate Scholasticus. „Istoria sa ecleziastică” este formată din 7 cărți și acoperă perioada de la abdicarea lui Dioclețian de la tron ​​în 305 până la al 8-lea quinqueniu al lui Teodosie cel Tânăr sau până în 439. Socrate a scris în numele unui anumit om sfânt al lui Dumnezeu, Teodor, așa cum spune el însuși. Acest Teodor, după cum trebuie să presupunem, a fost episcop, dar ce scaun a ocupat nu se știe, doar că nu era Teodor de Mopsuestia. Se știu puține lucruri despre chipul lui Socrate. S-a născut, a crescut și a trăit la Constantinopol; treburile Constantinopolului i se par cele mai importante și vorbește despre ele în detaliu; A văzut el însuși multe din ceea ce i s-a spus. Rezumând toate datele referitoare la biografia sa, putem presupune că s-a născut la sfârșitul secolului al IV-lea. Acest lucru este evident din faptul că Socrate a studiat cu gramaticii păgâni Amonius și Hellas, care au trebuit să fugă după închiderea serapionului din Alexandria (388–389). Printre martorii și martorii oculari cu care Socrate a avut de-a face, pe primul loc se află Auxanon, presbiterul novațian. Despre acest Auxanon, Socrate relatează că a fost tânăr la Sinodul de la Niceea și a văzut episcopi care s-au născut în jurul anului 250; Aceasta înseamnă că datorită lui Auxanon, cu care Socrate a discutat personal, a putut vorbi despre tradiție pe o perioadă de aproximativ 200 de ani. Socrate cheamă pe nume și alți martori și martori oculari. În ceea ce privește motivația lui Socrate de a scrie istorie, aceasta a fost aceea de a continua povestea lui Eusebiu din Cezareea. Prin urmare, Socrate vorbește mai detaliat despre ceea ce Eusebiu menționează pe scurt. El și-a extras informațiile despre unele fapte din epoca lui Constantin cel Mare din scrierile lui Eusebiu. Despre evenimentele de după Sinodul de la Niceea vorbește pe baza istoriei lui Rufin. În ceea ce privește integritatea literară a lui Socrate, trebuie menționat că acesta, având deja scris primele două cărți de istorie, după ce a găsit acces la operele lui Atanasie al Alexandriei și s-a convins de eroarea mărturiei lui Rufin, a considerat de datoria lui să le refacă din nou, în forma în care le avem în prezent. De fapt, Socrate nu a avut o pregătire serioasă pentru munca sa și nu ar fi putut să o aibă. Educația pe care a primit-o a fost laică și a lucrat în profesia de avocat (se numește „scolastic” în sensul de avocat); în domeniul teologic se recunoaşte incompetent. Dar, în ciuda incompetenței sale teologice, el declară deplină imparțialitate în aprecierea faptelor istoriei bisericii din punctul său de vedere lumesc. Una dintre opiniile sale directoare este toleranța religioasă. Întotdeauna îi condamnă pe acei episcopi care păcătuiesc împotriva ei, și nu numai pe arieni, apolinarieni, macedoneni, ci și pe ortodocși. Astfel, el vorbește extrem de dur despre Nestorie pentru persecuția sa și nu simpatizează cu persecuția oamenilor heterodocși și neortodocși de către Chiril al Alexandriei. El critică dezbaterile teologice în sine; adevărul, după el, se află atât de aproape de ambele părți, încât ar fi posibil să ne certăm și mai puțin. În legătură cu această toleranță religioasă se află atitudinea lui moderată față de Julian. El nu admite că acesta din urmă le-a interzis creștinilor să se angajeze în literatura clasică, așa cum susțin alți scriitori, le-a interzis doar să o explice; a fost destul de critic cu încercarea creștină de a înlocui poezia clasică cu adaptări teologice. O latură foarte caracteristică a poveștii lui Socrate este problema relației sale cu novații. Mulți au susținut că el însuși aparținea novatenilor, dar acest lucru este nedrept: în povestea sa, Socrate se opune cu novații ca membru al Bisericii Catolice. Dar el este de fapt interesat de novațieni. Așa, de exemplu, relatează că Novațian a murit martir, că novații au fost prezenți la Sinodul de la Niceea, unde au fost chemați episcopii lor; urmărește succesiunea ierarhiei lor, precum și a episcopilor ortodocși. El deține informații clare despre evenimentele interne ale novaților și determină situația acestora chiar și în zone nesemnificative ale Frigiei și Romei, ceea ce nu era ușor de știut în timp ce locuia la Constantinopol. El subliniază atitudinea binecunoscută a lui Hrisostom față de novații. Într-o zi el exprimă judecata că Novatian nu s-a unit din greșeală cu Biserica Ortodoxă. În cele din urmă, în ceea ce privește cea mai sensibilă problemă - excomunicarea celor căzuți, Socrate, deși aparținea Bisericii Catolice, a fost foarte sceptic în ceea ce privește disciplina, care permite pocăința repetată. Astfel, din acest punct de vedere, Socrate este evident novațian. O astfel de familiaritate cu istoria novațiană sugerează că Socrate provenea dintr-o familie care a aparținut cândva novațianismului, motiv pentru care a putut cunoaște istoria trecută a acestuia din urmă din tradițiile familiei. O caracteristică particulară a istoriei lui Socrate este tendința sa de romanizare. În istoria sa există judecăți atât de neîntemeiate încât romano-catolicii nu pot decât să se bucure de ele. Astfel, el susține că atunci când au apărut dispute în răsărit cu privire la Divinitatea Duhului Sfânt, Damasus, Episcopul Romei, a scris că Duhul Sfânt trebuie recunoscut ca fiind consubstanțial cu Dumnezeu Tatăl și cu Fiul, iar disputele s-au încheiat; chiar afirmă că un conciliu ecumenic nu poate avea loc fără permisiunea Episcopului Romei. O caracteristică originală în istoria lui Socrate este că el a reprezentat numele bun al lui Origen: acesta din urmă i se pare un om mare; persoanele care l-au atacat erau pigmei din punct de vedere mental și Herostratas din punct de vedere moral. El nu uită să sublinieze că Teofil, care s-a opus lui Origen, a fost el însuși prins citind lucrările lui Origen. În orice caz, condamnarea lui Origen a fost întâmpinată cu nesimtire de către Socrate. Sursele folosite de Socrate au fost limitate. Nici măcar nu este familiarizat cu scrierile marilor Capadocieni. Una dintre cele mai proeminente surse, care nu există în prezent, a fost Sunagwgh' twn sunódwn (colecția de consilii) a lui Savinus, episcop de Herakleia, un adept al lui Macedonius. Această colecție de documente conciliare acoperă aproape întreaga istorie de la începutul arianismului. Socrate subliniază că această lucrare este furnizată cu comentarii care nu sunt lipsite de părtinire: Savin tace despre faptele și evenimentele care aruncă o lumină nefavorabilă asupra arianismului. Astfel, nu vorbește despre ultrajele petrecute la Alexandria cu ocazia urcării în scaunul episcopal a arienilor Grigorie și Gheorghe; la fel, nu vorbește despre modul în care, după moartea lui Atanasie cel Mare, a fost numit în departament Arianul Lucius. Dar în alte privințe, această colecție este foarte valoroasă. Această colecție de consilii este importantă pentru documentarea actelor și integralitatea acestora; Vorbește aici în mod deosebit de amănunt despre dezbaterile care au avut loc la Sfatul din Seleucia, astfel încât se pare că raportul a fost făcut aproape dintr-o stenografie. În ceea ce privește diversele detalii ale istoriei lui Socrate, trebuie menționat că acesta acordă o atenție deosebită cronologiei. Că greșește pe alocuri este fără îndoială; cu toate acestea, dorința de desemnare precisă este clară. El face întâlnirile conform consulilor. Una dintre greșelile lui Socrate a fost datarea Sinodului de la Serdica din 347, iar această greșeală a cauzat multe dificultăți. În prezent, după publicarea mesajelor de Paște ale lui Atanasie cel Mare și a cuprinsului acestora în siriacă [Cureton 1848, trad. pe ea. limba Larsow 1852], se recunoaște că catedrala a fost în 343 23 24. În ceea ce privește anul morții lui Atanasie cel Mare, Socrate face și o greșeală de aproximativ doi ani; determină momentul morții sale în 371, dar între timp a murit în 373. Aparent, s-ar fi așteptat la mai multă precizie de la Socrate, cel puțin în ceea ce îl privea ca avocat, și anume în ceea ce privește legislația, procesele și apărarea. Cu toate acestea, informațiile pe care le oferă în acest domeniu sunt de așa natură încât, pe baza acestora, nu este în niciun caz posibilă recunoașterea autorului ca avocat. Incorecte din punct de vedere juridic, par a fi aceleași din punct de vedere istoric. De exemplu, Socrate susține că împăratul Valentinian, după ce s-a căsătorit cu domnișoara ei de onoare în timpul vieții soției sale, a emis un decret care permite tuturor să aibă două soții legale, în timp ce se știe că el se căsătorise deja cu o văduvă și o văduvă. Publicarea istoriei lui Socrate, împreună cu ediția lui Eusebiu, Sozomen, Theodoret și Evagrius, a fost întreprinsă de Stephanus (1544 Christophorson (1612), Valesius (1668) și Reading (1720). Cea mai bună ediție este Robert Hussey, Oxonii 1853, codurile FM și cele mai multe ediții Florentini. important Textul lui Brighfa (1878) reprezintă un pas înapoi. După Socrate, Hermias Sozomen a scris istoria bisericii. Era din Palestina, din satul Bethelia de lângă Gaza și era în relații bune cu asceții palestinieni; unul dintre ei, Hilarion, a vindecat odată un locuitor din Bethelia, Alafion (posedat), de o boală, iar aceasta a servit drept motiv pentru convertirea bunicului lui Sozomen la creștinism. Sozomen și-a amintit de Zeno, episcopul de Mayum. Ca avocat, Sozomen s-a stabilit la Constantinopol, unde a participat la o procesiune bisericească sub conducerea Patriarhului Proclu. Relațiile strânse cu asceții și-au pus amprenta asupra caracterului lui Sozomen, care era un om evlavios predispus la asceză. El a scris o istorie a bisericii acoperind evenimentele din 324 până în 439. și constând din 9 cărți. Dar narațiunile sale istorice ne-au supraviețuit doar până în 423. Partea pierdută este însă nesemnificativă. La întrebarea ce l-a făcut pe Sozomen să-și ia condeiul, este dificil să dau un răspuns exact. De menționat că Sozomen, ca istoric, este în strânsă legătură cu Socrate. Comparând poveștile lui Socrate și Sozomen, oamenii de știință au ajuns la concluzia că acesta din urmă a împrumutat aproape totul de la primul. Factorul decisiv în această chestiune nu este că aceste două povești sunt similare în general, ci că, în special, sunt izbitor de asemănătoare. Astfel, unele episoade inserate de Socrate se regăsesc acolo în Sozomen, deși nu avea nevoie logică de ele. Socrate are o poveste despre Sinodul Novațian și controversa cu privire la sărbătorirea Sf. Paște, precum și Sozomen. Socrate vorbește despre problema sărbătoririi Paștelui de două ori, și Sozomen, de asemenea, și în aceeași legătură. Cu toate acestea, Sozomen nu îl menționează pe Socrate ca lider în munca sa. Se recunoaște că Sozomen este independent doar în informațiile despre existența bisericii în Persia și despre monahismul în Palestina și Siria. Aici a scris pe baza surselor primare, informații orale și mărturii și este pentru noi ca sursă primară. Deci, Sozomen l-a folosit pe Socrate, iar povestea lui este doar o reelaborare a lui Socrate. Alți scriitori din Bizanț au folosit și ei lucrările predecesorilor lor, dar în cea mai mare parte au copiat literal de pe ele, iar Sozomen a spus doar cu propriile sale cuvinte și într-o limbă mai elegantă ceea ce a fost scris de Socrate. Ce l-a determinat pe Sozomen să scrie așa? Întrebarea este dificilă. S-ar putea crede că lui Sozomen nu i-a plăcut direcția lui Socrate din cauza simpatiei acestuia din urmă față de novații, pentru cenzura constantă a persecuției celor nedrepți și pentru respectul său pentru autoritatea lui Origen. Dar, deși aceste (dintr-un anumit punct de vedere) asperități ale lui Socrate sunt netezite în Sozomen, în acest moment nu se observă nicio diferență semnificativă între lucrările lor. De asemenea, este incredibil că Sozomen a tratat opera lui Socrate în acest fel, deoarece el spera că povestea lui va fi cunoscută nu mai departe decât Palestina. Din adresa lui Sozomen către Teodosie, căruia a vrut să-i dedice opera, se vede clar că era destinată distribuirii în afara Palestinei. De asemenea, s-ar putea crede că Sozomen, care a scris anterior o abreviere a istoriei lui Eusebiu în două cărți până în 323, a vrut să scurteze opera lui Socrate pentru a fi ușor de utilizat. Dar acest lucru nu era necesar, deoarece istoria lui Socrate era destul de scurtă și putea satisface astfel de nevoi. Și abrevierea lui Sozomen nu are succes, deoarece el dă numele proprii ale multor persoane și multe date cronologice, așa că este imposibil să dai o cronologie exactă conform lui Sozomen. De fapt, nu numai în punctele menționate mai sus, Sozomen este independent, întrucât în ​​acest caz a folosit materiale neatinse înaintea sa, pe care el însuși le-a menționat cu accent: a verificat și a consultat în primul rând personal acele surse pe care le folosea Socrate. Deci, a folosit colecția lui Savin. Dar își extinde orizonturile spre vest când arată spre Martin din Tours, Hilary din Pictavius. În legătură cu istoria Patriarhiei Alexandriei, Sozomen a folosit textul grecesc al „Historia acephala”, publicat pentru prima dată de Maffei în 1738, pe care Socrate nu îl avea. Datorită acestei împrejurări, putem folosi începutul poveștii lui Sozomen, acea parte care nu ne-a ajuns în traducerea latină. Aici, însă, Sozomen face o abatere eronată de la original, conform căruia patriarhia lui Atanasie cel Mare a durat 45 de ani fără 30 de zile, în timp ce după Sozomen a fost de 46 de ani. Astfel, cazul lui Sozomen nu este atât de rău pe cât spun unii savanți. Dacă se spune că a scris istoria cu prea puțin material nou, atunci se poate spune că și acum sunt scrise diferite lucrări chiar și fără apariția unui material nou. Nu îl citează pe nume pe Socrate, dar nici pe nimeni nu îl citează. De asemenea, Eusebiu nu îl citează pe Iulius Africanus în cronica sa, presupunând că opera acestuia din urmă este cunoscută cititorilor. Trebuie apoi să fim atenți la faptul că Sozomen și-a dedicat opera împăratului Teodosie, iar acest lucru indică faptul că, poate, Sozomen și-a scris istoria împotriva voinței sale. Dar chiar și cu toate acestea, a făcut tot ce a putut 25. De fapt, în ceea ce privește pregătirea științifică, Sozomen nu era mai mare decât Socrate. Nu a putut să-și dea seama unde ultimul nu a putut să-și dea seama. Dar pentru cele mai complete citate, Sozomen are un preț, iar opera sa nu poate fi considerată în niciun caz de prisos. Sozomen ar trebui să aibă preferință în cazurile în care nu este de acord cu Socrate și îl corectează. Cu toate acestea, acesta este încă un istoric neprelucrat și ar fi bine ca cineva să-și facă osteneala să verifice acești meteorologi, mai ales în legătură cu Teodoret, și să arate locuri paralele etc. O trăsătură distinctivă a operei lui Sozomen este un fel de ecleziasticism, dus până la o falsă apologetică, deoarece el încearcă să ofere justificare morală aproape tuturor evenimentelor bisericești. Astfel, în ceea ce privește moartea împăratului Iulian, Socrate a presupus că aceasta a avut loc în urma unui atentat asupra vieții lui de către un creștin, iar Sozomen, recunoscând acest gând despre Socrate ca fiind fără îndoială adevărat, adaugă că aceasta constituie o mare ispravă din partea creștinilor. Sau alt exemplu. Teodosie cel Mare și-a împărțit imperiul în doi fii, Arcadius și Honorius, și întrucât ambii erau minori (totuși, nu ca vârstă, ci ca caracter, iar astfel de oameni sunt minori până la bătrânețe în dezvoltarea voinței lor), el le-a adăugat tutori. Sub împăratul din răsărit Arcadia, Rufin a fost gardianul, care a stârnit nemulțumirea soldaților și a fost ucis de aceștia din urmă. Sozomen a putut spune aici că acest lucru a fost aranjat pentru un succes mai mare al Bisericii lui Hristos. Cea mai bună ediție este Robert Hussey [terminată de J. Barrow], Oxonii 1860 (5 codice, 6 reconcilieri [extrase] de variante și 4 ediții). Codex Baroccianus (B) ab Husseio collatus este cel mai important pentru ediția 26. Ceva mai târziu, Teodoret din Cyrus și-a scris istoria. Theodoret a fost în general norocos în știință: în 1890, o lucrare remarcabilă despre el a lui N.N. Glubokovsky a fost publicat în Rusia (Fericitul Teodoret, Episcop de Cyrrhus. Viața și activitatea sa literară. I-II. M. 1890 27. Istoria Bisericii îl cuprinde în 5 cărți, timpul de la căderea lui Licinius în 323 până în 428. Ultimele capitole sunt dedicate lui Teodor și al Episcopului Orthodox de Orthodox. originea este necunoscută în orice caz, se întinde între anii 441 - 449. Judecățile despre această lucrare sunt destul de diverse și divergente. Întrebarea este în primul rând dacă Teodorit cunoștea lucrările predecesorilor săi, Socrate și Sozomen, și dacă dă ceva nou în comparație cu ei. În lucrarea domnului Glubokovsky se dovedește că nu există dovezi că Teodoret a folosit Socrate și Sozomen și este permisă doar posibilitatea cunoașterii sale cu Philostorgius. Dar acest lucru este puțin probabil: există mai multe diferențe între Philostorgius și Theodoret decât asemănări. Există mai multe dovezi în favoarea opiniei că Theodoret a folosit Rufinus în traducerea greacă. Care este meritul povestirii lui Teodoret? Savantul german Ieep vorbește despre el în așa fel încât dintre toți istoricii bisericești Teodoret este cel mai neînsemnat și inutil. Schaff, dimpotrivă, își apreciază foarte mult munca; Domnul Glubokovsky supraestimează de asemenea importanța acestuia. De fapt, această lucrare, ca una istorică, este mediocră: cronologia este uneori confuză, detaliile faptice sunt incorecte. Teodoret a folosit uneori documente de o autenticitate incontestabilă, precum dialogul dintre episcopul roman Liberius și Constanțiu. Folosind lucrările lui Atanasie, Teodoret nu a putut înțelege istoria zborului său. Valoarea istoriei sale constă în special în faptul că Theodoret a contribuit la aceasta cu până la 12 documente, care s-au păstrat doar în opera sa. Dar atunci când evaluăm opera lui Teodoret, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că el își definește istoria ca ecleziastică și o conduce ca eclesiastică; şi de aceea, în sensul istoriei civile, istoria ei este extrem de slabă. Iar Ieen o consideră doar din acest punct de vedere (civil). Ca istoric al bisericii, Teodoret are unele trăsături care constituie avantajul său față de Socrate și Sozomen. Socrate și Sozomen privesc evenimentele bisericești din zidurile Constantinopolului. Teodoret aparținea estului și, prin urmare, privește istoria bisericii din această zonă și, pe baza datelor locale pe care nici Socrate, nici Sozomen nu le aveau, descrie evenimentele din est, al căror centru era Antiohia. Ca bun dogmatist, Theodoret a înțeles perfect ce poate fi acceptat și ce nu poate fi subscris. Avea la îndemână niște documente pe care Socrate și Sozomen nu le aveau. Dar cel mai important și mai valoros lucru din istoria lui Teodoret este că el ne învață să înțelegem epoca ulterioară a disputelor ariene și să privim corect persoanele și evenimentele acestei epoci. Socrate, nefiind un teolog, a adoptat o viziune stereotipată asupra persoanelor și evenimentelor Orientului. El îi pune pe acei episcopi care nu au comuniune bisericească cu Atanasie cel Mare cu numele de semiarieni. Dar este imposibil să-i judecăm din acest punct de vedere. Între timp, punctul de vedere al lui Teodoret este punctul de vedere al lui Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz și al altor părinți. Teodoret este un reprezentant al Ortodoxiei Răsăritene, având un alt punct de vedere istoric decât punctul de vedere specific alexandrin al lui Atanasie cel Mare (în primii ani ai vieții sale). Persoanele care, sub condeiul lui Socrate, sunt semi-arieni, la Teodoret se dovedesc a fi campioni ai Ortodoxiei; punctul lui de vedere este evident meletian. Ca persoană cu poziție mai înaltă și ca caracter dezvoltat, Theodoret este vizibil reținut în judecățile sale; de aceea povestea lui este plină de omisiuni. Un exemplu în acest sens este prezentarea evenimentelor care au dus la căderea lui Ioan Gură de Aur, care a fost un luminator pentru Teodoret. Cu toate acestea, Theodoret nu a vorbit despre el din punctul de vedere al susținătorului său. În cartea a V-a el se exprimă astfel: „Ajuns în acest punct al istoriei, mă aflu într-o situație dificilă; trebuie să povestesc despre insultele obscure la adresa lui Ioan; dar, din moment ce adversarii lui au fost demni și în alte privințe, le voi ascunde chiar numele.” Fără să ascundă deloc adevărul că asupritorii lui Hrisostom au fost nedrepți cu el, el nu menționează numele dușmanilor lui Ioan Gură de Aur. Soarta publicării istoriei bisericii a lui Teodoret este destul de ciudată. A apărut tipărit mai devreme decât istoria lui Eusebiu. Textul său grecesc a apărut la Basel în 1535. În 1544, a fost publicată o ediție de la Paris de Robert Stephen, care se baza pe manuscrisul de la Paris. În 1612 a fost tipărită la Geneva de Christophorson. Apoi povestea lui Theodoret a fost publicată în 1642 în „Opera” lui Sirmond. Dar pentru a îmbunătăți textul, în afară de corectarea greșelilor de ortografie, Sirmond nu a făcut nimic nou. Întrebarea manuscriselor folosite de acești editori este foarte obscure. Deja Robert Stefan, in urma textului, a plasat extrase din diverse optiuni, adunate inconsecvent. Ediția de la Geneva din 1612 conține și toate aceste opțiuni. Mult mai importantă este ediția pariziană din 1673 a lui Valois, care avea la îndemână codurile lui Lev Allatsiya și Savilevsky. După moartea lui Valois, au fost găsite extrase dintr-un alt codex parizian, care au fost incluse în edițiile din 1677 și 1695. Ediția lui Valois a fost apoi reprodusă la Cambridge în 1720 de Reading (retipărită la Torino în 1748). În plus, publicația lui Schulze-Nösselt, Opera omnia Theodoreti (1772), reprezintă un succes semnificativ. Ediția Oxford a lui Gaisford datează din 1854, reproducând în general recenzia lui Valois. Ediția lui Sirmond este retipărită în „Patrologie” a lui Minh (vol. 82). Pe lângă istoria bisericii, Theodoret a mai scris două lucrări cu caracter istoric. Prima este „Filófeo_s istoría (Historia religiosa)”, „Istoria iubitoare de Dumnezeu”. Povestea vorbește despre treizeci de asceți și este compusă din treizeci de capitole, fiecare dintre ele înfățișând pentru noi viața unuia dintre acești asceți. Aceasta este cea mai importantă poveste pentru istoria monahismului sirian. Publicarea acestei povestiri se bazează pe un singur manuscris și, prin urmare, nu reprezintă nicio variantă. O altă lucrare este înscrisă cu următorul titlu airetikh'_s kakomufía_s epitomh' (Haereticarum fabularum compendium)", „Prescurtarea înțelepciunii false eretice." Această lucrare constă din patru cărți care expun învățăturile false ale ereticilor antici. O problemă controversată este prezentată în capitolul 12 al ultimei cărți despre această poveste de nedoritism. capitolul a fost introdus de o altă mână. Alții, dimpotrivă, susțin că Theodoret, după ce a rupt toate legăturile cu nestorianismul la Sinodul de la Calcedon, a putut, desigur, să vorbească dur despre Nestorius 28. Această lucrare nu a avut ediții separate și nici măcar nu a fost acceptată în Corpus haereseologicum al lui Franz Ohler (Öhler). După Teodoret, în prima jumătate a secolului al VI-lea, din nou aproape simultan, trei persoane au acționat ca istorici ai bisericii: Teodor Cititorul, Vasile, presbiterul Cilician și Ioan Diacrinomenos. Toate sunt pierdute. Primul dintre istorici este cel mai cunoscut; Despre ultimele două știm din câteva referiri la ei și din „Biblioteca” lui Fotie. Teodor Cititorul a trăit sub Justin sau Justinian. El, în urma lui Eusebiu, Socrate, Sozomen și Teodoret, a scris un set de istorie a bisericii în 3 cărți. S-a făcut o reducere din codexul, păstrat în Oxford Codex Barocanus. Din această abreviere este clar că ultimul fragment este preluat din cartea a VII-a a lui Socrate. Continuarea acestui cod a fost propria sa istorie, păstrată doar într-un cod prescurtat, tot în cod. Baroccianus la Oxford și la cod. Regius la Paris. Această abreviere este atribuită incorect în primul codex lui Nikephoros Callist (c. 1333), a existat mai devreme și a fost deja folosită de Teofan. Abrevierea este împărțită în 2 biblia, „cărți” (1 - din 37 pasaje, II - din 65). I, 1–37 și II, 1–37 sunt preluate de la Teodor (înainte de urcarea lui Iustin); II, 38–59 probabil preluat din lucrarea pierdută a lui Vasile din Cilicia (vedere antiohină); II, 60–65 (despre domniile de la Constantin la Leu) - poate de la Teodor Cititorul. Teodor este citat de Ioan Damaschinul, în actele Sinodului VII Ecumenic, de Svida. Lucrările sale au avut o importanță nu mică. Ioan Diacrinomenes a scris, conform lui Fotie (Bibl. 41), o istorie, începând de la Teodor de Mopsuestia până la împăratul Zenon, și a fost sevirian. Fotie îl identifică cu Ioan din Egee. Vasile din Cilicia, potrivit lui Fotie, este un nestorian viclean; El deține și o scuză împotriva lui Ioan din Scythopolis (Bibl. 42, cf. 107). De fapt, el a fost pur și simplu un reprezentant al tendinței antiohiene și, după cum s-a spus, inserțiile din extrasele din Theodor îi aparțin probabil. După acești urmași ai lui Socrate, Sozomen și Teodoret, începe din nou o pauză în istoriografia bisericească. La sfârșitul secolului al VI-lea, școlasticul antiohian Evagrie, care s-a născut în jurul anului 536 și a murit după 594, acționează ca istoric bisericesc. Ocupând o poziție socială proeminentă în Antiohia, a primit chiar titlul onorific de prefect, care este menționat și în inscripția istoriei sale (ápó éparxwn). În ciuda carierei sale laice, el a fost, de asemenea, aproape de sfera bisericească, a fost apropiat de Grigore, Patriarhul Antiohiei și i-a oferit un serviciu important într-un proces. Evagrie a scris o istorie în 6 cărți, acoperind perioada de la primul Sinod de la Efes (431) până la al doisprezecelea an al domniei împăratului Mauritius (594). Această istorie nu este la fel de bogată în conținut precum lucrările predecesorilor lui Evagrius. Autorul folosește mai mulți scriitori laici decât documente bisericești. Conține însă și multe fragmente din corespondența personajelor, care acum ni se pierd 29. Evagrie a fost publicat împreună cu alți istorici bisericești. Ediția lui Reading (1720) a fost retipărită de Gaisford în 1844 [Există acum o ediție critică de Bidez și Parmentier, Londra 1899]. Cu Evagrie, ultimul succesor al regiei care a început cu Eusebiu de Cezareea părăsește scena. Scriitorii din această direcție nu apar până în secolul al XIV-lea - până la Nikephoros Calistus 30. istorici și cronicari civili bizantini În istoria bizantină, evenimentele politice și bisericești se amestecă între ele, astfel încât cei care au preluat istoria bisericii au făcut multe rapoarte politice. Interesul pentru treburile bisericești a slăbit atunci atât de mult încât nici măcar nu se face distincție între evenimentele bisericești și cele politice, dar toate sunt raportate împreună. Astfel, istoria bisericii se pierde în istoria statului, astfel încât istoria bisericească în sens propriu aproape că dispare, rămâne doar istoria civilă. Scrierile istoricilor civili au existat înainte, înainte de Evagrie, și avem multe lucrări care caracterizează cutare sau cutare domnie, cutare sau cutare perioadă din viața statului. Începutul perioadei de după Constantin al V-lea se caracterizează prin participarea istoricilor păgâni (Zosimus, Evnapius) la operele literare. Cea mai bună ediție a istoricilor bizantini este cea de la Bonn (Corpus scriptorum historiae Byzantinae) în 49 de volume din 1828–1878, în măsura în care nu a fost încă înlocuită cu publicații separate, complet științifice (cum ar fi, de exemplu, edițiile lui de Boor). Cea mai mare parte a ediției din Bonn a fost retipărită de Minh. Cel mai bun studiu al acestor lucrări [pentru perioada 813-963] se datorează lui Hirsch, F. Hirsch, Byzantinische Studien. Leipzig 1876. N.A. Skabalanovich vorbește despre unele cronici bizantine în eseul său „Istoria statului și bisericii bizantine în secolele al X-lea și al XI-lea”. Sankt Petersburg 1884 31. În epoca lui Iustinian, a fost emis istoricul Procopius din Cezareea, retor de pregătire și secretar sub comandantul Belisarius. Prin urmare, lucrările sale consacră mult spațiu evenimentelor militare. A scris 2 cărți „De bello Persico”, 2 cărți „De bello Vandalico”, 4 cărți „De bello Gothico” [Opera omnia ed. Haury, vol.I-II, 1905], care descriu toate campaniile lui Iustinian. Același retor apare, fie din propria voință, fie prin îndemn extern, ca panegirist al împăratului Iustinian în 6 cărți „De aedificiis”, în care examinează tot ce este remarcabil la Iustinian. Multe informații sunt oferite aici despre bisericile construite de Justinian. Dar dacă aici Procopius apare ca panegirist, atunci într-o altă lucrare „Anékdota”, sau „Historia arcana” [ed. Krasheninnikov 1899], dimpotrivă, el îi expune pe împăratul și împărăteasa ca niște monștri în formă umană; Theodora, de altfel, este reprezentată și ca un monstru al depravării. Punctul de vedere asupra clădirilor lui Iustinian de aici este complet diferit; el spune că împăratul a subminat resursele statului cu aceste clădiri. Dacă în prima lucrare de construcție a lui Iustinian sunt prezentați martori despre gloria și puterea lui, atunci aici se spune despre ei că a fost o zadarnică și risipă de sume uriașe și că Iustinian în acest caz este complet un despot. Este imposibil să nu observăm că Procopius este părtinitor aici, pe de altă parte. Dar acest lucru trebuie spus doar despre fapte împrumutate din cronica scandaloasă a Constantinopolului. În alte cazuri, când se evaluează acțiunile lui Iustinian, este greu să nu-l crezi, mai ales că aceste mesaje sunt similare cu mesajele lui din alte lucrări istorice. Acest tip de lucrare despre istoria civilă sau seculară în forma sa ar trebui numită istorie în sensul propriu și are o paralelă în istoria bisericească a lui Eusebiu. Dar perioada bizantină se caracterizează în principal printr-o formă specială de lucrări istorice. În locul istoriei, predomină acum cronica, care poate fi judecată din cronicile noastre, unde poveștile sunt relatate pe împărăție și pe an, astfel încât alături de evenimentele politice și militare, sunt raportate și evenimente pur bisericești. Astfel, grecii au schimbat istoria în cronică. Această schimbare este de obicei privită ca un indicator al declinului literaturii și culturii grecești. Este imposibil să negem anumite aspecte ale declinului, dar aceste aspecte sunt, din punctul nostru de vedere, avantaje pozitive. Un istoric grec este bun când știe multe și vorbește ca un contemporan. Așa este Procopius, un contemporan cu Iustinian. Dar dacă renunțăm la bogăția conținutului, atunci cu greu este posibil să acordăm preferință relatării istorice a grecilor față de cronică. Scriitorii istorici au încercat să evite datele cronologice. Procopius ar putea, de exemplu, să transmită evenimente de la o săptămână la alta, dar știe doar cele patru anotimpuri. În cronică, fiecare eveniment este datat cu un anumit an, deși este adesea prezentat incorect. Dar este mai ușor să ajungi la adevăr dintr-o mărturie incorectă decât atunci când nu există deloc. Istoricii greci se disting printr-o tendință incorigibilă spre floriditate. Toți vor să fie succesori ai lui Herodot și Tucidide. Cronicarii povestesc concis, sec și numai despre această chestiune. Dacă ele transmit puțin din legătura pragmatică, atunci nici istoricii nu o au. Dar, pentru a fi corect, există adesea mai multă viață în concizia lor decât în ​​lucrările istoricilor. Structura civilă a estului s-a schimbat de mult, acolo au apărut oficiali romani; dar istoricii viciari au încercat să desemneze poziţiile în mod descriptiv. Astfel, în istoriile lor se pot găsi satrapi în loc de rectori, corectori și judecători. Istoricii disprețuiesc limba greacă a vremii lor ca fiind slabă și o scriu într-un stil sublim. Doar cronicarii au început să tragă destul de liber direct din sursele cotidiene și să prezinte oamenii cu adevărat așa cum sunt, cu expresii incorecte de vorbire și de modul lor de viață. Extrase textuale din protocoale, de exemplu, cu ocazia indignării populare din Alexandria sau Antiohia, prezintă o imagine mai clară a vieții oamenilor decât orbitele istoricilor. Iar faptul că cronicarii erau oameni cu o perspectivă limitată este de mare importanță pentru istoricii timpului prezent. Dacă cronicarii ar fi fost mai puțin limitați în dezvoltarea lor mentală, ei ar fi devenit conducători ai punctului de vedere al timpului lor. Ar neglija toate datele care provin din surse neortodoxe, ar neglija punctul de vedere neortodox asupra evenimentelor. Dar din cauza dezvoltării mentale limitate, cronicarii nu au știut să deosebească izvoarele ortodoxe de cele neortodoxe și, datorită acesteia, au păstrat fragmente din cronicile eretice. În acest domeniu în perioada analizată întâlnim o mulțime de lucrări. Primele experimente sunt lucrările oamenilor de știință egipteni Panodorus și Annian. Au fost discutate atunci când a fost luată în considerare problema epocilor. Redactorul cronicii Panodorus nu ne este atât de clar, dar în privința lui Annian știm că cronica sa a luat naștere din înregistrările de Paște (ciclul de la crearea lumii) și reprezintă un canon prin care trebuia calculat timpul Paștelui. Întrucât Annianus îi reproșează lui Eusebiu din Cezareea că nu a inclus în cronică unii martiri egipteni, acest lucru arată că acest scriitor acordă atenție și evenimentelor bisericești. Acolo, probabil, s-au relatat multe despre martirii egipteni. Această formă a găsit mulți imitatori. Unul dintre cei mai proeminenti este cronicarul antiohian John Malala, care se alătură scriitorilor anteriori antiohieni - Timotei și Teofil și se referă parțial la alți cronografi necunoscuți. Opera sa nu ne-a supraviețuit în original. Ceea ce este disponibil sunt fragmente din opera sa, prescurtate arbitrar. Această lucrare a apărut sub această formă tipărită în 1691 la Oxford (ed. Chilmead, cu prolegomenii Hody) și a doua oară la Veneția în 1733; cea mai bună ediție este cea din 1831 a lui Ludwig Dindorf, retipărită de Ming (vol. 97). Publicațiile se bazează pe codexul Oxoniensis; Mommsen a raportat în 1872 fragmente din cod. Scorialensis. Manuscrisul menționat nu are nici început, nici sfârșit; prin urmare, în prima ediție începutul a fost înlocuit cu fragmente din alte culegeri, care constituie acum prima carte a lui Ioan Malalas; toate cărțile 18. Ultimele pasaje se referă la decembrie 563; cronica s-a încheiat cu domnia împăratului Iustinian [sau, poate, a fost adusă la 573]. Întrebarea vieții autorului prezintă multe dificultăți. În prima ediție a operei lui Malala, din cauza imperfecțiunii silabei grecești, s-a exprimat opinia că a trăit la începutul secolului al IX-lea. În vremurile moderne, oamenii de știință au ajuns la concluzia că Malala a scris la scurt timp după domnia lui Iustinian - pe motiv că limba greacă a acestui timp are neajunsuri și că ultimele fragmente datează din această perioadă. Malala însuși nu era grec, ci un sirian care vorbea greacă. Însuși cuvântul „Malala” = rh’twr („retor”, „vorbitor”) este siriac; în secolul al IX-lea, când araba a înlocuit limba siriacă, autorul nu putea fi numit Malala. În ceea ce privește sursele lui Malala, putem spune că în prima parte a folosit datele sale locale (antiohiene) - informațiile sunt mai complete în ceea ce privește Antiohia. În ultimele părți direcția se schimbă, autorul a folosit deja și alte surse - înregistrări oficiale ale incidentelor urbane din Constantinopol; această sursă îl însoţeşte până la sfârşitul lucrării sale – prin toată domnia lui Iustinian. Ioan Malala este adesea confundat, în urma mărturiei lui Ioan din Damasc, cu Ioan din Antiohia, autorul „Arheologiei” (povestea lui Adam), păstrată fragmentar. Dar Ioan din Antiohia, conform studiului lui Sotiriadis'i (1888), a trăit pe vremea lui Heraclius, a scris în felul lui Eusebiu-Procopie și a adus povestea împăratului Focas, iar Ioan Malala este un cronicar care a trăit sub împăratul Iustin. În același timp cu Ioan din Antiohia, a scris autorul necunoscut al Cronicii Paștelui, al cărei text integral a supraviețuit până în zilele noastre. Această „Cronică de Paște” are o istorie literară destul de ciudată. Când primele știri despre ea au ajuns la Roma și a fost adus codexul său (din secolul al X-lea) din Sicilia, a fost confundată cu o cronică consulară (fasti siculi). Prima ediție a Cronicii de Paște a fost realizată la München (1615) de Matthew Rader. Această ediție se bazează pe Codexul de la München. Manuscrisul nu a fost deosebit de corect și ediția lui Rader nu a fost pe deplin satisfăcătoare. El a numit cronica „Alexandrian”, în timp ce este mai puțin alexandrin în ea: numele se datorează unei circumstanțe accidentale, și anume faptului că cronica începe cu extrase din Petru al Alexandriei. În 1688, ediția a II-a la Paris a fost realizată de celebrul filolog Du Cange, care a făcut multe pentru Cronica Paștelui. A fost repetat la Veneția în 1729. Cea mai nouă ediție în forma sa finală a fost dată de Ludwig Diendorf în colecția Bonn din 1832 și repetată în Patrologia lui Ming (vol. 92). Aici sunt prezentate îmbunătățiri semnificative ale textului; editorul a folosit două manuscrise (Vaticanus 1941 și Monacensis [olim Ilerdensis]). Manuscrisul Vaticanului începe cu mesaje de la Filon despre timpul sărbătoririi Paștelui, Apolinar din Hierapolis și Petru al Alexandriei din cuvântul său de Paște. Dar acesta nu este începutul cronicii, ci doar o introducere, în care se precizează scopul scrierii cronicii. În continuare, autorul stabilește o metodă de calcul a timpului sărbătoririi Paștelui. Autorul își numește opera „Epitomh’ xrónwn”, „Scurtarea timpurilor” și o conduce din timpul lui Adam până la domnia lui Heraclius (630). De fapt, manuscrisul Vaticanului se dovedește a fi neterminat. Se rupe la mijlocul textului mesajului împăratului Heraclius din 628, deși foarte puțin rămâne neterminat. Numele „Cronica de Paște” a fost dat acestei lucrări deoarece autorul intenționează să folosească calculele de Paște pentru a stabili cutare sau cutare eveniment. Autorul povestește an de an după relatarea sa de la crearea lumii, iar când apar olimpiadele și consulii, apoi după olimpiadele și anii consulilor. Prima parte îmbrățișează istoria Vechiului Testament, iar autorul împrumută mult de la John Malala; folosit și de Iulius Africanus și Eusebiu. Informațiile din perioada creștină sunt puține, mai ales din 532; Uneori sunt date numai liste de consuli. Dar în ultima secțiune, cronica capătă un caracter documentar: astfel, din timpul împăratului Focas, sunt consemnate numele celor executați cu toate gradele și funcțiile. Autorul tratează în detaliu vremea împăratului Heraclius. Detaliile referitoare la vremea lui Heraclius confirmă presupunerea că autorul ar fi fost călugăr al mănăstirii Constantinopol Studite. În ceea ce privește dezvoltarea psihică a autorului, trebuie spus că aceasta a fost la un nivel scăzut. Un astfel de scriitor nu poate nici să introducă nimic din el însuși, nici să denatureze nimic, ci pur și simplu să copieze din unele surse. În ceea ce privește vremea lui Constanțiu, autorul a folosit lucrările unui scriitor arian, deși nu bănuia acest lucru și, se pare, acest scriitor arian nu este Philostorgius, ci o persoană necunoscută nouă. Autorul raportează astfel de informații că Meletius a fost destituit pentru impietate; sub anul 350 se spune despre fericitul Leontie că este un om credincios, un zelot al adevăratei credințe; sunt descrise organizațiile de caritate ale arienilor; Se povestește că preotul arian Eugene și trei tovarăși au întâlnit odată un evreu care s-a gândit să râdă de creștini și i-a invitat să mănânce un șarpe (Marcu 16:18), ceea ce au făcut, iar evreul s-a convertit la credința creștină. Această poveste ar trebui să-i caracterizeze pe arieni dintr-o latură măgulitoare, iar autorul nu și-ar fi permis să o aducă dacă ar fi înțeles că folosește surse neortodoxe. Autorul raportează informații sub anul 362 despre mișcările păgânilor împotriva creștinilor, inclusiv a arienilor. Din punct de vedere ortodox, acest mesaj este remarcabil prin faptul că George, Patriarhul Alexandriei, și conform Cronicii Paștelui, a fost ucis de eleni, respingând astfel opinia istoricului Gibbon că răspunsul pentru crimă revine ortodocșilor. Presupunerea făcută cândva de Holsten că Cronica de Paște constă din două părți aparținând a doi autori, prima extinzându-se inclusiv până la domnia împăratului Constanțiu, este lipsită de temei. Geltser a dovedit lipsa de temei și incorectitudinea acestei presupuneri, deoarece împrumuturile din sursele ariene se referă la o perioadă ulterioară anului 354, iar detaliile care caracterizează timpul lui Heraclius se găsesc mai devreme. După „Cronica Paștelui” vine o pauză în istoriografia Orientului, urmată de lucrările Patriarhului Nikefor al Constantinopolului. Timpul care îl îmbrățișează „Istoría súntomo_s” („Scurtă istorie”) este de la 610 la 769. Nikephoros nu prezintă evenimentele separat pe an și nu face distincție între afacerile bisericești și cele civile. În plus, Nikephoros a scris „Chronografikon súntomon” („Cronică pe scurt”) - un eseu care conține o listă a patriarhilor și regilor Vechiului Testament și Noului Testament, indicând anii de serviciu și domnie. Prima ediție a „istoriei lui Nikephoros”, Petavia, a urmat la Paris în 1616. Cea mai bună a fost dată la Leipzig în 1880 de Karl de Boor, pe baza unui manuscris Vatican; A publicat și o altă lucrare a lui Nicephorus. Concomitent cu lucrările lui Nikephoros, există și lucrarea istorică a lui Teofan Mărturisitorul, starețul mănăstirii Tou megálou A grou:' („Câmpul cel Mare”). A scris o cronică – „Chronografía”, acoperind 528 de ani, de la primul an al domniei lui Dioclețian până la al doilea an al domniei împăratului Mihail, sau din 285 până la 11 iulie 813. Teofan Mărturisitorul și-a început munca la cererea lui Gheorghe, syncellus al Patriarhului Tarasius al Constantinopolului. George a scris o cronică de la începutul lumii până la domnia lui Dioclețian. Pe patul de moarte, i-a lăsat moștenire lui Teofan să nu abandoneze lucrarea pe care o începuse. Feofan a continuat-o într-un mod primitiv. Dacă lucrarea lui Sinkell prezintă puțin interes, atunci opera lui Theophan nu ar fi avut aceeași semnificație dacă sursele din care a scris nu s-ar fi pierdut. Și-a scris istoria în ordine cronologică și a indicat de obicei anii de la crearea lumii după socoteala alexandriană, anii domniei împăraților și anii patriarhilor. Pentru control, există instrucțiuni despre indicatoare. Sursa principală, după vremea lui Socrate - Teodoret, pentru Teofan au fost fragmente din Teodor Cititorul în măsura în care au supraviețuit până în vremea noastră. Aceste surse puteau servi până la începutul domniei lui Iustinian. Pentru domnia lui Iustinian, el a folosit istoria lui Procopius și înregistrările oficiale ale Constantinopolului. Pentru perioada în care este asemănător cu Nicefor, sursele lor sunt aceleași, dar totuși el nu știe deloc despre opera predecesorului său. Feofan - mai mult Nikifor. El descrie epoca iconoclasmului pe baza înregistrărilor contemporane. Putea să scrie multe ca martor ocular. Pentru a-i judeca vârsta, este importantă următoarea poveste: în februarie 764, cu îngăduința lui Dumnezeu, a fost un frig extrem, astfel că Dunărea și Bosforul au înghețat; oamenii le-au traversat pe uscat, iar el și treizeci de bătrâni de 31 de ani au sărit pe sloturile de gheață spălate pe mal. În acest moment, Feofan ar fi putut avea zece ani. A murit în jurul anului 818 ca mărturisitor pentru cinstirea icoanelor. În lipsa altor cronografe, cronica lui Feofan este o sursă primară de neînlocuit. Prima ediție a cronicii lui Teofan a apărut la Paris în 1655 și a fost realizată de Goar, care a furnizat-o cu note. În ceea ce privește textul, a stat pe un teren slab, deoarece manuscrisul pe care l-a folosit era plin de abrevieri care nu i-au fost întotdeauna clare. Cea mai bună ediție nouă este a lui de Boor (Lipsiae 1883), care a folosit zece manuscrise. Dintre acestea, el însuși acordă preferință manuscrisului Vatican 154, care, din păcate, a fost scos la lumină abia înainte de începutul domniei lui Iustinian. Manuscrisele rămase se încadrează în trei categorii și fiecare dintre ele are propriul său caracter special, deși este imposibil să se acorde preferință vreunuia dintre ele - toate sunt deteriorate, există note în margine și există abrevieri. Pentru control și alegere între ele, este importantă traducerea în latină, făcută 60–70 de ani mai târziu de bibliotecarul roman Anastasius cu mare apropiere de textul grecesc și, prin urmare, foarte potrivită pentru critica acestuia. Pe cale de consecință, din timpul domniei lui Iustinian, istoria lui Anastasius este de o importanță ceva mai mare decât listele grecești de origine ulterioară, care sunt mult mai puțin stabile. O traducere a Anastasiei a fost publicată și de de Boor (1885). Primul succesor al lui Teofan a fost călugărul Gheorghe, cunoscut sub numele de Amartola (păcătos). Această cronică a fost publicată pentru prima dată în 1859 în Notes of the St. Petersburg Academy of Sciences de Muralt. Editorul avea multe manuscrise la îndemână; el însuși le numără până la 27, dar publicarea lui nu a fost satisfăcătoare. În esență, acest prim tratament a fost făcut pe baza codexului de la Moscova din secolul al XII-lea, iar acesta din urmă este similar listei pariziene din secolul al X-lea. [Această ediție a fost acum înlocuită de ediția 1904–1905 a lui de Boor]. George Amartol și-a adus cronica de la Adam la 842; istoria antică este prezentată foarte pe scurt. Avem mai multe revizuiri ale acestei cronici. În multe manuscrise apare cu continuarea lui Logothetes, până la 948. În unele manuscrise există un număr de continuare până la 1071, până la 1081, și chiar în manuscrisul de la Moscova până la 1143. Continuatorul lui Teofan - în cea mai mare parte - a fost un autor anonim, confundat pe nedrept cu un oarecare Leontius. A scris în numele lui Konstantin Porfirorodny, de la care s-a adunat o mulțime de materiale istorice. Dar în forma ei actuală, el și-a prelucrat cronica și probabil a finalizat-o sub împăratul Ioan Tzimiskes (969–976) sau chiar sub succesorii săi. Cronica (813–961) este formată din 6 cărți: 1–4 cărți aparțin autorului, cartea a V-a este opera proprie a lui Constantin Porfirogenit, care a folosit cronica lui Genesius; 6 (886–961) – din nou autorului [sau poate lui Theodore Daphnopatus]. Cronica autorului anonim este cea mai informativă. Succesorul celui anonim a fost Simeon Magister și Logothete, care și-a adus cronica de la Adam la Romanus II (959–963). Întrebarea autorului este controversată. Se crede că Simeon Magister este una și aceeași persoană cu Simeon Metaphrastus. Dar Metaphrastus (conform panegiricului lui Mihail Psellus) a trăit înaintea Maestrului. Cronica lui Simeon Maestrul este plină de date cronologice, singurul inconvenient este că are o eră ciudată, fluctuantă (de la crearea lumii), cu o diferență de 1 până la 7 ani față de cea corectă. Urmează Leo Gramatica; este posibil să fi ocupat o înaltă funcție civilă și să-și încheie cronica la 8 iulie 1013. A folosit cronica lui Gheorghe și lucrările lui Logothetus și a adus-o la moartea lui Romanus (948). Printre istoricii din acest timp, Genesius este celebru. Autorul a scris sub împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenitul (912–959). Numele autorului a fost șters din manuscris. Două persoane mai târziu, ad marginem, au încercat să-l ghicească. Unul a pus numele Genésio_s, celălalt a pus numele 'Iwánnh_s epískopo_s Diokaisareía_s th_s Ana_ksárbh_s. Prima este corectă, așa cum arată o comparație a poveștii cu nota lui Skylitzes despre părtinire („_psílon égkw’mion” „doar un cuvânt de laudă”) a scriitorului Joseph Genesius. Joseph Genesius a scris în numele lui Constantin Porphyrogenitus; era fiul patricianului Constantin, care provenea dintr-o familie nobilă armeană și s-a remarcat în perioada - 842–867. - sub Mihai al III-lea, despre care Genesius îl menționează de mai multe ori. Acest lucru i-a impregnat lucrările cu o culoare a tendinței. Cronica reflectă și relația lui Genesius cu Constantin al VII-lea. În cele 4 cărți ale sale, el acoperă perioada de la Leu Armenul până la jumătatea domniei lui Vasile Macedoneanul. Semnificația lui Genesius ca istoric al bisericii este incertă, deoarece a folosit atât sursele nescrise, cât și lucrările predecesorilor săi, de exemplu, cronica lui Gheorghe, biografiile patriarhilor Nicefor și Ignatie, fără nicio critică și acolo unde acest lucru a fost cerut de relația autorului cu Constantin al VII-lea, foarte tendențios. La sfârșitul secolului al X-lea a vorbit Leu Diaconul, descriind în 10 cărți istoria timpului din 959 până în 975. Mihail Psellus, pe lângă cronografie (976–1059–1077), a scris și biografii. Istoricul Ioan Skylitzes din Thracia, care a trăit la sfârșitul secolului al XI-lea, merită o atenție deosebită cu cronica sa. Din 812 a adus cronica până în 1081. Dar soarta cronicii lui Ioan din Thracis este destul de ciudată. În secolul al XII-lea. a fost folosit de Georgy Kedrin. Din locul din care Ioan l-a continuat pe Teofan până la sfârșitul cronicii sale (1057), Kedrin a copiat literal. Când au fost descoperite asemănări între cronici, au ajuns la concluzia că Ioan din Thracis și-a copiat cronica pentru 1057 din cronica lui Kedrin și aceasta din urmă a început să apară, iar cronica lui Skylitzes (Ioan din Thracis) nici măcar nu a fost onorat cu publicare. John Skylitzes, ca istoric, avea la îndemână o mulțime de material istoric. El nu aprobă predecesorii săi pentru natura monografică a lucrărilor lor și părtinire (simpatie față de indivizi). A avut multe lucrări ale diferiților autori, care nu ne-au supraviețuit, precum: Sikeliot didaskal, diaconul Nikefor al Frigiei, episcopul Teodor de Side, nepotul său Teodor, episcopul de Sebaste, Dimitrie de Cyzicus și călugărul Ioan din Lidia. Din aceasta se vede că Skylitsa avea multe izvoare care proveneau din condeiul clerului și, în plus, trăia nu în Constantinopol, ci în provincii și, prin urmare, cu abundență de material bisericesc și istoric cotidian; acest lucru a avut un efect benefic asupra muncii lui Skylitzes. Dar nu a tratat aceste surse în mod critic, așa că dă peste o mulțime de informații anecdotice pe care le-a lansat și Kedrin. După Kedrin vine Ioan Zonara, care a trăit sub împăratul Alexei Comnenos (1081 - 1118); a ocupat funcția înaltă de drungaria vigla [alias nikteparh - „eparh de noapte” - de la sfârșitul secolului al VIII-lea, șef al securității principalului palat imperial, al hipodromului și al curții, precum și al gărzii de noapte a Constantinopolului] și este cunoscut în știința teologică ca interpret al canoanelor. Această competență în rezolvarea problemelor canonice dă o semnificație importantă „istoriei” sale [cronicii]; Mai mult, limba lui este mai simplă decât cea a predecesorilor săi, iar în istoria Zonarei există o mulțime de explicații istorice, biografice și lingvistice. Povestea lui Zonara se întinde pe 18 cărți; 6 cărți sunt dedicate istoriei antice, iar 12 istoriei romane și bizantine. Sursele din prima parte sunt indicate în detaliu de către Diendorf, în partea ulterioară nu sunt indicate, dar acest lucru nu are o importanță deosebită, întrucât Zonara a folosit istorici cunoscuți de noi și a fost independent abia în 1081 - 1118. În ceea ce privește următoarea generație de scriitori, trebuie menționate două trăsături: 1) teama de abisul înțelepciunii conținută în lucrările predecesorilor lor, care a fost exprimată în dorința lor de a scurta lucrările deja scurte (Mikhail Glika, secolul al XII-lea, Konstantin Manassi, secolul XII, Ioel, secolul XIII, Efrem, secolul XIV), și a exprimat culoarea lor unică în secolul al XIV-lea, bizantin2) și forma operelor ultimilor trei istorici, care au transmis evenimentele istorice în versuri politice (metru tonic). Cu toate acestea, în ciuda unei forme atât de unice a lucrărilor lor, în prezentarea conținutului ei aderă în mod remarcabil cu strictețe la literele lucrărilor predecesorilor lor și mai ales Zonara. Ultimul istoric al bisericii din Bizanț a fost Nikephoros Callistos, un călugăr din Constantinopol (c. 1333) care intenționa să scrie istoria bisericii în 23 de cărți; dar au ajuns la noi doar 18 cărți (istoria a fost finalizată până în 610), și s-au păstrat doar titlurile cărților următoare (până în 911). Istoria sa a fost publicată dintr-un singur manuscris vienez în 1630 de Fronton le Duc. Din această ediție a fost retipărită în „Patrologie” a lui Minh (vol. 145–147) 32. istoriografia ecleziastică latină Literatura latină despre istoria bisericii din perioada antică a reflectat influența puternică a literaturii grecești. Știm că marile opere ale literaturii grecești au fost aproape toate traduse în latină. Așa, de exemplu, a fost tradusă Istoria Bisericii a lui Eusebiu, apoi lucrările celor trei succesori ai săi - Socrate, Sozomen și Teodoret. Lucrarea lui Eusebiu a fost tradusă de Rufin în 410, iar lucrările lui Socrate, Sozomen și Teodoret de către scolastul Epifanie (historia tripartita), care a preluat această lucrare la cererea senatorului Casiodor († c. 562). Următoarele serii de lucrări grecești pe tema noastră au scăpat de atenția savanților latini, dar lucrările lui George Syncellus, Nikephoros și Theophanes au fost traduse (parțial prelucrate) în latină de Anastasius, bibliotecarul roman († c. 886). Cronica lui Eusebiu, și anume partea a doua - canoanele, a fost tradusă, prelucrată și continuată de Ieronim. De menționat că atenția traducătorilor latini a fost atrasă asupra unor lucrări minore despre istoria bisericii, iar aceste traduceri sunt valoroase pentru noi, mai ales că originalele grecești ale unor lucrări s-au pierdut în timp. Se știe, de exemplu, că cronica lui Hippolit, pierdută în textul grecesc, a supraviețuit în traduceri latine [în două așa-numite „Libri generationis” și „Excerpta latina barbari”] 33. Adesea aceste traduceri sunt literale până la ultimul grad. În acest sens, „Excerpta latina barbari”, „Extracte latine ale barbarului”, adică o traducere latină complet păstrată (probabil c. 491–518) a unei cronici grecești complet pierdute, scrisă de unii alexandrini c. 400 „Excerpta barbari” a fost numit astfel de Scaliger datorită traducerii barbare și procesării brute. Dovadă în acest sens poate fi găsită în pasajul următor: ille solis sonfixus est ab acheis = la „Ilion [ó „Ilio_s] h'lw [luat pentru dativus, din h'lo_s nail] úpó twn áxaíwn; solis exterminatio = 'Ilíou ékpórfhsi_s; adică s-a dovedit că soarele a fost pironit pe cruce cu cuie de mâinile aheilor. Această incongruență se explică prin faptul că cuvântul „Troia” - „Ilion - a fost luat pentru cuvântul „soare” - h'lio_s, care în greacă se pronunță la fel, dar sunt scrise diferit. Aici, evident, vorbim despre capturarea orașului Troia de către ahei și deloc despre soare, deoarece traducătorul care nu o cunoștea în mod perfect în limba greacă nu o cunoștea cronică. Greacă, este дошедшая на латинском, имеет значение для установления текста хроники Евсевия [Libri generationis свмес греческой реконструкцией издал С. Frick , Chronica minora. Vol. I. Lipsiae 1892, также 77z. Mommsen в Monumenta Ger-maniae historica. Auctores antiqu. T. IX. Chronica minora. Vol. I. Berolini 1892]. Ar trebui să aplicăm și „Historia acephala”, păstrată (nu complet) doar în textul latin și complet pierdută în greacă, scrisă înainte de 412, [ed Maffei 1738, Sievers in Zeitschrift für historische Theologie 1868, Batiffol in Melanges Cabrieres, t. Sub influența greacă, istoriografia latină independentă a început să se dezvolte. În primul rând, Lactantius apare ca istoric în lucrarea sa „De mortibus persecuto-git” („Despre moartea persecutorilor”). Scopul acestui eseu este să arate că toți împărații care i-au persecutat pe creștini au murit fără succes. Cea mai bună ediție anterioară a acestei lucrări este ediția lui Bünemann, publicată în 1739 la Leipzig. Există acum o nouă ediţie a Academiei de Ştiinţe din Viena de Brandt (vol. XXVII, 1897) 34 35 . Urmează apoi lucrarea lui Rufinus († 410), care nu numai că a prelucrat istoria lui Eusebiu în latină, dar a adus-o și la moartea lui Teodosie (395), în principal pe baza rapoartelor orale primite de acesta în timpul călătoriei sale la Alexandria și, în general, spre est. Această lucrare independentă a sa acoperă două cărți. În ceea ce privește semnificația operei lui Rufin, trebuie menționat că acesta a influențat literatura bisericească greacă. Oamenii de știință (Gwatkin) au o părere foarte scăzută cu privire la meritele lucrării lui Rufinus, invocând faptul că Rufinus raportează o mulțime de lucruri incredibile și tace despre faptele istorice reale; de exemplu, spun ei, deși a avut ocazia să comunice multe din viața Sfântului Atanasie, ca persoană familiarizată cu prietenii acestui sfânt, se limitează să relateze doar două anecdote, și chiar și atunci de natură nesigură. Dar concluzia că Rufinus este în general nesigur în rapoartele sale este pesimismul excesiv; unele dintre mesajele sale sunt foarte importante, cum ar fi, de exemplu, mesajele despre creștinii din Etiopia, Georgia și despre creștinii sarazini, împrumutate din poveștile oamenilor care i-au cunoscut personal pe predicatorii Cuvântului lui Dumnezeu din aceste țări – de încredere. În cele din urmă, el vorbește despre evenimentele ulterioare în calitate de martor ocular și, prin urmare, poveștile sunt demne de încredere. Rufin se alătură acelor istorici care au luat ca model opera lui Eusebiu și, prin urmare, merită simpatia noastră. În cealaltă lucrare a sa, „Historia monachorum”, el a prezentat fapte relatate mai devreme de un alt scriitor ca fiind propriile sale mesaje și, desigur, a aruncat o umbră asupra operei sale. Acest truc al lui Rufinus a avut drept consecință că oamenii de știință au început să suspecteze toate rapoartele sale istorice ca fiind nesigure. În continuare trebuie amintit Paul Orosius, a cărui istorie generală „Historiarum contra paganos libriseptem” („Șapte cărți de povești împotriva păgânilor”), adusă în anul 417, oferă puține mesaje istorice bisericești, deoarece conține mai multă iluminare decât faptele în sine, ceea ce se explică însă prin sarcina sa apologetică, pe care și-a urmărit-o în opera sa. Publicat de Zangenmeister în corpul de la Viena (vol. V) în 1882 și apoi la Leipzig în 1889. Sulpicius Severus, ca istoric, s-a declarat o lucrare cunoscută sub numele de „Chronicorum libri duo”. Prima carte a acestei cronici conține o scurtă schiță a istoriei bisericii, începând cu Adam și până la Daniel, a doua - de la Daniel până pe vremea autorului însuși (înainte de 400). Cât de scurtă este istoria sa se vede din faptul că tratează istoria de pe vremea apostolilor din capitolul 29. conform 51. Textul acestei lucrări este păstrat într-un manuscris din secolul al XI-lea aflat la Vatican (Codex Palatinus). O altă lucrare din nord de același tip este „Viața lui Martin din Tours”, care a supraviețuit în 6 manuscrise. Cea mai bună ediție a operelor lui Sulpicius Severus este ediția făcută la Viena (vol. I, ed. Halm 1866). Atunci ar trebui să-l numească, printre istoricii aceleiași tendințe, pe arhidiaconul cartaginezului Liberatus, care a întocmit scurte rapoarte despre nestorieni și eutihieni, „Breviarium causae Nestorianorum et Eutychianorum” („Un scurt rezumat al cazului nestorienilor și eutihienilor”). Despre acest istoric se știe că a fost un apărător al celor „trei capete”. Pentru prima parte a lucrării sale, a folosit lucrările istoricilor anteriori (Socrate și alții), iar în ultima parte acționează ca martor ocular. În ciuda părtinirii sale, oamenii de știință găsesc în el o obiectivitate semnificativă și apreciază munca lui pentru fiabilitatea informațiilor pe care le conține. Mai departe, istoriografia latină în această direcție a avut un reprezentant în persoana lui Victor, Episcop de Wit, pentru care sarcina era să descrie persecuția creștinilor de către arieni - vandali în Africa: „Historia persecutionis Wandalicae, II. Ill (V). Accedunt: 1) Passio martyrum apud Carthaginem, 2) Notitia episcopatuum Africa”. Istoria sa este formată din 3 cărți, altfel (ca și până acum) 5 cărți, și este păstrată în 6 coduri. Dintre edițiile acestei lucrări, doar două sunt considerate bune, dintre care una a fost dată în corpus de la Viena (vol. VII, ed. Petschenig 1881), iar cealaltă în Berlin Monumenta Germaniae (Austores antiquissimi III, I, ed. Halm 1879). În vremurile ulterioare, istoriografia bisericească latină își pierde tendința universală și devine locală, națională și capătă un anumit tip de caracter - monografică. Acestea sunt: ​​Gregorius Turonensis († 595), Historia (ecclesiasica) Francorum, II. 10 (Gregory of Tours, „Istoria (ecleziastică) a francilor”); Beda Venerabilis († 735), Historia ecclesiastica gentis Anglorum, II. 5 (Venerabilul Beda, „Istoria ecleziastică a englezilor”); Paulus Diaconus († post 773), Historia Langobardorum, II. 6 (Paul Diaconul, „Istoria lombarzilor”). Trebuie să admitem că cronica lui Eusebiu în traducerea latină a lui Ieronim a fost mai mult pe gustul latinilor decât istoria sa bisericească. Acest lucru se poate vedea deja din faptul că cronica lui Eusebiu a fost citită foarte des, motiv pentru care a fost păstrată în multe manuscrise, pe care Schöne a căzut să le publice în timpurile moderne. Interesul pentru această lucrare a lui Ieronim a fost făcut de faptul că mulți scriitori au mers în această direcție în lucrările lor istorice. Prosper, presbiterul Aquitania, în „Chronison integrum”, care a continuat opera lui Ieronim între 379 și 455, este remarcabil. Pe baza unor date manuscrise, se observă că în timpul vieții sale au fost publicate trei ediții ale Chroniconului său în 433, 445 și 455. [Cronica a fost publicată de Mommsen în Monum. Germen. Auct antic. IX, 1892]. Cronica lui Prosper a fost continuată de un necunoscut din 456 până în epoca lui Iustinian (moartea vandalilor), iar autorul a luat un punct de vedere pur african. În paralel cu Prosper, un alt scriitor care a trăit în același timp a lucrat la continuarea cronicii lui Eusebiu - episcopul spaniol Hidatius (Idacius) de Aquaflavia (între 472-474), a cărui lucrare începe în 375 și se termină în 469. Această lucrare este remarcabilă prin acuratețea relațiilor locale cu datele de atunci și Occidentul. Citind astfel de lucrări, se poate ajunge la concluzia că creștinii occidentali erau foarte interesați de Orient, în timp ce în Orient erau mai degrabă indiferenți față de creștinii occidentali. Idatius s-a născut în jurul anului 393 et, quam infantulus et pupillus (în copilărie), a avut ocazia să călătorească în Palestina, unde i-a văzut pe Ieronim, Teofil din Alexandria, Eulogie din Cezareea și Ioan din Ierusalim; de acolo s-a întors în Spania până în 412 și de-a lungul vieții a păstrat un profund respect pentru acești oameni mari. Este foarte interesat de zvonurile din est, deși au ajuns la el în cel mai vag mod și uneori într-o formă distorsionată, de exemplu, nu știe ce s-a întâmplat cu aceste persoane ulterior, când a murit Ieronim, și zvonurile despre expulzarea Sf. El raportează pe Ioan Gură de Aur sub anul 404 și spune: „Ioannes ob fidem catholicam Eudoxiam Arcadii uxorem infestissimam patitur arianam”. Este evident că a confundat relația Eudoxiei cu Sfântul Ioan Gură de Aur cu relația Iustinei cu Ambrozie din Milano. Atunci primele informații despre Sinodul de la Efes au ajuns la el complet întâmplător; de la presbiterul Arabicae regionis Germanus, care a ajuns în Gallaecia în 435, a aflat că Juvenal era episcopul Ierusalimului și că a fost chemat în capitală de Teodosie al II-lea pentru a vorbi despre nestorieni, iar Nestoria a fost recunoscută ca continuatoare a ereziei ebionite. Idatius a lăsat celebra listă de consuli (fasti), la care s-au făcut completări pe alocuri despre evenimentele petrecute în timpul lor. [O nouă ediție a cronicii lui Idatius și a listei consulilor este făcută de Mommsen în Monumenta Germaniae, Auetores antiqu. XI, 1894; IX, 1892]. Comite Marcellin aparține acestui tip de succesor al cronicii lui Eusebiu; opera sa acoperă perioada 379–534. Marcellin a trăit la Constantinopol și, prin urmare, rapoartele sale despre evenimentele Bisericii de Apus sunt puține. Cronica lui a fost continuată de o persoană necunoscută până în anul 548, iar lista de indicii - până în anul 566. Cronica episcopului numidian Victor de Tunnun începe într-un alt punct. Implicat în disputa despre „trei capete” ca apărător al lor, a fost exilat în Egipt și, după ce a schimbat mai multe locuri de închisoare, a murit după 566, probabil într-una dintre mănăstirile din Constantinopol. Cronica lui este de la 444 la 567. Deși opera sa este tendențioasă, importanța și acuratețea mărturiei individuale de fapt nu pot fi negate. [Cronicile lui Marcellinus și Victor au fost publicate și de Mommsen în Monumenta Germaniae, Auetores antiqu. XI, 1894]. Pe lângă acest gen de istoriografie, în Occident s-a dezvoltat și literatură specială pe tema noastră de natură monografică. Astfel, știm că Jerome a venit cu ideea de a compune o lucrare care nu exista în est. Aceasta este tocmai lucrarea sa monografică de istoria literaturii creștine „De viris illustribus” (așa-numitul catalog al scriitorilor bisericești), întocmită de el pe baza lui Eusebiu și adusă în anul 392 sau 393 [ed. Richardson 1896, împreună cu continuarea lui Gennady, Texte und Untersuchungen XIV, 1]. A fost continuată până în 460 de către Gennadius de Marsilia († aproximativ 495), și mai departe de Isidor de Sevilla († 636) și Ildefonso de Toledo († 667). Apoi a apărut în Occident o lucrare intitulată „Liber Pontificalis” - relatări despre viața episcopilor romani, care a fost înțeleasă greșit de bibliotecarul Anastasie. Întrucât s-ar putea baza pe date din arhiva bisericii romane, mărturia acestei lucrări poate fi foarte importantă. Editio princeps: Busaeus, Moguntiae 1602. Cel mai bun dintre antici: Bianchini, Romae 1718–1735, t. I-IVfol.; Vignoli, Romae 1724–1755,1.1-III, 40. Științific: abbe L. Duchesne, Paris 1886–1892, or. I-II, în 4°; Mommsen, Berolini 1898, pars prior (până la 715), în 4°. Problema diverselor surse (manuscrise) din Libe Pontificalis a fost serios ridicată pentru prima dată în 1869 de profesorul de Jena Lipsius (R. Lipsius, Chronologie der römischen Bischöfe, Kiel 1869), care a avut ocazia să folosească aparatul critic pus la dispoziție de Dr. Pabst Pontificalis. Dar soarta „Liber Pontificalis” din Monumenta Germaniae s-a dovedit a fi foarte ciudată. Oamenii de știință editores designati [editori numiți] au lucrat la manuscrise și au murit (Pabst, Waitz) fără a publica o singură linie din această lucrare. Acest lucru se explică prin dificultatea de a înțelege numeroasele straturi de material scris de mână pe care Lipsius s-a angajat să le explice. Lipsius a ajuns la concluzia că în biserica romană se ținea un director de episcopi, la care se adăugau de obicei scurte rapoarte despre viața fiecăruia dintre ei. Din aceste adăugiri, în jurul anului 354, a fost întocmit Catalogus Liberianus, o listă care se termină cu Liberius (352–366). O nouă adăugare de liste a apărut sub Leon cel Mare, Catalogus Leoninus, care se termină cu Sixtus al III-lea (432–440). Următorul tratament (după neatestatul Catalogus Symmachianus) a listelor pontifilor romani este dat în jurul anului 523 sub forma F, Catalogus Felicianus (Felix III [IV], 526–530). Aceasta este deja cea mai veche recenzie a Liber Pontificalis în sine. Recenzia sa ulterioară este de K, Catalogus Cononianus, până la și inclusiv Conon (686–687). În această ediție aproape finală, Liber Pontificalis (LP) este continuat în părți lui Ștefan al V-lea (885–891). Pentru această ultimă intrare (Cononianus), după Lipsius, Codex Neapolitanus (B) de la sfârșitul secolului al VII-lea are o importanță deosebită. După ce Lipsius (și Duchenne), succesorul lui Pabst ca editor desemnat, profesorul de la Universitatea din Berlin, Georg Weitz, a abordat această problemă. Particularitatea concepției sale în comparație cu Lipsius este următoarea: a) Catalogus Leonini trebuie lăsat deoparte ca fiind insuficient atestat în manuscrise; b) F și K nu sunt precedente ale LP, ci extrase din LP independente unele de altele; c) în istoria LP nu avem şanse solide de a ne ridica peste secolul al VII-lea (cod. B şi altele ulterioare). Al treilea cercetător este savantul francez Duchenne; în 1877 a publicat „Etude sur le Liber Pontificalis”. Propozițiile lui Duchenne: α) = Waitz: F și K sunt extrase din LP; β) v Lipsius u Waitz: cod. Lucensis (A) secolul al VIII-lea. reprezintă un text LP mai curat decât codul. ÎN; γ) împotriva lui Waitz: LP a apărut în jurul anului 530. În cele din urmă, în 1879, într-un articol special, cu o anumită modificare a lui αβ, Duchesne a susținut că δ) pe baza comparației dintre F și K, textul LP poate fi restaurat mai bine decât pe baza AB (vederea este într-o anumită măsură cum Lipsio contra Waitz). Waitz și Duchesne, chiar și după explicații tipărite, fiecare a rămas cu părerea lui*, iar în 1884–1885 Duchesne a publicat două ediții ale Liber Pontificalis, care a fost finalizată în 1892. Meritele înalte ale acestei publicații au fost recunoscute și de oamenii de știință germani (Harnack). Waitz, rămânând în concordanță cu punctul său de vedere, a admis în orice caz că, presupunând că viziunea lui Duchenne despre istoria și sursele LP (αβγδ) este corectă, „Liber Pontificalis” ar trebui publicat științific exact așa cum o publică Duchenne. Omul de știință francez a făcut public o mulțime de materiale manuscrise inedite și a restaurat textul editio prima anno 530 pe care a acceptat-o (pagina din stânga: F și K; pagina din dreapta: reconstrucția în sine) și, în cele din urmă, a dat textul de mai târziu („Liber Pontificalis” în sensul propriu) cu un aparat critic complet și note foarte informative 36. [* Notă: poziția comună dintre Waitz și Duchenne „F et K post LP” este, totuși, și un punct de dezacord reciproc. Potrivit lui Waitz: FK din LP, care nu este mai devreme de jumătatea secolului al VII-lea; conform lui Duchenne, FK din LP, care este în 530.] Istoriografia bisericii în limbile orientale 37 Istoriografia bisericii din Siria Acum trecem de la istoriografia occidentală la istoriografia orientală. Dintre toate popoarele creștine orientale, aramaica sau siriaca ar trebui, fără îndoială, să fie considerate cele mai vechi, deoarece limba lui Hristos Mântuitorul însuși era aramaica, iar creștinismul s-a răspândit în primul rând printre persoanele din această limbă. Deși cultura greacă a făcut progrese foarte semnificative în est, trebuie totuși să admitem că elementul arian a acționat slab atunci când s-a confruntat cu semiticul și că civilizația greacă a luat rădăcini acolo doar superficial. Se poate presupune că dacă limba greacă a făcut progrese, a fost doar în înalta societate, în orașele mari (Antiohia, Damasc etc.), în timp ce oamenii au rămas aramaici, iar populația de lângă Antiohia nu a acceptat limba greacă. Acest lucru a creat necesitatea unei literaturi siriane independente 38 . Din câte știm, au fost traduse primele lucrări istorice în limba siriacă. Destul de devreme, cronica lui Eusebiu și istoria sa bisericească au fost traduse în siriacă; S-au păstrat și traduceri ale altor lucrări remarcabile ale lui Eusebiu, de exemplu despre martirii palestinieni etc. Primul dintre scriitorii istorici sirieni este în fața noastră episcopul Maruta de Mayferkat, care a scris istoria martirilor și Sinodul de la Niceea. Ultima lucrare a fost scrisă nu atât din propriul impuls, cât din ascultare de voința celui mai înalt ierarh, Seleucian Catholicos Isaac († 416). Lucrările lui Măruță ar fi fost foarte valoroase ca surse istorice, dar în forma lor originală s-au pierdut de mult. [Părți din primul au fost publicate de E. Assemanius în Acta sanctorum martyrum. I. Romae 1748, şi retipărit de P. Bedjan'oM în Acta martyrum et sanctorum. II. Lipsiae 1891. Pasaje ale acestuia din urmă traduse în germană de Braun, De Sancta Nicaena Synodo. Syrische Texte des Maruta von Maipherkat übersetzt von O. Braun . Münster în W. 1898]. Dintre lucrările existente în prezent care s-au păstrat în întregime, primul loc este ocupat de [așa-numita cronică a lui Isus (Yeshu) Stilitul. Autorul este un ascet care a trăit în prima jumătate a secolului al VI-lea; La cererea arhimandritului Serghie, acesta a scris [aprox. 518] memorii despre vremea lui, intitulându-și opera astfel: „Despre dezastrele care s-au abătut asupra orașului meu Edessa și a întregii Mesopotamie”. Cronica este împărțită în două părți: prima conține o schiță generală a istoriei dezastrelor anterioare (politice), a doua prezintă o descriere a dezastrelor specifice pe an, când dezastrelor politice li s-au alăturat cele fizice. Această cronică acoperă perioada cuprinsă între 806 și 818 a epocii seleucide, adică 494–506. Autorul se dovedește a fi extrem de familiarizat cu teatrul de operațiuni militare și cu topografia locurilor. Pe lângă faptul că cronica, ca istorie laică, este importantă, este cu atât mai importantă pentru că autorul ei dedică spațiu rapoartelor despre viața internă a Orientului, de exemplu, el descrie foametea, ciuma, rapoartele despre episcopi și acțiunile lor etc. După aceasta, cele mai vechi lucrări ale literaturii siriace sunt din nou lucrări traduse; cea mai veche dintre ele este istoria lui Zaharia Rhetorul. Assemanie, după ce a întâlnit pasaje din ea în manuscrisele siriace ale Bibliotecii Vaticanului, a sugerat că Zaharia a scris în siriacă. Dar Land a prezentat dovezi destul de puternice că și-a scris istoria (monofizit) în greacă. Ulterior, a avut loc o schimbare în el și îl întâlnim la Sinodul de la Constantinopol din 536 ca episcop ortodox de Mitilene (Mitulh'nh pe insula Lesvos). Textul original al creației sale (Euagr. II, 2. 8.10; III, 5. 6. 7.18) nu a fost păstrat și chiar și traducerea siriacă îl reproduce doar parțial - cu abrevieri frecvente și modificări arbitrare. Semnificația ei, în ciuda formei mizerabile în care a fost păstrată, trebuie recunoscută ca fiind primordială, deoarece în afară de ea nu avem surse mai satisfăcătoare despre cursul treburilor monofizite. O atenție deosebită merită și modalitatea de desfășurare a cauzei: citează documentele pe baza cărora scrie; dar în textul siriac ele reprezintă multe abrevieri. De o importanță deosebită sunt rapoartele despre starea treburilor bisericești din Egipt după Dioscor, deoarece în această privință Zaharia nu are egal. În procesarea siriacă, povestea este adusă la 569. Zaharia a scris aproximativ 518, iar istoria sa a acoperit perioada de la 450 la 491. Textul siriac a fost publicat de Land in Anecdota syriaca, tШ, Lugduni Batavorum 1870. Rhetor. Leipzig 1899; Engleză: F. Hamilton și E. Brooks, The Syriac Chronicle cunoscută drept cea a lui Zaharia din Mitilene. Londra 1899] 40. Primul istoric proeminent al bisericii sirian a fost episcopul Ioan din Efes (născut în jurul anului 516), un contemporan cu Iustinian, care și-a acoperit domnia într-un mod foarte original cu rapoartele sale monofizite. Răsăritul monofizit îl cunoaște pe Iustinian ca un fanat al Ortodoxiei și un persecutor al monofizitismului; dar din această lucrare reiese că, în ciuda întregii sale ortodoxii, Iustinian încă a aderat la o politică specială în raport cu monofiziții. Se dovedește a fi un om cu vederi atât de largi, încât ar prefera să vadă monofizitismul la subiecții săi decât păgânismul. Astfel, Ioan din Efes, care nu și-a ascuns convingerile monofizite, a fost chemat la tribunal cu rangul de episcop monofizit al Efesului și a îndeplinit diverse misiuni ale împăratului în raport cu păgânii din Asia: el, „unul deasupra limbilor”, „spărgătorul de idoli” (cum se numea Ioan), a mers adesea acolo și i-a convertit la monofizit păgân. Această persoană, care a avut un rol atât de important în treburile timpului său, a fost cea care ne-a lăsat informații istorice despre epoca sa. Din păcate, opera sa nu a ajuns complet la noi: primele două părți ale istoriei s-au pierdut (de la Iulius Caesar până în 570), doar a treia parte s-a păstrat într-o formă destul de completă, care se împarte în 6 cărți, care au supraviețuit parțial în textul siriac însuși, parțial în cuprinsul său; ea îmbrățișează timpul 571–585, dar cu digresiuni sub formă de amintiri ale evenimentelor anterioare, până în ultimele zile ale vieții autorului 41. Pământul aduce un tribut cinstit talentului istoric al lui Ioan din Efes; nu stă în meritul literar, ci în veridicitatea sa remarcabilă. Astfel, în ciuda aderării sale la mărturisirea monofizită, Ioan din Efes, transmițând totuși diferite tipuri de zvonuri neplăcute pentru adversarii săi sinodiți, observă aproape întotdeauna că transmite acest lucru din zvonuri, fără a garanta autenticitatea lor. Pe de altă parte, Ioan din Efes nu este orbit de slăbiciunile și personalitățile propriei sale biserici, de exemplu în istoria lui Pavel, Patriarhul Antiohiei. Descriind, în cuvintele sale, „poziția eroică a monofiziților pentru mărturisirea lor, el arată clar că această poziție a fost fără sânge și că mulți erau gata să-și sacrifice convingerile dacă unii episcopi nu ar fi dat dovadă de o statornicie uimitoare. În plus, Ioan din Efes a fost autorul mai multor biografii ale unora dintre „mărturisitorii” proeminenți ai vremii sale (după cum ar fi numit Iacov Bur’ono, de exemplu la nestorianul „Burd'ana”] în loc de incorectul Baradaeus), etc. Istoria lui Ioan a fost publicată de W. Cureton'ou, The third part of the ecclesiastical history of John episcop of Ephesus Oxford 1853. Traducere în limba engleză de Payne-Smith, Oxford 1860, germană de Schönfelder, Münchenahesinis 1862 episcopie istorică, Alte episcopii istorice ale lui Joan. Anecdota syriaca t.II, Lugduni Batavorum 1868 [tradusă în latină de van Dowen'oM şi Landow Commentarii de beatis et historiae ecclesiasticae Amsterdam. Povestea este spusă din punct de vedere ortodox în Cronica Edesei. Despre autorul ei nu se poate spune nimic, deoarece lucrarea în sine este anonimă, dar trebuie menționat că autorul ei este mai tânăr decât Zaharia și mai în vârstă decât Ioan din Efes. Este alcătuit din 106 paragrafe și acoperă perioada de la apariția Bisericii din Edessa până în 540 - până în al 14-lea an al domniei lui Iustinian. Această poveste este extrem de scurtă, dar extrem de importantă în ceea ce privește acuratețea cronologică și importanța acelor monumente din care autorul și-a putut extrage informațiile. Ar fi putut avea la dispoziție arhiva orașului, care s-a pierdut atunci iremediabil. [Cronica a fost publicată de Assemanius în Bibliotheca orientalis (1719) și retipărită de Michaelis (1786). Apoi a fost publicată și tradusă în germană de L. Hallier în Texte u. Untersuchungen v. Gebhardt u. Harnack IX, 1, 1892. Apare acum în ediția lui J. Guidi cu o traducere latină în Corpus scriptorum orientalium, Scriptores syri, ser. Ill, rupt 4: Chronica minora. Pars I. Paris 1903] 43. Atunci trebuie să-l numesc printre scriitorii sirieni, ca figură notabilă, pe Dionisie din Tell-Mahr, al XXII-lea patriarh sirian (iacobit), care a murit în 845, sau 1157 din epoca seleucidului. A fost un cronograf care a continuat munca predecesorilor săi; metodele sale erau de natură primitivă, ceea ce decurgea din scopul operei sale: nu se pretindea a fi nicio originalitate, voia doar să ofere turmei sale o lectură utilă și, prin urmare, dacă găsea vreo lucrare edificatoare în care să fie descris cutare sau cutare eveniment, o copia direct, indicând sursa. Astfel, el a păstrat cronica lui Eusebiu, povestea lui Iisus Stilitul despre dezastrele care s-au abătut pe Mesopotamiei și mesajele lui Zaharia. În plus, l-a folosit pe Ioan din Efes și, în ciuda faptului că a treia sa carte a fost deja publicată în textul siriac complet, opera sa nu își pierde din valoare, deoarece împrumută nu numai din a treia carte, ci și din cele anterioare. Ca succesor al istoriografiei siriene, care a adus istoria timpului său, Dionysius Tell-Mahrsky păstrează importanța istoricului primar pentru timpul său, despre care vorbește 44. Apoi, succesorul lui Dionisie din Tell-Mahr în materie de istoriografie este unul dintre succesorii săi în gradul de patriarh - Mihai cel Mare (adică cel mai mare, † 8 noiembrie 1199). Opera sa este cunoscută din mențiunea ei în alte lucrări siriace, dar originalul siriac [până de curând era] necunoscut. Traducerea în armeană a acestei cronici a supraviețuit [publicată la Ierusalim în 1870 și 1871], iar știința a știut despre ea datorită lucrărilor armeaniștilor francezi Dulaurier, care a publicat fragmente din ea într-o traducere franceză în Journal asiatique 1848–1849, și Langlois, care a publicat întreaga cronică în limba franceză Langlois Este foarte importantă această lucrare, întrucât autorul a avut la dispoziție multe monumente care nu au ajuns la noi, despre care aflăm din prefață Acestea sunt lucrările lui Ioan din Antiohia pentru vremea de la Teodosie al II-lea la Iustinian, Gurias, care îmbrățișează epoca de la Iustinian la Heraclius, Dionisie din Tell-Mahr - de la Maurițiu al lui Mauritius, Bishopul lui Iustiniu; Caysum, Sliba, Dionysius bar Salybius. Pe baza acestor lucrări și a propriilor observații, autorul își aduce povestea în epoca sa (cu continuarea armeană ajunge la 1224). Deja din partea publicată de Dulaurier, datând din vremea lui Heraclius, s-a „putut” vedea ce comoară importantă stă în acest text. Relațiile reciproce ale monofiziților sunt prezentate aici cu detaliu și detaliu, în ciuda abrevierilor făcute de Dulaurier. Istoria apariției monotelismului, istoria încercărilor lui Heraclius de a obține ajutorul monofiziților primesc o acoperire deosebită; aici devine limpede cum a vrut Heraclius să organizeze unirea monofiziților cu Biserica Ortodoxă. În timp ce se afla în Edesa, în timpul unei campanii, a vrut să comunice cu episcopii monofiziți, dar monofiziții au declarat că, dacă vor să se comunice, trebuie să intre în comuniune cu ei și să renunțe la Sinodul de la Calcedon, ceea ce a avut ca rezultat luarea cheilor bisericii și transferarea lor la puținii ortodocși (diofiziți) rămași în acest oraș45. Ultimul scriitor istoric remarcabil din sirienii iacobiți a fost Grigory Abu-l-Faraj, fiul medicului evreu Aaron (de unde și numele siriac pentru Grigore _ps - mn Ί3, „Bar-Evroyo” [„Bar-Evraia” în pronunția nestoriană], „fiul evreului”, în născut Barhebrai), în barbare, convertit în Barhebrai. 1226. La doar 20 de ani a devenit episcop la Gübö, pentru că, ca fiu al unui medic remarcabil, a primit o educație solidă pentru vremea aceea: era puternic în greacă, siriacă și arabă, foarte cunoscător în filozofie, medicină și teologie. El a fost în curând promovat la „Mafryana” (sir. = producătoare de fructe). două jumătăți: cea vestică era condusă de Patriarhul monofizit al Antiohiei, iar cea răsăriteană de către primatul („Mafryan”), cu reședința la Mosul, care, printre altele, avea dreptul de „a aduce roadele Duhului”, adică de a hirotoni episcopi și însuși patriarhul. În 1286, Grigore a murit, profund respectat de toată lumea, devenind o victimă a cunoștințelor sale științifice și a propriei sale convingeri unilaterale: el însuși și-a prezis moartea pe baza conjuncției așteptate a planetelor Saturn și Jupiter, care a avut loc atât la nașterea sa, cât și la instalarea sa ca episcop și la instalarea sa ca mafrian și a crezut atât de ferm în moartea sa a murit de fapt. Grigore a scris mult și, de altfel, parțial bazat pe materiale de arhivă în siriacă, arabă și persană, o cronică politică și bisericească extinsă în limba siriacă (de la Adam până la vremea lui). Prima parte tratează evenimentele de până la vremea stăpânirii mongole (Chronicon Syriacum, edd. P. J. Bruns et G. G. Kirsch. Lipsiae 1789, 2 voll, in 4° [new best edition by P. Bedjan, Paris, 1890]); al doilea prezintă o serie succesivă de mari preoți de la Aaron până la patriarhii monofiziți antiohieni și o serie de mafrieni din răsărit și nestorian catholicos (Chronicon Ecclesiasticum, edd. J. B. Abbeloos et T. J. Lamy, Lovanii 1872–1877, 4° vol.). Din prima parte a acestei cronici, la cererea unor arabi, autorul însuși a realizat un extras sub titlul „Istoria aleasă a statelor” – în termen de o lună (Arabic Historia dynastiarum, ed. Pocock, Oxonii 1663, 2 voll, in 4°) [republicată de Salhaniy la Beirut în 1890]). Mai târziu, scriitorii anonimi au continuat listele episcopilor încă două sute de ani. Assemanie îl numește pe acest sirian ultimul istoriograf monofizit. Dintre sirienii nestorieni sunt menționate cel mai adesea două persoane care s-au remarcat literar în domeniul istoriei bisericești cu lucrări de natură monografică: Ebed-Yeshu [Avdisho în pronunția nestoriană], bar-Briha, mitropolitul de Sob (Nasivinsky), † 1318, și Episcopul Mosul (Tauma) de la începutul secolului 9. Ebed-Yeshu, Ieronim al literaturii ecleziastice siriene, a întocmit un catalog de poezie, care cuprindea 197 de scriitori și, în concluzie (nr. 198), ca și Ieronim, însuși autorul, care și-a enumerat lucrările. [Catalogul a fost publicat la Roma de Abraham de Ecchellensis în 1653 și de Assemanius în prima jumătate a volumului III al Bibliotheca orientalis în 1725; tradus în engleză de către Badger, Badger, The Nestorians and their Rituals. II. Londra 1852]. Toma de Marg, care a trăit la începutul secolului al IX-lea, a scris „ktaba d-ri-sane” - „Cartea șefilor” sau „Cartea capitolelor” în 6 secțiuni, unde a prezentat istoria mănăstirii nestoriene „Beth Ave”. Această lucrare conține informații prețioase despre istoria monahismului. [Publicat de Bege cu traducere în engleză: The Book of Go-verners. Historia Monastica a lui Toma Episcop de Margä Ed. de E. W. Budge. I-II. Londra 1893]. La începutul secolului al XII-lea. (c. 1135) nestorianul Mari-ibn-Sulei-man [Mare bar Shlemon] a lăsat posterității o schiță a evenimentelor istorice bisericești în arabă, într-un eseu numit „Majdal” („Turn”). Pe la 1340, un alt nestorian, pe nume Amru-bnu-Matta, a scris o lucrare istorică bisericească sub același titlu. [În prezent, aceste lucrări sunt disponibile în ediția lui Gismondi, care le-a tradus în latină. Maris Amri et Slibae de patriarchis Nestorianorum commentaria. Ed. etlatine reddidit H. Gismondi. Romae 1890–1899]. Aceste lucrări au oferit Assemania (în Bibliotheca Orientalis t. III) ocazia de a ne familiariza cu istoria nestorianismului. Aceste lucrări suferă de incompletitudine. Istoriografia bisericii în Egipt 46 Egiptul creștin nu s-a afirmat în domeniul istoric-bisericesc cu ceva deosebit: acolo s-au scris vieți de sfinți și monografii, dar nu a fost prezentată o istorie completă. Explicația pentru un fapt atât de trist trebuie căutată în poziția umilită a copților. Că iluminarea nu a înflorit în rândul acestui neam este evident din faptul că persoane complet nefamiliare cu limba greacă au urcat la scaunele episcopale. Înregistrările evenimentelor trecute și actuale care au rămas de la copți sunt de natură cuaternară. Rămășițele scrierii ecleziastice copte, istorice și patristice, sunt aproape toate conținute într-o pereche de chetiy-menya sparte a două mănăstiri, una - Sf. Macarie în Skete, alta - necunoscută din sudul egiptean. Ceea ce rămâne, de altfel, sunt fragmente dintr-o colecție destul de fantastică numită „istoria bisericii”; pasajul conţine relatări legendare despre patriarhii alexandrini (de la Alexandru la Chiril) 47 . Aceste date din scrierea coptă au fost folosite în istoria sa a patriarhilor alexandrini (în arabă) de unul dintre scriitorii copți remarcabili, Sevir ibnul-Muqaffa, episcop de Ashmunay (aproximativ 975), care a studiat temeinic literatura coptă. Această lucrare a lui Sevier, continuată de alții, constituie sursa principală pentru E. Renaudot, Historia patriarcharum alexandrinorum jacobitarum, Paris 1713. Conținutul synaxarum-ului arab, citit în timpul cultului, a fost împrumutat și el din aceeași veche menaion coptă. [Istoria lui Sevier este publicată în prezent în Corpus scriptorum ori-entalium, Scriptores arabici, ser. bolnav, t. 9: Severus ben el-Mogaffá. Historia patriarcharum alexandrinorum. Ed. Ch. F. Seybold. Beryti 1904 sq. S-a început tot acolo publicarea sinaxarionului, ser. bolnav, t. ig-Synaxarium alexandrinum. Ed. J. Uită. Beryti 1905. Istoria lui Sevier a început să apară simultan cu o traducere în engleză în Patrologia orientalis. Vol. I, 2, 4: Istoria Patriarhilor Bisericii Copte din Alexandria. Ed. B. Evetts. Paris 1905]. Sa'id ibnul-Batrik, medic și istoric și, în cele din urmă, din 933 până în 940, Patriarhul Ortodox al Alexandriei sub numele de Eutyches, și-au scris istoria în arabă. Această cronică se intitulează „Contextio gemmarum” (Contextio gemmarum) și acoperă perioada de la Adam până în anul 937. Această poveste este de un nivel scăzut: are un caracter foarte legendar. Împăratul Teodosie cel Mare și Patriarhul Teofil al Alexandriei, conform asigurărilor sale, au fost primii tăietori de lemne. Teodosie a văzut odată un vis extraordinar și i-a spus lui Teofil, care, pe baza acestui vis, i-a prezis pentru sine urcarea lui Teodosie pe tronul imperial și la patriarhie. În ciuda acestei legende și a unor legende similare, povestea lui Eutyches are încă o anumită semnificație pentru știința noastră (mesajele de mai târziu nu mai sunt legendare; iar cele mai vechi pot conține grăunte de date preluate din arhiva bisericii din Alexandria). A publicat cronica lui Eutyches R. Pocock, Contextio gemmarum s. Eutychii patriarchae Alexandrini Annales. I-II. Oxonii 1658–1659; [retipărit în volumul III al Patrologiei grecești a lui Minh]. Diaconul Bisericii din Cairo a Maicii Domnului Abu Shukr Peter ibn-ur-Rahib (adică, fiul unui călugăr), încă în viață în 1282, a scris o lucrare teologică în acel an, al cărei autograf (Cod. Vatican. Assem. Arab. 31) a supraviețuit până astăzi. În 1258, el a alcătuit Chronicon Orientale, o cronică care conține inițial o listă seacă a evenimentelor din Vechiul Testament și numele suveranilor domnitori. Cronica devine mai detaliată din timpul cuceririi Egiptului de către arabi. Aici mesajele autorului au un fel de valoare, mai ales cele care se referă la caracteristicile cutare sau acel suveran. A doua jumătate a acestei cronici conține informații scurte cu privire la 76 de patriarhi până la și inclusiv Atanasie al III-lea al Alexandriei (1250–1261). Ceea ce face această lucrare deosebit de valoroasă este certitudinea sa cronologică completă, care depinde de particularitățile designului său. Are o dublă numărătoare: arabă și coptă, anii și chiar zilele sunt indicați când s-a urcat pe tron ​​sau a murit unul sau altul suveran, astfel încât, conform cronicii sale, nu-i este greu unui istoric (prin aritmetică) să restabilească datele necesare și, în plus, așa cum le-a scris însuși autorul. Ed. Abraham Ecchellensis, Parisiis 1651; J. S. Assemanus, Venetiis 1729. [Ediție nouă în Corpus scriptorum orientalium, Scriptores arabici, ser. III, t. 1: Petrus Ibn-Rahib. Chronicon Orientale. Ed. L. Cheikho. Beryti 1904]. Urmează George ben-abu-l-Yasir'ali-ben-abu-l-Mak-arim-ben-abu-l-Tayib-al-Makin-ibnu-l-Amid, originar din Cairo, fiul unui secretar militar. Din cauza calomniilor dușmanilor, Abul-Yasir a fost închis împreună cu George, dar când i-a fost descoperită nevinovăția, ambii au fost eliberați. Abul-Yasir a devenit apoi călugăr. Și George a deținut un post de ofițer în armata siriană, a fost din nou arestat de calomnia dușmanilor, din nou achitat și eliberat și a murit la Damasc în 1273. A scris o cronică în două părți numită „Eseu binecuvântat” (Syntagma benedictum). A doua parte a fost publicată cu o traducere în latină sub titlul: Historia saracenica – a Georgio Elmacino exarata, ed. Erpenius, Lugduni Batavorum 1626. Prima parte acoperă perioada de la crearea lumii până la Mahomed, a doua - de la Mahomed până în 1260. Informațiile din această lucrare sunt scurte, dar sunt apreciate pentru acuratețea cronologică. Al-Makin a folosit Eutyches și Cronica lui Petru. Abu-l-Abbas-Ahmad-Taqi-ed-din al-Makrizi este un musulman foarte educat. A ocupat postul de... d. qadi din Cairo, apoi a fost predicator la moschei, în cele din urmă profesor de tradiții la academiile musulmane din Kiara și Damasc și a murit în 1442. A fost un scriitor foarte prolific și „cel mai faimos istoriograf din Egipt”. Cea mai faimoasă dintre lucrările sale este Cartea de instrucțiuni și reflecții privind istoria pământurilor ('al-hitat) și a monumentelor, sau Geografia și istoria Egiptului. Cele opt capitole din partea a III-a a acestui „'al-hitat” sunt publicate separat sub titlul „Istoria ecleziastică a copților”; cea mai bună ediție: Geschichte der Kopten v. F. Wüstenfeld, Göttingen 1845. Conține scurte informații despre biserica egipteană, începând cu Evanghelistul Marcu, primul Patriarh al Alexandriei, și terminând cu persecuția copților din 1354. Aici, de altfel, există o listă a mănăstirilor (coptice) și a mănăstirilor istorice remarcabile8 (coptice) și creștine. informații geografice despre acestea. În general, interesul musulmanilor pentru bisericile creștine a fost atât de mare încât, de exemplu, bibliotecarul califului egiptean al-'Aziz, al-Shabushti, care a murit în anul 1000, a alcătuit o descriere specială (care nu a ajuns la noi, dar a fost în mâinile lui Makrizi): „Istoria mănăstirilor și a Egiptului din Irak, Mosulia și Mesopota.” Cealaltă referință principală pentru Makrizi a fost cronica lui al-Makin. La sfârșitul vieții sale, al-Makrizi a decis să publice „Marea Carte a Cronicilor Egiptului”, adică biografii ale tuturor suveranilor și bărbaților celebri ai Egiptului; lucrarea a fost concepută pentru 80 de volume, dar autorul a reușit să scrie doar 16 și au fost publicate. istoriografia etiopiană 48 Literatura etiopiană oferă foarte puțin pentru istoria bisericii. Dintre monumentele traduse supraviețuitoare ale acestei scrieri, cea mai remarcabilă este cronica lui Ioan, episcop de Nikiou, Chronique de Jean, eveque de Nikiou. Texte ethiopien publie et traduit par H. Zotenberg, Paris 1883. Despre autor se cunosc doar următoarele: a fost episcop de Pshati (pípati), în Egiptul de jos (Delta), - în greacă acest oraș se numește Nikíou, - în 690 a luat parte la sfințirea lui Isaac, XLI Monofizit Patriarh al Alexandriei, a ocupat o poziție proeminentă în rândul episcopilor Alexandriei, ca episcop inferior al Alexandriei. Egipt (în arabă, „mudäbbir” – un post ca mitropolit). Era celebru ca un bun canonist și s-a remarcat prin severitatea vieții sale, motiv pentru care Patriarhul XLII al Alexandriei Simon l-a numit supraveghetor al mănăstirilor egiptene. În administrația sa, Ioan a dat dovadă de atâta râvnă, încât unul dintre călugării sketei subordonați lui a murit în a 10-a zi din pedeapsa („verbera”) impusă lui, fapt pentru care în 694 (sau între 692–700) Ioan a fost privat de episcopat. Iată tot ce se știe despre el. În ce limbă a scris este o întrebare foarte obscure. Fără îndoială, această cronică a fost tradusă în etiopiană în 1602. a fost tradus dintr-un text arab (de asemenea nepăstrat): nu există nicio îndoială că Ioan nu a scris în arabă. Dar alegerea între greacă și coptă este foarte dificilă. Editorul cronicii, Zotanber, vorbește („medio tutissimus ibis”) pentru faptul că a scris în greacă, dar secțiunile referitoare la istoria Egiptului sunt scrise direct în coptă. Dar un astfel de eseu în dungi nu are analogii în spate. Este mai probabil ca cronica lui Ioan să fi fost scrisă în întregime în limba greacă *. Motivele pentru a alege între greacă (e) și coptă (k) sunt următoarele: 1. John cunoștea fără îndoială kat_'e_ksoxh'n literar - limba greacă, deoarece a folosit Malala (+ e). 2. Este incredibil că nu cunoștea copta (+k). 3. Mina, urmașul imediat al lui Ioan în scaunul lui Pshati, este cunoscut ca un scriitor copt (autor al „Vieții” XLI al Patriarhului Isaac al Alexandriei) (+ k). 4. Ostilitatea lui Ioan față de Bizanțul diofisit poate să-l fi determinat să nu scrie în greacă (+k). 5. Dar până atunci arabii s-au arătat în adevărata lumină, iar copții și-au dat seama că, schimbând bizantinii cu arabi, au comis o înșelătorie foarte dubioasă; aceasta nu putea decât să le modereze antibizantinismul (+ e). 6. Nu a existat o cerere de istorie, în principal și în general politică, în rândul publicului de citire copt (+ e). 7. Urmele textului copt în etiopică, indicate de Zotanber, sunt reduse la o pereche de cuvinte cu termen copt (mai degrabă decât grecesc), pi - Moggo_s vm. ó Móggo_s , pi – Drakon vm. 6 Drákon, și la presupusa identitate (de neînțeles în etiopiană) a titlului oficial „adagysn” (adagySn) cu copta „ethijn” (etíiokn), RR 362. 423; cu toate acestea, „pi” ar putea proveni și din arabul „bi” („în”), iar identificarea din urmă este încordată (+ k). 8. Dar toate aceste urme nu depășesc, în sens, un singur fapt: orașul egiptean Ioan în etiopiană este întotdeauna numit „Naqijus, Naqyjus, Nakyyus” și extrem de rar (de 3 ori?) se adaugă acestui cuvânt: „numit Abshadi”, sau se spune: „Abshadi, adică Nakyyus”. Aceasta arată că cronica lui Ioan, chiar și în secțiunile ei specific egiptene (cf. Capitolul 31), a fost scrisă nu în limba în care acest oraș este întotdeauna numit „Pshati”, ci în cea în care este numit „Nikyou” (+ e). Deci: +4 e pro = 4 k contra: Ioan a scris în greacă, poate inserând, acolo unde este necesar, nume copte (proprii) individuale în genul pihati, pi - Drakwn (numele unui canal din Alexandria). Lucrarea lui Ioan acoperă perioada de la crearea lumii până la cucerirea Egiptului și constă din 122 de capitole. Nu este împărțit în cărți; dar în el se pot discerne trei straturi principale: primul - perioada de dinaintea urcării lui Constantin cel Mare, al doilea - înainte de urcarea împăratului Foca și al treilea - până la sfârșit. Această lucrare, mai ales în prima perioadă, este o copie a lui Malala. Au fost aduse puține completări și se referă la raportarea legendelor locale (egiptene). A doua perioadă este mai independentă. Punctul de vedere luat aici (monofizit) asupra faptelor istorice conferă lucrării originalitate; Există mai multe completări din poveștile locale. Astfel, Ioan relatează despre originea lui Teofil al Alexandriei, transmite diverse dispute între cetățile episcopale; Împăratul Anastasius apare într-o lumină deosebită în relația sa cu Egiptul. În ultima secțiune a poveștii sale, John este complet independent și oferă detalii pe care nu le găsim nicăieri. Deci, de exemplu, faptul că un om atât de nepoliticos precum Foca a devenit împărat este explicat foarte simplu de el: conspiratorii au ales un rege dintre ei prin tragere la sorți. De asemenea, oferă informații despre frământările de sub Foca în est (în legătură cu persecuția evreilor?), iar urcarea lui Heraclius este descrisă în detaliu, despre care Ioan ar fi putut afla de la martorii oculari. Dar în aceeași secțiune – între capitolele 110 și 111 – există un decalaj semnificativ, astfel încât istoria majorității domniei lui Heraclius se pierde (se pare că în textul arab sau chiar grecesc) și cucerirea arabilor pare să fi fost deja realizată. Cea de-a treia parte dezvăluie direct imaginea acelor lupte civile care au făcut mai ușor cucerirea arabilor. Ura reciprocă a calcedoniților și monofiziților este descrisă în termeni vii; este bine stabilit că încercările lui Heraclius de a-i uni pe monofiziți cu monoteliții din Egipt nu au avut succes. Având în vedere toate acestea, importanța ultimei secțiuni este recunoscută de toți. Dar chiar dacă ar exista îndoieli cu privire la aceste mesaje, ele ar fi spulberate de mesajele din papirusurile arhiducelui Rainer (la Viena), care conțin documente oficiale, chitanțe ale funcționarilor financiari ai impozitelor menționate în istoria lui Ioan (apakure, Фiló_kseno_s doú_ks). Dar această operă importantă este doar moștenirea tradusă a literaturii etiopiene, care a fost alimentată în principal de traduceri din coptă și arabă. Au existat însă și încercări independente de istoriografie, a cărei formă preferată era cronica. Din unele cronici supraviețuitoare aflăm despre existența unor secretari de stat a căror datorie era să consemneze toate evenimentele remarcabile. Dar cele mai vechi experiențe ale acestor cronicari nu s-au păstrat; doar prelucrarea lor ulterioară (abreviată) a supraviețuit. Una dintre aceste ediții ulterioare a fost publicată de orientalistul francez - Rene Basset, Etudes sur l'histoire d'Ethiopie. Paris 1882. Această cronică începe cu Adam și se termină cu 1730. Dar mesajele găsite aici sunt în general nesemnificative, mai ales înainte de 1508; concizia lor concisă le face adesea de neînțeles; se vorbeşte mai mult despre treburile statului decât despre treburile bisericeşti. Limba armeană aparține așa-numitei ramuri iraniene, este înrudită cu persanul și este atât de departe de alte limbi orientale (semite) încât este citită de puțini. Trebuie să recunoaștem că Rusia se poziționează foarte favorabil în acest sens, având astfel de oameni de știință precum Brosset, Patkanov, Emin, [Marr]. Printre francezi, se poate indica Dulaurier, iar în Italia - ordinul monahal (8 septembrie 1712) al mehitariştilor, uneşte armenii care trăiesc în mănăstirea Sfântul Lazăr de pe insula Veneţiei. Pentru literatura istorică a Bisericii Armene există o lucrare a Prof. Universitatea din Sankt Petersburg K.P. Patkanov, Schiță bibliografică a literaturii istorice armene. Sankt Petersburg 1879; Ketre Patkanian, Esquisse bibliographique de la litterature historique des Armeniens. S.-Petersbourg 1880. mier. S. F. Neumann, Versuch einer Geschichte der armenischen Literatur. Leipzig 1836. F. Neve, L'Armenie chretienne et sa litterature. Louvain 1886 49. Literatura istorică armeană în sine este foarte numeroasă, dar este de natură locală. Se știe că literatura armeană se încadrează în două perioade: pre-literală și post-literală din anul 400. Aproape toate lucrările primei perioade au fost uitate, deși unele dintre ele au supraviețuit în mod miraculos [aprox. autor: Pentru a nu lua cu adevărat acest lucru drept o minune supranaturală, trebuie menționat că perioada pre-scrisoare este cea în care au scris armenii, dar numai cu litere siriace care nu erau native din limba lor - același lucru s-a întâmplat ca și cum cineva ar fi încercat să scrie în rusă cu litere ebraice fără puncte (vocale)]. Primul scriitor istoric care a supraviețuit din perioada pre-literală a fost Agathangelus Romanul, secretar al lui Tiridate cel Mare (Tridatus, 286–342). Era un savant familiarizat cu literatura greacă și latină. El a scris o istorie a domniei lui Tiridate (în principal a convertirii la creștinism), care a fost păstrată cu interpolări ulterioare. [Publicat la Veneția 1862 și Tiflis 1882; text grecesc ed. de Lagarde, Göttingen 1887] 50 Al doilea scriitor a fost Zinovy ​​Glaksky, Episcopul Asiei Mici, care a renunțat la episcopat, l-a urmat pe Grigorie Iluminatorul și a fost primul stareț al mănăstirii Sfântul Ioan Botezătorul din Tarona. În numele lui Grigore Iluminatorul, a scris istoria convertirii regiunii armene Taron la creștinism, unde a plasat corespondența Sf. Grigorie și Leontie. Zinovy ​​a scris în siriacă, dar povestea sa a fost apoi tradusă în armeană [publicată la Veneția în 1832]. Opera sa a avut urmași: cel mai remarcabil dintre ei este Ioan de Mamikon, urmașul XXXV al lui Zenobius în mănăstirea Sf. Înaintași, care a adus povestea până în 640 51. Faustus Bizantinul a continuat povestea lui Agafangel până în 390. Apoi vine Moise din Horen (n. c. 370, d. 489). De mic, a fost în relații strânse cu Catholicos-ul armenilor Sahak cel Mare și Mashtots Mesrop, inventatorul alfabetului armean, și este o figură de gradul întâi din acea galaxie de oameni de știință care scriau cu litere nou inventate (începutul perioadei postliterale). Istoria lui în trei cărți începe cu Hayk, strămoșul mitic al armenilor („Armenii” în armeană: „Hajk”), și ajunge în anul 441 († Sahak și Mesrop). (Istoria a fost publicată împreună cu alte lucrări ale lui Moise, dintre care cele mai importante sunt geografia și retorica sa, la Veneția în 1843 și 1865, și foarte adesea separat, de exemplu, în Tiflis 1881; traducere rusă de N. Emin, Moscova 1858 și 1893) 52 53. După el, ar trebui să-l numească pe studentul lui Sahak și Mesrop - Egishe (adică Elisei) † 480; acesta a fost secretarul prințului Vardan, care a descris istoria luptei (449–451) a armenilor pentru credința cu perșii împotriva religiei lui Zoroastru și războiul armenilor împotriva acesteia din urmă, care s-a încheiat nefericit pentru armeni (bătălia de la Ararat, în care Vardan † în iunie 451). [Publicat ca o colecție generală de lucrări la Veneția în 1839 și 1859 și adesea separat, cel mai recent la Moscova 1892; Traducere rusă în Tiflis 1853]. Un student al lui Sahak și Mesrop, Koriun, a scris viața lui Mesrop [Veneția 1894]. Lazăr din Pharp a scris o istorie din anii 388–485, un fel de continuare a poveștii lui Moise din Horen, despre care Lazăr nu știa totuși [Veneția 1793, 1807, 1873]. Apoi puteți sublinia din vremuri ulterioare opera episcopului Sebeos (adică Eusebiu) din secolul al VII-lea. – „Istoria lui Heraclius” [Constantinopol 1851, Sankt Petersburg. 1879 ed. Patkanova; traducerea sa rusă Sankt Petersburg. 1862]. [Din secolul al VIII-lea. istoria invaziilor arabe din Armenia și a războaielor lor cu Bizanțul din 661 până în 788 este cunoscută, „Istoria califilor” de Vardapet Ghevond, adică Leontius (Paris 1857, Sankt Petersburg 1887 ed. de Ezov; traducere de Patkanov, Sankt Petersburg 1862). Poate că Moise din Kagankatui, care a scris „Istoria Agvanilor” sau albanezi, datează din aceeași perioadă, dacă nu chiar din secolul al X-lea (Paris 1860, Moscova 1860 ed. de Emin; traducere de Patkanov, Sankt Petersburg 1861)]. În secolul al X-lea, Thomas Artsruni a scris istoria în 5 cărți de la Noe până în 936 [Constantinopol 1852, Sankt Petersburg. 1887 ed. Patkanova]. [În același timp, Catholicos Ioan al VI-lea și-a adus istoria la un punct anterior, tocmai la 925 (Ierusalim 1843, Moscova 1853)]. În secolul al XI-lea, Stefan Asohik din Taron a adus povestea până în 1004 [Paris 1854, Sankt Petersburg. 1885; traducere rusă 1864]. În secolul al XII-lea. Presbiterul Samuel de Ani a fost succesorul cronicii lui Eusebiu din Cezareea până în 1179 [ed. Ter-Mikelian, Vagharshapat 1893]. Sursele monumentale ale istoriei și dezvoltarea lor sunt, în general, discutate în manuale privind științele auxiliare relevante, epigrafie, numismatică, sfragistică și în ghidurile de arheologie și istoria artei. În raport cu monumentele antichității creștine, este important în acest caz, pe lângă cele care au devenit deja depășite până acum, A Dictionary of Christian Antiquities, ed. de W. Smith şi S. Cheetham. Vol. I-II. Londra 1875–1880 și Real-Encyclopädie der christlichen Alterthümer, bearb. und herausgeg. von F. X. Kraus. B.I-II. Freiburg im Br. 1880–1886, are un recent început Dictionnaire d'archeologie chretienne et de liturgie, publie par F. Cabrol. T. I. Paris 1903–1906 (cu multe fotografii din monumente). În general, S. Wachsmuth, Einleitung in das Studium der alten Geschichte, oferă informații despre izvoarele istoriei lumii antice, monumentale și literare sau livrești, și despre dezvoltarea acestei istorii. Leipzig 1895. În rusă există V. Buzeskul, Introducere în istoria Greciei. a 2-a ed. Harkov 1904. Istoria Evului Mediu are un excelent indice de izvoare în opera lui A. Potthast, Bibliotheca historica medii aevi. Wegweiser durch die Geschichtswerke des europäischen Mittelalters bis 1500. B. I-II. 2 Aufl. Berlin 1896. Există introduceri speciale în istoria popoarelor individuale care au apărut pe scenă cu începutul Evului Mediu. W. Wattenbach, Deutschlands Geschichtsquellen im Mittelalter bis zur Mitte des XIII Jahrhunderts. B.I-11. 7 Aufl. Berlin 1904 (B. I). Dahlmann-Waitz, Quellenkunde der deutschen Geschichte. Th. I-II. 7 Aufl. von E. Brandenburg. Berlin 1905 (Th. 1). A. Molinier, Les sources de l'histore de France au moyen äge. 1-V (până în 1494). Paris 1902–1904. Ch. Gross, Sursele și literatura de istorie engleză din cele mai vechi timpuri până în jurul anului 1485. Londra 1900. Ca experiment pentru o introducere specială în istoria bisericii, se poate indica lucrarea bollandistului Smedt, S. de Smedt, Introductio generalis ad historiam ecclesiasticam critice tractandam. Gandavi 1876, și despre „Propedeutica” menționată mai sus de Nirschl (nota 2). Lucrarea lui E. Bratke, Wegweiser zur Quellen – und Litteratur-kunde der Kirchengeschichte nu este considerată de succes. Gotha 1890. Cea mai apropiată îndrumare cu privire la literatura veche creștină în general și în special în ceea ce privește lucrările istorice bisericești se găsesc în cursurile de istoria acestei literaturi și patrule. O. Bardenhewer, Patrologie. 2 Aufl. Freiburg im Br. 1901. Al lui, Geschichte der altkirchlichen Litteratur. V. I-II. (primele trei secole). Freiburg im Br. 1902–1903. A. Harnack, Geschichte der altchristlichen Litteratur bis Eusebiu. Th. (bearb. unter Mitwirkung von E. Preuschen), 1–2. Leipzig 1893–1904. G. Krüger, Geschichte der altchristlichen Litteratur in den ersten drei Jahrhunderten. 1 u. 2 Aufl. Freiburg im Br. u. Leipzig. 1895; Nachträge, 1897. Lucrare G. Slang a Historiographie ecclesiastica. Frib. Brisg. 1897 nu reprezintă nimic de valoare. Informații despre istoricii bisericești antice sunt date în lucrarea lui A.P. Lebedev, Istoriografia bisericii în reprezentanții săi principali din secolul al IV-lea până în secolul al XX-lea. a 2-a ed. Sankt Petersburg 1903. Pentru perioada bizantină, cartea de referință necesară este cartea mai sus menționată a lui Krumbacher (nota 2). Despre publicarea și dezvoltarea izvoarelor istoriei bizantine, cf. lucrarea lui V. G. Vasilievsky, Recenzia lucrărilor despre istoria bizantină. Vol. 1. Sankt Petersburg 1890 (extras adăugat din jurnalul Ministerului Învățământului Public pentru anii 1887–1889). (A.B.) 108. În prezent, au fost publicate peste 40 de volume din această colecție, iar numărul lucrărilor de interes din punct de vedere teologic și istoric bisericesc a crescut semnificativ. (A.B.) – 126. Cu toate acestea, recent, interesul protestanților în primele secole ale creștinismului i-a condus pe oamenii de știință protestanți la ideea de a întreprinde o publicație care să satisfacă pe deplin cerințele științifice ale lucrărilor tuturor scriitorilor greci din primele trei secole, deoarece o astfel de publicație este în primul rând și cea mai necesară pentru studiul serios al acestei epoci. Academia de Științe din Berlin a preluat această chestiune, iar lucrările pregătitoare au început în 1891. În publicația, sub titlul general „Die griechischen christlichen Schriftsteller der ersten drei Jahrhunderte” herausgeg. von der Kirchenväter-Commission der königl. preussischen Akademie der Wissenschaften (Leipzig, Hinrichs), ar trebui să cuprindă toate, fără excepție, monumentele grecești ale literaturii creștine antice până la Eusebiu din Cezareea inclusiv, chiar dacă s-au păstrat doar în traduceri, cu excepția scrierilor Noului Testament; Chiar și lucrări de scris evreiesc de mai târziu vor fi publicate, în măsura în care au fost acceptate în mediul creștin. În 1897, a fost publicat primul volum al publicației, care conținea o parte din lucrările lui Hippolytus al Romei. De atunci, au apărut o serie de alte monumente (lucrări ale lui Adamantius, Clement al Alexandriei, Eusebiu, Origen, cartea lui Enoh, lucrări gnostice copte, Oracula Sibyllina). Întreaga publicație conține aproximativ 50 de volume. Spre deosebire de ediția vieneză a scriitorilor latini, această nouă întreprindere a Academiei din Berlin este dusă în principal de teologi; este condus de A. Harnack, iar monumentala sa „Istoria literaturii creștine antice” este strâns legată de această chestiune. Dar, în general, cele mai bune forțe științifice din Germania au fost invitate să participe la el (Mommsen, de exemplu, a publicat primele cinci cărți ale traducerii în latină a istoriei lui Eusebiu Rufin) și o parte din alte țări, iar în implementarea sa sunt folosite toate mijloacele pe care știința filologică modernă le poate oferi. Prin urmare, în ciuda dificultății nu mai puține a materiei în comparație cu publicarea scriitorilor latini, ea promite să fie în general exemplară și să elimine toate edițiile anterioare ale lucrărilor incluse în ea. Editorii oferă introduceri la lucrările publicate, uneori foarte extinse, și indecși detaliate. Scopurile întreprinderii luate în considerare ar trebui să fie deservite de noua serie Texte und Untersuchungen zur Geschichte der altchristlichen Literatur herausgeg, începută în 1897. von O. Gebhardt und A. Harnack, care de atunci a primit subtitlul: Archiv für die von der Kirchenväter-Som. preţuri. Akademie unternommene Ausgabe der älteren christlichen Schriftsteller. Dar în raport cu părinții greci din secolul al IV-lea și următorii, problema nu se schimbă; ediţiile vechi şi Min rămân aici în acelaşi sens. Adevărat, s-a înregistrat o renaștere semnificativă în ultima vreme în domeniul studiilor bizantine (K. Krumbacher și revista Byzantinische Zeitschrift publicată de el din 1892 în Germania, Ch. Diehl și studenții săi în Franța, publicarea Temporare bizantine în Rusia din 1894 și înființarea Institutului Arheologic Rus în acest an la Constantinopol). Dar, deși este posibil să menționăm o serie de noi ediții valoroase ale unor autori bizantini individuali, atunci cu greu se poate conta pe vreun Corpus solid de scriitori bisericești greci care au trăit mai târziu de primele trei secole în viitorul apropiat. Palme nu și-a realizat proiectul. Dar mai târziu, în 1899, un alt editor parizian, N. Welter, a retipărit ediția Mansi. Numărul de volume cu continuare, completări și index ar trebui să crească la 45 (sau 50) și în curând, se pare, publicația va fi finalizată. Între timp, colecția Mansi a fost supusă unor critici destul de ascuțite în studiul benedictinului Quentin, N. Quentin, Jean-Dominique Mansi et les grandes collections conciliaires. Paris 1900. Concluziile acestei critici nu au întârziat să apară în legătură cu întreprinderea Welthe (Finke în Litterarische Rundschau Für das katholische Deutschland 1902). Editorul a justificat oportunitatea retipăririi sale extinse prin cererea din lumea științifică pentru prima ediție, care devenise deja rară, și prin mica speranță că oamenii de știință vor fi gata în viitorul apropiat să înceapă o ediție nouă, mai avansată. (A.B.) – 132. Mulți dintre V.V. Dorințele lui Bolotov au fost luate în considerare în ediția critică a actelor conciliilor ecumenice (Acta Conciliorum Oecume-nicorum), începută de E. Schwartz în 1914. Din păcate, din cauza morții lui E. Schwartz (1940), această publicație a fost întreruptă, terminându-se cu actele Conciliului Chalcedon. După cel de-al Doilea Război Mondial, lui E. Schwarz i-a succedat I. Schraub, care a publicat actele Sinodului al V-lea Ecumenic. În vremurile moderne, munca de continuare a acestei lucrări a fost întreprinsă de omul de știință austriac R. Ridinger, care a publicat actele Sinodului Lateran din 649 și intenționează să publice actele Sinodului VI Ecumenic. (A.S.) – 135. mier. V.V. Bolotov, Notă despre carte: Canoanele celor mai importante sinoade bisericești antice împreună cu canoanele apostolice, ed. prof. pr. Lauchert. [Die Kanones der wichtigsten altkirchlichen Concilien nebst den Apostolischen Kanones, herausgeg. von F. Laucher. Freiburg im Br. und Leipzig 1896]. Hristos. Reading, 1896, II, 178–195. – O ediție critică a traducerilor latine antice referitoare la catedralele monumentelor grecești a fost întreprinsă recent de S. N. Turner, Ecclesiae occidentalis monumenta juris antiquissima. Canonum et conciliorum graecorum interpretationes latinae. Fază. I, 1–2. Oxonii 1899–1904 (canoane apostolice și documente Niceene). În ceea ce privește traducerea în limba rusă a „Actele Sinodelor Ecumenice” (vol. I-VII, Kazan 1859–1873, toate volumele sunt disponibile în a 2-a ediție, a 5-a în a 3-a), aceasta a fost realizată, după cum se menționează în prefața volumului 1, conform edițiilor Labbe-Cossar și Hardouin. O revizuire și corectare temeinică în multe cazuri a textului acestei traduceri trebuie considerată mai mult decât de dorit, mai ales dacă avem în vedere importanța actelor conciliare. A se indica în marginile traducerii paginarea celor mai des folosite ediții de Gardouin și Mansi nu ar fi un lux inutil. (A.B.) – 135. Activitățile bollandiștilor continuă până în zilele noastre, iar studii și texte hagiologice valoroase sunt publicate constant în numerele periodicului lor Analecta Bollandiana. După primul război mondial au continuat producția Acta Sanctorum; Au apărut și noi serii hagiologice, de exemplu, „Biblioteca hagiografiei grecești” (Bibliotheca hagiographica graeca) și „Suplimentele hagiografice” (Subsidia hagiographica). Proaspătul decedat F. Alken a lucrat deosebit de rodnic în acest domeniu, publicând mai multe vieți grecești ale Sfântului Pahomie cel Mare și alte monumente și studii hagiografice. Despre el vezi P. Devos, Frangois Halkin, Bollandiste. Analecta Bollandigna, or. 106, fasc. 3–4, 1988, p. V-XL. (A.C.) 137. Bollandistul H. Delehaye, Les legendes hagiographiques. 2 ed. Bruxelles 1906, care oferă experiență în clasificarea textelor tipărite de Ruinart, se pronunță, însă, doar pentru scurtarea ediției sale. mier. de asemenea A. Harnack, Geschichte der altchristlichen Litteratur bis Eusebius. Th. II. 2 (Die Cronologie). Leipzig 1904. p. 463–482. Mici culegeri ale celor mai importante acte de martiriu au fost oferite de R. Knopf, Ausgewählte Märtyreracten. Tübingen und Leipzig 1901, și O. Gebhardt, Acta mar-tyrum selecta. Ausgewählte Märtyreracten und andere Urkunden aus der Verfolgungszeit der christlichen Kirche. Berlin 1902. (A. B.) 137. Nu există o unanimitate totală între savanți cu privire la poziția lui Eusebiu în dezbaterile dogmatice ale timpului său. Astfel, N. Rozanov, remarcându-și profund antipatie pentru dezbaterile dogmatice, credea că Eusebiu era mai strâns aliniat cu arienii decât cu ortodocșii. La Sinodul de la Niceea, „ca conservator în cel mai rău sens al cuvântului, ca un schismatic rus, Eusebiu s-a indignat de includerea cuvântului omooúsio_s („consubstanțial”) în simbol și a refuzat să semneze simbolul alcătuit de părinții ortodocși”. Mai târziu a acceptat termenul de „consubstanțial” doar din ascultare față de împăratul Constantin, dar această acceptare nu a fost sinceră, motiv pentru care ortodocșii l-au numit „bilingv” (díglwtto_s - într-un sens apropiat de „dublu-minded”). Vezi N. Rozanov, Eusebiu Pamphilus, Episcopul Cezareei din Palestina. M., 1880, p. 14–24. G. Berkhof, arătând spre subordinaționismul lui Eusebiu, crede, totuși, că el încă nu a depășit linia dincolo de care începe arianismul. Vezi N. Berkhof, Die Theologie des Eusebius von Caesarea. Amsterdam 1939, p. 79–82. In fine, eu. Bertin îl plasează pe Eusebiu în acel grup mijlociu de „conservatori moderați” (numiți nu în totalitate exact „semi-arieni”), care puțin mai târziu a fost reprezentat de Sfântul Chiril al Ierusalimului și Eusebiu de Emesa și care nu s-a alăturat nici „strictamentelor ortodocși”, nici arienilor. Cm. . Berten, Cyrille de Jerusalem, Eusebe d'Emese et la theologie semi-arienne Acum se recunoaște că Eusebiu însuși și-a publicat cronica de două ori. Prima sa apariție ar trebui datată, probabil, în jurul anului 312 (conform lui Harnack, totuși, nu mai târziu de 323). După aceea, cronica a fost continuată de însuși Eusebiu și, în același timp, probabil corectată în jurul anului 325. La concluzia despre două ediții provenite de la însuși Eusebiu s-a ajuns în studiul său ulterioară al cronicii de către editorul ei A. Schöne, Die Weltchronik des Eusebius în ihrer Bearbeitung durch Hieronymus. Berlin 1900. El urmărește dezacordurile dintre traducerile în latină și armeană la aceste ediții, sugerând că traducerea armeană a fost făcută din ediția originală, iar cea a lui Ieronim din cea ulterioară. Harnack, recunoscând faptul că au două ediții, nu vede nicio bază pentru această din urmă presupunere. A. Harnack, Geschichte der altchristlicher Litteratur bis Eusebiu. Th. II. 2 (Die Cronologie). Leipzig 1904. S. 112. (A. B.) 150. Potrivit lui Harnack, cărțile 1–7 și partea 8 au fost finalizate în 312–313; o altă parte din a 8-a și a 9-a a apărut în 313–314, în cele din urmă, a 10-a la sfârșitul anului 324 începutul anului 325. Harnack, 1. p. 115. (A.B.) 150. Este puțin probabil ca cineva să fie complet de acord cu V.V. Bolotov aici. Pentru comparație, a se vedea opinia lui A.P. Lebedev, care notează că punctul de vedere inițial al lui Eusebiu este „sublim dogmatic. El înțelege istoria creștinismului ca o serie de acțiuni benefice ale Divinului pentru umanitate”. Așadar, pentru el, „în Fiul lui Dumnezeu, istoria Bisericii își are cel mai important principiu conducător” (A.P. Lebedev, Istoriografia bisericească în principalii ei reprezentanți din secolul al IV-lea până în secolul al XX-lea. Sankt Petersburg, 1903, pp. 66–67). V.V. Bolotov nu l-a apreciat pe „teologul istoriei” din Eusebiu, iar cercetătorii moderni văd în el singura alternativă serioasă la „teologia istoriei” binecuvântată. Augustin. Vezi G. Chsnut, Primele istorii creștine. Eusebiu, Socrate, Sozomen, Teodoret și Evagrie. Paris 1977, p.35. Se poate adăuga că Eusebiu a fost „înainte” celui binecuvântat cu aproape un secol. Augustin a fost unul dintre primii scriitori creștini care a încercat să schițeze o astfel de „teologie a istoriei”. (A.S.) – 151. O traducere în germană a versiunii integrale a fost făcută de W. Violet în Texte und Untersuchungen, XIV, 4 (1896). Se consideră foarte probabil ca ambele versiuni să provină de la însuși Eusebiu. Harnack, I. p. 115. (A.B.) – 153. Traducerea textului siriac al istoriei în germană a fost făcută de E. Nestle în Texte und Untersuchungen, Neue Folge VI, 2 (1901), traducerea textului armean din cărțile 6 și 7 de E. Preuschen'ou, VII, 3 (1902). (A.B.) – 157. Pentru edițiile anterioare ale istoriei lui Eusebiu, vezi A. S. Headlam, Edițiile și manuscrisele lui Eusebiu, în The Journal of Theological Studies, voi. IV, nu. 13 (1902), p. 93–102. O nouă ediție a fost începută în colecția Berlinului de scriitori creștini greci din primele trei secole de către profesorul de la Göttingen E. Schwartz. În 1903 au fost publicate primele cinci cărți, împreună cu o traducere latină a lui Rufinus, publicată de Mommsen (prima jumătate a volumului II a operelor lui Eusebiu). Textul lui Schwartz este reprodus cu mici modificări într-o ediție franceză ieftină în seria Texts et documents pour l'etude historique du Christianisme publies sous la direction de H. Hemmer et P. Lejay: Eusebe, Histoire ecclesiastique. L.I-IV. Texte grec et traduction francaise par E. Grapin. Paris 1905. Schwartz promite explicații privind tehnicile de publicare în prolegomene detaliate în partea următoare. Ediția din manuscrisele grecești se bazează pe: C (Mazarin. sau Paris. 1430, în denumirea lui Schwartz A), G (Florent. 70, 77), H (Florent. 70, 20=E), J (Moscov. 50=R), E a (Paris. 1431=B) și două exemplare din acesta (P sau 9=Venet. 1432=β), Paris. 1433 (=D), O (Venet. 338=M). Chiar și mai devreme (1888), Schwartz a subliniat deficiența majorității edițiilor anterioare ca fiind prea multă încredere în Codex C (cf. Headlam, 108). Spre deosebire de predecesorii săi, el însuși preferă în general grupului E a Paris. 1433 O (=BDM) înainte de CG (=AT) (cf. Grapin, 489). (A.B.) 157. O nouă ediție a acestor lucrări în colecția Berlinului de scriitori greci, cu o introducere și trei indici, a fost prezentată în 1902. A. Heikel (volumul I al operelor lui Eusebiu). (A.B.) – 157. mier. V.V. Bolotov, Liberius, episcopul Romei și Sinoadele din Sirmium. Hristos. joi. 1891.1, 450–453 (retipărire separată 28–31). (A.B.) – 162. mier. V. V. Bolotov, Theodoretiana. Hristos. joi. 1892, II, 121. – Liberius, Episcopul Romei, și Sinoadele din Sirmium. Hristos. joi. 1891, 1, 514–515 nota. (tipărire separată 58–59). (A.B.) – 165. Despre istoriile lui Socrate și Sozomen și edițiile lor, cf. G. Löschke în Real-Encyklopädie für protestantische Theologie und Kirche a lui Hauck. 3 Aufl. B. XVIII (1906), 481–486, 541–547. Comisia pentru Publicarea Părinților Bisericii din Berlin (Kirchenväter-Kommission) pregătește o nouă ediție a ambilor istorici. Pentru izvoarele istoriei lui Socrate, vezi F. Geppert, Die Quellen des Kirchenhistorikers Socrates Scholasticus. Leipzig 1898. Sunt așteptate și cercetările sale despre istoria Sozomenului. (A.B.) – 166. mier. revizuirea acestei lucrări de către V.V. Bolotov, Theodoretiana. Hristos. joi. 1892, II, 58–164 (de asemenea, retipărire separată). Cu privire la problema „Istoriei bisericești” a lui Teodoret cf. 120–121, 147–148; despre „Reducerea înțelepciunii false eretice” 105–113, 122–123, 154–159. (A.B.) 166. Pentru dovezi ale neautenticității acestui capitol, vezi Theodoretiana 105–113 (A.B.) – 169. O evaluare puțin diferită a lui Evagrius este oferită de cercetătorul modern P. Allen: „Cel mai mare merit al lui Evagrius ca istoric este că a folosit documente de importanță primordială, inclusiv lucrările altor istorici, care acum s-au pierdut complet sau parțial”. Vezi R. Allen, Evagrius Scholasticus. Istoricul Bisericii. Souvain, 1981, p. 6 (A.C.) – 170. Se ridică o întrebare firească: de ce a fost întrerupt atât de brusc și de multă vreme genul „povestilor bisericești”? Se pare că aceasta se datorează faptului unei „perichoreze” (interpătrunderi) tot mai puternice a Bisericii și societății (și, în consecință, a statului) în Bizanț, începând cu secolul al VI-lea. Prin urmare, istoria „bisericească” a devenit din ce în ce mai greu de separat de istoria „civilă”. Deja lucrarea lui Evagrie oferă un exemplu de astfel de prezentare, în care evenimentele vieții bisericești sunt în mod constant juxtapuse și sunt în strânsă legătură cu evenimentele istoriei civile, astfel încât este dificil să se separe unele de altele. Prin urmare, nu mai era nevoie de „istorii bisericești” propriu-zise, ​​iar funcția lor a fost preluată de cronografia bizantină (A.S.) - 170. K. Krumbacher, Geschichte der byzantinischen Litteratur. 2 Aufl. München 1897, conține un eseu despre istoriografia bizantină, care acoperă istoricii și cronicarii bizantini din secolul al VI-lea încoace. Despre subiectul, în special, al cronicilor bizantine, vezi N. Geizer, Sextus Julius Africanus. I-II. Leipzig 1880–1898. Despre cele mai recente lucrări în acest domeniu, cf. eseul Les etudes d'histoire byzantine en 1905 în Ch. Diehl, Etudes byzantines. Paris 1905. Desigur, este necesar în acest caz să ne întoarcem la Byzantinische Zeitschrift și la Byzantine Temporary, care acum se concentrează în principal pe dezvoltarea studiilor bizantine și oferă instrucțiuni bibliografice detaliate în general despre lucrări noi în acest domeniu (A. B.) - 171. Se sugerează că Nikephoros a revizuit în istoria sa doar opera unui autor necunoscut din secolul al X-lea, publicată înainte de 920. Cf. S. de Boor, Zur kirchenhistorischen Litteratur. Bizant. Zeitschrift. B.V. 1896. S. 16–23. K. Krumbacher, Geschichte der byzant. Litteratur. 2 Aufl. München 1897. S. 291, 247 (A. B.) – 182. Începutul originalului grecesc al cronicii lui Hippolytus a fost descoperit în manuscrisul de la Madrid și publicat de A. Bauer, Die Chronik des Hippolytus im Matritensis Graecus, 121. Leipzig 1905. (Texte und Untersuchungen von Gebhardt und Harnack. Neue Folge XIV, 11). (A.B.) 182. Timpul de origine a acestei cronici este determinat diferit după 412; traducerea latină este atribuită secolelor VII-VIII. mier. Bauer, 1. p.22, 169–170. (A.B.) – 182. Pentru dovezi că această lucrare îi aparține lui Lactantius, vezi V.V. Recenzia lui Bolotov asupra lucrării prof. A. I. Sadova, scriitorul bisericesc creștin antic Lactantius. Sankt Petersburg 1895, în Jurnalele ședințelor Consiliului de la Sankt Petersburg. Spirit. Academii pentru 1895–1896, 138–165 (retipărire separată, St. Petersburg 1900:42–69). (A.B.) 183. Mommsen, care a publicat „Liber Pontificalis” în Monumenta Germaniae historica (Gestorum Pontificum Romanorum vol. I) în 1898, ca și Waitz, a fost de părere că originea acestui monument a fost târzie, nu mai devreme de începutul secolului al VII-lea. Duchesne, în critica sa la adresa publicării lui Mommsen în același an, a rămas de aceeași părere că ediția originală a Liber Pontificalis a apărut deja în secolul al VI-lea. la scurt timp după moartea lui Felix. V.V. Bolotov în 1899 și-a exprimat acordul cu poziția lui M.I. Orlov, exprimat în eseul „Liber Pontificalis”, ca sursă pentru istoria papalității romane și polemicile împotriva acesteia” (Sankt. Petersburg, 1899), că Duchenne nu a reușit să restaureze prima ediție a „Liber Pontificalis”, dar, în opinia sa, Duchesne, precum și Mommsen, îl caută pe un loc greșit, pe baza unor greșeli și a unor rezultate greșite. neînțelegeri în copiile supraviețuitoare ale Liber Pontificalis, se poate face o idee aproximativă a manuscrisului original original disponibil în arhivele bisericii romane (o pagină era egală cu aproximativ 7 rânduri din ediția lui Duchenne) și se poate folosi pentru a evidenția în anumite cazuri completări ulterioare care au fost găsite pentru prima dată în marginile manuscrisului. În același timp, Codul A cu greu poate fi plasat împreună cu Duchenne deasupra B: acesta din urmă este mai aproape de original. mier. o descriere a colocviului de maestru al lui M. I. Orlov din 15 martie 1899 în Buletinul Bisericii 1899, nr. 12, și o notă de V. V. Bolotov: „Tratații” lui Gelasius, în Hristos. Lecturi 1899, aprilie. mier. de asemenea o recenzie a lui V.V. Bolotov despre lucrarea menționată a lui M.I. Orlov în Jurnalele ședințelor Consiliului de la Sankt Petersburg. Academia Teologică pentru anii 1898–1899. Sankt Petersburg 1907, 75–85. (A.B.) 189. Schița propusă a istoriografiei bisericești în limbile orientale, dată de V.V. Bolotov încă din 1887, necesită mai ales completări și modificări ocazionale, având în vedere dezvoltarea ulterioară a acestei zone. O scurtă istorie a literaturilor creștine orientale - siriacă și arabă, armeană, coptă și etiopienă - a apărut recent în seria Die Litteraturen des Ostens in Einzelndarstellungen. B.VII, 2: Geschichte der christlichen Litteraturen des Orients von C. Brockelmann (syrische und arabische), F. N. Finck (armenishe), J. Leipoldt (koptische), E. Littmann (äthiopische). Leipzig 1907. Vezi și eseuri în Die Kultur der Gegenwart, herausg. v. P. Hinneberg. Th. I, 7: Die orientalische Literaturen (Th. Nöldeke Die aramäische Lit., Die äthiopische Lit., F. N. Finck, Die armenische Lit.). Leipzig 1906. Revistele Oriens Christianus și Bessarione din Roma și Revue de l'Orient chretien din Paris sunt dedicate în special Orientului creștin în sens larg. Recenzii bibliografice detaliate ale literaturii relevante din unele departamente au început să apară acum în Temporarul bizantin. - A fost scris un eseu despre istoria literaturii siriene pentru volumul 22 al Encyclopädia Britannica (Edinburgh 1887) de Wright. Opera lui Wright a fost apoi publicată după moartea sa separat, cu adăugiri semnificative de Mac-Lean, A short History of Syriac Literature de regretatul W. Wright. Londra 1894. Din această ediție s-a făcut o traducere rusă cu completări bibliografice foarte extinse de către prof. P.K. Kokovtseva: V. Wright, O scurtă schiță a istoriei literaturii siriace. Transl. din engleza K. A. Turaeva. Editat și completat de prof. P.K. Kokovtseva. Sankt Petersburg 1902. Ediția rusă ține cont și de datele lucrării franceze R. Duval, La literature syriague. 2 ed. Paris 1900 (3 ed. 1907). (A.B.) 189. Această declarație a lui V.V. Bolotov necesită unele ajustări. Vestul Siriei, cu centrul său în Antiohia, a fost în primele secole după Hristos în primul rând regiunea culturii grecești (mai precis, elenistică). Chiar și estul Siriei, cu centrul său în Edessa, era aproape în întregime „bilingv” și există un proces activ de interacțiune între culturile aramaică și greacă, care a lăsat o amprentă strălucitoare asupra creștinismului sirian timpuriu. Vezi N. J. W. Drifters, East of Antioch. Studii în creștinismul siriac timpuriu. Londra, 1984; I, p.1–27; IV, p.25–33. (A.C.) 190. Starețul Nau a arătat în 1897 că cronica a fost atribuită lui Iisus Stilitul printr-o neînțelegere; numele autorului real este necunoscut. mier. Wright-Kokovtsev, 55. Duval 3 178. (A. B.) – 191. A. Kugener, în articolul La compilation historique de pseudo-Zacharie le Rheteur, din Revue de l'Orient chretien 1900, îl distinge pe Zachariah Rhetor, autorul istoriei, de Zaharia Scholasticus, care a fost mai târziu episcopul Mitilenei. Duval 2, 185. (A. B.) În vremurile moderne, oamenii de știință sunt încă înclinați să-l identifice pe Zaharia Rhetorul cu Zaharia, episcopul ortodox de Mitilene. Lucrarea lui Zaharia, precum și a succesorului său sirian („Pseudo-Zaharia”), a fost folosită activ de Evagrius Scholasticus, eliminând în mod natural simpatiile pro-monofizite ale ambilor. Vezi P. Allen, Zachariah Scholasticus și Historia Ecclesiastica a lui Evagrius Scholasticus. The Journal of Theological Studies, v. 31, 1980, p.471–488 (A.C.) – 191. Împotriva opiniei lui Nau (1896), că a doua parte a poveștii lui Ioan a fost păstrată literalmente în partea a treia a cronicii lui Dionisie din Tell Mahr, cf. A.P.Dyakonov, Ioan din Efes și cronica cunoscută sub numele de Dionisie din Tell-Mahr. Hristos. joi. 1903, II, 519–614, 818–835 (A. B.) 192. O altă monografie detaliată a lui A. Dyakonov este dedicată lui Ioan din Efes, care, printre altele, îl caracterizează pe acest autor astfel: Ioan „a reprezentat o combinație bizară de intoleranță răsăriteană și o conștiință largă a solidarității pan-creștine a tuturor confesiunilor și sectelor”. A.P. Dyakonov, Ioan din Efes și lucrările sale istorice bisericești. Sankt Petersburg 1908, p.341 (A.S.) 193. De asemenea, trebuie remarcat faptul că un astfel de istoric al bisericii sirian ca Cyrus din Bath. Opera sa nu a ajuns la noi, dar a fost folosită activ de Mihail Sirianul. „Istoria bisericească” a lui Cirus a acoperit perioada de la domnia lui Iustin al II-lea (565–578) până la începutul cuceririlor arabe (secolul al VII-lea) și a avut, de asemenea, un caracter monofizit. Pentru detalii, vezi A.P. Dyakonov, Cyrus of Bath, istoric bisericesc sirian din secolul al VII-lea. Dept. retipărire din Christian Reading. Sankt Petersburg 1912. (A.S.)193. Conform cercetărilor starețului Nau și Nöldeke (1896), Dionysius deține doar așa-numita ediție lungă a cronicii din 582/3 până în 835 sau 842/3, din care singurul pasaj rămas a fost tipărit de Assemanius în volumul II al Bibliotheca orientalis (1721). Așa-numita ediție scurtă, înainte de 775, potrivit lui Nau, a fost întocmită în jurul acestui an de Iisus Stilitul. Assemanius, care i-a atribuit pentru prima dată această cronică lui Dionysius, a dat în extrase a patra parte a ei, de la Iustin al II-lea până în 775. Această parte a fost publicată integral și tradusă în franceză de ChabotB în 1895. O ediție completă a cronicii lui pseudo-Dionisie este pregătită de Guidi. mier. Wright-Kokovtsev, 138–143. Duval 3, 193–196 (A. B.) – 194. Recent, au fost găsite manuscrise ale cronicii originale siriace a lui Mihai. O mare parte din ea a fost deja publicată de Abbe Chabot, împreună cu o traducere franceză: Chronigue de Michel le Syrien patriarche Jacobite d'Antioche (1166–1199), ed. et trad, alin. J.-B. Chabot . I-III, I. Paris 1899 sq. Este cunoscută şi traducerea arabă a cronicii. mier. Wright-Kokovtsev, 179–181. Duval 3, 196–198 (A. B.) – 195. O trecere în revistă a literaturii copte a fost făcută de L. Stern în Ersch und Gruber, Allgemeine Encyclopädie, II, 39 (1886), dar acum necesită completări în vederea noilor descoperiri (O. v. Lemm, E. Crum); recenzie bibliografică prezentată în G. Steindorff, Koptische Grammatik. 2 Aufl. Berlin 1904; Cel mai nou eseu al lui Wed Leipoldt menționat mai sus. Fragmente din traducerea coptă a istoriei lui Eusebiu sunt menționate de Crum în Real-Encyclopädie für protest a lui Hauck. Theologie und Kirche. 3 Aufl. XII (1903). 81445-". Texte copte legate de istoria bisericii, până acum în mare măsură neapărute în tipărire, sunt promise într-unul dintre numerele viitoare ale Patrologia orientalis în ediția lui Crum. - Despre literatura creștină arabă în general (nu doar egipteană) până la sfârșitul secolului al XI-lea. 11. Jahrhunderts). Freiburg im Br. 1905. În recenzia detaliată a Contelui, nu se menționează deloc istoricul arab nepublicat și aproape necunoscut Agapius sau Mahbub, căruia profesorul Iuriev A. Vasiliev, Agapius din Manbij, un istoric arab creștin din secolul al X-lea, 49. 574–587 Este de așteptat ca acești oameni de știință să publice textul arab al cronicii lui Agapius cu o traducere în franceză în Patrologia orientalis (A. B.) - 197. mier. V.V. Bolotov, Din istoria bisericii Egiptului. Vol. P. Viaţa Fericitului. Afu al episcopului de Pemdzhe. Hristos. joi. 1886, I, 334–343 (separat de 133–142) ​​– despre papirusurile din Torino. (A.B.) – 197. Despre literatura etiopiană de istorie ecleziastică și civilă, vezi paragrafele speciale din eseul sus-menționat de Littman; după cum notează autorul, „Istoria bisericii etiopiene constă aproape exclusiv în istoria sfinților bisericii etiopiene” (S.240). O lucrare deosebită asupra monumentelor hagiologiei etiopiene a fost susținută de prof. B. A. Turaev, Cercetări în domeniul izvoarelor hagiologice ale istoriei Etiopiei. Sankt Petersburg 1902. mier. articolul său „Abisinia” în Enciclopedia Teologică Ortodoxă, ed. editat de A. P. Lopukhina, voi. 1 (Sankt. Petersburg 1900), 19–82 (25–27). (A.B.) – 200. Despre literatura teologică și istorică armeană, informații mai recente cu indicații bibliografice sunt date în articolul (Petermann-) Geizer „Armenien” din Real-Encyklopädie für protest de Hauck. Theologie und Kirche. 3 Aufl. B. II (1897), 67–92 (67–74). Pentru literatura din cele mai vechi timpuri, vezi indicaţiile din O. Bardenhewer, Patrologie. 2 Aufl. Freiburg im Br. 1901. 519–526. Despre cartea lui A. Anninsky, Istoricii antici armeni ca surse istorice. Odesa 1899, mier. recenzie de către prof. N. Da. Marr în Notele Ramurii de Est a Împăratului. Arheolog rus, societate. T. XV, 4, Sankt Petersburg, 1904. 0137–0140. Traduceri ale istoricilor armeni în franceză: V. Langlois, Collection des historiens anciens et modernes de l'Armenie. I-II. Paris 1867–1869. M. Brosset, Collection d'historiens Armeniens. I-II. St.-Petersbourg 1874–1876 (A. B.) 203. Ediția armeană supraviețuitoare a așa-numitei istorii a lui Agafangel N.Ya. Marr datează din secolul al VIII-lea, traducerea sa greacă datează din vremea Patriarhului Fotie. O ediție mai veche (secolele VII-VIII) a legendei despre Sf. inclusă în „istorie”. Grigore Iluminatorul prezintă, după concluzia sa, un text arab publicat de el, tradus din originalul grecesc. N. Marr, Botezul armenilor, georgienilor, abhazilor și alanilor de Sfântul Grigorie. (versiunea arabă). Note ale ramului răsăritean al împăratului. Arheolog rus, societate. T. XVI, 2–3. Sankt Petersburg 1905. 63–211. (A.B.) 204. Lucrările stăpânite de ambii scriitori sunt recunoscute drept lucrări legendare ale secolelor VIII-IX care nu au valoare istorică. în studiul lui G. Khalatyants despre Zinovia amintit de Geltser în RE 3 II 67 27 (Viena 1893). (A.B.) – 204. Despre problema lui Faust (sau Faust) cf. apropierea lui de către N.Ya. Marr cu autorul unei lucrări anonime, păstrată în manuscrise împreună cu istoria lui Sebeos despre campaniile lui Heraclius și recunoscut de Marr ca cel mai vechi monument care a ajuns la noi în limba armeană despre istoria inițială a Armeniei. N. Marr, Despre istoria inițială a Armeniei Anonim. Cu privire la problema izvoarelor istoriei lui Moise de Khorensky. Referitor la articolele critice ale prof. A. Carriere. Temporar bizantin, vol. 1. 1894. 263–306 (A. B.) 204. Față de atitudinea extrem de sceptică față de istoria cunoscută cu numele de Moses Khorensky din partea lui Gutschmid (1876) și apoi mai ales din partea armenistului francez A. Carrieréa (1891 încoace), care o atribuie autorului de mai târziu al secolelor VII-IX. şi atribuind diferite născociri din această lucrare autorului însuşi, vezi articolele mai sus menţionate ale lui N. Ya. Marr și el însuși: Despre critica istoriei lui Moise din Khorensky. I. G. Khalatyants, epopeea armeană în istoria Armeniei de Moses Khorensky. Visa. timp 1898, 227–269. Extras arab din cronica siriană a lui Maribas. Note ale Ramurii de Est a Imp. arheol rusesc. societate. T. XIV. Sankt Petersburg 1902 (A.B.) – 204. Te-ar putea interesa: