Глава 17

„Păcatul lui Iuda a fost scris cu o scriere de fier și cu un cui am mâncat diamante” (Ier. 17:1). Profetul vorbește despre păcatul închinării idolilor și numește acest păcat ineradicabil, fie în sensul că evreii au hotărât în ​​inimile lor să nu abandoneze niciodată acest păcat, fie în sensul că nici jertfele și nici rugăciunile nu vor șterge vreodată această nesăbuință a evreilor în fața lui Dumnezeu. Profetul numește idolatria păcatul lui Iuda, pentru că evreii slujeau idolilor, iar această slujbă a fost introdusă de regele lui Iuda, Manase, căci Ieremia vorbește despre același păcat, pe care Sfânta Scriptură îl proclamă clar în Cartea a patra a Regilor: „Totuși, Domnul se îndepărtează de mânia lui Iuda... Îl voi îndepărta și pe Iuda dinaintea Mea” (2 Regi 23:26–27). Într-un sens misterios, acest lucru s-a împlinit în primul rând asupra apostolului Iuda, care și-a trădat Învățătorul răstignitorilor, și iată, păcatul lui a fost scris și nu va fi niciodată șters. „Aşa vorbeşte Domnul: Blestemat să fie omul care se încrede în om... El va locui în uscat şi în pustie, în ţări pustii şi nelocuite” (Ier. 17:4-6). Întrucât evreii nu voiau să-și îndrepte moralele rele, să părăsească idolii păgâni, ei sperau în ajutorul egiptenilor, se așteptau ca egiptenii să iasă la luptă cu regele Babilonului, dușmanul lor comun, profetul denunță pe oricine se abate de la Dumnezeu și se lipește de om. În sens tainic, profetul îl înțelege pe Satana, pe care sfinții apostoli, prin puterea lui Dumnezeu, îl obligă să fugă din mințile credincioșilor și locuiește în sufletele păgânilor, așa cum spune Domnul nostru: „Când iese duhul necurat din om, trece prin locuri uscate, căutând odihnă” (Matei 43). Păgânii sunt asemănați pe bună dreptate cu un deșert nelocuit, pentru că sunt în întunericul erorii și lipsiți de roadele adevărului, ca un pământ murdar (sărat) și sterp. „Strigați urmele... nu le nașteți” (Ier. 17:11). Profetul îi denunță pe cei care dobândesc avere nu prin lege și nu prin dreptate. El spune că nebunia unor astfel de oameni va fi expusă la sfârșitul vieții lor și oferă edificare sub forma unei pilde. Potârnichiul (cocoșul) fură ouă din cuiburile altor potârnichi, se așează pe ele, le încălzește și clocește puii. Însă când puii cresc și înfloresc, atunci, de îndată ce aud vocea mamelor lor adevărate, îi urmează și îl părăsesc pe cel care i-a eclozat ca străin și, deși ea îi cheamă, nu-i ascultă glasul. Și profetul, după cum mai devreme i-a îndemnat pe prinții lui Iuda să nu se bazeze pe puterea omenească, așa că în acest loc el spune că averea lor, pe care le-au adunat prin înșelăciune și înșelăciune, nu va rămâne la ei, ci va trece din mâinile lor în mâinile vrăjmașilor lor, babilonienii. Și de aceea speranța lor de bogăție este zadarnică, care nu le va aduce beneficii și nu-i va izbăvi de prădătorii babilonienilor. Într-un alt sens, acest lucru poate fi atribuit lui Nebucadnețar, pe care profetul îl numea anterior „distrugătorul limbilor” (Ier. 4:7), iar acum spune despre el că „și-a adunat bogăția nu cu judecată” (Ier. 17:11) și, prin urmare, ceea ce a furat în mod insidios, îi va fi luat și sfârșitul nespus de glorios. Așa s-a întâmplat lui Nebucadnețar, care a jefuit universul și, cu câștigurile adunate de la națiunile pământului, și-a sporit averea, dar ulterior și-a pierdut mințile și a devenit ca fiarele câmpului și a trăit cu ele în păduri. Sau profetul mai prezice că la fel se va întâmpla și nepotului lui Nebucadnețar, Belșțațar, pentru că averea lui, adunată de la toate marginile pământului, îl va părăsi și va merge la medii și perși, iar el însuși va fi ucis și cetatea lui împărătească va fi distrusă. „Tronul slavei este înălțat de la început, locul sfințeniei noastre” (Ier. 17:12). Profetul îi denunță din nou pe cei răi pentru că și-au pus nădejdea în averea lor și îi încurajează să reflecteze asupra economiei lui Dumnezeu, care stă în locul sfințeniei din templul Ierusalimului, acest tron ​​al slavei Sale, și de acolo pătrunde și testează tot ce este în jurul Lui. Deci, după cum spune profetul, să știe că Babilonul și toți împărații ei, care de la început au fost slăviți pe tronul ei, au fost înălțați și înălțați de Dumnezeu, care locuiește în sanctuarul nostru. Prin urmare, regii nu au de ce să se bazeze pe puterea lor și nimeni nu trebuie să se teamă de prinți, pentru că le vor fi luate comorile după judecata pronunțată de adevăr, iar pentru asuprirea celor asupriți, asupritorii vor pieri din mâna acestui adevăr. „Dar în necazuri nu m-am trudit, m-am urmat pe Tine (păstorul”), adică când vrăjmașii mei m-au urmărit, nu mi-am întors fața de la Tine. „Cântărești... și nu ai dorit ziua omului.” Ziua omului, adică ziua nunții sau binecuvântările pe care oamenii le doresc. „Ceea ce iese de pe buzele mele este înaintea feței Tale” (Ier. 17:16), adică fie profeția rostită de Ieremia, fie rugăciunea lui pentru poporul său. „Nu lăsați profeția mea să mă ducă la nimicire”, adică la moarte (Ier. 17:17). „Să fie zdrobiți, dar eu să nu fiu zdrobit... cu o mare suferință, ștergeți-i” (Ier. 17:18), adică pe cei răi care și-au propus să mă omoare. Te-ar putea interesa: