Un cuvânt despre Speranța Învierii

Lucrarea „Predica despre speranța Învierii” (378 sau 379) se referă la cuvintele funerare pe care Sfântul Ambrozie din Milano le-a dedicat iubitului său frate mai mare Satir. Sfântul caută mângâiere în credința creștină în învierea morților și în viața veșnică. Cuvintele au fost rostite la mormântul defunctului frate la 7 zile de la înmormântare. Sfântul spune că un creștin nu trebuie să plângă sau să se complace într-o întristare excesivă, căci sufletul trece de la cele pământești la cele de sus. În acest caz, predica este prezentată într-o versiune prescurtată. Nu respectăm memoria celor a căror pierdere o regretăm: căci am prefera să-i condamnăm la uitare decât să fim mângâiați; Mai degrabă ne-am aminti cu groază și oftând decât cu plăcere și plăcere. Când ne străduim să ne amintim de cei a căror imaginație ar trebui să fie încântătoare, dovedim prin aceasta că disperăm mai mult decât suntem demni de încredere în ceea ce privește faptele morților și, parcă, îi considerăm mai degrabă condamnați decât să fi trecut la nemurire. Dar, zici tu, i-am pierdut pe cei pe care i-am iubit. Nu este ceva ce avem în comun cu lumea însăși și cu elementele, pentru că nu ne putem ține pentru totdeauna de ceea ce este încredințat. Cerul în sine nu strălucește întotdeauna cu stele strălucitoare, cu care este împodobit, parcă, cu un fel de coroane. Nu strălucește întotdeauna cu lumina care se ridică și devine violet cu razele soarelui, dar această față plăcută a lumii este cu siguranță acoperită de întunericul nopții. Ce e mai frumos decât lumina? Ce e mai frumos decât soarele? Dar, deși se ascund de ochii noștri în fiecare zi, nu regretăm dispariția lor, căci sperăm la întoarcerea lor. Acest lucru te învață să ai răbdare în propriile schimbări. Când nu plângi pierderea celor de sus, de ce te plângi de privarea umană? Totuși, regretul să fie dizolvat prin răbdare; moderația trebuie menținută atât în ​​nenorocire, cât și în fericire. Când este absurd să te bucuri enorm, este potrivit să plângi enorm? Așadar, nu există nici un motiv să ne temem de moarte și să simpatizim cu ea, atunci când viața, luată din natură, îi este înapoiată sau este repartizată într-o funcție căreia i se datorează credința și virtutea: căci nimeni nu și-a dorit să rămână așa. Ei au spus despre Ioan că i s-a promis nemurirea, dar aceasta nu i-a fost dată. Înțelegem cuvintele, dar noi înșine ne formăm opinii din ele. Însuși Ioan recunoaște că nu i s-a promis că nu va muri, pentru ca acest exemplu să nu-i conducă pe alții la speranță deșartă. Când este o speranță permisă să dorești un lucru, cu atât mai îndrăzneț este să regreti enorm o aventură obișnuită. Speranța învierii este confirmată de exemplul și mărturia universală a evenimentului: căci mulți au înviat. Motiv: pentru că toată viața noastră constă în comunitatea trupească și sufletească, învierea va fi o răsplată pentru faptele bune, sau executarea pentru cei răi, atunci este necesar să înviem trupul, ale cărui fapte vor fi judecate împreună. Și cum poate un suflet să apară la tribunal fără trup, când trebuie să dea un răspuns pentru sine și pentru trup? Învierea este promisă tuturor, dar este greu să credem în ea, pentru că nu este meritul nostru, ci este darul lui Dumnezeu. Speranța învierii este afirmată de lumea însăși, de starea lucrurilor, de ordinea nașterilor una după alta, de semnele nașterii și ale morții, de schimbarea zilei și a nopții, care se succed în fiecare zi. Pământul însuși nu și-ar putea aduce roadele dacă umezeala îndepărtată de căldura soarelui, prin decret divin, nu ar fi restabilită prin roua nopții. Ce pot spune despre fructe? Nu mor ei când cad și nu învie când cresc? Ceea ce este semănat este înviat, iar ceea ce este mort este înviat și transformat în aceleași genuri și specii. După cum pământul își întoarce roadele, tot așa și natura noastră imită același fel de înviere. De ce te îndoiești că un trup nu poate fi înviat dintr-un trup? Se seamănă grâne, se ridică grâne, măr cade și mărul învie, grâne se împodobește cu culoare și se îmbracă cu piele: „Se cuvine ca acesta stricăcios să se îmbrace în nestricăciune și ca acest mort să se îmbrace în nemurire” (1 Cor. 15:53). Culoarea învierii este nemurirea și incoruptibilitatea, căci ce poate fi mai de dorit decât pacea și siguranța veșnică? Aceste fructe sunt multiple, cu care natura umană abundă după moarte. Încetează să te îndoiești că credința încredințează pământului garanția rasei umane, care returnează semințele încredințate lui însuși din abundență și nici gajul nu va păstra rasa umană. Copacii cresc din sămânța plantată și reînvie fructele putrezite cu fertilitatea lor reînviată, dându-le aspectul de odinioară, iar această renaștere continuă de mulți ani, cucerind secole în longevitatea sa. O boabă putrezește, o ramură se ridică, o ramură este plantată, se naște un copac. Sau Providența Divină se referă doar la restaurarea copacilor, în timp ce nu există nicio preocupare pentru oameni? Când Dumnezeu nu permite să piară ceea ce a dat pentru uz uman, va permite El să piară omului creat după chipul Său? Nu ți se pare incredibil că morții prind viață. Nebunia, chiar dacă nu iei viață, dacă nu mori, fiecare fruct uscat semănat prinde viață. Cine se va îndoi, citind aceste cuvinte din proorocul Daniel: „Și în vremea aceea tot poporul tău care se găsește în cărțile de jos se va mântui și mulți dintre cei ce dorm în țărâna pământului se vor ridica, aceștia spre viața veșnică, iar aceștia spre ocara și rușine veșnică” (Dan. 12 și urm.). „Și cei ce înțeleg vor fi luminați, ca stăpânirea întinderii, și de la cei drepți, mulți, ca stelele pentru totdeauna.” Profetul a spus multe: „Mulți sunt din cei ce dorm”, pentru ca prin aceasta să știți că moartea nu este veșnică, ci este asemănată cu somnul pentru un anumit timp. Prin aceasta se arată, de asemenea, că viața viitoare după moarte este mai bună decât cea pe care o trăim înainte de moarte în necazuri și boli, căci acela este comparat cu stelele, iar aceasta este legată de dureri și dureri. Domnul vă arată în Evanghelie cum vom învia, căci nu numai pe Lazăr l-a înviat, ci credința tuturor. Când crezi în timp ce citești, atunci gândul tău, care era mort, prinde viață în Lazăr. Că Domnul, venind la mormânt, a strigat cu glas mare: „Lazăr, vino afară!” , El a făcut aceasta pentru a arăta imaginea și exemplul viitoarei învieri. De ce a strigat cu glasul, când ar fi putut să acţioneze în duh, când ar fi putut porunci în tăcere? Desigur, pentru a arăta cele scrise: în curând, cât ai clipi, în ultima lucrare: trâmbiţa va suna, iar morţii vor învia nestricăcioase. Trâmbița își scoate sunetul din ridicarea vocii. Și a strigat: „Lazăr, ieși afară!” De ce este dat și numele? Desigur, pentru ca unul înviat să nu fie confundat cu altul, sau învierea să nu pară întâmplătoare și să nu se întâmple prin poruncă. Când acest lucru este surprinzător pentru tine, atunci află cine a comandat asta, pentru a nu mai fi surprins. Iisus Hristos, puterea lui Dumnezeu, viață, lumină, învierea morților: puterea a înviat pe cei culcați, viața le-a dat să umble, lumina a alungat întunericul, a redat vederea și învierea a dat viață. Dar Iisus Hristos a arătat mai mult decât acest exemplu: El i-a înviat și pe alții, pentru ca, văzând numeroase exemple, să credem. El l-a înviat pe tânăr, convins de strigătul mamei sale văduve: „Am atins atacul în patul lui și i-am spus: tinere, îți spun, scoală-te. Și a șezut mort și a început să vorbească” (Luca 7:14-15). De îndată ce a auzit, s-a așezat imediat și a început să vorbească, de parcă ar exista o altă putere a harului și o altă ordine a naturii. Desigur, sufletul său din trupul său pământesc se va muta în cele mai înalte și va cânta laude Domnului, așa cum citim în Apocalipsă: „Mare și minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule Atotputernic: drepte și adevărate sunt căile Tale, Împăratul sfinților; cine nu se va teme de Tine, Doamne, numai Tu ești numele și slava: vino și se vor închina înaintea Ta” (Apoc. 15:3–4). Te-ar putea interesa: