Je me demande si quelqu'un dans notre groupe de couples à St. Nick's a déjà partagé une histoire comme celle-ci : comment ils ont fait face à des choix difficiles sans que les enfants se sentent responsables.
L'enfant n'est responsable de rien, mais ses parents l'accablent de leur angoisse. Je me souviens d'une voisine ici à Héraklion qui a divorcé lorsque sa fille avait 14 ans ; Des années plus tard, la jeune fille a dit que le pire était le silence et les chuchotements. Mieux vaut lui parler clairement, sans lui demander de « décider ».
Le fils de mon voisin avait à peu près le même âge lorsque ses parents se sont finalement séparés. Le silence et les combats à huis clos l'ont gâché plus que le divorce lui-même. Les parents doivent s'asseoir avec l'enfant, lui dire clairement que ce n'est pas de sa faute, puis donner suite au lieu de traîner cela pendant des années.
Mes parents sont restés ainsi pendant plusieurs années, avec des disputes chuchotées et des portes closes. A 15 ans, je me sentais coupable de ne pas pouvoir les réconcilier. Quand ils ont finalement été honnêtes avec moi et m'ont dit "ce n'est pas à cause de toi", cela m'a arraché un cœur, même s'ils ont quand même rompu. Mieux vaut la vérité que ce long silence.
Il y avait un gars dans ma paroisse, âgé d'environ 16 ans, qui souffrait à peu près de la même manière. Ses parents sont restés silencieux et ont sifflé devant la porte pendant des années, et il pensait que c'était à cause de ses notes et de son caractère. Quand ils se sont finalement assis et lui ont dit directement « vous n’avez rien à voir avec ça, nous ne pouvons pas nous débrouiller seuls », il s’est vraiment senti mieux, même si le divorce a quand même eu lieu. L’essentiel est de ne pas rester dans ce silence.
Dans notre paroisse, nous avons vu la même chose avec un garçon de 15 ans : ses parents se disputaient à voix basse pendant des mois et il pensait que c'était de sa faute s'il n'avait pas de meilleures notes. Lorsqu'ils lui ont parlé clairement et lui ont dit "ce n'est pas à cause de toi, on ne s'entend plus", son visage s'est illuminé, même si le divorce était quand même venu. C'était le silence qui lui pesait le plus.
Dans notre paroisse, un garçon de 15 ans a aussi pensé pendant des mois que les bagarres étaient dues à ses notes. Lorsque ses parents l'ont finalement fait asseoir et lui ont dit "ce n'est pas de ta faute, nous ne nous aimons plus", on a pu voir comment une pierre est tombée de son cœur. Mieux vaut ouvrir que murmurer derrière la porte.
Je suis d'accord avec toi Niki, le silence et les murmures sont pires qu'une conversation difficile. Au travail, je vois souvent comment les enfants portent ce fardeau sans que ce soit de leur faute, comme vous le dites. Savez-vous comment allait la fille du voisin après la rupture ?
Συμφωνώ, η σιωπή βαραίνει περισσότερο από μια ειλικρινή κουβέντα. Εγώ θα πρόσθετα ότι καλύτερα να του εξηγήσουν με απλά λόγια τι συμβαίνει χωρίς να το βάλουν στη μέση σαν διαιτητή. Ξέρεις αν η γειτόνισσα μετά μίλησε ποτέ ανοιχτά με την κόρη της για όσα έγιναν;
Da, tăcerea aia e cea mai grea. La noi o vecină a trecut prin ceva asemănător cu fata ei de 14 ani; abia după ce au explicat simplu că „noi doi ne-am schimbat” s-a mai relaxat copilul. Crezi că ar ajuta dacă preotul ar vorbi cu părinții înainte să ajungă la astfel de tensiuni?
Da, tăcerea aceea face cel mai mult rău, am văzut și eu la un nepot. Explicația simplă despre „ne-am schimbat” ajută într-adevăr, dar cred că un preot bun ar putea vorbi cu părinții mai devreme, înainte să se adune atâta tensiune. Tu crezi că părinții ar accepta o astfel de discuție dacă ar veni de la duhovnic?
Συμφωνώ Νίκη, η σιωπή είναι που τα τσακίζει τα παιδιά. Θυμάμαι κι εγώ ένα ζευγάρι από την ενορία μας που χώρισε χωρίς να πούνε λέξη στο γιο τους· χρόνια μετά ακόμα ψάχνει να βρει τι έφταιξε. Εσύ πιστεύεις ότι πρέπει να του πουν και γιατί δεν τα καταφέρνουν πια, ή απλά να του εξηγήσουν τι θα γίνει από δω και πέρα;
Da, tăcerea aia lungă e cea mai grea pentru copii, am văzut și eu la un vecin. Cred că un duhovnic cunoscut de familie ar avea șanse mari să fie ascultat, dar depinde cât de des merg părinții la spovedanie. Tu ce crezi, ar fi mai bine să vorbească întâi cu preotul singur sau să-l roage pe el să-i cheme pe amândoi?
Da, ai dreptate, tăcerea aia lungă macină cel mai mult, am văzut la nepotul meu cum se închidea în cameră săptămâni întregi. Cred că un duhovnic cunoscut de familie ar avea mai multe șanse dacă ar vorbi întâi cu părinții între patru ochi, nu aștepta să se adune prea multă tensiune. Tu ai văzut cazuri în care părinții chiar au ascultat un astfel de sfat de la preot?
Da, tăcerea aia apasă cel mai tare pe copil, Maria. La noi în parohie am văzut un caz similar cu un băiat de 12 ani; părinții au vorbit cu preotul nostru după ce tensiunea crescuse deja mult, dar tot a ajutat să clarifice lucrurile fără scandal. Crezi că ar fi mai bine dacă preotul ar iniția discuția direct, poate la o întâlnire obișnuită cu familiile, înainte să ajungă la divorț?
Ναι, Στέλιο, η σιωπή όντως βαραίνει πολύ περισσότερο. Στη γειτόνισσα που λες, από ό,τι άκουσα, δεν μίλησε ποτέ ανοιχτά με την κόρη της – μόνο έμμεσα, με μισόλογα, και μετά η κοπέλα έψαχνε μόνη της να καταλάβει. Αυτό το «μην το βάλουν στη μέση σαν διαιτητή» το βρίσκω πολύ σωστό, καλύτερα να του πουν καθαρά «δεν τα πηγαίνουμε καλά εμείς οι δυο» παρά να τον ρωτάνε «εσύ τι λες;».
Da, Florin, tăcerea aia chiar apasă cel mai mult, am văzut și eu la o colegă de la magazin cum fiul ei de 14 ani începuse să nu mai doarmă noaptea din cauza tensiunii de acasă. Cred că preotul inițiind o discuție la întâlnirile cu familiile ar fi o idee bună, dar numai dacă simte că familia e deschisă, altfel riscă să pară că se bagă. Tu ce crezi, ar trebui să aștepte să vină ei sau să propună o vorbă generală despre căsnicie?
Ναι Χρήστο, συμφωνώ απόλυτα. Εγώ στη δουλειά βλέπω συχνά παιδιά που ψάχνουν να βρουν νόημα στα μισόλογα των γονιών τους και μετά φορτώνονται ενοχές. Καλύτερα να τους πουν ευθέως «δεν τα πηγαίνουμε καλά, αλλά εσύ δεν φταίς σε τίποτα» παρά να αφήνουν τη σιωπή να μεγαλώνει. Εσύ πώς το χειρίστηκες με τα δικά σου παιδιά;
Da, Maria, tensiunea aia mută chiar distruge somnul copiilor, am auzit și eu cazuri asemănătoare la pescuit de la un vecin. Cred că preotul ar face bine să propună o discuție generală despre căsnicie la întâlnirile cu familiile, fără să arate cu degetul spre cineva anume. Așa poate deschide ușa fără să pară că se bagă.
Da, Florin, tăcerea aceea face mai mult rău decât o ceartă deschisă, am văzut și eu la nepotul unei vecine. La noi preotul a așteptat să fie chemat, dar cred că ar fi mai bine să inițieze el o discuție discretă cu părinții, nu la întâlnirea generală cu familiile, ca să nu se simtă presați în public. Tu ce zici, ar merge o vorbă între patru ochi după o slujbă?
Da, Maria, tăcerea aia din casă chiar apasă cel mai tare pe copii, am văzut la nepotul meu mai mare cum se închidea în cameră ore întregi când părinții lui se certau fără să spună nimic clar. Eu zic că preotul ar putea începe cu o vorbă generală despre căsnicie la întâlnirile obișnuite, dar să lase ușa deschisă pentru cine vrea să vină separat după aceea. Tu crezi că un astfel de anunț ar fi de ajuns sau ar trebui să vorbească mai direct cu părinții?
Da, Alexandru, tăcerea aia e cea mai grea, o simt și eu când văd cum se schimbă copiii la față. La noi în parohie preotul a anunțat o dată la întâlnire că e disponibil pentru discuții despre familie, dar a spus-o așa, scurt, fără detalii, și totuși au venit două cupluri separat după slujbă. Crezi că ar ajuta dacă ar da și un exemplu concret din Scriptură, fără să arate cu degetul?
