а҃. Къ тебѣ̀ возведо́хъ ѻ҆́чи моѝ, живꙋ́щемꙋ на нб҃сѝ.
а҃. Spre tine îmi ridic ochii, tu, care locuiești în ceruri.
в҃. Сѐ, ꙗ҆́кѡ ѻ҆́чи ра̑бъ въ рꙋкꙋ̀ госпо́дїй свои́хъ, ꙗ҆́кѡ ѻ҆́чи рабы́ни въ рꙋкꙋ̀ госпожѝ своеѧ̀: та́кѡ ѻ҆́чи на́ши ко гдⷭ҇ꙋ бг҃ꙋ на́шемꙋ, до́ндеже ѹ҆ще́дритъ ны̀.
в҃. Iată, precum ochii servitorilor privesc la mâna stăpânilor lor și precum ochii servitoarei la mâna stăpânei ei, astfel ochii noștri așteaptă pe DOMNUL Dumnezeul nostru, până când va avea milă de noi.
г҃. Поми́лꙋй на́съ, гдⷭ҇и, поми́лꙋй на́съ, ꙗ҆́кѡ помно́гꙋ и҆спо́лнихомсѧ ѹ҆ничиже́нїѧ:
г҃. Ai milă de noi, DOAMNE, ai milă de noi, pentru că suntem umpluți peste măsură cu dispreț.
д҃. Наипа́че напо́лнисѧ дꙋша̀ на́ша поноше́нїѧ гобзꙋ́ющихъ и҆ ѹ҆ничиже́нїѧ го́рдыхъ.
д҃. Sufletul nostru este umplut peste măsură cu batjocura celor ce sunt în tihnă și cu disprețul celor mândri.